CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII 3

Metode utilizate în conservarea biodiversităţii

Obiective: Identificarea entităţilor naturale care treubuie

puse sub protecţie Stabilirea ariilor manageriate pentru

conservarea biodiversităţii Stabilirea măsurilor care se impun pentru

conservare Estimarea evoluţiei sistemelor ecologice

protejate Evaluarea costurilor şi a raportului cost

economic / beneficiu ecologic; Compararea opţiunilor manageriale

Analiza golurilor (GAP)Analiza viabilităţii populaţiilor (AVP)Metoda AMOEBA

Metode de identificare a entităţilor naturale care

necesită protecţie

Analiza golurilor (Gap Analyses Program)

Analiza GAP este o metodă de identificare a componentelor subreprezentate ale biodiversităţii într-o reţea de arii protejate deja existentă, prin tehnici cartografice.

Se bazează pe utilizarea GIS – sistem de stocare, analiză, integrare şi prezentare a datelor spaţiale.

Obiectivele analizei GAP (Scott şi colab, 1993)

Identificarea speciilor şi a categoriilor de sisteme ecologice care sunt neprotejate sau inadecvat protejate în ariile administrate pentru conservarea valorii lor naturale;

Identificarea ariilor din fiecare regiune, care conţin cel mai mare număr de categorii de sisteme ecologice neprotejate sau slab protejate;

Identificarea de noi arii, care ar trebui administrate pentru valoarea lor naturală pentru a asigura conservarea sistemelor ecologice neprotejate sau slab protejate, care nu se găsesc în zonele cu densitate mare a acestor categorii de elemente ale biodiversităţii;

Identificarea coridoarelor de migraţie între ariile protejate mari, care pot fi menţinute sau readuse la starea naturală pentru a permite fluxul genic între ariile protejate.

Principiul de funcţionare GIS

Principiul analizei GAP

Analiza GAP integrează trei categorii de date primare:

– Distribuţia tipurilor reale de vegetaţie (descrisă pornind de la imaginile de pe satelit);

– Distribuţia faunei terestre (parţial extrapolată din distribuţia vegetaţiei);

– Statutul de proprietate şi management al terenului.

Tipurile de date necesare în analiza GAP

Etapele analizei GAP: Cartarea şi digitizarea datelor referitoare la vegetaţie şi a

datelor referitoare la distribuţia speciilor; Digitizarea hărţilor ariilor protejate şi a celor de proprietate

asupra terenurilor; Adăugarea, sub formă de izolinii sau puncte, a datelor

referitoare la speciile rare şi sistemele ecologice de interes;

Cartarea, schiţarea şi clasificarea ariilor cu diversitatea ecosistemică mare şi cu diversitate specifică mare;

Identificarea “golurilor” existente în protecţia categoriilor de sisteme ecologice şi a ariilor cu bogăţie specifică mare;

Integrarea datelor pentru a selecta ariile de interes şi a proiecta politica de management al terenurilor şi alte acţiuni de consevare.

Etapele parcurse în analiza GAP

Clasificarea şi cartarea vegetaţiei permite: cuantificarea extinderii, distribuţiei şi

reprezentării cat. majore de vegetaţie; excluderea habitatelor

necorespunzătoare în procesul de predicţie a distribuţiei celorlalte specii;

analiza gradului şi modului de fragmentare a habitatelor;

localizarea coridoarelor de legătură între zonele naturale.

Predicţia distribţiei animalelor şi a bogăţiei specifice

Baze de date: - corelaţia dintre prezenţa speciilor şi

tipul de habitat;- modele de afinitate pentru habitat;- date de distribuţie, reale.

Proprietatea asupra terenului

Regimul de management

Clase de administrare a terenurilor:I. Arii administrate pentru conservare;II. Arii administrate pentru valoarea lor

naturală, dar care sunt utilizate astfel încât se pot degrada;

III. Arii cu utilizare multiplă;IV. Arii publice sau private

neadministrate permanent pentru conservare, utilizate în principal pentru activităţi umane.

Produsul analizei GAP

Identificarea priorităţilor pentru managementul şi conservarea biodiversităţii

Arii cu diversitate ecosistemică mare

Arii cu bogăţie specifică mare

Centre de endemism

Metode de stabilire a priorităţilor pentru conservare

Alegerea zonelor care individual au bogăţie specifică mare

Alegerea zonelor care individual sunt bogate în specii cu areal de distribuţie restrâns (endemite)

Alegerea unor zone care în combinaţie prezintă bogăţie specifică mare.

