UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

COSTEL SAMUIL

PRODUCEREA ŞI CONSERVAREA FURAJELOR

ANUL I, SEMESTRUL II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2009

1

CUPRINS

CAPITOLUL I. Importanţa şi vegetaţia pajiştilor ..………………….…. ...…...…...31.1. Importanţă clasificare, răspândire ………………………………. ....…...…..31.2. Vegetaţia pajiştilor …………………………………………….... ..…..…….51.2.1. Graminee …………………………………………………….... ………….51.2.2. Leguminoase ………………………………………………….. ..........….121.2.3.Ciperacee şi juncacee …………………………………….......... ..........….141.2.4. Plante din alte familii botanice ………………………….....................….14

CAPITOLUL II Tipologia pajiştilor ………………………………........... ..........….172.1. Principiile de bază ale tipologiei pajiştilor ………………............ ..........….172.2. Metode folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti …......................….172.3. Unităţi zonale şi intrazonale de pajişti …………………….......... ..........….182.3.1. Pajişti zonale …………………………………………….......... ..........….192.3.2. Pajişti intrazonale ………………………………………........... ..........….202.4. Principalele tipuri de pajişti din România ………………............. ..........….20

CAPITOLUL III Îmbunătăţirea pajiştilor ……………………….......................….253.1 Lucrări de suprafaţă ………………………………………......................….253.1.1. Lucrări tehnico-culturale ………………………………............ ..........….263.1.2. Combaterea vegetaţiei lemnoase ………………………......................….263.1.3. Combaterea buruienilor ………………………………........................….283.1.4. Îmbunătăţirea regimului de umiditate …………………............ ..........….293.1.5. Îmbunătăţirea regimului de nutriţie ……………………......................….323.1.6. Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti …............. ..........….353.1.7. Supraînsămânţarea ……………………………………............. ...........…393.2. Lucrări radicale …………………………………………............. ...........…39

CAPITOLUL IV Pajişti temporare ……………………………................ ...........…404.1. Pajişti temporare înfiinţate în locul pajiştilor permanente

degradate …………………………………………………............. ...........…404.1.1. Alegerea terenului ……………………………………….......... ...........…404.1.2. Pregătirea terenului ……………………………………............ ...........…414.1.3. Culturile premergătoare ………………………………............. ...........…424.1.4. Fertilizarea de bază şi amendamentarea ………………........................…424.1.5. Specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare ......... ...........…424.1.6. Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene ... ……...…434.1.7. Sămânţa şi semănatul …………………………………………. ……..….464.1.8. Lucrări de îngrijire …………………………………………..... ………...474.1.9. Folosirea pajiştilor temporare ……………………………….... ………...484.1.10. Refacerea pajiştilor temporare ………………………………. ………...484.2. Pajişti temporare înfiinţate în teren arabil ………………............. ...............49

CAPITOLUL V – Folosirea pajiştilor ……………………………............ ....……...505.1. Folosirea pajiştilor prin păşunat ……………………………….... ......…….505.1.1. Importanţa păşunilor şi a nutreţului verde în hrana animalelor . ………...505.1.2. Particularităţile creşterii şi consumului plantelor de pe păşuni ..………...505.1.3. Sisteme de păşunat ……………………………………………. ………...515.1.4. Principiile folosirii raţionale a păşunilor ………………...........................525.1.5. Tehnica păşunatului …………………………………………... ………...575.2. Folosirea pajiştilor prin cosit …………………………………….………...585.2.1. Importanţa fânului pentru asigurarea bazei furajere ………….. …...…....585.2.2. Recoltarea fâneţelor …………………………………………... …...…....585.2.3. Pregătirea fânului ……………………………………………... ………...595.2.4. Depozitarea şi păstrarea fânului ……………………................. ....……...62

CAPITOLUL VI Graminee anuale furajere ……………………............. ...............636.1. Porumbul furajer - Zea mays L. ….……………………………... ………...636.2. Orzul – Hordeum vulgare L. ……..…………………….............. ....……...666.3. Ovăzul - Avena sativa L. ………………………………...............………...696.4. Secara - Secale cereale L. var. vulgare Körn. ………….............. ...............70

2

CAPITOLUL VII Leguminoase anuale furajere ……………………….. ..…….....727.1. Mazărea comună - Pisum sativum L.

mazărea furajeră - Pisum sativum ssp. arvense L. ………………. ..…….....727.2. Soia - Glycine max (L.) Merr. …………………………………... ..…….....747.3. Măzărichea de primăvară - Vicia sativa L.,

măzărichea de toamnă - Vicia pannonica Cr măzărichea păroasă - Vicia villosa Roth.…………………………. ..…….....75

CAPITOLUL VIII Leguminoase perene furajere …………………….... ..…….....788.1. Lucerna albastră - Medicago sativa L.……………………........... ...............788.2. Trifoiul roşu - Trifolium pratense L. ……………………………. …….....83

CAPITOLUL IX Plante furajere suculente ……………………………. ..…….....879.1. Sfecla furajeră - Beta vulgaris L. ssp. crassa D.B.…………….... ..…….....879.2. Gulia furajeră - Brassica napus L. Var napobrassica Rchb. ........ ...............89

CAPITOLUL X Culturi furajere succesive ……………………............... ...............9110.1 Cerinţele culturilor furajere successive ……………………….... …….....9110.2 Factorii climatici şi edafici …………………………………….. ..…….....9110.3 Plantele premergătoare …………………………………………. ..…….....9110.4 Sortimentul de plante ce se pretează în cultură succesivă ……… ..…….....9110.5 Tehnologia de cultivare ………………………………………… ..…….....92

CAPITOLUL XI Conveierul verde …………………………………….... ..…….....9311.1 Tipuri de conveier verde ……………………………………….. ..…….....9311.2 Principii de organizare a conveierului verde …………………… ..…….....9311.3 Sortimentul de plante furajere din conveierul verde ………….... ..…….....9411.4 Întocmirea schemelor de conveier verde ……………………….. ..…….....9411.5 Eşalonarea producţiei de furaj verde ………………………….... ..…….....9611.6 Folosirea culturilor din conveierul verde ………………………. ..…….....96

CAPITOLUL XII Însilozarea furajelor …………………………………. ..…….....9712.1 Importanţa însilozării furajelor ……………………………….... ..…….....9712.2 Categoriile de furaje însilozate …………………………………. ..…….....9712.3 Procesele biochimice de timpul însilozării …………………….. ..…….....9712.4 Tehnologia însilozării furajelor ……………………………….... ..…….....9912.5 Tehnologii specifice de însilozare …………………………….... ..……...10212.6 Tipuri de silozuri ……………………………………………….. ..……...10312.7 Calitatea furajului însilozat …………………………………….. ..……...104Bibliografie ………………………………………………………….. ..……...106

3

CAPITOLUL I IMPORTANŢA ŞI VEGETAŢIA PAJIŞTILOR

1.1 Importanţă clasificare, răspândire 1.2 Vegetaţia pajiştilor permanente

1.2.1 Graminee 1.2.2 Leguminoase 1.2.3 Ciperacee şi juncacee 1.2.4 Specii din alte familii botanice

1.1 Importanţă clasificare, răspândire

Starea actuală a pajiştilor din Romania este în general necorespunzătoare iar producţiile care se obţin sunt mici, rareori depăşind 7-8 t/ha masă verde şi de o calitate scăzută. Suprafeţe considerabile ocupate de pajiştile permanente reprezintă de fapt, terenuri foarte slab productive, care din diferite motive nu au avut un alt mod de utilizare.

Astfel, putem considera că pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu vegetaţie ierboasă alcătuită în cea mai mare parte din plante perene, ce aparţin diferitelor familii botanice şi a cărei producţie este utilizată în alimentaţia animalelor, prin păşunat sau cosit.

Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este dată de multiplele roluri pe care le pot avea.. In acest context, pajiştile pot reprezenta: sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice; în

România, se apreciază că pajiştile permanente asigură circa 40% din masa verde şi 25% din fânul necesar alimentaţiei animalelor;

habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice; în acest fel, alături de păduri, pajiştile devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea speciilor respective;

mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului; ierburile de pe pajişti au însuşirea de a reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol, mergând până la oprirea totală a eroziunii;

mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului; sub vegetaţia pajiştilor naturale primare s-au format soluri fertile, datorită sistemului radicular fasciculat al ierburilor care străbat straturile de la suprafaţa solului, legându-l într-o structură de agregate şi îmbogăţindu-l în substanţă organică; bacteriile din nodozităţile leguminoaselor contribuie la ridicarea fertilităţii solului prin fixarea azotului atmosferic şi depozitarea lui în sol;

sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă locuri de recreere; pajiştile contribuie la conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific, conservarea speciilor în pericol, păstrarea unor frumuseţi naturale.

Clasificarea pajiştilor se poate face după mai multe criterii, cum ar fi: modul de formare, modul de folosire, durata folosirii terenului ca pajişte, relieful pe care sunt situate pajiştile etc.

După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare. Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe de teren pe care vegetaţia

ierboasă s-a instalat spontan. La rândul lor acestea se împart în pajişti naturale primare şi pajişti naturale secundare.

Pajiştile naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) sunt răspândite în diferite regiuni ale globului unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor. Acestea sunt reprezentate de pampa argentiniană stepa rusească savana africană marile câmpii americane cu ierburi scunde, preeria cu ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de altitudine, care ocupau suprafeţe imense şi unde sub învelişul lor ierbos s-au format soluri

4

negre, fertile şi adânci. În România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi prin pajiştile alpine, suprafaţa lor fiind de aproximativ 100.000 hectare.

Pajiştile naturale secundare sunt formate pe locul fostelor păduri defrişate de om, supuse în continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la o mare diversificare sub aspect floristic, reprezentând cea mai mare parte a pajiştilor naturale. În ţara nostră pajiştile din această categorie sunt răspândite de la nivelul mării până în etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste 4,8 milioane hectare.

Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia omului în ecosistemele de pajişti naturale s-a accentuat progresiv şi fizionomia formaţiilor respective este determinată de om şi animalele crescute de el. De aceea, numai pe suprafeţe restrânse sau în rezervaţii naturale se mai pot întâlni formaţii de "pajişti naturale". Ca atare, noţiunea de pajişte naturală rămâne fără acoperire şi cerinţele pratotehnicii impun introducerea noţiunii de pajişte permanentă care defineşte toate pajiştile pe care vegetaţia s-a instalat în mod spontan.

Pajiştile temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale, pajişti cultivate sau pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren, de regulă arabile, care se însămânţează cu specii furajere perene (graminee şi leguminoase) în amestec sau singure.

Pajiştile permanente şi temporare se folosesc prin păşunat, cosit (pentru fân sau masă verde) şi mixt (alternând păşunatul cu cositul), fiind astfel împărţite în păşuni şi fâneţe. Pentru păşuni, se rezervă pajiştile formate din specii cu talie mică şi mijlocie, iar pentru fâneţe, pajiştile alcătuite din specii cu talie înaltă.

Răspândire. La nivel mondial, arabilul ocupă 1 447 509 mii ha (9,8%), pajiştile permanente 3 361 733 mii ha (22,7%) iar pădurile 4 179 808 mii ha (28,2%), ceea ce înseamnă că 60,7% este acoperită cu vegetaţie şi 39,3% este reprezentată de alte terenuri (Production Yearbook., 1994). Ţinând cont de suprafaţa totală a pajiştilor de pe glob, ordinea continentelor după această suprafaţă este următoarea: Africa circa 24,8%, Oceania şi Australia 24,8%, Asia 23,3%, America de Sud 14,4%, America de Nord 10,6% şi Europa 2,3%. În unele ţări din lume, ca Algeria, Mexic, U.S.A., Argentina, Brazilia, Austria, Elveţia şi Marea Britanie, suprafaţa pajiştilor permanente este mai mare decât suprafaţa ocupată de arabil (tab. 1.1 ).

Tabelul 1.1 Modul de folosire a teritoriului în unele ţări din lume (mii hectare)

din care :

Ţara Arabil Pajişti permanente Păduri

SuprafaţaTotală

Suprafaţauscatului

total % total % total %Algeria 238174 238174 7300 3,1 30700 12,9 4000 1,7Mexic 195820 190869 23150 12,1 74499 39,0 48700 25,5USA 980943 957311 185742 19,4 239172 25,0 286200 29,9

Argentina 276689 273669 25000 9,1 142000 51,9 50900 18,6Brazilia 851197 845651 42000 5,0 185000 21,9 488000 57,7Austria 8385 8273 1419 17,2 1954 23,6 3240 39,2Franţa 55150 55010 18255 33,2 10764 19,6 14931 27,1

Germania 35691 34927 11676 33,4 5251 15,0 10700 30,6Italia 30127 24406 9030 30,7 4300 14,6 6770 23,0

Spania 50478 49944 14981 30,0 10300 20,6 16137 32,3Elveţia 4129 3955 396 10,0 1114 28,2 1252 31,7

Marea Britanie 24488 24160 6081 25,2 11048 45,7 2438 10,1România 23839 23034 9338 40,5 4872 21,2 6680 29,0 Din punct de vedere al suprafeţei ocupate de pajişti, Romania se situează înaintea

altor state din Europa ca Austria, Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Polonia, Suedia, Elveţia, dar după alte state cum ar fi Franţa, Germania, Italia, Spania sau Marea Britanie. Potrivit anuarului statistic din 2001, în ţara noastră suprafaţa pajiştilor permanente este de 4,872 mil. ha (3,378 mil ha păşuni şi 1,494 mil. ha fâneţe).

5

Pajiştile permanente din ţara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de deal şi munte (inclusiv depresiunile intramontane), unde deţin 74% din suprafaţa fondului pastoral (Teaci D. şi col., 1980).

Răspândirea pajiştilor în ţara noastră este influenţată foarte mult de condiţiile ecologice, înregistrându-se deosebiri marcante pe judeţe ca suprafeţe şi tipuri de pajişti. Sunt unele judeţe, cum ar fi: Harghita, Hunedoara, Maramureş, Caraş-Severin, Bistriţa-Năsăud, Sibiu, Braşov, Alba, Cluj, Vîlcea, Covasna, Gorj, în care ponderea pajiştilor este de peste 50% din suprafaţa agricolă ceea ce a determinat ca şi creşterea animalelor să fie mult mai dezvoltată decât în judeţele cu suprafeţe mai mici de pajişti.

1.2 Vegetaţia pajiştilor permanente

Vegetaţia pajiştilor permanente este alcătuită din specii diferite care formează grupări complexe, supuse influenţei factorilor naturali şi economici, a căror variabilitate de la o zonă la alta şi chiar de la un an la altul determină o mare diversitate floristică a covorului ierbos. Astfel, se întâlnesc specii valoroase din punct de vedere furajer, cu o bună compoziţie chimică însă sunt şi specii nevaloroase, cele mai multe neconsumate de animale sau consumate numai în primele faze de creştere şi specii dăunătoare, vătămătoare şi toxice.

1.2.1 Graminee

Gramineele constituie cea mai importantă grupă de plante din covorul vegetal al pajiştilor permanente, întâlnindu-se în cele mai variate condiţii ecologice, de la ecuator până în regiunile polare, de la ţărmul mărilor până pe piscurile cele mai înalte ale munţilor, pe soluri fertile şi erodate, alcaline sau acide, cu exces de apă sau insuficient aprovizionate cu apă etc (Săvulescu Tr., 1933). Ele au cea mai mare dominanţă în pajişti, ajungând frecvent la o acoperire de 30-50% (uneori chiar 80-90%). Datorită faptului că gramineele acoperă bine terenul, acestea contribuie în cea mai mare măsură la formarea stratului de ţelină care are un rol important în protecţia solului împotriva tasării şi în procesul de evoluţie a pajiştilor.

