Conservarea Biodiversitatii.doc

5/17/2018 Conservarea Biodiversitatii.doc - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/conservarea-biodiversitatiidoc 1/11

Elev:Mangu Liviu

Grup Scolar Barsesti

1



IntroducereOcrotirea naturii nu este o ştiinţă propriu-zisă, independentă (aşa cum consideră unii

specialişti care o numesc sozologie sau tutulogie, din gr. sozo = a proteja sau lat. tutus = ocrotitşi gr. logos = ştiinţă), deoarece nu are metode proprii de cercetare. Ocrotirea naturii este odisciplină de interferenţă, de sinteză, în care se reunesc botanica şi zoologia, ecologia şi

biogeografia, geologia şi hidrologia, speologia şi biospeologia, pedologia şi microbiologia, biochimia şi genetica, paleontologia şi evoluţionismul, dendrologia şi pratologia ş.a. Toateacestea oferă metodele şi rezultatele lor ocrotirii naturii care devine, astfel, o componentă de

bază, un domeniu aplicativ, în complexul ştiinţelor biologice şi geografice. Necesitatea conservării biodiversităţii este obiectivă şi stringentă deoarece comunităţile

umane nu pot trăi şi nu se pot dezvolta în afara şi independent de ecosistemele naturale.Salvarea naturii înseamnă salvarea speciei umane, în ultimă - sau poate primă - instanţă. Mediulnatural şi mediul creat de om (oikumen-ul) sunt indispensabile evoluţiei omului şi în primul

rând supravieţuirii lui. Omenirea se află la un moment de răscruce, de decizie pentru soartaTerrei şi pentru viaţa fiecărei specii de pe Pământ, de rezolvare a contradicţiei dintredezvoltarea societăţilor umane şi conservarea naturii.

Necesitatea protecţiei naturii se desprinde foarte bine din principiile Conferinţei Naţiunilor Unite cu privire la mediul înconjurător, ţinută la Stockholm în anul 1972:

1. Omul are un drept fundamental la libertate, la egalitate şi la condiţii deviaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască îndemnitate şi bunăstare. El are datoria solemnă de a apăra şi îmbunătăţii mediul

înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare …

2. Resursele naturale ale globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora şi

fauna, şi în special eşantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale,trebuie să fie apărate în interesul generaţiilor prezente şi viitoare printr-o

planificare sau administrare atentă, în funcţie de nevoi.3. Capacitatea globului de a produce resurse esenţiale ce pot fi

reînnoite trebuie apărată şi, pretutindeni unde acest lucru este posibil, restabilităsau îmbunătăţită.

4. Omul poartă o răspundere specială în ce priveşte apărarea şiadministrarea înţeleaptă a patrimoniului constituit de flora şi fauna sălbatică şi demediul lor, care sunt azi grav ameninţate de un concurs de factori nefavorabili.Conservarea naturii, şi în special a florei şi faunei sălbatice, trebuie deci săocupe un loc important în planificarea dezvoltării economice.

5. Resursele globului ce nu pot fi reînnoite trebuie exploatate în aşa fel încât să nu rişte să se epuizeze, iar avantajele obţinute de pe urma folosirii lor săfie împărtăşite de întreaga umanitate.

6. Deşeurile de materii toxice sau alte materii şi degajările de căldură

în cantităţi sau concentraţii atât de mari încât mediul nu mai poate neutralizaefectele lor trebuie întrerupte pentru a evita ca ecosistemele să sufere daune gravesau ireversibile. Lupta legitimă a popoarelor din toate ţările împotriva poluăriitrebuie să fie încurajată.

7. Statele vor trebui să ia toate măsurile posibile pentru a împiedica

poluarea mărilor cu substanţe care riscă să pună în pericol sănătatea omului, să

dăuneze resursele biologice şi vieţii organismelor marine, să aducă o atingerefrumuseţilor naturale sau să dăuneze altor utilizări legitime mării.

