Friedrich Nietzsche si nietzscheanismul

I. Nasterea tragediei din spiritul muzicii

Nietzsche ii dedica acest volum lui Wagner, pe care-l considera ultimul grec autentic, presocratic, datorita muzicii sale impure, ditirambice, provenite din frenezia dionysiaca; cartea este una polemica intrucat contine idei care contraziceau discursul teoretic despre Grecia de la acea vreme, starnind furia lumii academice; aceasta este sintetizata intr-o brosura scrisa de Ulrich von Willamowitz-Moellendorf, care incearca sa discrediteze temele prezentate; ca urmare, N. este discreditat d.p.d.v academic; Totusi, perspectiva orgiastica pe care o favorizeaza N. in nasterea traged nu-i apartine ca sursa, ci exista deja in mediul academic; de exemplu, J.J. Bachofen descopera o dilema in ceea ce priveste mitologia greaca astfel, daca in momentul de fata panteonul grecesc este dominat de barbati, el arata ca la baza acestuia, intr-o zona estompata, se gasesc o multime de divinitati feminine , mult mai puternice decat cele incluse in panteon (Thetis); asadar, el a concluzionat ca sedimentul feminin de tip orgiastic initial a fost inlocuit cu o masculinitate de tip eroic; mai mult, la acea vreme, se descoperea ca sculpturile grecesti albe erau, de fapt, pictate, iar perfectiunea marmurei aclamata anterior era doar o mistificare; Teoria clasica din timpul publicarii nasterii tragice avea de-aface in principal cu idealul armonios, clasic, al omului care era guvernat de frumusete, echilibru si organizare perfecta; d.p.d.v religios, deismul sustinea ca tot ceea ce exista in univers e vointa unui ordonator rational, care a conceput lumea sa functioneze intr-o totalitate armonica; cand Dumnezeu a creat lumea, el a implantat un mecanism de autoperfectionare in orice organism, iar premisa acestei propensiuni este rationalitatea curata, luminoasa; in ceea ce priveste Grecia, J.J. Winckelmann considera ca aceasta a fost spatiul unei frumuseti desavarsite; astfel, grecii ajungeau la frumusete fara efort intrucat natura si atletismul ii ajutau in aceasta directie, iar ei beneficiau de o seninatate biologica incredibila; asadar, Grecia inmagazina un potential de perfectiune armonica pe care nicio cultura anterioara nu a a atins-o; timpul prezent reprezinta o decadere enorma in comparatie cu grecii si, asadar, omul contemporan trebuie sa isi asume compensativ aceasta inferioritate; singura solutie este efortul de a tinde spre acea perfectiune a Greciei si numai prin participarea la aceasta cultura superba omul se poate izbavi; In nasterea tragica a nasterii tragediei, N. sustine ca aceasta teorie este o mistificare grava, in timp ce grecul autentic a fost cel dionisiac nu cel apolinic, respectiv grecul extatic, al simturilor, al bucuriei elementare de a exista, care traia absolutul in deplina sa senzorialitate; asadar, autenticitatea greceasca se afla la nivelul orgiasticului, dar peste aceasta s-a suprapus grecul paideic si grecul politic, disciplinat, astfel incat sa mistifice autenticitatea vietii originare grecesti, bazata pe energie si nu pe forma; in aceasta trecere s-a deformat structura originara a unui popor, trecandu-se de la o cultura spontana, de tip energetic, la o cultura a formei; Daca ritul dionysiac implica un comportament prin excelenta anti-hybris, marcat de regresia precivilizationala, de starea de nebunie ritualica si de egalizare energetica (a statuturilor sociale), grecul originar a fost disciplinat si pervertit prin cultura hybrisului, precum si prin mecanisme de anxietate sociale; asadar, aceste doua forme de cultura greceasca au existat simultan, dar academia moderna a ales ceea ce i-a convenit; totusi, dincolo de puritatea mistificatoare, a existat arta impura si ditirambul dionysiac; N. deosebeste doua niveluri de existenta, al energiei si al formei; teza sa implica faptul ca grecul formei a fost construit pentru a-l inlocui si a-l face uitat pe grecul energiei; vinovatul pentru aceasta transformare ar fi fost politicul, existenta in perimetrul unor limite si in spatele unor ziduri; de fapt, grecul a fost disciplinat cu buna stiinta, astfel incat comportamentul sau orgiastic i-a fost suprimat in mod programatic prin intermediul educatiei si a omului paideic; simbolul acestui tip de gandire a fost Socrate, care le-a spus grecilor ca valoarea nu consta in integralitatea senzoriala a vietii, ci in intelect, inlaturand grecul dionysiac prin grecul intelectiv; N. considera ca daca se doreste recuperarea autenticitatii grecesti, trebuie indepartate toate aceste cladiri inautentice, dintre care cea mai rezistenta este Socrate (dupa au descoperit linearul B, proving his theory); Nietzsche leaga evolutia artei de categoriile apolinicului si dionysiacului; centrul cultului dionysiac il reprezinta patosul (suferinta); expresia suprema a existentei orgiastice descrise de Nietzsche este tragicul; el considera ca Grecia a avut doua secvente existentiale specifice de acalmie (domina gandirea filozofica, maieutica, etc.) si momente orgiastice de tip tragic (care au intrerupt acalmia); tragedia exprima patosul lui Dionysos, protagonistii fiind masti ale zeului orgiastic; asadar, Nietzsche considera ca tragedia este cel mai important si autentic comportament grecesc; totusi, ulterior s-a demonstrat faptul ca tragedia si dionysiacul nu izvorasc dintr-o sursa comuna, intrucat prima presupune un antropocentrism fundamental, moralul si conformarea la limita, in timp ce cea de-a doua nu se mai desfasoara in perimetrul uman si inseamna abandonarea oricarei forme sau norme morale; avand in vedere structura clasica a tragediei, aceasta pare mai apropiata de ritul tapului ispasitor; de altfel numele de tragedie poate proveni din tragoidia, cantecul de expulzare al pharmakosului;

In general, lumea academica se solidarizeaza impotriva tratatului lui N., dar cartea are parte si de o alta receptare; de exemplu, Erwin Rohde o considera o extrapolare a filosofiei schopenhauriene; in ceea ce-l priveste, Schopenhauer considera ca spirala rationala a lui Hegel, aceasta eroizare a progresului reprezinta o eroare; el cauta o substanta care sa exprime tot si gaseste vointa oarba de a fi, cea mai puternica forta in lume care este caracteristica tuturor fiintelor; aceasta energie este unica si, deci, este aceeasi in timp; astfel, timpul nu inseamna progres, ci o secventa cu momente de apogeu si momente de acalmie, de decadenta; orice om inmagazineaza o potentialitate exhuberanta care poate da un moment de putere; intelegerea oamenilor ca o expresie a puterii este o idee preluata si de N., intrucat si omul apolinic are capacitatea de a decortica dionisiacul; Schopenhauer sustine ca aceasta energie se caracterizeaza prin vointa de a intrupa forme, astfel orice forma e o inmagazinare a energiei vointei oarbe de a fi, dar aceasta din urma tinde sa refaca unitatea exploziva si, deci, distruge forma; el considera ca trebuie sa existe un meganism care sa disciplineze vointa oarba de a fi, respectiv intelectul; N, in schimb, considera ca aceasta teza nu se poate sustine logic, intrucat inteligenta trebuie coborata in interiorul vointei oarbe de a fi, ca un instrument de manifestare; Asadar, puterea are doua forme de manifestare una plenitudinara, abuziva si una care-si confera limite; fiinta decadenta, care traieste intr-o epoca mai slaba decat vointa oarba de a fi are doua solutii de a se salva sa lase aceasta energie sa explodeze in ea insasi pentru a se reuni cu infinitul sau sa declanseze ea insasi procesul dionisiac din persoana apolinica; In Nasterea tapului ispas apare, pentru prima oara, un germene al nihilismului, dezvoltat ulterior pana la apoteoza de catre N.; expresia emblematica a acestui tip de gandire este Dumnezeu a murit si, asadar, nu mai exista limite sau morala; nihilismul nu inseamna a fi negativist radical sau a nu crede in nicio paradigma morala, ci a nu accepta o paradigma ca limitare sau ca autoritate; originea nihilismului se poate gasi tot in filosofia lui Schoppy intrucat nu exista nimeni care sa regleze vointa oarba de a fi, ea fiind posibila doar in absenta unui ordonator;

II. Thomas Mann

1. Tristan Se desfasoara intr-un sanatoriu unde este adusa o doamna, Gabriela Kloterjahn, frumoasa, plapanda, casatorita cu un industrias instarit care apare ulterior; ea primeste un diagnostic banal, fara conotatii thanatice; In sanatoriu exista un pacient bizar, nu foarte agreat, un scriitor grotest pe nume Spinell despre care nu se stie de ce boala sufera; el sustine ca se incadreaza in categoria unor fiinte inutile, constiente de aceasta inutilitate, dar roase de constiinta; el sustine ca mijlocul de alinare se afla in sanatoriu datorita efectului pe care inutilitatea si esteticul il au asupra sa; el are nevoie de un mijloc de structurare; fiinta lui care se scurge este, astfel, reconfigurata si are nevoie de o forma burgheza pentru a exista; asadar, el este vointa oarba de a fi si cauta mereu asemenea spatii de coercitie, adica forme; Spinell o remarca pe Gabriela si are o revelatie in ceea ce o priveste desi ea apare ca o sotie burgheza in frumusetea ei, femeia ascunde un mister care a fost reprimat; el o intreaba de copilarie si de tinerete, primind raspunsurile pe care le intuia deja; astfel, Gabriela ii povesteste despre tatal ei, marcat de incapacitatea pragmatica de a avea un venit; acesta era un comerciant, dar si un artist refulat; de fapt, pe el il interesa muzica si facea negustoria doar ca forma; gabriela si-a dat seama ca substanta ei e de aceeasi natura, ca este o fiinta dispersiva, artistica, estetica, dar ca daca va urmari pasiunea ei pentru pian singurul rezultat va fi dispersia; Asadar, ea a decis sa se salveze prin casatorie; desi nu s-a potrivit deloc cu sotul ei care nu vedea in arta decat o placere vinovata, dispensabila; la fel ca Spinell, ea avea nevoie de o forma burgheza chiar daca era constienta ca intra intr-o forma alienata de existenta; Aceasta forma se bulverseaza cand da nastere copilului ei; in opera lui Mann copilul se afla cel mai aproape de energia vointei oarbe de a fi si de aceea aparitia sa inseamna pentru Gabriela o reconversie; Spinell remarca acest lucru si o intreaba daca au mai existat si alte sacrificii in casatoria ei; Gabriela precizeaza ca a decis sa renunte radical la pian atunci cand s-a casatorit, suprimand tot ceea ce reprezenta dionisiacul in favoarea formei; boala ambigua reprezinta nelinistea cosmica care ia nastere odata cu aparitia copilului si care o va distruge; un indiciu in acest sens il reprezinta schimbarea subita si foarte dureroasa a fetei, intrucat incep sa apara semnele bolii de neoprit; astfel, dislocarea formei de catre energie se vede la suprafata formei; Spinell functioneaza ca un declansator dionisiac si o determina pe Gabriela sa se aproprie de pian; ea reincepe sa cante cateva acorduri si, lansandu-se in partitura, moare;