1.2.1.1 Particularităţi morfologice şi biologice

Sistemul radicular. După germinaţia seminţelor se formează rădăcinile embrionare (primare), care au rolul de a aproviziona tinerele plante cu apă şi elemente nutritive, însă după o scurtă perioadă (de la câteva zile la 3-4 luni), funcţiile de fixare în sol şi absorbţie sunt îndeplinite de rădăcinile adventive, care se formează în număr mare din nodurile bazale ale tulpinii şi de la nodurile stolonilor şi rizomilor, creându-se astfel un sistem radicular fasciculat. La unele graminee, cu înrădăcinare mai adâncă se găsesc rădăcini groase, de regulă neramificate, cu rolul de a aproviziona planta cu apă din straturile mai profunde ale solului. La gramineele cu tufă deasă se întâlnesc rădăcini mai groase, albicioase, care sunt prevăzute cu ţesuturi speciale conducătoare de aer, care fac posibilă creşterea acestor graminee pe soluri mai compacte, slab aerate, cu strat gros de ţelină. La unele graminee, rădăcinile trăiesc în simbioză cu ciuperci, formând micorize (Holcus lanatus, Molinia coerulea, Nardus stricta, Festuca ovina), iar la Alopecurus pratensis, rădăcinile în simbioză cu bacterii formează nodozităţi, însă acestea sunt diferite de cele ale leguminoaselor, ca formă mărime şi structură. La cea mai mare parte a gramineelor din pajişti, rădăcinile adventive trăiesc mai mult de un an şi împreună cu nodul de înfrăţire asigură perenitatea acestora.

Tulpina (lăstarii) gramineelor, numită pai (culm), este formată din noduri şi internoduri, în general cilindrică mai rar turtită pe toată lungimea (Poa compressa) sau numai la bază (Dactylis glomerata). La baza tulpinii, la unele specii se găsesc îngroşări bulbiforme (Poa bulbosa), unde se acumulează substanţe de rezervă.

Stolonii şi rizomii sunt organe metamorfozate subterane sau rar aeriene, formate din noduri şi internoduri. Stolonii au internodurile mai lungi şi subţiri, sunt supratereştri şi subterani, iar rizomii au internodurile mai scurte şi groase şi sunt numai subterani. Stolonii supratereştri se formează din mugurii intravaginali, cresc la început oblic şi apoi se culcă pe sol (Cynodon dactylon), iar stolonii subterani se formează din mugurii extravaginali, au frunze reduse la solzi şi acumulează substanţe de rezervă ce ajută la

6

regenerarea gramineelor perene (Typhoides arundinacea, Glyceria maxima, Bromus inermis). Sunt unele graminee din pajişti cu stoloni supratereştri şi subterani (Agrostis stolonifera).

Frunzele gramineelor sunt sesile, alcătuite din teacă (vagină) şi limb (lamină), cu formă mărime şi culoare diferite, reprezentând caractere de recunoaştere. Teaca este de obicei cilindrică închisă sau deschisă înconjură internodul pe o anumită porţiune şi poate fi glabră (Lolium perenne) sau păroasă (Holcus lanatus).

Ligula este o prelungire membranoasă a epidermei interne a tecii frunzei şi reprezintă caracter de deosebire a gramineelor în stadiul verde de vegetaţie. Astfel, aceasta poate lipsi (Festuca pratensis) sau este înlocuită cu perişori (Cynodon dactylon), sau lungă de 5- 6 mm (Agrostis stolonifera), de 2 mm, retezată şi fin dinţată (Bromus inermis), scurtă şi obtuză (Festuca rubra), cu 2 lobi (Cynosurus cristatus), sau mai scurtă la frunzele de la baza tulpinii (Phleum pratense).

Urechiuşele (auricule) sunt prelungiri ale bazei limbului şi au rolul de a închide teaca, pe care o ţine astfel strânsă de tulpină. Urechiuşele, ca şi ligula, reprezintă caractere de deosebire a gramineelor şi pot fi lungi şi subţiri (Agropyron repens), scurte şi glabre (Agropyron pectiniforme), mari, înconjurând tulpina (Lolium multiflorum), mici (Arrhenatherum elatius) sau pot lipsi (Bromus inermis, Alopecurus pratensis).

Inflorescenţa gramineelor reprezintă criterii de recunoaştere a speciilor în faza generativă. Axa inflorescenţei se formează prin prelungirea axei tulpinale vegetative şi are întotdeauna o ramificare monopodială. La nodurile axei inflorescenţei se prind spiculeţele, grupate în spic compus, panicul spiciform şi panicul.

Spicul compus este alcătuit dintr-un ax articulat (rahis), la călcâiele căruia se prind sesil spiculeţele. Când spiculeţele se inseră pe o singură parte a rahisului, inflorescenţa este un spic unilateral (Nardus stricta); când spiculeţele se prind pe ambele părţi ale axului, aceasta este un spic bilateral (Lolium perenne); la unele specii spiculeţele se prind pe ax cu ajutorul unor pedunculi foarte scurţi şi se formează un spic racemiform (Brachypodium sylvaticum); când spiculeţele se fixează direct pe ramificaţii ale inflorescenţei, acestea pornind din vârful rahisului, se formează un spic digitat (Cynodon dactylon); când ramificaţiile inflorescenţei cu spiculeţe pornesc din locuri diferite ale rahisului, dar apropiate, aceasta este un panicul de spice (Bothriochloa ischaemum), iar când inflorescenţa este formată din mai multe spice compuse, fixate pe rahis sub forma unui racem, este un racem de spice (Beckmannia eruciformis).

Paniculul spiciform este alcătuit din spiculeţe inserate pe rahis cu ajutorul unor pedunculi scurţi, formând o inflorescenţă cilindrică comprimată densă (Alopecurus pratensis).

Paniculul este format dintr-un ax cu noduri şi internoduri a căror lungime se micşorează spre vârf, spiculeţele fixându-se pe ramificaţii de diferite ordine dispuse etajat. Paniculul poate fi piramidal (Festuca pratensis), ovoidal (Holcus lanatus), glomerulat (Dactylis glomerata), lax (Stipa sp.) sau dens (Bromus inermis).

Spiculeţul este formaţiunea de bază care intră în componenţa inflorescenţelor descrise mai sus. Spiculeţul are un ax propriu, format din internoduri scurte, care poartă florile dispuse alternativ. La baza axului se găsesc 2-4 (mai rar 1) bractee, numite glume, care au rolul de a proteja spiculeţul (fig.1.1). La unele specii, spiculeţul este lipsit de glume (Nardus stricta) sau poate fi protejat de o singură glumă (genul Lolium), la alte specii prezintă trei glume (genul Setaria) sau chiar patru glume (Anthoxanthum odoratum).

Florile sunt de obicei hermafrodite, însă la unele specii se află în spiculeţ şi 1-2 flori sterile (mascule).

Spiculeţul poate avea o singură floare (genurile Phleum, Agrostis, Stipa etc.), două flori (genurile Arrhenatherum şi Holcus) sau mai multe flori (genurile Lolium, Festuca, Bromus etc.). La baza unei flori se găsesc două bractee numite palee, care protejează organele reproducătoare (androceul şi gineceul).

7

Fig. 1.2 - Structura unui spicule] uniflor

a - glume; b - palee; c - androceu; d - gineceu

Paleea inferioară (externă) poate fi glabră sau păroasă cu o aristă apicală dorsală

sau bazală cu vârful ascuţit sau rotunjit, uneori bifidat, iar paleea superioară (internă) este, de obicei, mai mică şi în general nearistată. La subsuoara paleei superioare se găsesc de regulă doi solzişori numiţi lodicule, care au rolul de a ajuta la deschiderea florii. Sunt graminee la care lodiculele pot lipsi (genurile Anthoxanthum şi Alopecurus), graminee cu trei lodicule (genul Stipa) sau numai cu o lodiculă (genul Melica). Androceul florilor este format, de regulă din trei stamine, cu filamente dorsifixe şi antere în formă de X. Se întâlnesc şi graminee cu o singură stamină (Vulpia myuros) sau cu două stamine (Anthoxanthum odoratum). Gineceul florii este alcătuit dintr-un ovar superior, cu 1-2 (3) carpele concrescute, unilocular, cu stil foarte scurt, terminat cu două stigmate plumoase.