2



8. Dezvoltarea economică şi socială este necesară, dar ea trebuie săasigure păstrarea unui mediu propice existenţei şi activităţilor omului şi crearea

pe Pământ a condiţiilor necesare îmbunătăţirii calităţii vieţii.9. Deficienţele mediului imputabile unor condiţii de subdezvoltare şi

unor catastrofe naturale pun probleme grave, cel mai bun mijloc de a le remediafiind accelerarea dezvoltării prin transferul unui ajutor financiar şi tehnicsubstanţial care să completeze efortul naţional al ţărilor în curs de dezvoltare şiasistenţa furnizată în funcţie de nevoi.

10. Pentru ţările în curs de dezvoltare, stabilizarea preţurilor şi o remuneraţiecorespunzătoare pentru produsele de bază şi materiile prime sunt esenţiale învederea administrării mediului, factorii economici urmând să fie avuţi în vedere caşi procesele ecologice.

11.Politicile naţionale cu privire la mediul ar trebui să consolideze potenţialul de progres actual şi viitor al ţărilor în curs de dezvoltare, nu să-lslăbească sau să împiedice instaurarea unor condiţii mai bune de viaţă pentru toţi …

12.Ar trebui degajate resurse pentru a apăra şi îmbunătăţii mediulţinând seama de situaţia şi de nevoile speciale ale ţărilor în curs de dezvoltare, decheltuielile pe care le poate antrena integrarea unor măsuri de apărare a mediului în

planificarea dezvoltării lor …13.Pentru a raţionaliza administrarea resurselor şi a îmbunătăţii astfel

mediul, statele ar trebui să adopte o concepţie integrată şi coordonată aplanificării dezvoltării, astfel încât dezvoltarea lor să fie compatibilă cunecesitatea de a apăra şi îmbunătăţii mediul în interesul populaţiei lor.

14.O planificare raţională este un instrument esenţial dacă se doreşte să seîmpace imperativele dezvoltării cu necesitatea de a apăra şi îmbunătăţii mediul.

15. Planificând instituţiile umane şi urbanizarea trebuie să se evite atingerileaduse mediului şi să se obţină maximum de avantaje sociale, economice şi ecologice

pentru toţi …16.În regiunile în care ritmul de creştere a populaţiei sau concentrarea ei

excesivă sunt de natură să exercite o influenţă nefavorabilă asupra mediului sau adezvoltării şi în acelea în care densitatea slabă a populaţiei riscă să împiedice oriceîmbunătăţire a mediului …, ar trebui să se aplice politici demografice care sărespecte drepturile fundamentale ale omului şi care să fie consideratecorespunzătoare de către guvernele interesate.

17.Este necesar ca instituţiile naţionale îndrituite să fie însărcinate să

planifice, să administreze sau să reglementeze utilizarea resurselor mediului de

care dispun statele pentru a îmbunătăţii calitatea mediului.18.Trebuie să se recurgă la ştiinţă şi la tehnică, în cadrul contribuţiei lor

la dezvoltarea economică şi socială, pentru a evita sau limita pericolele careameninţă mediul şi pentru a rezolva problemele puse de mediu pentru bineleumanităţii

19.Este necesar să se asigure educaţia în problemele mediului atât atinerelor generaţii, cât şi a adulţilor, ţinând seama în modul cuvenit de cei mai puţinfavorizaţi, cu scopul de a lămuri opinia publică şi a da indivizilor, instituţiilor şicolectivităţilor simţul răspunderilor în ceea ce priveşte apărarea şi îmbunătăţireamediului în toată dimensiunea lui umană.

3



20.… Va trebui încurajată şi înlesnită libera circulaţie a celor mairecente informaţii şi date experimen-tale pentru a contribui la soluţionareaproblemelor mediului …

21.Conform Cartei O.N.U. şi principiilor dreptului internaţional, statele audreptul suveran de a exploata propriile lor resurse în funcţie de politica lor privindmediul şi au datoria de a se asigura că activităţile exercitate în limitele

jurisdicţiei lor sau sub controlul lor nu provoacă daune mediului în alte state sauregiuni ce nu ţin de nici o jurisdicţie naţională.