2. Moartea la Venetia

Protagonistul Gustav von Aschenbach este un scriitor celebru reprezentativ pentru Literatura de la acea vreme si construit ironic pe un model kantian; el este un monstru de exactitate cotidiana, in timp ce cartile sale ofera monstre ale eroismului uman de tip goethean; tabieturile sale includ o plimbare igienica in fiecare zi pana la capatul orasului; cu prilejul unei asemenea plimbari el vede in curtea cimitirului un om cu infatisare ciudata care inspira un aer de strain venit de departe; asadar, Aschenbach vede, de fapt, manifestarea aproape grotesca a dionisiacului si desi nu ii acorda multa importanta aceasta aparitie il rascoleste; Astfel, cand se intoarce de la cimitir el simte ceva deja incontrolabil, o patima, o dorinta lacoma de a calatori care-l determina sa iasa din rutina sa anuala; el decide subit sa-si intrerupa programul de lucru si sa plece intr-o calatorie spre sud, initial spre Istria; intrucat aceasta destinatie nu ii place, sub imperiul unei intuitii incontrolabile, el ia vaporul si traverseaza spre Venetia; Cand ajunge aici, el stie ca trebuie sa ajunga in insula Lido; aflandu-se in gondola, insa, Aschenbach isi da seama ca gondolierul il duce spre larg si nu la debarcader; desi il avertizeaza pe acesta din urma protagonistului nu i se raspunde si astfel descopera ca a devenit o instanta pasiva; acesta este primul indiciu ca vointa de putere preia controlul asupra sa; Ajuns in Lido, la hotel, el este bulversat de aparitia unei familii poloneze alcatuita din trei fete frumoase, dar cenusii si un baiat care se comporta diferit; daca fetele reprezinta deja o forma, Tadjo a ramas energie dionisiaca, are un comportament atipic si stihial; Aschenbach realizeaza ca tocmai el, scriitorul impecabil si norma de comportament, se indragosteste inexplicabil de acest copil si se comporta erotic in raport cu el, desi i se pare inacceptabil acest lucru; intre timp, in Venetia apare o boala, iar reactia normala a turistilor este sa plece; Aschenbach incearca si el acest lucru, dar desi are orarul foarte bine stabilit, i se ratacesc bagajele, ilustrand felul in care el devine prizonierul unei vointe care nu-i apartine; Momentul de apogeu al pierderii de sine il reprezinta incercarea sa de a-si intineri aspectul fizic si comportamentul sau de indragostit histrionic; mai mult, viata lui onirica este bulversata, el avand un vis dionisiac distructiv in care amplitudinea energetica ajunge la apogeu; cu prilejul acestui vis el se intoarce pe plaiurile natale si, deci, redevine copil, cea mai apropiata forma de vointa de a fi; ulterior, el iese la marginea marii, isi ocupa sezlongul, isi indeapta privirea catre obiectul privirii sale si moare;

3. Casa Buddenbrook

Romanul prezinta un fenomen istoric de regularitate masculina, in forma unei firme de comercianti care se transmite din generatie in generatie; sarcina principala a conducatorului de firma este sa produca un mostenitor; Thomas Buddenbrook este un spectacol de respectabilitate burgheza, petrecand foarte mult timp pentru a arata absolut impecabil; anxietatea sa o reprezinta faptul ca nu este casatorit; el a ajuns la apogeul carierei si al varstei, dar nu-si poate indeplini responsabilitatea fundamentala; Intr-o calatorie de afaceri la amsterdam el o intalneste pe Gerda, fiica unui comerciant mult mai instarit, crescuta pentru a fi sotia perfecta a unui om perfect; ea are o singura fisura si anume, ii place prea mult muzica; ea asimileaza desavarsirea muzicala deosebita cu orgoliul superioritatii sale, stiind ca este un om superior din toate punctele de vedere; ea se casatoreste cu Thomas si se transfera in orasul lui, Luden; Aici ea devine centralitatea perfecta, dar i se reproseaza orgoliul; atunci cand muzica o cheama, Gerda intra intr-un spatiu in care nimeni altcineva nu mai are acces; Thomas se simte si el depasit de aceasta muzicalitate si ii reproseaza instrainarea subita; raspunsul Gerdei este ca el nu va depasi niciodata un nivel muzical marunt, ori ea se afla la un nivel mult superior; Nemultumirile lui Thomas se sting atunci cand Gerda naste un baiat, Hanno (Johann) Buddenbrook; acesta va fi pregatit pentru a prelua firma; totusi, exista mici detalii care il tulbura pe Thomas baiatul invata sa vorbeasca si sa mearga foarte incet, sufera tot felul de dureri, isi pierde puterile si se imbolnaveste foarte des; el ajunge si la scoala, dar are dificultati majore in ceea ce priveste verosimilitatea didactica (nu poate intelege); cu greu, baiatul ajunge sa absolve, dar nimeni nu-i garanteaza lui Thomas ca Hanno va fi in stare sa duca firma la prosperitate; singurul lucru care-l intereseaza pe copil este muzica; in mod previzibil, Hanno va muri prematur, iar Thomas se va prabusi intr-o melancolie deosebita; El constata ca exista in jurul lui o anume energie destructiva care se manifesta si este convins ca aceasta a intrat in viata lui odata cu muzica adusa de Gerda; barbatul se retrage intr-un fel de solitudine melancolica in care cauta solutii din ce in ce mai solipsiste; el da peste o carte in care descopera tulburat ca viata reprezinta un armistitiu al mortii, iar omul nu este decat paranteza scurta dintre doua manifestari energetice; el citea, de fapt, Lumea ca vointa si reprezentare de Schopenhauer unde moarte este reprezentata ca o omniprezenta metafizica din care uneori se desprind forme; De altfel, in ultima vreme, Thomas observa tot felul de bizarerii legate de placere care tulbura linistea cuminte a orasului (de exemplu, comerciantul cu care s-a casatorit sora lui incepe sa se comporte aberant, histrionic, iar cel mai batran dintre senator a murit, subtil, de o moarte grobesca, mancand tort), astfel pare ca in oras s-ar fi instalat un fel de energie dominata de vointa placerii, astfel incat, in cele din urma, lumea burgheza este destructurata din interior;

4. Doctor Faustus

In roman are loc o intalnire de tip faustic intre Adrian Leverkuhn si diavol; astfel, ceea ce ofera diavolul este o anumita potentare a viziunii intelectuale, dar fara a crea lucruri noi; el nu-i ofera clasicul, ci arhaicul, arhiprimitivul, care simbolizeaza energia vointei oarbe de a fi; diavolul constata ca intreaga umanitate e dominata de civilizatie, de restrangeri inerente ale vietii corecte; cu toata congruenta ei, aceasta civilizatie se preocupa de un singur lucru si anume restrictionarea barbarului din om si inlocuirea lui cu omul civilizat; astfel, se creeaza o structura limitativa in care oamenii se simt incorsetati; ceea ce diavolul deschide e uriasa cale catre amestecul dintre civilizatie si barbarie; in esenta, aceasta cale inseamna tanathologie, calea catre moartea de dinainte si dupa viata; Un instrument folosit de civilizatii pentru a infrana barbaria este iubirea, ori pactul sugerat de diavol implica deschiderea metafizica totala a fiintei catre energie, cu pretul eliminarii iubirii; Copilul care apare in roman este Nepomuk, nepotul lui Leverkuhn; mama acestuia trece printr-un proces asemanator celui ilustrat de Gabriela in Tristan; ea sufera de o anumita sfarseala inexplicabila, nepgramatica; nici copilul nu este sanatos, intrucat se imbolnaveste foarte usor si grav; intrucat un medic sugereaza ca slabiciunea copilului e legata de clima, acesta este trimis sa locuiasca impreuna cu Leverkuhn; Nepomuk are un aspect sublim, aproape christic; el este foarte frumos si da dovada de un comportament uman impecabil; cand este adus in sat, unele femei simt necesitatea irepresibila de a ingenunchea in fata lui; asadar, copilul trezeste o epidemie de tip dionisiac in care toata lumea este cuprinsa de un entuziasm inexplicabil; el este marcat de anumite ciudatenii precum predilectia pentru arhaisme si cuvinte vechi pe care nimeni nu i le-a prezentat; el are mare nevoie de somn si atipeste pe unde apuca, cuprins de o energie intunecata; aceasta ciudatenie este povestita pastorului care constata ca baiatul spune niste rugaciuni care nu se mai folosesc in limba germana de cateva secole; La un moment dat, in ciuda aparentelor, dintr-o data izbucneste in el o boala neasteptata care nu seamana cu vreo boala cunoscuta pana atunci; daca anterior suferintele lui erau interioare, acum boala se manifesta prin convulsii, frisoane si dureri exprimate pe chipul sau ca si cum ar fi cuprins de un fel de demonism; asadar, acest inger se distruge printr-o eruptie de tip dionisiac; Leverkuhn intelege ca ceea ce s-a intamplat in copil e izbucnirea arhiprimitivului si ca diavolul l-a luat in acest fel pentru a-i ingadui compozitorului sa creeze; in fine, copilul a jucat rolul unui actant dionisiac thanatic;

III. Paul Valery Eupalinos sau Arhitectul

Cele doua instante de autentificare colectiva prin vointa oarba de a fi la greci, dionisiacul si tragicul, insemnau un pericol pentru cetate; in vederea conservarii, si-a facut loc un instrument pedagogic de tip decadent, Socrate; in fata unor instante politice, o societate cuminte e mereu mai usor de condus decat una eruptiva, iar Socrate a fost grefa funesta a civilizatiei grecesti, introducand o anumita cumintenie decadenta si deturnand cultura greaca de la originalitatea sa dionisiaca; Cu aceasta structura in minte, Paul Valery a scris o introducere la un volum de arhitectura numit Eupalinos; dialogul prezinta o structura de tip platonician; cu toate acestea, daca de obicei dialogurile se desfasurau in timpul vietii, aici protagonistii sunt eidola si se afla in Hades; mai mult, de obicei, in dialoguri se folosea o strategie de tip maieutic, adica se punea o problema, se urmarea adevarul ontologic si se formulau intrebari de catre Socrate pentru a ajuta la descoperirea unei Idei; aici, discipolul care apare pune intrebarile ca si cum ar conduce dialogul, pe cand Socrate preia rolul discipolului; Asadar, Fedru sustine ca in viata discipolii l-au urmat pe Socrate si au crezut ca nu exista nicio valoare deasupra Ideii; totusi, recapituland ce i s-a intamplat in viata, discipolul a concluzionat ca desi l-a absolutizat pe Socrate, in jurul lui existau si alte tipuri de adevar pe care le-a eliminat pentru ca a vrut sa mearga pe drumul lui; De exemplu, Socrate i-a invatat ca frumosul este armonic, dar frumusetea poate fi navalnica, excesiva; mai mult, Socrate a sustinut ca ceea ce tine de simturi este inferior si ca omul trebuie sa ajunga la intelect, dar fedru a constatat ca in jur exista sculptori sau constructori de temple care nu lucrau ca el; pentru ei, materia si senzorialitatea aveau importanta; discipolul a intalnit un arhitect genial (Eupalinos) cu o forta de plasmuire extraordinara, dar care nu vedea din disciplina; desi arhitectul stia tot ce tine de domeniul sau, acest lucru nu-l ajuta sa creeze; pentru el creatia insemna o revelatie senzoriala totalizatoare; In final, Fedru il intreaba pe Socrate daca e bine ceea ce a facut; el i-a invatat o tehnica de mortificare care implica punerea departe a trupului si sanctionarea tuturor simturilor; daca Socrate cerea mereu o constructie identitara pe logica unicitatii, Eupalinos crea plural, exprimand bucuria multiplicitatii si a vietii; in acest punct intervine o introspectie la nivelul lui Socrate; el se intreaba ce ar face daca ar avea sansa sa traiasca din nou, pornind de la faptul ca s-a nascut mai multi, dar a ramas si a murit unul singur; asadar, la inceput, in el a existat un artist, dar si-a cenzurat aceasta identitate in mod constient intrucat ganditorul presupune surmontarea artisticului prin cerebralitate; raspunsul lui Socrate la intrebarea discipolului este ca daca ar trai din nou ar fi un anti-Socrate;