Fructul gramineelor este cariopsă sau pseudocariopsă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminţei. La unele specii, fructul rămâne îmbrăcat în palee şi în glume (Alopecurus pratensis), iar la altele este însoţit de o floare sterilă (Arrhenatherum elatius) sau de un spiculeţ steril (Bothriochloa ischaemum). La speciile cu spiculeţele multiflore, la maturitatea fructelor, rahisul se fragmentează şi rămân porţiuni din ax fixate la baza paleei superioare, numite pedicel sau peduncul, care constituie elemente de recunoaştere a fructelor.

Sămânţa este albuminată (cu endosperm), fiind formată din: un tegument, subţire la exterior, alcătuit din două straturi de celule; albumen, care se găseşte sub tegument şi prezintă la exterior un strat de celule cu

aleuronă iar în interior celule parenchimatice pline cu grăunciori de amidon; embrion, situat la baza seminţei, care este alcătuit din radiculă protejată de o

formaţiune în formă de manşon (coleoriză), tigelă şi gemulă formată din 3-4 frunzişoare (cea externă numită coleoptil).

scutellum, care este un cotiledon prins de tigelă situat lateral şi care separă embrionul de endosperm;

epiblast, care este un cotiledon situat pe partea opusă scutellumului şi care se întâlneşte doar la unele specii de graminee.

Înfrăţirea este una din cele mai importante însuşiri biologice ale gramineelor şi constă în formarea de lăstari numiţi fraţi, din nodul de înfrăţire situat la baza lăstarilor mamă. Lăstarii, apăruţi anual, contribuie la sporirea capacităţii de formare a masei vegetative şi asigură gramineelor o mare dominanţă în pajişti. Înfrăţirea, care constituie şi un mijloc de înmulţire pe cale vegetativă a gramineelor perene, deşi pare a fi un proces continuu, se petrece totuşi, cu intensitate mai mare primăvara şi toamna.

Înfrăţirea este condiţionată şi de modul de folosire a pajiştii, de înălţimea la care se face prima recoltare, de concurenţa dintre specii. Dacă recoltarea se face deasupra apexului (vârful de creştere a tulpinii), lăstarii continuă să crească însă numărul lor va fi redus, iar dacă se înlătură apexul la prima recoltare, se va determina formarea din nodul de înfrăţire de noi lăstari viguroşi. Păşunatul gramineelor la înălţime mai mare de 5-10 cm nu afectează apexul, înfrăţirea se reduce, iar producţiile la ciclurile următoare vor fi mai mici; dar şi păşunatul excesiv, la o înălţime mai mică de 1,5 cm, determină reducerea

a

c

b d

8

înfrăţirii. Prin procesul de înfrăţire gramineele perene formează lăstari scurţi, alcătuiţi numai din frunze şi lăstari alungiţi alcătuiţi din frunze şi tulpini. Lăstarii alungiţi care formează inflorescenţe se numesc lăstari fertili sau generativi, iar cei care prezintă numai frunze se numesc lăstari sterili sau vegetativi.

Diferenţierea lăstarilor alungiţi, în lăstari generativi sau vegetativi, este determinată de specie, condiţiile de mediu şi modul de folosire al pajiştii. Doar unele graminee ca Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Lolium multiflorum formează lăstari generativi chiar în primul an de viaţă în timp ce la majoritatea gramineelor perene, lăstarii generativi se formează începând cu al doilea an.

După poziţia lăstarilor faţă de teaca frunzei în axila căreia se dezvoltă înfrăţirea poate fi extravaginală (când lăstarii străbat teaca frunzei) sau intravaginală (când lăstarii rămân între tulpină şi teaca frunzei).

După modul cum se formează tufa prin înfrăţire, gramineele perene se împart în patru grupe: graminee stolonifere, graminee cu tufă rară graminee cu tufă mixtă graminee cu tufă deasă.

Gramineele stolonifere formează ramificaţii bazale (stoloni sau rizomi) orizontale, subterane, la 5-20 cm adâncime sau supraterestre, sub forma unor tulpini târâtoare. De la nodurile stolonilor apar rădăcini adventive şi lăstari supratereştri care la rândul lor emit noi stoloni şi lăstari, asigurând astfel înmulţirea vegetativă a plantelor (fig. 1.2).

Gramineele cu stoloni se înmulţesc activ şi pe cale vegetativă. Din această grupă

fac parte speciile: Bromus inermis, Agropyron repens, Calamagrostis epigeios, Glyceria maxima, Typhoides arundinacea, Beckmannia eruciformis, Phragmites communis, Poa compressa, P. trivialis, Brachypodium pinnatum ş.a. cu stoloni subterani, Cynodon dactylon cu stoloni supratereştri şi Agrostis stolonifera cu stoloni subterani dar şi supratereştri.

Gramineele cu tufă rară au nodul de înfrăţire situat la 4-5 cm adâncime în sol, din care pornesc lăstari care cresc oblic până la suprafaţa solului şi apoi paralel cu lăstarul mamă formându-se astfel o tufă laxă goală în interior, când plantele îmbătrânesc. Înmulţirea are loc numai pe cale generativă perenitatea plantelor fiind asigurată de nodurile de înfrăţire ale noilor lăstari (fig. 1.3).

Fig. 1.3 ~nfr\]irea la gramineele stolonifere

Fig. 1.3 ~nfr\]irea la gramineele cu tuf\ rar\

9

Gramineele cu tufă rară acoperă bine terenul, creând un covor ierbos încheiat, majoritatea sunt plante valoroase din punct de vedere furajer şi se pretează în funcţie de talie şi etajare, la folosire prin cosit, păşunat sau mixt. Multe din aceste specii sunt cultivate singure sau în amestec cu leguminoase, pentru înfiinţarea pajiştilor temporare. Dintre gramineele cu tufă rară menţionăm: Phleum pratense, Dactylis glomerata, Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Cynosurus cristatus, Agropyron pectiniforme, Trisetum flavescens, Bromus erectus, Anthoxanthum odoratum etc.

Gramineele cu tufă mixtă se caracterizează prin nodul de înfrăţire situat la adâncimea de 2-4 cm în pământ, din care se formează tulpini scurte, subterane (rizomi). Din mugurii de pe rizomi apar lăstari ce înfrăţesc după tipul gramineelor cu tufă rară iar în acest fel iau naştere tufe rare legate între ele prin rizomi scurţi. Aceste graminee acoperă bine solul cu vegetaţie şi formează o ţelină elastică rezistentă la păşunat (fig.1.4). Acest mod de înfrăţire este caracteristic speciilor: Poa pratensis, Alopecurus pratensis şi Festuca rubra.

Gramineele cu tufă deasă au nodul de înfrăţire foarte aproape sau la suprafaţa solului, din care pornesc lăstari foarte apropiaţi unii de alţii şi care, de regulă nu străbat totdeauna teaca frunzei, formând tufe compacte (fig. 1.5).

Fig. 1.4 Înfrăţirea la gramineele cu tufă mixtă

Fig. 1.5 Înfrăţirea la gramineele cu tufă deasă

Acest mod de înfrăţire determină o mare rezistenţă la condiţii de viaţă neprielnice

altor graminee (compactitatea solului, insuficienţa aerului şi a rezervei de substanţe nutritive). Aceste specii au vivacitate mare şi nu pot fi concurate de gramineele din celelalte grupe.

Datorită acestor particularităţi, gramineele cu tufă deasă se pot menţine mulţi ani pe pajiştile cu stratul de ţelină gros şi compact. Gramineele cu tufă deasă dau producţii mici şi de calitate inferioară iar în cazul când unele specii sunt mai productive, calitatea nutreţului este slabă. Din această grupă fac parte: Nardus stricta, Festuca pseudovina, F. valesiaca, Stipa lessingiana, S. capillata, S. pennata, Poa violacea, Molinia coerulea, Deschampsia caespitosa etc. .