22. Statele trebuie să colaboreze pentru a dezvolta în continuare dreptulinternaţional în ce priveşte răspunderea şi indemnizarea victimelor poluării şi alealtor daune ecologice pe care activităţile duse în limitele jurisdicţiei acestor state sausub controlul lor le provoacă unor regiuni situate dincolo de limitele jurisdicţiei lor.

23. Fără a prejudicia principiile generale care vor putea fi statuate de cătrecomunitatea internaţională şi nici criteriile şi nivelurile minime ce vor trebui definitela nivel naţional, va trebui să se ţină seama în toate cazurile de scările de valori

prevalând în fiecare ţară şi de aplicabilitatea unor norme valabile pentru ţările celemai avansate, dar care pot să nu fie adoptate de ţările în curs de dezvoltare …24.Problemele internaţionale privind apărarea şi îmbunătăţirea

mediului ar trebui să fie abordate într-un spirit de colaborare de către toateţările, mari şi mici, pe picior de egalitate. O colaborare prin acorduri multilateralesau bilaterale, sau prin alte mijloace corespunzătoare este indispensabilă pentru a

preîntâmpina, elimina, reduce sau limita efectele atingerilor aduse mediului,rezultând din activităţi exercitate în toate domeniile; acesta în respectul suveranităţiişi intereselor tuturor statelor.

25.Statele trebuie să vegheze ca organismele internaţionale să joace unrol coordonat, eficient şi dinamic în apărarea şi îmbunătăţirea mediului.

(Sublinierile şi prescurtările ne aparţin).

Obiectivele conservării biodiversităţii

Obiective generale: Investigarea şi descrierea diversităţii lumii vii; Înţelegerea efectelor activităţilor umane asupra speciilor/populaţiilor, comunităţilor şi

ecosistemelor; Dezvoltarea unor metodologii pentru protejarea şi “restaurarea” biodiversităţii.- cuantificarea diversităţii specifice şi a diversităţii genetice,- identificarea şi clasificarea unităţilor operaţionale (specii şi categorii sistematice superioare,ecosisteme şi categorii de ecosisteme),- estimarea şi modelarea evoluţiei sistemelor biologice sau ecologice în timp, cu o capacitate de

prognoză cât mai bună.identificarea sistemelor ecologice / entităţilor care trebuiesc puse sub protecţie,- stabilirea ariilor protejate,- stabilirea măsurilor care se impun pentru conservare,- estimarea evoluţiei sistemului pe termen lung,- evaluarea costurilor şi a raportului cost economic / beneficiu ecologic; compararea opţiunilor manageriale prin evaluarea costurilor şi beneficiilor fiecărei variante.

1. Conceptul de biodiversitate

4



Conceptul de diversitate se referă la varietatea compo-nentelor unui sistem, fiind omăsură a heterogenităţii acestuia. Biodiversitatea defineşte heterogenitatea componentelor ecosferei.

Dicţionarul de biologie Penguin (1995) defineşte biodiversitatea ca fiind “nivelul local

sau global al diversităţii biologice, cel mai frecvent exprimat ca număr de specii sau de taxonisuperiori speciei, sau ca indicator al diversităţii genetice”.Dicţionarul de biologie Oxford (1999) defineşte biodiversitatea ca “mare varietate de

specii (diversitatea speciilor) sau de alţi taxoni de plante, animale şi micro-organisme existenteîntr-un habitat, diversitatea biocenozelor dintr-o anumită regiune (diversitate ecologică) sauvariabi-litatea genetică din cadrul unei specii (diversitate genetică).”

În prezent nu există o viziune unitară asupra concep-tului de biodiversitate. D. DeLong(1996) a identificat 85 de definiţii ale biodiversităţii, acestea putând fi grupate în două maricategorii:

în sens restrâns, conceptul de biodiversitate desemnează diversitateaspeciilor (“bogăţia în specii”) şi a taxonilor de rang superior din cadrul ierarhieitaxonomice;

în sens larg, biodiversitatea poate fi definită ca întreaga variabilitate aorganismelor vii şi a habitatelor acestora.Astfel, se disting patru componente ierarhiceale biodiversităţii: diversitatea genetică (variabilitatea intraspecifică), diversitateaspecifică, diversitatea ecosistemelor şi diversitatea antropică.