IV. Herman Hesse

1. Jocul cu margelele de sticla

Hesse plaseaza naratiunea din JcMS cateva secole in viitor, in provincia fictionala numita Castalia, care a fost rezervata vietii intelectuale; Castalia este caminul unui ordin auster de intelectuali care conduc o scoala pentru baieti, pe de-o parte si dezvolta JcMS pe de-alta; natura exacta a jocului ramane un mister, iar regulile sunt doar sugerate; se pare ca jocul este o sinteza abstracta a tuturor artelor si stiintelor; romanul urmareste viata unui membru distins al ordinului castalian, Joseph Knecht, care devine in cele din urma Magister Ludi; totusi, el ajunge sa se indoiasca de loialitatea sa fata de ordin intrucat considera ca intelectualii nu ar avea dreptul sa se retraga din marile necazuri ale vietii de zi cu zi; el ajunge sa vada Castalia ca un fel de turn de fildes, o comunitate protejata si dedicata scopurilor intelectuale pure, dar complet ignoranta fata de problemele din afara; el paraseste ordinul si ajunge mentorul lui Tito, fiul lui Designoli (prieten din copilarie); povestea se incheie abrupt cand Knecht se ineaca intr-un lact incercand sa-l urmareasca pe Tito, desi nu era apt sa inoate; Hesse si-a bazat romanul pe un numar de dihotomii si dualisme; cum este, de exemplu, raportul dintre istorie si atemporalitate; Castalia este construita pe model Goethean si este locul unde se concretizeaza JcMS; functia Castaliei o reprezinta vointa de a functiona in afara timpului; folosind distinctia dintre istorie si mit efectuata de psihanalisti, Hesse sugereaza prin Castalieni ca omul trebuie sa traiasca un prezent continuu pentru a se lecui de raul istoriei; Castalia pare a oferi o enclava temporala, dar in economia romanului acest lucru este o mistificare intrucat istoria este mereu mai puternica decat mitul; de aceea, Knecht care a ajuns Magistru sintetic si a armonizat toate cele 12 discipline ale Castaliei paraseste ordinul si, in cele din urma, va muri; Un alt dualism prezent in roman este cel dintre serenitate si tulburare, intrucat indiferent cat de puternic este sufletul unui om, ceilalti il distrug, dupa logica lui Sartre in care suferinta sunt ceilalti;

2. Knulp

Nietzsche, Nasterea traged cultura originara a Greciei inlocuita de Socrate (suspicionarea vietii si a senzorialului) si de cultura hybrisului; Romanul Knulp al lui Hermann .H. discuta moartea nespectaculoasa a unui vagabond urmata de reintegrarea absolut naturala a acestuia in natura; totusi, protagonistul are cateva trasaturi care-i contrariaza pe cei din jur; In primul rand, lui Knulp nu-i place sa planifice nimic, considerand ca ziua de maine trebuie sa fie mereu libera; el se localizeaza, asadar, la adapostul hazardului, al jocului sublim al vietii; Mai mult, desi duce o viata nevrednica, in afara legii, Knulp este mereu ingrijit, elegant, stie uneori mai mult despre meserii decat amfitrionii sai si isi pastreaza mereu carnetul de calatorie intr-o ordine impecabila; el este manat de catre o ciudata dorinta de a merge catre Sud; Cea mai importanta trasatura a sa este ca are in interior un anumit perfectionism foarte placut; el ia fiecare zi drept o duminica si aduce mereu veselie si seninatate celor din jur, adica ofera oamenilor despovararea; asadar, romanul urmareste triada din Asa grait-a Zarath, respectiv metamorfoza din camila in lup si in copil; Knulp pozitiveaza mereu viata oamenilor din jur si le ofera acestora sarbatoarea pe care ei si-o reprima; El poate fi considerat un parazit, intrucat participa la diferite ospete organizate de oameni; astfel, exista mai multe categorii de oameni care participa la aceste ospete si exista o categorie pe care in mod normal oamenii ar trebui sa o dispretuiasca; desi Knulp face parte din aceasta ultima categorie, el stie sa se foloseasca de retorica pentru a-i motiva pe ceilalti, obtinand o anumita estetizare a vietii prin lingusirea dusa pana la artisticitate; De asemenea, Knulp demonstreaza o dexteritate deosebita in dans, generand Eros prin intermediul miscarilor sale; el recurge la o anumita infantilizare senzoriala care determina magnetismul sau fata de ceilalti; asadar, el izbuteste sa infantilizeze tot ceea ce exista; In fine, Knulp este un om solar, de amiaza, lipsit de umbra; o sintagma folosita si in descrierea lui Zarathustra; el exercita un fel de magnetism christic fata de cei din jur; personajul considera ca Biblia nu spune decat jumatate din adevarul care exista in lume, intrucat trebuie sa existe si un Iisus al bucuriei, nu doar unul al martiriului; Dupa moartea sa, Knulp se intalneste cu Dumnezeu care ii confirma acest lucru; el afirma existenta unui model antichristic al lejeritatii, al bucuriei de a fi; in fine, Dumnezeu ii va spune personajului ca el, Knulp, acest parazit, i-a fost necesar ca frate al lui Iisus, ca Antehrist;

3. Narziss si Goldmund

Romanul prezinta povestea unui tanar numit Goldmund care pribegeste prin Germania medievala dupa ce paraseste o manastire catolica in cautarea sensului vietii sale; la manastire el devenise prietenul lui Narziss, un invatator talentat; ceea ce il determina pe Goldmund sa plece este intalnirea pe care o are cu o tiganca si pe care o considera o epifanie; astfel, el isi da seama ca nu a fost facut pentru a fi calugar; cu ajutorul lui Narziss el paraseste manastirea si incepe o existenta estetica, de pribegie, in care descopera ca exercita o atractie aparte fata de femei si are numeroase aventuri erotice; dupa ce observa o sculptura a madonei intr-o biserica, el isi descopera propriul talent artistic; dupa o perioada in care epidemia de ciuma neagra face ravagii, Goldmund se reintalneste cu prietenul sau Narziss si se intoarce pentru o perioada la manastire; el nu rezista aici mult timp, dar dupa o dezamagire erotica Goldmund revine si moare sub ingrijirea prietenului sau, descriindu-i acestuia noua sa perspectiva asupra mortii legata de figura materna primordiala; Ilustreaza antiteza dintre apolinic si dionisiac; Narziss apolinicul, calugar structurat si stabil, devine om al manastirii pentru ispasirea vinei mamei, o fosta dansatoare; Goldmund dionisiacul, pasional si zelos, artist si pribeag; Narziss reprezinta stiinta, logica, structurare, ideea de Dumnezeu = > masculinul; Goldmund reprezinta arta, natura, energia = > femininul; femininul deconstruieste prin senzorial si exhuberanta ordinea masculina; Narziss este ascetul perfect, in timp ce Goldmund nu este facut pentru viata monahala; De aceea, Goldmund il ajuta pe Narziss sa plece, pe baza unei logici nietzscheane daca universul nu este dionisiac de la sine, el devine dionisiac atunci cand cineva consimte sa renunte la control; Goldmund este expulzat din manastire de catre Narziss pentru a-si realiza viata si astfel el ajunge vagabondul exponential; Ulterior, Goldmund incepe sa simta energii erotice si concentreaza aceasta revelatie intr-o anumita imagine; desi el parea echilibrat, energia izbucneste in el ca o lava; Goldmund isi descopera talentul artistic, care-l determina sa modeleze niste figuri de argila; daca atunci arta era canonica si hieratica, sculpturile sale au un fel de artisticitate erotica; redau extazul, limita ultima a echilibrului; astfel, echilibrul artistic este depasit intr-o directie extatic-daimonica; Pe de-alta parte, viata inseamna si moarte imprevizibila; aceasta provine din afara, odata cu izbucnirea unor epidemii; astfel, totul devine un raport intre conservarea unor energii si limita; sculptura daimonica reprezinta o revelatie neasteptata, respectiv la reprimarea substantei materne din el insusi; el descopera ca indiferent ce ar modela, imaginea originara este imaginea mamei daimonice; Astfel, romanul ilustreaza doua alternative, cea a individuatiei urmata de Narziss si cea in care fiinta se abandoneaza jocului aleatoriu al vietii, acestea invoca doua cosmologii cea orientala, bazata pe lila, jocul cosmic al semintelor de lumina aleatoriu in lume si cea iudaica, in care lumea este creata de un geniu al ordinii, organizatoric;

4. Steppenwolf

Romanul reprezinta o tranzitie si o radacina a postmodernismului prin ideea de pluralism si multiplicitate; Hesse ilustreaza modelul epistemic si cosmologic pe care vor lucra ulterior postmodernistii; Harry Haller, protagonistul, este un lup de stepa solitar despre care nimeni nu stie cu ce se ocupa; el este foarte bine dotat intelectual si preocupat de forma burgheza, placandu-i, de exemplu, sa se cazeze cu chirie in locuri bine organizate (~Spinell din Tristan a lui Mann); personajul este insa marcat de un sentiment abisal de nemultumire pe care-l pune pe seama Lupului de stepa din interiorul lui, intrucat acesta nu-l lasa sa fie fericit si-l tine intr-o anxietate coercitiva continua; Harry se afla intr-o ratacire continua, iar in viata lui aproape nimic nu se leaga; La un moment dat, intr-un restaurant, el gaseste o femeie foarte interesanta; aceasta nu afiseaza o frumusete rapitoare, iar comportamentul sau infantil nu inspira deloc incredere; cu toate acestea, Hermina este versatila, jucausa, magnetica in energia ei de copil; dupa cum sugereaza si numele femeii, ea va juca rolul zeului Hermes, psihopomp; Astfel, protagonistul isi aminteste ca in copilarie, cand nu era inca lup de stepa, el avusese un prieten, Hermann, si constata ca necazurile sale au inceput abia dupa ce s-a despartit de acest prieten; in iresponsabilitatea ei estetica, Hermina il invata pe Harry sa traiasca, sa danseze, sa se poarte aparent iresponsabil, declansand in el anumite euri alternative, reprimate pana atunci; asadar, ea il invata ca adevarata fericire se gaseste in energie, in vointa oarba de a fi, care poate fi exprimata doar printr-o fiinta plurala; cand omul cultiva un singur eu atunci ia nastere nefericirea;

V. Nietzsche si politicul

Daca esentialismul postromantic defineste omul ca propensiune a rationalului, definitia lui Marx a omului economic intra in competitie directa cu aceasta episteme; astfel, istoria se manifesta prin lupta de clasa, iar proletariatul e vazut ca un gropar al capitalismului; totusi, sistemul lui Marx este incoherent intrucat se opreste la preluarea puterii de catre proletari si nu anticipeaza ca si proletarismul va gasi un contrar; Ulterior, Herder afirma ca fiecare popor se raporteaza la cultura in functie de un anumit stil propriu, inconfundabil, provenit din adancimile mitologiei; de aceea, trebuie studiat felul in care etnicitatea respective traieste irationalul autentic; pe de-alta parte, Gobineau considera ca exista o predeterminare rasiala a modului in care popoarele se comporta si fac cultura; Asadar, se dezvolta un antagonism in raportul dintre istorie si mit; daca unii considera ca explicarea autenticitatii unui grup uman sau a unui individ se face exclusiv prin raportare la istorie, altii sustin ca istoria este secundara, fenomenala si ca pentru a explica felul in care functioneaza cultura sau oamenii, trebuie sa se coboare la baza lor mitica; aceasta din urma prezinta o structura nietzscheana daca oamenii functioneaza rational la nivel apolinic, pentru a-i intelege trebuie sa se coboare la nivelul dionisiacului, al mitului; aceasta hermeneutica devine esentiala in secolul al 19-lea;