Acumularea biomasei vegetale supraterestre. Procesul de acumulare a biomasei vegetale supraterestre are loc începând de la desprimăvărare şi continuă până toamna, cu o pauză scurtă în timpul verii. În primele 10-15 zile după pornirea vegetaţiei, creşterea plantelor se face pe seama rezervelor de hrană înmagazinate la nivelul nodurilor de înfrăţire, rădăcinilor, bulbilor, rizomilor. Acumularea biomasei vegetative supraterestre se corelează pozitiv cu fazele de dezvoltare a plantei până la înflorit, după care urmează o perioadă de descreştere, până la scuturarea frunzelor.

Otăvirea gramineelor este însuşirea specifică gramineelor de a-şi reface masa organelor aeriene după folosire prin păşunat sau cosit. Regenerarea are loc pe seama formării de noi lăstari, alungirea în continuare a tulpinilor la care apexul nu a fost tăiat şi prin alungirea frunzelor la care nu a fost afectat ţesutul meristematic. Otăvirea influenţează producţia şi contribuie la o mai bună repartizare a acesteia în timpul perioadei de vegetaţie.

10

Procesul de otăvire se caracterizează prin viteză energie şi capacitate de otăvire: viteza de otăvire exprimă timpul necesar plantelor de a se reface pentru o nouă folosire

prin cosit sau păşunat; energia de otăvire reprezintă numărul de regenerări în cursul unei perioade de

vegetaţie şi se exprimă prin numărul de coase la fâneţe şi prin numărul ciclurilor de păşunat la păşuni;

capacitatea de otăvire se referă la cantitatea de masă vegetală (fân sau masă verde) care se realizează în urma procesului de otăvire. Otăvirea este influenţată de regimul de apă şi de aer din sol, de cantităţile de

substanţă de rezervă şi mai ales de glucidele solubile de care dispune planta în perioada care urmează după recoltare, când are loc procesul migrării acestora din organele în care s-au acumulat către părţile aeriene. Otăvirea mai depinde de însuşirile speciilor, faza de creştere în momentul folosirii şi de modul de folosire al pajiştii.

Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea gramineelor. Ritmul de dezvoltare reprezintă timpul necesar parcurgerii tuturor fenofazelor, de la răsărire până la coacerea seminţelor. În procesul de creştere, gramineele perene parcurg următoarele fenofaze: înfrăţirea, alungirea paiului, înspicarea, înflorirea, fructificarea şi coacerea seminţelor.

Vivacitatea este durata vieţii plantelor de la germinaţie până la moartea celui din urmă lăstar al tufei, rezultată dintr-o sămânţă. Între ritmul de dezvoltare şi vivacitate există o strânsă corelaţie, iar pe baza acestor însuşiri, gramineele au fost împărţite în mai multe grupe: graminee cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate scurtă. Acestea fructifică în anul

semănatului, dau producţii maxime în al doilea sau al treilea an şi trăiesc 2-4 ani: Lolium multiflorum (trăieşte 1-2 ani), Lolium perenne (2-4 ani), Arrhenatherum elatius (3-4 ani) ş.a. .

graminee cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie. Acestea fructifică în anul al doilea de la semănat, dau producţii maxime în cel de al treilea an şi trăiesc 5-8 ani. Din această grupă fac parte: Dactylis glomerata, Cynosurus cristatus, Festuca pratensis, Phleum pratense ş.a. .

graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare. Aceste specii fructifică în al doilea şi al treilea an, dau producţii maxime în al treilea şi al patrulea an, trăiesc 10 ani sau mai mult: Bromus inermis, Poa pratensis, Festuca rubra, Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis ş.a. .

graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate foarte mare. Aceste graminee formează mai târziu lăstari generativi, dau producţii maxime în al cincilea - al optulea an şi trăiesc zeci de ani: Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Festuca rupicola ş.a. . Odată cu vârsta au loc şi modificări importante, ca de exemplu: reducerea

înălţimii lăstarilor, micşorarea inflorescenţelor şi a producţiei de sămânţă scăderea conţinutului de elemente minerale din frunze, scăderea intensităţii respiraţiei şi a fotosintezei, micşorarea conţinutului de clorofilă care duc la realizarea unor producţii mai mici şi în cele din urmă la moartea plantelor.

1.2.1.2 Valoarea economică a gramineelor

Valoarea economică noţiune cu un conţinut complex, se apreciază prin producţia obţinută şi prin valoarea furajeră a plantelor.

Producţia gramineelor din pajişti este determinată de particularităţile biologice, de condiţiile de mediu şi de modul de folosire. Gramineele de talie înaltă cu multe frunze tulpinale şi care otăvesc repede, dau producţii mari, iar cele de talie joasă şi cele cu viteză mică de otăvire, dau producţii mici. Astfel, pentru pajiştile de munte este cunoscut fenomenul descreşterii producţiei, pe măsură ce creşte altitudinea, ca urmare a modului diferit de manifestare a factorilor de mediu. În timpul verii, când precipitaţiile sunt reduse şi temperaturile ridicate, se obţin producţiile cele mai mici, pentru ca spre toamnă acestea să crească fără însă a ajunge la nivelul producţiilor de la primele cicluri de vegetaţie.

Valoarea furajeră a gramineelor din pajişti se apreciază după compoziţia chimică gradul de consumabilitate şi digestibilitatea substanţelor nutritive din plante.

Compoziţia chimică a gramineelor depinde de specie, condiţiile de creştere, faza de dezvoltare în momentul folosirii. În mod obişnuit se ia în consideraţie conţinutul

11

plantelor în proteină brută şi celuloză calciu, fosfor, precum şi raportul dintre ele. Sunt valoroase speciile: Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Festuca pratensis, F. rubra, Lolium perenne, L. multiflorum, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Poa pratensis, Arrhenatherum elatius etc. Conţinut relativ scăzut de proteină şi ridicat în celuloză caracterizează speciile: Stipa capillata, S. lessingiana, Koeleria cristata, Bothriochloa ischaemum, Nardus stricta, Deschampsia caespitosa etc.

Gradul de consumabilitate este un indice deosebit de valoros şi uşor de apreciat în activitatea practică el variind mult de la o specie la alta, fiind influenţat de starea de saturaţie a animalelor, faza de dezvoltare în care se găseşte planta în momentul folosirii, compoziţia floristică a pajiştii etc.

Digestibilitatea substanţelor nutritive a gramineelor din pajişti, este diferită de la o specie la alta şi variază foarte mult în funcţie de stadiul de creştere şi dezvoltare. Astfel, pe măsură ce planta se apropie de fructificare, digestibilitatea scade, ca rezultat al reducerii raportului dintre frunze şi tulpini, acestea din urmă fiind mai bogate în celuloză.

Valoarea furajeră a gramineelor a fost studiată de numeroşi cercetători, care au făcut şi clasificarea lor după această însuşire. Pentru ţara noastră Csüros Şt. şi colab., 1970 au stabilit o scară de apreciere cu opt trepte:

plante toxice ……………………………………………... nota - 2 plante dăunătoare ………………………………………... nota - 1 plante fără valoare furajeră ……………………………… nota 0 plante cu valoare furajeră slabă ………………………….. nota 1 plante cu valoare furajeră mică ………………………….. nota 2 plante cu valoare furajeră mijlocie ………………………. nota 3 plante cu valoare furajeră bună ………………………….. nota 4 plante cu valoare furajeră foarte bună …………………… nota 5

După valoarea economică gramineele perene din pajişti se împart în trei grupe: graminee cu valoare economică ridicată: Dactylis glomerata, Arrhenatherum elatius,

Bromus inermis, Lolium perenne, Phleum pratense, Festuca pratensis, Poa pratensis etc.;

graminee cu valoare economică mijlocie: Agrostis stolonifera, A. tenuis, Agropyron pectiniforme, Festuca valesiaca, F. rubra, Cynosurus cristatus etc.;

graminee cu valoare economică redusă: Festuca ovina ssp sudetica, Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Stipa capillata, S. lessingiana, S. pennata etc.