Diversitatea genetică se referă la variabilitatea intra-specifică şi reprezintă fundamentul procesului evolutiv.

Diversitatea specifică se referă la varietatea speciilor la nivel local (biocenoză),regional (regiune biogeografică) sau global (biosferă).

Diversitatea ecosistemică este nivelul la care au loc procesele evolutive, pe lângă viu,

aceasta include şi componenta nevie – biotopul. Diversitatea antropică sau etnoculturală se referă la diversitatea etnică, culturală şilingvistică a comunităţilor umane.Unii autori consideră diversitatea antropică ca fiind ocomponentă a biodiversităţii, care trebuie tratată separat datorită complexităţii şi importanţeisistemului socio-economic ca şi componentă a ecosferei.

Semnificaţia restrânsă a conceptului de biodiversitate nu este adecvată, mai ales atuncicând se pune problema elaborării strategiilor de conservare a biodiversităţii, deoarece experienţaa demonstrat că măsurile de conservare sunt eficientedoar atunci când se ţine seama defuncţionarea sistemelor ecologice şi nu doar de menţinerea unei specii într-un anumit areal, deasemenea, în mod obiectiv, viul nu poate fi separat de biotopul său. Se impune, deci, extindereaconceptului de biodiversitate de la diversitatea taxonomică şi la diversitatea unităţilor

structurale şi funcţionale ale ecosferei (incluzând şi sistemele socio–economice: diversitateacapitalului social, cultural şi fizic-construit).

Astfel, biodiversitatea trebuie analizată şi cuantificată în următoarele planuri:

♦ diversitatea sistemelor ecologice, aceasta reflectă diversitatea sistemelor biologice supraindividuale (populaţii, biocenoze, complexe de biocenoze, biosfera) precum şi diversitatea habitatelor;

♦ diversitatea sistemelor biologice cu rang de specie şi a taxonilor dincadrul ierarhiei taxonomice – biodiversitatea în sens restrâns;

♦ diversitatea structurii genetice a populaţiilor;

♦ diversitatea antropică.Unii autori consideră că formularea “diversitatea siste-melor biologice şi ecologice” ar fi

mai potrivită pentru a acoperi sensul larg al termenului de “biodiversitate”. În literaturade

5



specialitate, pentru desemnarea biodiversităţii în sens larg se mai foloseşte termenul de“ecodiversitate” pe care îl considerăm adecvat.

Categorii sozologice de specii (după U.I.C.N.):EX – sp. dispărute (extincte)CR – sp. în mare pericol (criticaly endangered), ale căror populaţii s-au redus drastic înultimul deceniuEN – sp. ameninţate (endangered), cu populaţii ajunse la efective sub nivelul cărora refacereaar fi extrem de dificilăVU – sp. vulnerabile (vulnerable), ale căror habitate sunt degradateori potenţial ameninţatecu degradareaR – sp. Rare, fie repreyentate prin puţine populaţii, fie cu efective reduse NT – sp. potenţial ameninţate (near threatened), cele care sunt supuse presiunilor

antropicedirecte sau indirecte, care le pot afecta serios populaţiileK – sp. ale căror statut nu este încă cunoscut (insuficiently know), includerea acestor specii înlistele roşii se face din precauţieLC / O – sp. specii fără interes pentru lista roşie (least concern / aut of danger) NE – sp. sau taxoni neevaluaţi (not evaluated Taxa)

Speciile far sau “speciile stindard” (flagship species) sunt specii selectate astfel încât să atragă atenţia publicului şi factorilor de decizie asupra necesităţii conservăriiunor habitate ameninţate.