1. Cultura poporului roman

In ceea ce priveste transmiterea culturii, exista o abordare de tip esentialist care afirma ca a existat originar un pachet de intelepciune aflat in posesia unor intelepti magici care s-a transmis prin oameni ilustri; in jur exista o multime de manifestari a fenomenelor religioase si culturale, dar acestea au radacina comuna in Traditia atemporala si nu reprezinta decat degradari ale acesteia; asadar, autenticitatea unei culturi reprezinta acele elemente prin care se regasesc mai multe culturi si nu elementele particulare fiecareia; In timp, apar anumite structuri politice care par, initial, schizoide, de exemplu, ocultarea substratului trac a fost una necesara; peste acest substrat a intervenit presiunea identitara a scolii ardelene care pleda ca esenta poporului roman este latina, dand nastere unei suprapuneri de tip schizoid; In Pierit-au dacii?, Hasdeu lanseaza o psihoza recuperativa; el considera ca descendenta latina este o mistificare si ca sub crusta descendentei romane se ascunde o lume frematatoare, abisala, a Daciei; asadar, in substrat se intrevede o structura dionisiaca, iar pentru a intelege esenta poporului roman trebuie sa se coboare la nivelul fenomenului originar unde se gasesc dacii; Ulterior, Nicolae Densusianu scrie Dacia preistorica, in care prezinta incandescent o idee controversata; asadar, inainte chiar si de cultura dacica pe taramul tarii ar fi existat un focar de cultura pelasgica/hiperboreeana; intreaga cultura europeana ar reprezenta, de fapt, o denaturare a acestei culturi originare unde s-ar gasi marile traditii si simboluri; acest popor pelasgic ar fi cel mai frumos lucru care a existat vreodata; astfel, ipoteza lui Nichyta este ca a existat o anumita frumusete originara care a fost curmata atunci cand au venit romanii si au adus cu sine conflictele si razboaiele; de aceea, poporul roman ar trebui sa se intoarca in acel moment in care nu exista decat pace si frumusete; Lucrarea lui Densusianu este o utopie esentializata care insa a functionat; de exemplu, Eliade vorbeste despre o Dacie hiperboreana la originea careia se afla zeul Zamolxes; in mod asemanator, eseul lui Blaga, Revolta fondului nostru nelatin clameaza existenta unui strat dacic, de tip dionisiac, care clocoteste sub importul latin, ori aceasta reprezinta o logica nietzscheana prin excelenta; Blaga sustine ca a existat cu siguranta o anumita manifestare de tip senzorial-extatic in perioada prelatina, iar aceasta a fost disciplinata prin sosirea ocupantului roman; astfel, poporul roman a mostenit propensiunea spre logica si istorism, dar in substrat se afla mitul;

2. Alexis Zorba Nikos Kazantzakis

Romanul porneste de la structura schizoida greceasca, care are la baza o cultura htoniana, daimonica, suprapusa cu suprastructura uraniana, olimpica; fiind de origine cretana, Kazantzakis subliniaza mereu ca daca Grecia va dori sa se salveze ca popor, atunci ea trebuie sa coboare spre originalitatea cretana; Aparent, Ascetica este un tratat despre modul de a trai ascetic, infranat, dar de fapt cartea este o anti-Ascetica; Kazy porneste de la teza ca omul a fost distorsionat de disciplina si de antropocentrism; el s-a incapatanat sa devina doar om, insa dincolo de el exista o energie deosebita, un supra-om; asadar, el urmareste ipoteza lui Zarathustra ca omul reprezinta o punte intre om si ceva superior omului; in interiorul fiecarui grec exista o anumita entitate eroica, un grec primitiv care acum doarme sub presiune; redescoperirea acestui grec inseamna salvarea neamului; marea opreliste o reprezinta identificarea realizarii ca popor cu disciplina; Kazy promoveaza, asadar, descoperirea strainului extatic din fiecare om; In Alexis Zorba, functioneaza logica inalnirii dintre o entitate apolinica, un jupan si o entitate dionisiaca, Alexis Zorba; Jupanul este programat de logica ascezei intr-un trai ordonat; el ajunge la un debuseu budist intrucat considera ca modelele comportamentale europene nu sunt de ajutor pentru a elibera omul de suferinta; el vine in Grecia si il intalneste pe Alexis Zorby, in care intrevede un alt tip de comportament; daca jupy intruchipeaza cultul moralului, Zorby traieste dintr-o clipa in alta intr-o iresponsabilitate amorala remarcabila; el considera ca nu trebuie sa se inchine in teama reprezentarii de sanatate a corpului, ci dimpotriva, pentru el corpul reprezinta o exhuberanta continua si erotica; Zorbmeister afirma ca unii oameni interpreteaza corpul ca limita absoluta si ca antropocentrismul da nastere temerii fata de boala si, deci, unei culturi a anxietatii; pentru jupan viata inseamna gandire, intrucat el suspicioneaza tot ceea ce reprezinta complexitate senzoriala, in timp ce pentru Zorbshen viata inseamna bucurie; Obsesia protagonistului grec este sa fie olar, dar el nu are chemare pentru aceasta arta; mai mult, el constata ca in experimentele sale il impiedica un deget de la o mana; exasperat, el isi taie degetul respectiv ilustrand o gandire opusa antropocentrismului; In cele din urma, romanul povesteste un fenomen de convertire dionisiaca, in care omul apolinic redescopera o alta fateta a universului printr-o instruire dionisiaca; ceea ce se intampla cu jupy este o reprimordializare care urmareste logica genealogiei propusa de Nietzsche; Nietzsche considera ca dionisiacul originar este distorsionat in mod decadentist intr-un anumit punct; daca se doreste redescoperirea energiei originare, atunci este necesara intoarcerea la momentul in care distorsionarea se produce si intreprinderea inversului; in roman, Zorba considera ca exilul din gradina edenului reprezinta punctul de distorsionare, iar omul trebuie sa se intoarca la paradisul uitat; jupanul va efectua chiar acest exercitiu recuperatoriu de tip genealogic; Zorba apeleaza la o obsesie fundamentala a jupanului; acesta din urma a vrut sa traiasca si intotdeauna l-a interesat calitatea vietii; totusi, el a uitat un lucru esential, anume faptul ca viata se desfasoara la limita fragila dintre ceva ce exista si ceva ce moare, ori el a trait mereu opunandu-se mortii; cand va deconstrui anxietatea fata de moarte, atunci, asemenea Mantuitorului, el va fi liber;

3. Sarpele cu pene, D.H. Lawrence

Protagonista romantului este Kate Leslie, o femeie irlandeza care fusese casatorita cu unul din eroii luptei de independenta a Irlandei; pentru a decanta suferinta provocata de uciderea sotului, Kate decide sa schimbe registrul civilizational si pleaca din civilizatia occidentala care incorseteaza pentru a cobora la un alt nivel, stabilindu-se in Mehico; Aici, insa, ea are o anumita supriza negativa; daca ea traise mereu incandescent, iar fiecare zi avea pentru ea o semnificatie, in aceasta civilizatie noua semnificatiile sunt dispersate; astfel, ea constata ca a ajuns in mijlocul unui popor apatic, care asteapta ca toate solutiile sa vina de la sine, suferind de un fel de imbecilitate colectiva pasiva; acest lucru era bineinteles foarte agreat de catre conducerea de la vremea respectiva, intrucat nu exista o placere mai mare decat guvernarea unui popor fara personalitate; Cauza acestei situatii a poporului mexican este prezentata ca fiind resemnarea de a accepta o institutie disciplinara venita din exterior; anume Iisus si crestinismul; astfel, oamenii s-au refugiat in crestinism fiindca acesta le-a oferit pasivitatea de care aveau nevoie, dand nastere unei tanatofilii colective; Singura exceptie o constituie aristocratii mexicani care incearca sa propuna salvarea mexicului printr-un alt model; ei constata ca traiesc intr-o perioada decadenta si ca religia crestina a impus aceasta decadenta peste tot, intrucat a inlocuit vechii zei si a transformat substratul mitic intr-un instrument disciplinar; ei isi doresc sa propuna renasterea vechilor zei precrestini, inlocuind crestinismul cu un cult al sarpelui cu pene; astfel, ei vor sa scoata la suprafata mandria mexicului prin marii zei inlocuiti de crestinism si sa scape, in acest fel, de disciplina de turma; prin redescoperirea orgoliului originar, politicienii isi propun sa proiecteze un Mexic revigorat prin arhaicitate;

VI. Consideratiile inactuale

Consideratiile inactuale cuprind 4 eseuri David Strauss, filozoful si marturisitorul, Despre foloasele si neajunsurile istoriei pentru viata, Schopenhauer educator si Richard Wagner la Bayreuth;

1. David Strauss, filozoful si marturisitorul

Primul eseu este un atac impotriva lui David Strauss si a lucrarilor sale de popularizare a filosofiei; Strauss facea la vremea respectiva un elogiu al protestantismului lucrativ, considerand ca acesta a salvat Germania, statul protestat prin excelenta; el afirma ca institutiile germane functioneaza cel mai bine in europa si ca omul german este cel mai bun, ilustrand un orgoliu national expansiv; mai mult, Strauss elogiaza o tranzitie in modul de functionare al culturii germane care il exaspereaza pe Nietzsche; asadar, el afirma ca traieste in epigonism, intr-o perioada postgeniala, decadenta; totusi, el afirma ca spatiul German e atat de puternic incat poate inlocui genialitatea cu institutiile germane, intrucat cultura germana ar fi cea mai ierarhizata datorita capacitatii lor pragmatice de a deservi mecanisme; Nietzsche considera ca aici se afla marea problema, intrucat acest functionarism german reprezinta numai o vointa de servitute si, asadar, o impovarare; un asemenea mecanism decadent nu va duce un popor la excelenta, iar poporul german ar trebui sa lupte impotriva acestei democratizari excesive si sa genereze, in schimb, aristocrati, genii; de altfel, Nietzsche considera ca democratia este de temut fiindca masa devine mai importanta decat individul; un timp bun este cel al aristocratiei cinice; Strauss spune, de asemenea, ca aceasta disciplina de excelenta a germanului poate fi explicata prin crestinism; pentru Nietzs este scandalos sa accepte ca o religie care stimuleaza via negativa va duce la generarea unei excelente; el explica decadenta germana prin aceasta excesiva interiorizare a crestinismului;

2. Despre foloasele si neajunsurile istoriei pentru viata

Eseul porneste de la constatarea epigonismului inerent al mediului intelectual si socio-politic; Nietzsche considera acest epigonism ca fiind o valoare decadenta care sustine ca omul modern este mai putin decat stramosii sai; Mai mult, el vede epigonismul dincolo de o ideologie difuza, intrucat acesta e intretinut institutional si pedagogic; astfel, scoala germana e construita in asa fel incat sa debalanseze prezentul in favoarea trecutului; de altfel, inca de la Petrarca, modernitatea a insemnat in Europa interiorizarea unui handicap compensatoriu prin imitatia culturilor antice; Fritz considera ca atat preamarirea istoriei si oferirea ei in exces, cat si atitudinea Nirvaniei si a anistorismului falsifica raportul fata de prezent intrucat prezinta eroismul ca fiind confiscat de trecut; Filozoful vede istoria ca instanta disciplinara; el considera ca se foloseste excesul istorist pentru a disciplina tineretul; astfel, problema oricarei societati este imprevizibilul adus de biologic; tinerii au un potential de expansiune mult mai mare decat osificarea generatiei senecte, iar acest lucru da nastere unui reflex de disciplinare a acestei energii necuantificabile; astfel, principala menire a acestei sublinieri excesive a istoriei este tinerea in frau a generatiei tinere si distorsionarea spontaneietatii de viata a acesteia; Aceasta logica a fost reactualizata in modernitate si in postmodernitate prin analiza unui segment de timp comparand cantitatea de moarte (trecut) si cantitatea de viata (prezent); preferinta fata de prima denota o criza culturala, in timp ce predilectia pentru cea de-a doua inseamna o generatie tanara, viguroasa;