1.2.1.3 Răspândirea gramineelor

Gramineele perene, fiind adaptate la condiţii ecologice diferite, se întâlnesc în toate zonele naturale din ţară şi pe toate tipurile de pajişti. Nu se pot trasa graniţe precise ale răspândirii gramineelor pe zone naturale datorită plasticităţii ecologice mari a acestora, însă se poate stabili o anumită repartizare a lor. Astfel, în pajiştile din zonele de stepă şi silvostepă sunt răspândite gramineele xerofile: Bromus inermis, Festuca valesiaca, Agropyron pectiniforme, A. repens, speciile genului Stipa, Koeleria cristata, Poa bulbosa, Bothriochloa ischaemum, Cynodon dactylon, Bromus erectus etc., iar în regiuni mai umede se întâlnesc specii mezofile ca Lolium perenne, Poa pratensis, Dactylis glomerata etc. .

În etajele zonei forestiere găsesc condiţii favorabile de creştere speciile: Phleum pratense, Festuca pratensis, F. rubra, Lolium perenne, Arrhenatherum elatius, Trisetum flavecens, Holcus lanatus, Agrostis tenuis etc..

În etajul subalpin şi alpin sunt răspândite speciile: Festuca supina, Deschampsia caespitosa, D. flexuosa, Phleum alpinum, Poa alpina, Agrostis rupestris etc. .

În luncile râurilor şi pe terenuri cu exces de umiditate sunt frecvente speciile: Alopecurus pratensis, A. ventricosus, Agrostis stolonifera, Agropyron repens, Poa pratensis, Thyphoides arundinacea, Lolium perenne, Glyceria maxima, G. fluitans.

Pe solurile slab până la mijlociu salinizate se întâlnesc speciile: Festuca pseudovina, Poa bulbosa, Agropyron pectiniforme, Beckmannia eruciformis, Puccinellia distans etc. .

Pe nisipuri sunt răspândite speciile: Cynodon dactylon, Festuca vaginata, Koeleria glauca, Chrysopogon gryllus şi speciile anuale Vulpia myuros, Apera spica-venti, Setaria glauca.

12

Pe turbării sunt frecvente: Molinia coerulea, Deschampsia caespitosa, iar în tăieturi de pădure, Brachypodium pinnatum, Calamagrostis epigeios etc. .

1.2.2 Leguminoase

Leguminoasele reprezintă a doua grupă importantă de plante care participă la alcătuirea covorului vegetal al pajiştilor, însă într-o proporţie mai redusă decât gramineele. În mod obişnuit leguminoasele reprezintă 5-10% din vegetaţia pajiştilor şi numai în cazuri deosebite, cum ar fi: pe soluri bogate în calcar, soluri din luncile râurilor sau pe terenuri fertilizate cu gunoi de grajd bine fermentat, ajung la 30-40% sau chiar mai mult. Datorită însuşirilor valoroase ale leguminoaselor este necesar ca prin lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor şi printr-o folosire raţională să se mărească ponderea lor de participare în covorul vegetal şi să se stabilească un raport convenabil între acestea şi graminee.

1.2.2.1 Particularităţi biologice

Sistemul radicular. Leguminoasele au rădăcini pivotante, putând ajunge, la unele specii (Medicago sativa, M. falcata etc.) până la adâncimea de 8-10 m, însă masa principală de rădăcini se găseşte la adâncimea de 0,50-0,75 m.

După profunzimea sistemului radicular, leguminoasele se împart în mai multe grupe: leguminoase cu înrădăcinare superficială cu masa de rădăcini la adâncimea de 0,4-

0,50 m: Trifolium repens, T. hybridum, Lathyrus pratensis, Vicia cracca etc.; leguminoase cu înrădăcinare medie, cu masa de rădăcini ce se dezvoltă la adâncimea

de 0,50-0,75 m: Trifolium pratense, T. pannonicum, T. alpestre, Astragalus onobrychis etc.;

leguminoase cu înrădăcinare adâncă la care masa de rădăcini se găseşte la 1,5-2,0 m adâncime, pivotul principal al rădăcinii putând ajunge până la 8-10 m: Medicago sativa, M. falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus etc.

La nivelul solului sau la adâncimea de 1-2 cm, între rădăcină şi partea aeriană a leguminoaselor se găseşte coletul.

Rădăcina principală împreună cu coletul trăiesc tot timpul vieţii plantei, asigurându-i astfel perenitatea. Pe rădăcini se formează nodozităţi, datorită simbiozei cu bacteriile aerobe din genul Rhizobium, care fixează azotul din aerul solului. Rădăcinile leguminoaselor prezintă o sensibilitate faţă de adâncimea apelor freatice, nivelul prea ridicat al acestora stânjeneşte activitatea bacteriilor simbiotice şi influenţează vivacitatea plantelor.

Lăstărirea şi formele de creştere. Tulpinile leguminoaselor care se formează din mugurii de pe colet sunt pline cu măduvă sau uneori fistuloase (Galega officinalis, Lotus corniculatus), erecte (Melilotus albus), ascendente (Trifolium alpestre), repente (Trifolium repens) sau agăţătoare (Lathyrus pratensis).

Lăstărirea la leguminoase este un proces analog cu înfrăţirea la graminee, însă nu identic şi constă în formarea lăstarilor ramificaţi, din mugurii de pe colet, primăvara şi vara-toamna, care mor după ce au fructificat.

La unele specii (Medicago falcata), lăstarii se formează şi din mugurii de pe rădăcinile laterale, proces numit drajonare.

Otăvirea. Refacerea masei vegetative a leguminoaselor, după folosire prin cosit sau păşunat, este mai rapidă comparativ cu gramineele, mai ales în cazurile când solul este umed şi pajiştile sunt raţional folosite.

După viteza şi energia de otăvire se disting: leguminoase cu otăvire rapidă care dau 3-5 recolte pe an: Medicago sativa, Trifolium

pratense, T. repens, T. hybridum; leguminoase cu otăvire moderată de la care se obţin 1-2 recolte pe an: Medicago

falcata, M. lupulina, Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, Trifolium pannonicum etc.;

leguminoase cu otăvire slabă care nu otăvesc sau se refac o singură dată într-o perioadă de vegetaţie: Anthyllis vulneraria, Astragalus onobrychis, Trifolium montanum etc.

Frunzele leguminoaselor sunt compuse, rar simple (genul Genista); frunzele compuse pot fi trifoliate (Medicago, Trifolium, Melilotus), penate, cu număr par de

13

foliole (Vicia) sau cu număr impar de foliole (Onobrychis), palmate (Lupinus). La baza peţiolului frunzei se găsesc stipelele, două frunzişoare care au forme, mărimi şi culori diferite, acestea constituind caractere pentru recunoaşterea speciilor de leguminoase.

Floarea leguminoaselor este organizată pe tipul 5, având caliciul format din 5 sepale concrescute la bază corola din 5 petale diferite ca formă mărime şi poziţie (stindard, 2 aripioare şi carena formată din 2 petale unite parţial în partea anterioară), androceul format din 10 stamine (1 liberă şi 9 concrescute prin filamentele lor) iar gineceul alcătuit dintr-un ovar superior, unicarpelar, un stil lung care se termină cu stigmatul. Florile pot fi solitare (Vicia sativa) sau grupate în inflorescenţe, de tip racem (Medicago, Melilotus), capitul (Trifolium) şi umbelă (Lotus, Coronilla).

Fructul este o păstaie, monospermă sau polispemă indehiscentă sau dehiscentă. La Coronilla varia fructul este o lomentă.

Sămânţa este exalbuminată cu forme, mărimi şi culori diferite, în funcţie de speciile de leguminoase.

Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea. Leguminoasele au o vivacitate mai scurtă decât gramineele, însă ritmul de dezvoltare este mai rapid. După aceste însuşiri biologice, leguminoasele se împart astfel: leguminoase cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate mică care trăiesc l-3 ani, dar se

menţin în pajişti mai mulţi ani datorită însuşirilor pe care le au de a se înmulţi prin autoînsămânţare. Din această grupă fac parte: Melilotus albus, M. officinalis, Trifolium pratense, T. arvense, T. resupinatum, Medicago lupulina etc. ;

leguminoase cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie, cuprind speciile care se dezvoltă mai lent, trăiesc 5-10 ani, dau producţii mai mari în anii 2-3: Medicago sativa, Onobrychis viciifolia, Trifolium repens, Lotus corniculatus etc.;

leguminoase cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare, cu specii care trăiesc 10-15 ani, dau producţii mai mari după 3-4 ani de viaţă: Trifolium fragiferum, Lathyrus pratensis, Vicia cracca etc. .

1.2.2.2 Valoarea economică

Leguminoasele au o valoare economică mare datorită compoziţiei chimice valoroase, producţiilor mari, gradului ridicat de consumabilitate şi digestibilitate. Gradul de consumabilitate este foarte ridicat la majoritatea leguminoaselor, atât în stare verde, cât şi sub formă de fân. Unele leguminoase ca Lotus corniculatus, Melilotus albus, M. officinalis etc., au un grad mijlociu de consumabilitate, datorită gustului amar.

În ceea ce priveşte producţia, sunt deosebiri mari de la o specie la alta, leguminoase putând fi grupate astfel: specii productive, cele care au talie înaltă şi otăvire rapidă (Medicago sativa, Trifolium

pratense, T. hybridum, Melilotus albus, Lathyrus pratensis, Vicia cracca); specii cu producţii mijlocii, care au talie înaltă sau mijlocie, dar otăvire moderată

(Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, Medicago falcata etc.); specii cu producţii mici, care au talie mijlocie sau joasă şi otăvire slabă (Anthyllis

vulneraria, Medicago lupulina, Trifolium fragiferum, T. montanum Astragalus onobrychis etc.).

1.2.2.3 Răspândirea leguminoaselor

Leguminoasele participă la formarea covorului vegetal al pajiştilor permanente din toate zonele naturale ale ţării, fiind însă mai răspândite în zonele de silvostepă şi nemorală şi mai puţin răspândite în regiunile uscate şi zona alpină.

În zonele de stepă şi silvostepă se întâlnesc speciile: Medicago sativa, M. falcata, M. lupulina, Onobrychis viciifolia, O. arenaria, Lotus corniculatus şi unele leguminoase anuale ca Medicago minima, Trifolium arvense, T. campestre, etc..

În zona nemorală şi etajele nemoral şi boreal sunt frecvente speciile: Trifolium pratense, Medicago falcata, Lotus corniculatus, Lathyrus pratensis, Onobrychis viciifolia, Astragalus onobrychis, Vicia cracca, Anthyllis vulneraria.

În etajele subalpin şi alpin se găsesc speciile: Onobrychis transsilvanica, Trifolium repens, T. alpestre, Anthyllis vulneraria, Lotus corniculatus etc.

14

În lunci, pe terenuri drenate sunt frecvente speciile: Medicago lupulina, Trifolium repens, T. fragiferum, Galega officinalis, Lathyrus pratensis, Vicia cracca.

Pe soluri salinizate: Lotus tenuis, Trifolium fragiferum, Melilotus albus, M. officinalis.

Pe nisipuri: Medicago minima, M. marina, M. rigidula, Onobrychis arenaria, Trifolium arvense, Vicia hirsuta etc. .

1.2.3 Ciperacee şi juncacee (rogozuri şi rugini)

Plantele din această grupă aparţin familiilor Cyperaceae şi Juncaceae, fiind răspândite în toate zonele de vegetaţie şi sunt asemănătoare din punct de vedere al condiţiilor ecologice în care cresc şi al valorii economice relativ scazute.

1.2.3.1 Familia Cyperaceae cuprinde 75 genuri cu aproximativ 4000 specii, fiind plante ierboase, perene, puţine anuale, cu rizomi sau stoloni subterani, cu tufă rară şi deasă tulpină aeriană trimuchiată sau cilindrică frunze sesile cu limbul liniar, plan sau cilindric; flori actinomorfe, hermafrodite, unisexuate, dispuse în spice, raceme sau capitule, fructul achenă. Speciile acestei familii sunt răspândite în pajiştile cu exces de umiditate, în bălţi, mlaştini şi aparţin genurilor Cyperus, Carex, Scirpus, Heleocharis. Astfel, în mlaştini şi bălţi se întâlnesc speciile: Carex riparia, C. acutiformis, C. vulpina, C. caespitosa, Heleocharis palustris; în lunci umede: Carex hirta, C. leporina, Scirpus sylvatica, Cyperus fuscus; în zona forestieră: Carex sylvatica, C. caryophyllea; în pajişti subalpine: Carex curvula.

Specii mai puţin pretenţioase faţă de umiditate sunt: Carex precox, C. caryophyllea şi C. curvula.

Rogozurile pornesc în vegetaţie înaintea gramineelor, iar prin consumarea lor, mai ales de către oi, se produc intoxicaţii grave datorită unor ciuperci ustilaginee care parazitează aceste plante. De aceea, pe pajiştile invadate de ciperacee se va păşuna mai târziu, când gramineele au crescut, iar rogozurile, fiind într-un stadiu avansat de vegetaţie, nu sunt consumate. Rogozurile au un conţinut ridicat de celuloză şi de siliciu, ceea ce le reduce consumabilitatea, producând uneori şi răniri ale mucoaselor; conţinutul redus de calciu şi fosfor determină boli de carenţă la animale.

1.2.3.2 Familia Juncaceae cuprinde circa 220 specii, ierboase, perene sau anuale, cu tulpini cilindrice, pline cu măduvă spongioasă. Frunzele sunt cilindrice sau plane, florile actinomorfe, hermafrodite, trimere, grupate în cime terminale cu aspect de capitul sau umbelă. La unele specii inflorescenţa este aparent laterală deoarece frunza bracteantă este terminală iar florile prezintă un perigon din 6 tepale membranoase, androceul din 6 stamine, gineceul din 3 carpele şi fructul o capsulă. Speciile din această grupă se caracterizează prin valoare economică scăzută unele dintre ele sunt dăunătoare animalelor, provocându-le deranjamente digestive, anemii, afecţiuni ale aparatului urinar. Ruginile aparţin la 2 genuri: Juncus (circa 160 specii) şi Luzula (circa 60 specii), mai răspândite fiind speciile: Juncus effusus, J. gerardi, J. bufonius, Luzula pilosa, L. silvatica, L. multiflora, L. campestris etc..Combaterea ruginilor se poate face pe cale chimică prin tratarea cu 2,4 D (5-10 kg/ha în 500 l apă) la înflorirea plantelor, metodă asociată cu fertilizarea pajiştilor pentru stimularea dezvoltării plantelor valoroase.

1.2.4 Plante din alte familii botanice

Pe pajiştile permanente se întâlnesc numeroase specii de plante din alte familii botanice, cu participare în covorul ierbos de 20-60%, uneori şi mai mult.

Mai răspândite sunt speciile din familiile: Asteraceae, Brassicaceae, Chenopodiaceae, Apiaceae, Rosaceae, Liliaceae, Ranunculaceae. Pe pajiştile din Transilvania, St. Csüros şi colab. (1967, 1970) au găsit 529 specii din această grupă din care 249 specii (45%) fără valoare furajeră şi 205 specii (38,0%) dăunătoare animalelor sau produselor obţinute de la acestea.

Ţinându-se seama de importanţa economică a speciilor din alte familii botanice, acestea au fost separate în şase subgrupe, şi anume:

specii consumate bine de către animale, specii neconsumate sau slab consumate, specii dăunătoare vegetaţiei valoroase,

15

specii dăunătoare produselor obţinute de la animale, specii vătămătoare sănătăţii animalelor şi specii toxice.