5. Strategii de conservarea biodiversităţii

La baza elaborării strategiilor de conservare a biodiversităţii stau fundamentele teoreticefurnizate de ştiinţe ca ecologia, genetica populaţiilor, biogeografia, economia, sociologia,antropologia etc.

Conservarea biodiversităţii necesită o abordare complexă, având două aspecte, unul politic, la nivelul factorilor de decizie şi altul tehnic, la nivelul specialiştilor.La eleborarea programelor pentru conservarea biodiversităţii trebuie luate în considerare

următoarele aspecte: cuantificarea diversităţii specifice şi a diversităţii genetice, identificarea şi clasificarea unităţilor operaţionale (specii şi categoriisistematice superioare; ecosisteme şi categorii de ecosisteme), estimarea şi modelarea evoluţiei sistemelor biolo-gice sau ecologice în timp,cu o capacitate de prognoză cât mai bună.

Aceste aspecte sunt de actualitate şi fac obiectul cercetărilor în domeniul conservării biodiversităţii.

6



În prezent există două direcţii majore de cercetare şi modelare în conservare (G.Caughley, 1994): modelul populaţiei cu efective mici (“small - population paradigm”) şimodelul populaţiei în declin(“declining - population paradigm”).

Modelul populaţiei cu efective mici are ca obiectiv menţinerea unei populaţii cu

efective scăzute (reduse). Acest model, considerând efectivul redus ca fiind singura cauză adispariţiei unei populaţii (de fapt, acesta este unul dintre efectele schimbării condiţiilor demediu), oferă o estimare a perioadei în care populaţia va mai supravieţui în absenţa unor modificări radicale ale condiţiilor de mediu. Până în prezent, această abordare nu a contribuitsemnificativ la conservarea speciilor periclitate, dar are importanţă teoretică deoarece permitegeneralizarea rezultatelor. Modelul a dat rezultate în programele de reproducere în captivitate şiîn elaborarea reţelelor de rezervaţii.

Modelul populaţiei în declin este mai relevant pentru conservare deoarece abordeazăcauzele care determină scăderea efectivelor unei populaţii şi propune căile de redresare aefectivelor populaţiilor în declin. Acest model nu permite generalizări datorită complexităţii

aspectelor abordate şi, ca urmare, are o mai mică importanţă teoretică.

5.1. Metode folosite în conservareabiodiversităţii

Metodele de conservare a biodiversităţii îşi propun:♦ identificarea sistemelor ecologice/entităţilor care trebuiesc puse sub

protecţie;♦ stabilirea ariilor de management al capitalului natural;♦ stabilirea măsurilor care se impun pentru conservare;♦ estimarea evoluţiei sistemului pe termen lung;♦ evaluarea costurilor şi raportul cost economic/ beneficiu ecologic, precum şicompararea opţiunilor manage-riale prin evaluarea costurilor şi beneficiilor fiecăreivariante.

5.1.2. Criterii pentru stabilirea mărimii ariilor naturale protejate

Problema stabilirii mărimii optime a arealelor destinate conservării biodiversităţii a foststudiată de mai mulţi cecetători, dintre care contribuţii importante au avut: J. M. Diamond, M.E. Soule, 1975; B. A. Wilcox, 1980; A. Beeby, 1993 şi R. B. Primack, 1993. În România,această problemă a fost abordată de V. Soran şi colab., 1983, 1993, 1996.

Întinderea ariilor naturale protejate trebuie stabilită pe baza unor criterii obiective,ştiinţifice. Se porneşte de la idee că suprafeţele destinate conservării biodiversităţii trebuie

stabilite astfel încât să satisfacă cerinţele biologice (în special cele energetice) şi etologice alespeciilor de mamifere mari (ierbivore şi carnivore), situate în vârful piramidei trofice în

7



ecosistemele naturale. Aceasta, deoarece dacă populaţiile de mamifere mari (specii ţintă) suntviabile, întrega reţea trofică din care fac parte funcţionează, deci sistemele ecologice date îşi

păstrează structura şi funcţiile..La stabilirea suprafeţelor destinate ocrotirii unor specii se vor lua în considerare

caracteristicile biologice şi etologice ale speciilor ce urmeză a fi ocrotite, precum şi

particularităţile sistemelor ecologice selectate pentru conservare.În acest sens, se impune determinarea efectivului minim viabil şi a efectivului optim pentru menţinerea unei populaţii şi apoi aflarea suprafeţei de teren necesară susţineriirespectivei populaţii.