3. Schopenhauer educator

Titlul eseului ascunde un paradox prin cuvantul educator; sensul in care este asociat acest cuvant este cel de pedagog, cel care creste copilul, care-i sporeste ceea ce are in el, dar Schopenhauer in aceasta ipostaza ridica intrebari; un alt sens care poate fi atribuit cuvantului are de-aface cu felul in care cetatea trebuia condusa de filosofi, la fel ca pedagogia, care nu trebuia condusa de invatamantul institutionalizat; In acest sens, Schaggy nu a fost un educator in sensul institutionalizat; in momentul de apogeu al carierei sale universitare, el si-a programat cursurile in paralel cu Hegel, in mod ostentativ si a avut audienta minima; el poate fi considerat un educator in sensul in care a dat un model pedagogic, dar fara a fi un om integrat in sistem; asadar, Niny il vede pe Schaggy in postura de mentor, care l-a condus catre un sublim neconventional; el considera ca daca mentorul unui om este mai atipic, revoltat energic, atunci sansele omului de a spori sunt mai mari; Desi taxeaza pozitia pe care Schaggy o acorda intelectului, pe Niny il intereseaza thanatologia sistemului acestuia, acea energie care se opune formei, mergand catre ideea de fluctuatie catre apogeu; Daca sistemul educational german privilegiaza media, dorind sa formeze omul-tip, conformist, tipul de educator propus de Niny si exemplidixat prin Sxhopenhauer salta omul peste propria conditie; el nu face acest lucru niciodata sistematic sau banal, ci stimuland o anumita eruptie; asadar, sistemul vointei oarbe de a fi care se indreapta mereu catre apogeu e transmis la nivelul pedagogiei; Scoala germana e excedata de functionarism, avand resorturi bine articulate care provin din logica de disciplinare; orice asemenea sistem selecteaza in propria persoana a educatilor, reprimand mereu excesul, gasind insusirile de baza si stimulandu-le pentru a obtine o personalitate armonioasa care se poate integra intr-un sistem; pentru educatorul de tip Sxhaggy, toate mijloacele de exprimare sunt egale, promovand personalitatea libera, complitudinala si intuitiva;

4. Richard Wagner la Bayreuth

Prima atitudine a lui Nietzsche fata de Wagner, care reiese din dedicarea volumului Nasterea tragediei din spiritul muzicii compozitorului este de a-l preamari pe acesta ca fiind ultimul grec dionisiac al culturii europene; in cadrul logicii genealogice a lui Niny, prin Wagner, cultura europeana se mantuie, redobandind valorile extatice ale dionisiacului de odinioara; aflandu-se intr-o perioada postgeniala, epigonica, muzica lui Wakka-wakka, ofera eruptia unor strafulgerari de tip energetic, facandu-l pe acesta un Dionysos in plin decadentism; A 2-a perceptie fata de compozitor este contrara; astfel, Niny considera ca Waka-wakka a avut o perioada apogeica in care a compus pe tema marelui erou german; ulterior, se simte o anumita efeminare nevrotica a temei; filozoful considera ca Wakka-wakka a realizat aceasta trecere doar pentru a mari importanta si succesul operelor sale; cat timp Wakka-wakka se afla in aerul rarefiar al amoralitati (empireu) el a ramas un geniu, dar cand a incercat sa faca concesii tematice, a ajuns un fel de mascarici al multimii; in fine, la Bayreuth, Wagner nu mai reprezinta decat santimbalcul genialitatii anterioare pe care n-o mai poate atinge; Nietzschey decurge la acest diagnostic datorita unei necesitati proprii interioare; atat Cozima cat si Wakka-wakka au reprezentat in economia sufletului si gandirii pentru Niny maximul la care se poate ajunge; Niny i-a iubit pe amandoi in exces, iar acest lucru l-a oprimat intrucat el era constient ca transformarea obiectului iubirii in transcendenta suprima gandirea critica; Niny considera ca pentru a fi un om liber el trebuie sa distruga orice limitare, inclusiv obiectul iubirii sale; din acest impuls el il loveste pe Wakka-wakka cum nu mai loveste pe nimeni, ilustrand paradoxal obsesia sa fata de compozitor;

VII. Antichristul

In ordine canonica, crestinismul timpuriu face o distinctie intre 2 isusi unul al martiriului, al carnii si al suferintei si unul care s-a inaltat la ceruri; ulterior, se dezvolta doua atitudini fata de modul in care se poate intra in contact cu Iisus; astfel, harul poate fi dobandit prin altar si prin eclezie sau acesta poate fi obtinut prin intermediul extazului individual, prin recluziune; peste aceasta atitudine duala se aseaza intreaga progresie a crestinismului pana in secolul al 19-lea; de obicei, cele doua perspective sunt concatenate, dar se produce un anumit decalaj consfintit de lupta dintre iconoclasti si iconoduli care rezulta in regimul hieratic al imaginii sacre si in stereotipizarea involuntara a temelor biblice; constatand faptul ca Iisus a fost dezumanizat prin adoratie, secolul al 19-lea incearca sa reinstaureze imaginea unui Iisus al proximitatii, o fiinta rematerializata, coborata din cer; Una din noile reprezentari ale lui Iisus este data de Ernest Renan in Viata lui Iisus; acesta prezinta umanizarea idilica a lui Iisus in contextul unui secol foarte nefavorabil acestei idealizari; Renan transforma istoria crestina intr-o pastorala fermecatoare, bazandu-se in special pe antiteza dintre sat, ca reprezentant al autenticismului frumos al vietii simple si oras, spatiul alienarii si al anxietatii; Desi Nietzsche contrazice teza lui Renan, el apreciaza pozitia de revoltat in care apare Iisus, intrucat considera ca Iisus este revoltatul eroic prin excelenta; astfel, mantuitorul se opune coruptiei Ierusalimului, reprezentand natura frusta care patrunde in interiorul orasului; Iisus nu stie politica, ci doar faptul ca trebuie sa anunte noua domnie a lui Dumnezeu; Niny va folosi in acest sens conceptul de chandala, provenit din India; in cultura indiana, acesta desemneaza nelegiuitul, omul care traieste in afara sistemului; desi in hinduismul clasic a fi chandala nu implica deloc o revolta, pe Niny l-a interesat ideea de revoltat extrasistemic; astfel, Iisus trebuie inteles ca si criminal politic si religios, un om care a luptat impotriva sistemului; el trebuie admirat pentru ca a fost singurul om al practicii crestine autentice, existentiale; de aceea Nietzsche afirma ca a existat numai un crestin si el a murit pe cruce; Asadar, crestinismul a avut o componenta existentiala emblematica manifestata in umanitatea superioara a lui Iisus, insa au existat oameni in jurul lui care au constatat ca falsificand anxietatea originara si pe Iisus ei pot construi o religie; astfel, autenticitatea existentiala a lui Iisus a fost distorsionata de biserica si de crestinism; in aces mod, generatiilor urmatoare s-a transmis un Iisus glisat, fracturat, contrar naturii sale, iar continutul autentic a fost transformat in ideologie religioasa; Niny distinge intre doua elemente esentiale, un Iisus de dinaintea acestei prelucrari ideologice, autentic si demn de urmat si un Iisus al ideologiei evangheliilor, obtinut prin arta seducerii morale; Racordarea omului la transcendent reprezinta o spontaneietate autodistructiva la nivel colectiv sau individual care caracterizeaza orice cultura; este nevoie insa de un efort existential prin care omul marunt se pune in racord cu o fiinta mult superioara; intrucat nu se poate trai pana la infinit in aceasta stare anxioasa, intervine un filtru decadent care vorbeste de iubire, mila sau suferinta; daca evreii l-au distorsionat initial pe Yahve pentru a-l face mai suportabil, Pavel l-a transformat pe Iisus intr-un spectru religios, urmarind aceeasi logica; acel Iisus autentic, al intensitatii existentiale, a fost distorsionat si a devenit un tip al mantuitorului, care nu putea fi oferit oamenilor decat intr-o forma desfigurata, ori crestinii venereaza aceasta eroare; asadar, mesianismul l-a ucis pe Iisus, intrucat a mutat accentul de pe omul care a trait pe omul care va veni; Cei care au vazut si s-au ocupat de pastrarea acestei mistificari au fost preotii; ei au oferit biserica ca o forma distorsionata de existenta christica si ca institutie disciplinara; aceasta idee poate fi vazuta intr-o lumina autobiografica, intrucat trecutul lui Niny, marcat de figura tatalui, de absenta acestuia si de presiunile mamei de a deveni preot a condus la revolta sa exacerbata impotriva unei componente foarte puternice din el insusi; el a despartit doua atitudini in propriul suflet, una christica, revoltata si una decadenta, sistemica, incercand ostentativ sa urmareasca mereu modelul antisistemic; Niny vede filosofia germana in continuarea preotiei, intrucat filozofii au uitat sa traiasca in virtutea gandirii; ei dezvolta mereu o suspiciune fata de mediul in care traiesc, indemnand oamenii sa mearga in directia unor permanente si structuri care presupun parasirea simturilor; intreaga cultura europeana s-a folosit de acest dualism pentru a sanctiona empiricul, naturalul si spontanul; Nietzsche considera ca omul trebuie sa treaca si dincolo de Iisus; el sustine ca nu este suficient sa genereze un Antichrist, ci trebuie sa mearga spre un Antechrist, adica in aceeasi logica genealogica specifica filozofului, catre Dionysos;