Analiza viabilităţii populaţiei(AVP)

Analiza viabilităţii populaţiei(AVP)

Procesul de evaluare sistematică a probabilităţii de extincţie în timp a unei populaţii periclitate

Reuneşte tehnici care permit simularea pe computer a proceselor de extincţie a populaţiilor cu efective mici, pentru a estima viabilitatea lor pe termen lung

Se aplică în programele de conservare a speciilor

Conservarea unei specii

Reducerea riscului extincţiei populaţiilor

Identificarea factorilor care pot cauza extincţia:

- Factori extrinseci- Factori intrinseci

Populaţiile devin mai vulnerabile pe măsură ce efectivele lor scad

Shaffer (1981) – probabilitate de supravieţuire a unei populaţii este mai mare dacă efectivele acesteia se menţin deasupra unui nivel, numit mărimea minimă a populaţiei (MMP)

MMP este efectivul care asigură supravieţuirea populaţiei timp de 100 ani, cu o probabilitate de 95%

Efectivul minim pentru ca o populaţie să fie viabilă (MVP – “minimum viable population”) este considerat efectivul care asigură populaţiei o şansă de 99% ca să supravieţuiască timp de 1000 ani, indiferent de efectele demografice, de mediu sau genetice şi de catastrofele naturale.

Obiectivul conservării:

reducerea riscului de extincţie a populaţiei la un nivel cât mai apropiat

de riscul natural

Parametri la care se evaluează riscul:- extincţia ,- pierderea diversităţii genetice

AVP permite determinarea efectivului necesar unei populaţii pentru a supravieţui, cu o anumită probabilitate, de-a lungul unei perioade de timp măsurată în număr de generaţii, precum şi estimarea impactului relativ şi cumulat pe care variaţia diferiţilor factori l-ar putea avea asupra populaţiei.

Criterii pentru stabilirea mărimii ariilor naturale

protejate

Speciile umbrelă

Postulatul dependenţei vieţii unui biosistem de schimburile de energie pe care acesta le întreţine cu mediul său

“Spaţiu ecologic” (Lamotte, 1979)

Determinarea mărimii “spaţiului ecologic”

Evaluarea bilanţului energetic:determinarea la nivel de individ şi prin extrapolare

la nivel de populaţie a următorilor parametri:- valoarea metabolismului bazal (kcal/zi)- cheltuiala energetică anuală a organismului

(kcal/an)- oferta trofică (kcal/mp*an- indicele energetic al biosistemului – exprimă

raportul dintre oferta trofică a mediului şi cheltuiala energetică anuală a biosistemulu

Evaluarea efectivului minim al unei populaţii, necesar pentru ca aceasta să supravieţuiască şi să se perpetueze în afara instaurării derivei genetice, timp de peste 1000 de ani

Se evaluează întinderea următoarelor categorii de suprafeţe:– Aria de susţinere a unui individ timp de un

an– Aria minimă de supravieţuire a unei

populaţii reprezentată printr-un efectiv minim viabil

– Ariile minime şi optime de ocrotire ale unor populaţii dintr-o specie dată.

Relaţia dintre efectivul populaţiei şi spaţiul său

ecologic

Dependenţa dintre aria minimă de supravieţuire şi efectivul minim al populaţie

Metoda AMOEBA

realizarea unui program coerent de conservare prin integrarea programelor de cercetare, monitorizare şi management într-un sistem unitar.

Etape:

1. identificarea parametrilor, a diversităţii specifice şi capacităţii de autoreglare a sistemului ecologic considerat, a bunurilor şi serviciilor furnizate de către acesta SSE

2. stabilirea unui sistem de referinţă 3. identificare măsurilor necesare pentru

sporirea efectivelor populaţiilor ţintă, identificarea efectelor probabile şi costurilor asociate.

Criterii pentru selectarea speciilor ţintă:

Să existe date (3 - 5 ani) Speciile selectate să fie afectate de

activitatea antropică, să emită un răspuns la presiunea antropică

Să fie uşor de inventariat în teren Să fie indicatoare ale stării sist. ecologic Să fie cunoscute, cu valoare estetică,

culturală şi/sau afectivă