Această teorie, se bazează pe postulatul dependenţei vieţii unui biosistem deschimburile de energie pe care acesta le întreţine cu mediul său. Un sistem viu, indiferent denivelul său de organizare, poate subzista numai dacă mediul îi oferă o anumită cantitate deenergie, într-o formă accesibilă şi relativ concentrată. La rândul său biosistemul retrocedeazămediului, sub diverse forme (în special sub formă de energie calorică disipată), o anumită partedin energia interceptată. (V. Soran şi colab. 1993)

Pentru furnizarea energiei necesare existenţei unui biosistem este necesră exploatarea

unui anumit fragment de mediu, denumit de M. Lamotte (1979) “spaţiu ecologic”. Mărimeaspaţiului ecologic este caracteristică fiecărei populaţii şi este dependentă de valoareaschimburilor energetice cu mediul.

Unul dintre mijloacele cele mai potrivite pentru a surprinde bilanţul energetic şi pentru adetermina mărimea spaţiului ecologic, în cazul speciilor animale, este determinarea la nivel deindivid şi prin extrapolare la nivel de populaţie a următorilor parametri:

♦ valoarea metabolismului bazal (Kcal/zi),♦ cheltuiala energetică anuală a organismului (Kcal/an),

♦ oferta trofică (Kcal/m2·an),♦ indicele energetic al biosistemului, acesta exprimă, printr-o valoare

adimensională, raportul dintre oferta trofică a mediului şi cheltuiala energeticăanuală a biosistemului.

De asemenea, este necesar a se evalua efectivul minim al unei populaţii, necesar pentruca aceasta să supravieţuiască şi să se perpetueze în afara instaurării derivei genetice, înurmătorii 1000 - 2000 de ani.

Pe baza acestor parametri se poate evalua întinderea următoarelor categorii de suprafeţe:⇒ aria de susţinere a unui individ timp de un an,⇒ aria minimă de supravieţuire a unei populaţii reprezentată printr-un

efectiv minim viabil,⇒ ariile minime şi optime de ocrotire ale unor populaţii dintr-o specie dată.

Bazându-se pe această teorie, V. Soran şi colaboratorii au determinat ariile optime de

ocrotire pentru cîteva specii de mamifere în condiţiile biogeografice ale României (Tab. 3).

Tabelul 3 Numărul optim de indivizi al unei populaţii şi mărimea optimă a ariei de protecţie pentru unele specii de mamifere mari din fauna României (după V. Soran şi

colab.,1995)

8



De asemenea, a fost studiată relaţia dintre efectivul populaţiei şi spaţiul său ecologic desusţinere, în cazul câtorva specii de erbivore, omnivore şi carnivore (fig. 4-8). Desigur, acestevalori sunt orientative, deoarece la determinarea lor nu au putut fi luate în calcul toatevariabilele care caracterizează mediul ecologic.

9

SpeciaSpaţiulvital pentruun individadult (ha)

Număruloptim deindivizi

Mărimeaoptimă aariei de

protecţie

(ha)

Poziţia în piramidatrofică

Felis linx 600 -1.000

4-10 10.000 -25.000

II - III

Canislupus

800 -1.600

2 - 6 10.000 -25.000

II - III

Ursusarctos

1.000- 4.000

2 - 5 20.000 -50.000

I, II, III

Rupicapra

rupicapra

15 -

40

400 -

1.300

8.00

0 - 20.000

I

Cervus elaphus 50 - 150 180 - 500 25.000- 50.000

I

Capreoluscapreolus

8 - 20 400 -1.250

5.000- 10.000

I



Fig. 8 Relaţia invers proporţională dintre poziţia speciei în piramida ecologică şi aria de supravieţuire din piramida

spaţiilor ecologice. Datele au fost calculate pentru un singur individ ( după V. Soran, 1993)

5.1.3. Metoda AMOEBA

Modelul AMOEBA, elaborat de un grup de cercetători olandezi (T. Brink şi colab.,1991), permite realizarea unui program coerent de conservare prin integrarea programelor decercetare, monitorizare şi management într-un sistem unitar.