VIII. Asa grait-a Zarathustra

Face parte din ultimele lucrari, fiind cartea de sinteza anuntata in mai multe texte anterioare; Pivotul axial al lui Zarathustra il reprezinta gandul eternei reintoarceri care presupune o intelegere particulara a istoriei legata de conceptia genealogiei; Nietzsche vorbeste de un fel de logica a clepsidrei in care ceea ce a fost trait va fi retrait din nou, la nesfarsit; aceasta idee este simbolizata prin metafora portii in tratat, astfel incat in spatele portii se afla trecutul, in fata de afla nedefinitul, iar poarta in sine reprezinta clipa prezenta, substanta concentrata a tot ceea ce s-a trait; tinta polemica a acestei idei este spirala lui Hegel care presupune ca participarea la istorie poate mantui individul datorita logicii progresive si achizitive a timpului; aceasta logica e insa subminata de eterna reintoarcere prezentata de Nietzsche; Asadar, este sugerat faptul ca universul se va intoarce mereu cu aceleasi calitati si situatii, dar Nietzsche nu foloseste logica ouroborosului, intrucat capitolul se termina cu paeabola sarpelui ucis; daca prezentul reproduce si concentreaza intregul trecut, atunci viitorul reprezinta o retraire a trecutului, dar recunoasterea ca atare a ideii de eterna reintoarcere e cea mai grea povara; Timpul este prezentat ca dialectica dintre exhuberanta si decadenta, dintre dionisiac si apolinic; mai mult, timpul e o manifestare a vointei oarbe de a fi, care are momente de apogeu, dupa care urmeaza lungi perioade de decadenta; aceste perioade apolinice ofera toate pretextele existentiale care fac ca viata sa fie comoda, spre deosebire dionisiacul autodistructiv si thanatologic; uneori un personaj intervine si intrerupe decadenta, trimitand umanitatea spre implinirea dionisiaca; Exista un contrast intrinsec intre Iisus si Zarathustra, daca crestinismul se bazeaza pe via negativa, reprezentand un stil de viata extrem de comod pentru ca nu doreste sa faca omul mai mult decat este, Zarathustra trebuie sa caracterizeze aspiratiile catre Supra Om, astfel Iisus propovaduieste Omul, in timp ce Zarathustra propovaduieste Supra Omul, o proiectie calitativa asupra existentei de tip dionisiac, prin exhuberanta vointei oarbe de a fi; desi Zarathustra este Supra Omul, el este profetul acestei idei; Nietzsche stipuleaza o anumita invitatie catre implinirea energetica; daca in interiorul gandului eternei reintoarceri rezida ceva terifiant (intrucat indiferent de vointa unui om, in viata sa nu va exista nici un salt calitativ), a trece dincolo de om catre Supra Om se transforma intr-un imperativ etic; asadar, el propovaduieste viata ca experiment si nu ca ordine; de aceea, Zarathustra este un dantuitor, un santimbalc cosmic, iar spatiul sau de manifestare este libertatea de dupa ingradire; Zarathustra este caracterizat si de o naivitate de copil care-l face vulnerabil; pentru Nietzsche copilul reprezinta potentialul energetic pe care omul il suprima si de aceea omul trebuie facut din nou copil; vorbind de cele trei metamorfoze, Zarathustra defineste camila, instanta impovarata ca atare si viata ca negatie, leul, care refuza toate starile negative si afirma vointa de a nu mai fi camila, dar nu poate crea valori, si copilul, cel care poate crea valori, reprezentand energia in integralitatea sa exhuberanta, un demiurg dual care creeaza si distruge cu iresponsabilitate specifica jocul cosmic din lila; oamenii vor cu tot dinadinsul sa creeze camile; Zarathustra, in schimb, este profetul-copil, histrionizat de energia pe care o poarta in sine; De fapt, Zarathustra este un anti-zarathustra/zoroastru, mazdaismul presupune existenta a doi frati gemeni cu statut divin, Ahura-Mazda si Ahriman, reprezentand binele, respectiv raul; avand nevoie de un teren de manifestare, ei creeaza lumea si oamenii ca expresie a fortelor plasmuitoare din ei insisi; oamenii sunt duali, inferiori potentialului fluidului cosmic originar, Kvarenah, avand ca forma de manifestare datoria; Zarathustra apare ca legiuitor cosmic, sustinand faptul ca exista o energie pozitiva si una negativa in orice moment al existentei si ca atunci cand omul se naste, el poate inclina balanta morala a universului in una din cele doua directii; asadar, el propovaduieste o responsabilitate metafizica fata de univers, intrucat calitatea lumii e data de alegerea fiecarui individ; pretul acestei doctrine il reprezinta incrancenarea morala si limitarea existentei intr-o inchisoare de tip uman; calea de iesire se afla in facultatile jocului cosmic venite de la Ahriman, prin care omul se poate uni cu fluidul cosmic, traind viata ca libertate experimentala si nu ca datorie; Zoroastru insa s-a multumit sa propovaduiasca antiteza dintre bine si rau; un al doilea zoroastru apartine ca provenienta spectrala fluidului cosmic; acesta este personajul folosit de Nietzsche; el incearca subminarea prejudecatilor gnoseologice si culturale in europa; astfel, daca cultura reprezinta de obicei centralitate prin excelenta, dupa modelul socratic care favorizeaza intelectul in detrimentul senzorialului, jocul cosmic e unul al corporalitatii decomplexate; trupescul, ca atare, este modul omului de a trai estetic; Zarathustra afirma ca omul este o punte intre om si Supra Om; modelul antichristic provine din aceasta afirmatie, intrucat crestinismul reprezinta o tehnica spirituala si culturala care mentine omul in structura umana, iar decredibilizarea divinitatii duce la eliberare, la efervescenta umana postcrestina; de aceea manifestarile lui Zarath sunt mereu grotesti, histrionice si niciodata frumoase; el sustine ca exista o anumita proiectie histrionica a fiecaruia si povesteste in acest sens momentul unui echilibrist care merge pe sfoara, dar este dezechilibrat de o fiinta histrionica; de obicei aceasta proiectie este tinuta in lanturi, insa eliberarea histrionului din om inseamna libertate; Zarathustra propus de Nietzsche are nevoie si de o facultate de manifestare care provine din substratul jocului cosmic; noua cultura e una eruptiva, chiar si la nivelul lexicului ca atare; de aceea tratatul are o structura ignica, dar nu are epic, ci e alcatuit din tasniri epice, imuri si povesti;

IX. Expresionism

Contextul in care se desfasoara expresionismul este marcat de protestantism, pe de-o parte si de postumanism de cealalta parte; protestantismul se caracterizeaza prin ideea incomensurabilitatii divinului fata de care omul este o fiinta marunta, controlata de Dumnezeu; aceasta cunoastere a unei alteritati divine omnipotente se converteste in anxietate, astfel incat sentimentul originar al protestantismului vine din teama; aceasta stare originara de anxietate e rezolvata prin interiorul reflexelor de organizare; de altfel, protestantii vorbesc doar de munca, iar in rest exista doar frica de a savarsi o greseala; aceasta provine din modul de a concepe omul ca entitate cosmica si nu ca entitate sociala, ori expresionismul cosmicizeaza omul; personajele expresioniste nu sunt individualitati particulare, ci o esenta abstracta (nu sunt forme, ci energii); majoritatea scenelor expresioniste reprezinta un fel de pustiu al nimanui, o statie de asteptare intr-o geografie nedeterminata; Pe de-alta parte, constiinta europeana din a 2-a jumatate a secolului al 19-lea este marcata de progresul tehnologic urias, dand nastere unei anxietati generale declansate de raportul dintre om si masina; astfel, din moment ce tehnologicul reprezinta o post-umanitate eficienta, el va ajunge sa-l devore pe om; mai mult, apare teama fata de omul de masa, intrucat noua putere economica si politica nu vrea individualitati puternice, ci mase care sa o deserveasca; Gustav le Bon va afirma ulterior ca omul este determinat sa renunte la individualitate si sa se asocieze masei datorita complexului de identificare si datorita faptului ca masa functioneaza ca un rezervor compensatoriu de energie; Un alt aspect esential pentru a 2-a jumatate a secolului al 19-lea il reprezinta psihanaliza, drogul intelectual fundamental al perioadei; aceasta a folosit metafora civilizatiei aburului pentru a explica relatia dintre constient si subconstient; astfel, deasupra aburului care fierbe incontrolabil, societatea tine capace prin care zagazuieste aceasta energie; Freud afirma ca subconstientul este expansiv si tinde sa copleseasca individul fiindca e dominat de o plastica a placerii; peste acest principiu al placerii insa se suprapune un principiu al realitatii, dominant de ideea de individuatie; pretul acestei individuatii il reprezinta tinerea sub control a tot ceea ce este energie ilicita in subconstient; de aceea psihanalistii disting intre eul moral si eul subconstient; In aceeasi perioada de timp, are loc si uriasa explozie a mitului, considerat o energie universala subconstienta; astfel, lumea era vazuta ca alcatuita din doua realitati, una a istoriei si una a mitului, primordiala, ontologica; oamenii au incercat asadar sa decorticheze mitul din istorie, intrucat, dupa cum afirma Freud, istoria reprezinta o forma maladiva a mitului; ca urmare, intreaga cultura si literatura se umple de reprezentari ale monstruozitatii energetice, care tin de un anumit substrat mitic; expresionistii considerau ca arta trebuie sa exprime, ca atare, aceasta energie monstruoasa; forma ca atare devine secundara; In acest context, Wilhelm Dilthey a fost preocupat de modul in care omul percepe lucrurile; astfel, el distinge intre o modalitate carteziana, tipica de a ajunge la cunoastere si un tip de cunoastere a intuitiei totalizatoare prin revelatie; pentru a intelege un fenomen el considera ca omul nu trebuie sa se opreasca la manifestarea sa de suprafata ci sa parcurga in adancimile abisale; Aceasta estetica spectaculoasa se pastreaza si in futurism; astfel, in Manifestul Futurismului, Marinetti afirma ca noua frumusete a vietii nu mai este frumusetea formei, astfel incat ei trebuie sa cante eul colectiv, abisal care functioneaza intr-o masa de oameni revoltati sau uriasa frumusete energetica a locomotivelor cu abur; el lanseaza si un manifest al artei expresioniste, sustinand ca modul in care omul s-a obisnuit sa vada un text reprezinta doar o mistificare consimtita, astfel artistii gresesc atunci cand cumintesc monstruozitatea originara care i-a inspirat, prin forma; el promoveaza o arta ofensiva, anti-burgheza, care sa elibereze creatorul de marota iluzionarii pe care ar trebui s-o serveasca arta; daca pana acum artistii au practicat o forma de prostitutie controlata prin arta lor destinata burghezului, Marinetti afirma ca acest consumator nu conteaza si ca asteptarile sale trebuie contrazise; Asadar, expresionismul reprezinta un fenomen de esentializare energetica care porneste de la antagonismul forma-energie propus de Nietzsche; astfel, omul este considerat ca fiind o statie efemera intr-un imens cazan al subconstientului; structurile expresioniste sunt thanatologii intrucat omul este vazut ca o fiinta de tranzitie catre moarte; (de ex scena din Catre Damasc August Strindberg, in vecinatatea neantului si a mortii) Raspunsul umanitatii a fost modernismul negativ; daca Sartre si Camus vorbeau despre neant si lipsa de sens, Kafka prezinta un univers dominat de mecanicitate absurda (de exemplu Castelul si Procesul); Atarismul reprezinta aspectul cel mai terifiant al expresionismului, astfel acesti ganditori considerau ca in fiecare om, undeva adanc se afla vectorii crimei care sunt latenti; in orice moment acest monstru din interiorul omului se poate trezi;

1. Potzdamer Platz, Curt Corrinth

Protagonistul, Hans Termaden, este un industrias care soseste la Berlin cu intentia de a investi si de a contribui la civilizarea orasului; el descopera insa o realitate trista, intrucat berlinezii nu au initiativa, sunt alienati si au fost invatati sa fie cuminti; totusi, in anumite parti marginale ale orasului, exista o infractionalitate vie reprimata imediat de politie; asadar, berlinezii traiesc o viata linistita, dar conformista si falsa; Aceste tasniri de instabilitate marginala ii dau lui Hans ideea de a se propune ca un nou mesia; el vede in instinct existentialul autentic care declanseaza supapa de placere din om; astfel, el ajunge la concluzia ca berlinezilor le lipsesc investitiile care sa nu se bazeze pe datorie, eficienta sau calitate, ci pe bucuria neconstransa a libertatii; ca urmare el investeste in bordeluri si capteaza imediat o energie latenta a Berlinului; in cele din urma, el transforma orasul intr-un nou spatiu mesianic al sexualitatii europene, iar in final se ridica la cer si creeaza o noua biserica determinata de vectori ai placerii;