Elaborarea modelului AMOEBA pentru un obiectiv dat presupune parcurgereaurmătoarelor etape:

1) identificarea parametrilor, a diversităţii specifice şi a capacităţii deautoreglare a sistemului ecologic considerat, a bunurilor şi serviciilor furnizate decătre acesta sistemului socio – economic;2) stabilirea unui sistem de referinţă;

3) identificarea măsurilor necesare pentru sporirea efectivelor populaţiilor ţintă,identificarea efectelor probabile şi costurilor asociate.

1

CARNIVORE1 individ de râs(Lynx lynx)

1 individ de caprăneagră(Rupicapra

≈ 2500 ha(25.000.000 m2)

Piramida spaţiilor

ecologice necesarerealizării piramidei trofice

Piramida trofică sauecologică

ERBIVORE≈ 6 ha

(60.000m2

PRODUCĂTORIPRIMARI Picea abies ≈ 50 m2

ierburi ≈ 10-50 m2

1 individ de producător rimar

DETRITIVORE 1 individdetritivor

0,0001 mm3 - 10 cm3



Stabilirea unui sistem de referinţă este esenţială pentru reuşita unui asemenea model. Seconsideră că sistemele ecologice naturale, unde impactul antropic este redus, pot oferi termen decomparaţie pentru cuantificarea parametrilor urmăriţi.De asemenea, ca sistem de referinţă poatefi considerat chiar sistemul studiat înaintea începerii degradării acestuia sub acţiunea factorilor antropici, cu condiţia să existe o bază de date care să descrie acea stare a sistemului. Sistemul

de referinţă mai poate fi stabilit pe baza modelelor teoretice existente. Cu cât valorile parametrilor care descriu starea sistemului studiat sunt mai aproape de cele ale sistemului dereferinţă cu atât este mai mare garanţia de durabilitate.

Obiectivul propus nu trebuie să fie aducerea sistemului ecologic vizat la coincidenţăstructurală şi funcţională cu sistemul de referinţă ci stoparea degradării şi evoluţia spre o starede echilibru cu un grad mai mare de homeostazie.

Comparaţia cantitativă între sistemul de referinţă şi sistemul ecologic actual se limiteazăla un număr redus de parametri de biotop şi la speciile ţintă. Speciile/populaţiile ţintă sunt acele

populaţii ale căror caracteristici (efectivele, distribuţia spaţială, starea de sănătate etc.) suntindicatoare ale stării sistemului ecologic considerat.

Criterii pentru selectarea speciilor ţintă: să existe date despre speciile respective pe o perioadă de cel puţin 3 – 5 ani; speciile selectate să fie afectate de activitatea antropică, să emită un răspuns la

perturbările induse de activitatea antropică; să fie uşor de inventariat în teren; să fie indicatoare ale stării sistemului ecologic; speciile ţintă ar trebui să fie bine cunoscute, să aibă o valoare estetică, culturală şi /

sau afectivă.Pentru populaţiile ţintă se va stabiliefectivul de referinţă, efectivul “optim” (necesar)

pentru menţinerea populaţiei. În cazul speciilor ale căror efective oscilează într-un domeniu

larg, efectivul de referinţă poate fi estimat în mai multe moduri. se calculează media valorilor efectivelor pentru mai mulţi ani; se utilizează un domeniu de valori (minim – maxim) ca sistem de referinţă; se ia în considerare efectivul existent la un anumit moment sau etapă din ciclulde viaţă.

1

Conservarea Biodiversitatii.doc

Documents

Transcript of Conservarea Biodiversitatii.doc