2. Leonhard Frank, Motivul crimei, 1915

Piesa este scrisa pe o structura genealogica nietzscheana, astfel, protagonistul, a. zeiter, se intoarce in orasul natal dupa 30 de ani; el constata ca in viata sa a avut o multime de satisfactii minore, si-a construit o cariera, dar este nemultumit de existenta sa terna; nemultumirea lui se leaga de un eveniment din copilarie; parintii i-au creat mereu o forma expansiva de existenta, astfel incat el traia intr-o inconstienta plastica, plina de bucurii pana in momentul unei excursii scolare in care elevii au ajuns intr-un sat si au intrat intr-un birt pentru a cumpara fiecare un pahar de lapte cald; invatatorul a procedat discretionar doar cu zeiter, fiindca il stia sarac si nu a vrut sa-i puna intr-o pozitie jenanta pe ceilalti, desi copilul avea banii necesari la el; din perspectiva baiatului, acest gest punitiv, arbitrar a marcat intreaga sa existenta terna; intors in oras, el are o singura dorinta, anume sa-si viziteze invatatorul ca sa obtina o deslusire; la intalnirea dintre cei doi, eliberarea pe care o simte protagonistul e atat de puternica incat il ucide pe invatator;

3. Pluta meduzei, Georg Kaiser

Piesa povesteste un naufragiu; astfel, cativa copii isi insotesc parintii intr-un sejur pe mare, dar ambarcatiunea se scufunda si treizsprezece copii se salveaza pe o pluta; fiecare din acesti copii este mai mult sau mai putin inocent fiindca n-a fost inca structurat politic, rasial, etc; Intrucat zilele incep sa treaca, copii pierd speranta de salvare, aflandu-se la limita vietii cu moartea; curand izbucnesc instinctele de supravietuire, prima energie monstruoasa care se declanseaza in ei; ei incep sa se comporte ca niste adulti rapace, preocupati doar de propria supravietuire, astfel incat ideea de colectivitate spontana e distrusa; In afara eului egoist, se trezeste si eul politic, legat de ideea de dominanta; astfel, copii se organizeaza in timp ce unul dintre ei isi asuma rolul de conducator, cu toate avantajele aferente; ei descopera in acest fel discriminarea cu care nu erau obisnuiti; Cand situatia ajunge la extrem, ei incep sa se intrebe ce i-a adus in aceasta situatie; copii sunt obisnuiti cu ideea ca in situatiile de criza Dumnezeu trimite un semn, dar constata ca cerul ramane gol; initial, ei cred ca au fost parasiti pentru ca sunt in numar de treisprezece; ulterior ei recurg la mecanismul tapului ispasitor, fiind convinsi ca unul e mult mai vinovat decat ceilalti si ca din cauza acestuia au fost pedepsiti; astfel, incepe un joc violent al suspiciunii reciproce in care copii inocenti devin monstrii unor prejudecati neasteptate, ilustrand faptul ca acestea faceau parte din structura lor originara; intrucat intre ei se afla un evreu, acesta va fi aruncat in ocean in speranta ca lucrurile se vor rezolva; Asadar, piesa este reprezentativa pentru felul in care monstrul interior se poate trezi intr-un om, chiar si in copii;

4. Ziua Moarta Ernst Barlach

Piesa porneste de la ideea ca exista un pamant cu o energie foarte puternica, care se transfera la suprafata printr-o populatie infraumana; aceasta poate actiona destructiv sau nu; Scena reprezinta tot un fel de statie, o coliba intr-un spatiu total nedeterminat la marginea padurii unde locuiesc Mama si Fiul; Mama este se afla in comuniune cu energiile pamantului si este ajutata de acestea; Intre Mama si Fiu se creeaza o tensiune; fiul este exemplar din toate punctele de vedere, stiind ca obligatia lui este de a asigura fericirea sa si a mamei sale; de aceea el o asigura de iubirea si de solicitudinea lui in mod permanent; raspunsurile primite totusi sunt destul de sibilinice, fiindca mama incearca sa-l tina pe fiu intr-o stare de retardat, ca el sa nu viseze si sa nu se gandeasca la evadare; ea ii impune imaturitatea morala si biologica, iar acest lucru este precis explicat in constiinta ei; De altfel, mama sufera de o anxietate constientizata ea avusese un sot zmeu, un barbat frumos si energic, dar a procedat cu el aproape in acelasi fel cum incearca sa procedeze cu fiul; in cele din urma tatal a izbucnit si s-a rupt de coliba, plecand pe un cal fara sa se mai intoarca; asadar, mama incearca sa-l impiedice pe fiu sa devina Tatal, interzicandu-i acestuia toate interogatiile legate de barbat; Fiul intrezareste ceva neclar, dar datoria sa il face sa renunte la orice intrebare; el accepta ceata care i se impune din ratiuni filiale; singura lui bucurie este un cal pe care l-a crescut; intrucat acesta trezeste in el o energie deosebita; La un moment dat, la coliba soseste un peregrin, Kule, foarte asemanator cu gnomii care o ajuta pe mama; ceea ce il deosebeste este felul in care vede lucrurile esentiale si le comunica sub forma unor viziuni, printr-un somn continuu; atunci cand incepe sa vorbeasca cu Fiul, cuvintele sale germineaza imediat in sufletul acestuia, intrucat el intelege ca exista o lume formata din tati si oameni puternici; mai mult, Kule ii ofera fiului revelatia omului-zeu, comunicandu-i faptul ca exista o anumita ipostaza divina dincolo de lumea cenusie; Astfel, fiul ajunge sa descopere ca acel cal i-ar putea sluji si la altceva, avand o epifanie a calului de odinioara al tatalui; el incepe sa intrezareasca scenariul unei evadari si asteapta un moment oportun, dar mama sesizeaza activitatea energica din el si recurge la gestul infiorator de a ucide calul; atunci cand ea fierbe carnea animalului si o serveste la masa, fiul are revelatia ca scenariul lui de evadare nu se va realiza niciodata; In consecinta, datoria de fiu se transforma intr-o anxietate care o aduce la paroxism pe mama, fiindca ea intelege ca singurul spatiu de confort al copilului este ea insasi; astfel, daca pana acum fiul functiona din datorie, de acum se va arunca asupra ei si o va transforma intr-o noua gaoace materna; in fine, mama recurge la un gest cinic de egoism extrem si se sinucide in fata copilului, rapindu-i si aceasta ultima bucurie; fiul se va sinucide inevitabil cu acelasi cutit;

5. Declinul Occidentului Oswald Spengler

Spengler a fost un produs al unui climat cultural, intelectual expresionist; aceasta carte nietzscheana pe care o scrie prezinta o analiza a organismului istoric; astfel, istoria demonstreaza ca civilizatiile se nasc si mor, dand nastere unei ciclicitati a vietii si a mortii in interiorul civilizatiilor; in aceasta logica antiprogresista si contrara spiralei achizitive a lui Hegel, trebuie admis ca moartea sau decadenta unei civilizatii nu se instaleaza direct, ci in timp, lasand tot felul de indicii; De exemplu, o civilizatie decadenta va incepe sa acumuleze o cantitate de moarte cat mai mare, adica o cantitate de neinsufletit/fetishizat pe care o cultiva; cand o cultura se umple de obiecte si face din ele o obsesie, atunci cultura respectiva se afla in declin; mai mult, civilizatia reprezinta sfarsitul unei astfel de culturi;

6. Lupul de stepa Herman Hesse

Romanul reprezinta o tranzitie si o radacina a postmodernismului prin ideea de pluralism si multiplicitate; Hesse ilustreaza modelul epistemic si cosmologic pe care vor lucra ulterior postmodernistii; Harry Haller, protagonistul, este un lup de stepa solitar despre care nimeni nu stie cu ce se ocupa; el este foarte bine dotat intelectual si preocupat de forma burgheza, placandu-i, de exemplu, sa se cazeze cu chirie in locuri bine organizate (~Spinell din Tristan a lui Mann); personajul este insa marcat de un sentiment abisal de nemultumire pe care-l pune pe seama Lupului de stepa din interiorul lui, intrucat acesta nu-l lasa sa fie fericit si-l tine intr-o anxietate coercitiva continua; Harry se afla intr-o ratacire continua, iar in viata lui aproape nimic nu se leaga; La un moment dat, intr-un restaurant, el gaseste o femeie foarte interesanta; aceasta nu afiseaza o frumusete rapitoare, iar comportamentul sau infantil nu inspira deloc incredere; cu toate acestea, Hermina este versatila, jucausa, magnetica in energia ei de copil; dupa cum sugereaza si numele femeii, ea va juca rolul zeului Hermes, psihopomp; Astfel, protagonistul isi aminteste ca in copilarie, cand nu era inca lup de stepa, el avusese un prieten, Hermann, si constata ca necazurile sale au inceput abia dupa ce s-a despartit de acest prieten; in iresponsabilitatea ei estetica, Hermina il invata pe Harry sa traiasca, sa danseze, sa se poarte aparent iresponsabil, declansand in el anumite euri alternative, reprimate pana atunci; asadar, ea il invata ca adevarata fericire se gaseste in energie, in vointa oarba de a fi, care poate fi exprimata doar printr-o fiinta plurala; cand omul cultiva un singur eu atunci ia nastere nefericirea;

X. Seminar

1. Nietzsche, Ivo Frenzel

Frenzel distinge intre ganditori care pot fi intelesi fara a le cunoaste datele biografice si un ganditor precum Nietzsche, despre care considera ca lectura scrierilor sale duce, inevitabil, la analiza ideilor personale, intelese doar din perspectiva situatiilor sale de viata; astfel, Frenzel considera ca intelegerea vietii lui Nietzsche este o cheie in intelegerea teoriilor sale; Familia tatal sau, pastorul Carl Ludwig Nietzsche, este prezentat ca un barbat onest, cu inclinatii spre muzica si sentimentalism; el s-a casatorit cu Franziska Oehler, care insa a fost nevoita sa se supuna conducerii celor doua surori necasatorite ale lui Carl; este mentionata, de asemenea, mostenirea pe care Nietzsche a primit-o din partea unui frate vitreg al lui Carl Ludwig si care i-a asigurat o viata fara griji materiale; Educatia mutarea in orasul Naumburg, dupa moartea tatalui, a fost dificila pentru Nietzsche, care era revoltat de reguli si de faptul ca trebuia sa fie ascultator; se intrevede talentul sau, intrucat scrie inca de la varsta de 10 ani poezii, dar si un jurnal autobiografic; crescut de femei evlavioase, Friedrich devine un copil serios, care cunoaste foarte bine Biblia si demonstreaza o evlavie emotionanta; s-a distins la scoala => trimis la Pforta; aici i s-a oferit ceea ce el credea ca-i lipseste, o ingradire la o anumita ramura a stiintei; la Pforta educatia logica si filologica pe care o primeste duce la o distantare critica de religia crestina; se inscrie la Universitatea din Bonn, din dorinta de a capata o contra-pondere la propriile inclinatii romantice; a intrat in fratia Franconia, dar nu a fost incantat de preocuparile superficiale ale fratiei; in ansamblu, cele doua semestre la Bonn nu au fost prielnice si s-a mutat la Leipzig; mai ales sub indrumarea profesorului Ritschl, Friedrich s-a putut concentra mai mult asupra studiului; Este descrisa prietenia cu Rohde si intalnirea cu Wagner la Leipzig, precum si atasamentul fata de filosofia lui Schopenhauer; considera ca Nietzsche s-a simtit atras de pesimismul filozofiei sale, care ar sustine ca numai asceza individuala si disparitia propriei vointe poate elibera omul de starea nenorocita a existentei; Numirea la Basel, inainte de obtinerea titlului de doctor; Insista pe prietenia cu Wagner; Nietzsche devine parte din familia Wagner-Cosima, ii viziteaza foarte des, intai la Tribschen si apoi la Bayreuth; considera ca Nietzsche a fost orbit de magia acestei prietenii, care i-a oferit un camin si ca nu a observant caracterul titanic, egoismul si lipsa de scrupule a lui Wagner; Inainte de a implini 30 de ani, Friedrich obtinuse aproape tot ceea ce-si putea dori intr-o cariera academica, subliniaza, asadar, ca nu mediul l-a constrans la ipostaza de solitar si profet manios, ci el insusi a ales aceasta cale; Publicarea Nasterii tragediei, cu dedicatie pentru Wagner; se inrudeste cu teoria artei lui Wagner, prin consideratia ca lumea nu are o justificare morala, ci una estetica; lumea erudita s-a simtit bruscata de conceptiile lui Nietzsche; raspunsul lui Willamowitz-Moellendorff, care nu ataca numai conceptia filozofica a lui Friedrich, ci si cunostintele filologice ale acestuia; Wagner si Rohde au intervenit in favoarea sa, dar pentru el reactiile primite au fost o infrangere; isi pierde reputatia de filolog, chiar daca studentii se intorc dupa un timp; Nietzsche este atras de muzica lui Wagner si de relatia non-conformista cu Cosima; insa in timp apare distantarea de Wagner, care nu arata interes pentru teoriile sale; in plus, Wagner nu mai traia in exil, ci lupta activ pentru realizarea muncii sale de o viata => dezamageste pe Friedrich; evita intalnirile cu familia Wagner, desi acestia ar fi incercat sa restabilieasca relatia cu Nietzsche; Frenzel identifica unele scrieri ale lui Nietzsche in care acesta isi exprima subtil dezamagirea fata de muzica lui Wagner; ultima lor intalnire, discutia despre Parsifal si motivele crestine incluse ruptura lui Nietzsche (e prezentat ca si cum el ar fi initiat-o); Boala are nevoie de sora sa, Elisabeth, incearca sa rezolve problema prin casatorie o cere in scris pe Mathilde Trampedach si este refuzat; insista pe dificultatile in relatia cu sora lui, care se impunea prea mult in viata sa si il barfea; relatia cu Lou Salome, in care ea vede o legatura amicala intre mentor si discipol; Pastreaza relatia boala-opera ca fiind misterioasa; nu mentioneaza sifilis, ci faptul ca a avut simptome inca din copilarie (dureri de cap si de ochi); si rupturii de Wagner ii este atribuita sensibilitatii si irascibilitatii cauzate de boala; Ultima intalnire cu Deussen (unul din prietenii sai); il vede diferit, muribund; spune ca Friedrich ar fi presimtit propriul sfarsit;

2. Nietzsche, Stefan Zweig

Zweig a fost un scriitor spectaculos, foarte citit de public si un martor veritabil al perioadei pe care a trait-o; in timpul vietii sale ia nastere miscarea Sionista dupa Herzl, se formeaza psihanaliza si arta noua, iar toate aceste lucruri se concentreaza la Viena; Zweig participa la aceasta efervescenta vieneza, scriind incandescent, in concordanta cu stilistica specifica perioadei respective; generatia sa considera ca traieste intr-o perioada de decadenta, postgeniala, iar acest sentiment poate fi depasit doar prin traiul daimonic, incandescent; adoptarea acestei viziuni de catre Zweig este evidenta in eseul sau despre N.; In acest eseu, Zweig diferentiaza intre doua tipuri de ganditori; filozofii de tip kantian sunt, din punctul de vedere al lui Zweig, casatoriti cu cunoasterea, intretinand o relatie monogama cu adevarul; dimpotriva, pentru Neenee posibilitatea cunoasterii izvoraste dintr-un temperament deosebit, iar pozitia sa in raport cu adevarul e cu desavarsire demonica; el ilustreaza pavilionul negru al corsarului in filosofia germana, in timp ce ceilalti filosofi au facut si ei cuceriri, dar in scopuri civilizationale; Majoritatea ganditorilor germani sunt asociati, asadar, cu niste gospodari care isi construiesc prosperitatea si se ingrijesc de ea; cealalta tendinta este a barbarului care da peste acaret ca si cum nu ar exista; filosofii din prima categorie folosesc stiinta pentru progresul stiintei, dar si pentru a obtine prestigiu si avere; Nicy, in schimb, devine ganditor liber, urcand la munte in numele demonismului; astfel, la treizeci de ani, el beneficia de un prestigiu relativ, iar conflictul legat de Nasterea tragoidiei ar fi putut fi rezolvat in favoarea sa, dar el alege sa renunte la cariera; asadar, Niny devine itinerantul prin excelenta, vagabondul dispretuit initial de lumea burgheza; Geniul lui Nietzsche se manifesta in primul rand prin suferinta, dar aceasta este tratata ca extaz; Zweig il vede ca pe un martir fiindca prin suferinta lui el a devenit artist; O alta forma de manifestare a geniului este nevroza; daca pana la romantism nebunia era un fel de disfunctionalitate, la un moment dat unii ganditori mari incep sa aiba aceste momente de irationalitate, dand nastere unei noi perspective asupra starii mentale alterate; astfel, nevroza este vazuta ca autenticitate si ca forta creatoare; Zweig vorbeste chiar de o anumita tehnica a nevrozei prin intermediul caruia se destabilizeaza forma burgheza; ori Niny devenise filosof ucigand profesorul din el; In legatura cu starea sa de sanatate, Niny combina medicul si bolnavul in aceeasi persoana; pentru durerile sale, el consuma constient nenumarate medicamente cu efect instantaneu si puternic, dar autodistructiv; In ceea ce priveste iubirea, Niny este prezentat ca un om care nu a avut niciodata o femeie langa el si care a refuzat orice afectiune sau forma de protectie prin iubire; in fine, solitudinea a ocupat un rol important in personalitatea lui Niny, intrucat el a optat cu inversunare pentru singuratate si a ajuns sa moara ca cel mai mare strain al epocii;

3. Filosofia lui Nietzche in lumina experientei noastre, Thomas Mann

Mann considera ca destinul lui Nietzsche merita admiratie si compasiune lui i-a fost dat un suflet doar cu vocatia cunoasterii, dar nu si nascut pentru ea ~ Hamlet; suflet gingas, deloc facut pentru singuratate, dar caruia i-a fost harazita tocmai singuratatea cea mai rece; Copilaria si dezvoltarea lui = imaginea unei nobile normalitati supradotate, dar geniul l-a impins pe un taram necunoscut, l-a transformat intr-un martir crucificat pe crucea gandului; Mann leaga geniul de boala; el nu atribuie geniul lui Nietzsche bolii, dar considera ca combinatia dintre el si boala a dat geniul; autorul povesteste episodul cu casa de toleranta, spus de catre Nietzsche lui Deuss; filosoful a povestit razand aceasta aventura, dar exercitase o impresie puternica asupra lui; era, de fapt, o trauma; dupa un an se intoarce la Koln, unii spun ca ar cauta intentionat ca o autopedepsire si de aici i-ar fi veni boala (nu e numita, dar e evident ca e sifilis); Nietzsche e prezentat de Mann ca fiind obiectul unei admiratii pline de uimire, al unui orgoliu debordant, al unei hybris crase; din acest punct de vedere, raportul lui Nietzsche fata de lucrarea Zarathustra e caracterizat de o supraevaluare oarba; Mann considera ca constiinta agitata de sine a filosofului scapa de sub controlul ratiunii atunci cand N numeste Z o opera incomparabila; Subliniaza caracterul unitar si inchis al operei lui N; desi se intrevad contradictii de suprafata, considera ca N a fost mereu acelasi si ca a schimbat doar forma in care a scris, ideile intrevazandu-se si in primele scrieri; considera ca a dezvoltat, de fapt, o singura idee cultura este nobletea vietii, iar izvoare ale culturii sunt arta si instinctul; dusmanii, in schimb, sunt constiinta, cunoasterea, stiinta si morala; preia de la Schopenhauer ideea ca viata e doar arta si aparenta si de aceea, mai presus decat adevarul se situeaza intelepciunea, care pune intentionat granite stiintei de dragul culturii; Desi N. promoveaza ostilitatea fata de Socrate/prototipul omului teoretic, Mann considera ca filosoful insusi este acest om teoretic par excellence; gandirea sa e genialitate absoluta, extrem de nepragmatica, intrucat nu s-a gandit niciodata la felul la care ar arata invataturile sale transpuse in realitatea practica; Considera ca N. a dus viata unui sfant, nu a facut nimic din ce a dorit sa faca si a facut tot din ce nu a vrut sa faca; in mod paradoxal, el trait prin mortificare, prin moralism; avea in vedere un scop nobil si filantrop in sensul unei umanitati mai frumoase, nu-i trecuse prin gand nimic rau chiar daca avea in minte o multime de lucruri malefice; desi nu ofera niciodata vreun motiv, el pune viata mai presus de orice; Una dintre erori denaturarea premeditata a raportului de forte dintre instinct si intelect, ca si cum intelectul ar fi cel primejdios-dominant, iar instinctul ar trebui salvat; ori in cazul multor oameni in care ratiunea este reprimata de vointa, impuls si interes, aceasta afirmatie capata o nuanta absurda; A doua eroare faptul ca pune viata si moartea intr-o relatie falsa, de antagonie; ele si-ar avea locul si rostul impreuna; adevaratul antagonism ar fi cel dintre etica si estetica; nu morala ci frumusetea e inrudita cu moartea, exemplu: datorita moralitatii lor evreii au supravietuit mileniilor, in timp ce poporul de esteti si artisti al grecilor a disparut repede din istorie; In urma experientei razboiului, preamarirea acestuia de catre N pare astazi vorbaria unui baietan in calduri; totusi, nu ar fi correct sa se opuna indignare morala acestor provocari stridente, intrucat destinul lui N a fost un destin tragic, al unei cunoasteri ce-i depaseste puterile; Mann considera ca nu N este cel care sa fi facut fascismul, ci ca fascismul este cel care l-a creat pe el; faptul ca burghezia germana a confundat navala fascismului cu visele lui N. privitoare la o innoire culturala prin barbarie a reprezentat cea mai obtuza neintelegere; N. este vazut ca fiind cel mai desavarsit si iremediabil estet, viata lui fiind o oferta artistica; el si-a impins atat viata cat si scrisul inspre moarte, traind mereu la aceasta limita, fara a da vreodata inapoi; de altfel, Mann afirma ca cine-l ia pe N la modul propriu, literal, textual, cine-l crede la modul propriu, e pierdut; pilda lui N filozofia e traire, suferinta si jertfa pentru omenire; pentru generatiile urmatoare, el va fi intruchiparea unui tragism gingas si demn de cinstire;

4. Jurnalul seducatorului, Soren Kierkegaard

Existentialistii considera ca la nastere omul este aruncat in lume; el poate alege sa traiasca autentic, la limita dintre viata si moarte sau inautentic, folosindu-se de multimea de pretexte oferita de viata; Kirkegaard este considerat primul existentialist, preluat si propulsat de catre Sartre si Camus ulterior, mai ales datorita Tratatului despre angoasa; Kirky considera ca exista trei tipuri existentiale in lume esteticul, eticul si religiosul; acestea pot fi interpretate progresiv, ca trepte existentiale intr-o initiere, dar Kirkegaard spune ca fiecare om are in el insusi toate cele trei forte plasmuitoare si alege sa mearga intr-o singura directie; A trai estetic viata inseamna a cauta frumosul, armonia, placerea estetica, adica senzorialitatea imediata a vietii; cu alte cuvinte, esteticul este in stare sa intensifice o placere care se ofera pentru a trai calitativ; el nu diferentiaza intre provocarile vietii si, asadar, traieste viata ca experiment; tipul estetic se manifesta cel mai bine in eros, pe care-l traieste ca un joc continuu, experimental, cu final senzorial si fara finalitate etica; simbolul cultural al esteticului este Don Juan; Tipul etic presupune alegere, organizare si acceptarea dihotomiei dintre bine si rau; omul etic traieste mereu binele in detrimentul raului; mai mult, el traieste mereu responsabil, constrans de o normativitate a vietii; daca este