1.2.4.1 Specii consumate de animale

În această subgrupă intră numeroase specii de plante, care au un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, fiind consumate de animale mai ales în primele faze de creştere, dar şi în fân. Mai cunoscute sunt speciile : Achillea millefolium (coada şoricelului); Alchemilla vulgaris (creţişoară); Cichorium intybus (cicoare); Daucus carota (morcov); Plantago major (patlagină mare); Plantago lanceolata (pătlagină îngustă); Polygonum aviculare (troscot); Salvia nemorosa (jaleş de câmp); Taraxacum officinale (păpădie); Thymus collinus (cimbrişor).

1.2.4.2 Specii neconsumate sau slab consumate de animale

Această subgrupă cuprinde specii care datorită conţinutului ridicat de celuloză şi scăzut de proteină sunt slab consumate de animale sau sunt ocolite de acestea atât pe păşune cât şi atunci când se găsesc în fân şi sunt numite şi buruieni de balast. Mai cunoscute sunt speciile: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului); Chrysanthemum leucanthemum (margarete); Cardaria draba (urda vacii); Potentilla argentea (scrântitoare); Prunella vulgaris (busuioc sălbatic); Veronica chamaedrys (şopârliţă).

1.2.4.3 Specii dăunătoare vegetaţiei pajiştilor

În afara speciilor de plante lemnoase care se instalează pe pajiştile secundare, multe specii ierboase sunt dăunătoare prin concurenţa ce o fac gramineelor şi leguminoaselor valoroase, datorită rozetelor de frunze ce acoperă solul, portului înalt, tulpinilor târâtoare sau agăţătoare, sau pentru că sunt semiparazite sau parazite. Mai cunoscute sunt speciile:

specii lemnoase: Abies alba (brad); Crataegus monogyna (păducel); Juniperus communis (ienupăr); Picea abies (molid); Pinus mugo (jneapăn); Prunus spinosa (porumbar); Rosa canina (măceş); Vaccinium myrtillus (afin); Vaccinium vitis-idaea (merişor);

specii ierboase de talie înaltă: Tanacetum vulgare (vetrice); Limonium gmelini (sică); Verbascum phlomoides (lumânărică);

specii ierboase cu frunze în rozetă sau cu tulpini târâtoare: Ajuga reptans (vineriţă); Carlina acaulis (turtă); Hieracium pilosella (vulturică); Lysimachia nummularia (duminecuţă); Potentilla anserina (coada racului);

specii semiparazite: Euphrasia stricta (silur); Melampyrum nemorosum (sor-cu-frate); Odontites serotina (dinţură); Rhinanthus minor (clocotici);

specii parazite: Cuscuta campestris (torţel); Cuscuta europaea (torţel); Cuscuta trifolii (gălbează); Orobanche gracilis (lupoaie).

1.2.4.4 Specii dăunătoare produselor obţinute de la animale

În această categorie sunt incluse unele specii care în timpul păşunatului impurifică lâna oilor sau când sunt consumate de animale schimbă culoarea şi gustul laptelui, depreciază calitatea cărnii. Mai cunoscute sunt speciile:

specii care depreciază calitatea lânii: Arctium lappa (brustur); Carduus acanthoides (spin); Eryngium campestre (scaiul dracului); Eryngium planum (scai vânăt); Xanthium spinosum (holeră); Xanthium strumarium (cornuţi);

specii care schimbă gustul şi culoarea laptelui: Alliaria peţiolata (usturoiţă); Artemisia austriaca (peliniţă); Matricaria chamomilla (romaniţă); Rumex acetosella (măcriş mărunt); Thlaspi arvense (punguliţă);

specii care depreciază calitatea cărnii: Chelidonium majus (rostopască); Lepidium ruderale (păducherniţă).

1.2.4.5 Specii vătămătoare pentru animale

Unele specii de plante din pajişti afectează sănătatea animalelor provocând răni, slăbind capacitatea de muncă şi de producţie. Astfel, produc răniri la animale: Tribulus terrestris şi Trapa natans (provocă răni la copite), Avena sterilis, Cynosurus echinatus,

16

Hordeum murinum, Setaria glauca (produc leziuni bucale şi oculare), specii ale genului Stipa (produc rănirea pielii şi a mucoasei bucale).

1.2.4.6 Specii toxice

Un număr destul de numeros de specii din pajişti provoacă intoxicaţii cu consecinţe mai mult sau mai puţin grave, la animale. Uneori aceste intoxicaţii sunt aproape insesizabile, dar influenţează negativ capacitatea de producţie a animalelor, alteori însă provoacă intoxicaţii grave care pot duce la moartea animalelor (Zanoschi V. şi col., 1981).

La începutul sezonului de păşunat, sensibilitatea animalelor este mai mare, deoarece plantele au toxicitate mai pronunţată în primele faze de vegetaţie, iar gradul de sensibilitate este sporit în perioada de tranziţie la noul regim de întreţinere pe păşune, când consumă fără alegere şi plantele toxice pe care în general, le ocolesc, deoarece multe specii toxice au un miros şi gust neplăcut, ceea ce face să fie refuzate de animale. Principalele substanţe toxice fac parte din grupele alcaloizi, toxalbumine, glicozizi, saponine, uleiuri eterice, răşini etc. .

Substanţele toxice sunt răspândite în toate organele plantei, dar concentraţia poate fi mai mare în frunze, în stare verde, la Ranunculus acris, Anemone nemorosa, în seminţe, la Datura stramonium, în bulbo-tuberculi, la Colchicum autumnale etc. .

Toxicitatea poate fi absolută - în orice stare şi pentru toate speciile de animale (Veratrum album, Conium maculatum, Datura stramonium) sau condiţionată de felul nutreţului (verde, fân, murat) şi specia de animale: Ranunculus sceleratus este toxică numai în stare verde, Euphorbia cyparissias în stare verde şi numai pentru taurine, Stachys annua, în fân şi numai pentru cabaline. Numeroase specii de plante toxice cresc în staţiuni cu umiditate excesivă şi în locuri umbrite, condiţii care le măresc gradul de toxicitate .

Mai cunoscute sunt speciile: Familia Ranunculaceae: Caltha palustris (calcea calului); Helleborus

purpurascens (spânz); Ranunculus acris (floare broştească); Ranunculus sceleratus (boglari);

Familia Liliaceae: Colchicum autumnale (brânduşă de toamnă); Veratrum album (steregoaie);

Familia Apiaceae: Cicuta virosa (cucută de apă); Conium maculatum (cucută); Familia Solanaceae: Hyoscyamus niger (măsălariţă); Datura stramonium

(ciumăfaie); Atropa belladonna (mătrăgună); Familia Euphorbiaceae: Euphorbia cyparissias (alior); Familia Equisetaceae: Equisetum arvense (coada calului); Familia Asclepiadaceae: Vincetoxicum officinale (iarba fiarelor).

Intrebari:

Care este importanţa pajiştilor? Cum ce clasifică pajiştile? Care este răspândirea pajiştilor în ţara noastră şi în lume? Care sunt particularităţile morfologice ale gramineelor? Care este importanţa economică şi răspândirea gramineelor? Care sunt particularităţile morfologice ale leguminoaselor? Care este importanţa economică şi răspândirea leguminoaselor?

Teme control: Recunoaşterea fructelor şi seminţelor celor mai importante graminee şi leguminoase perene din pajişti.

17

CAPITOLUL II

TIPOLOGIA PAJIŞTILOR

2.1 Principiile de bază ale tipologiei pajiştilor 2.2 Metode folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti 2.3 Unităţi zonale şi intrazonale de vegetaţie 2.4 Principalele tipuri de pajişti din România

2.1 Principiile de bază ale tipologiei pajiştilor

Pajiştile permanente din ţara noastră sunt alcătuite din unităţi structural funcţionale de vegetaţie ierboasă numite fitocenoze elementare (Ţucra I. şi col., 1987), care reprezintă grupări de plante omogene din punct de vedere al compoziţiei floristice.

Principiile de bază pentru lucrările de tipizare a pajiştilor sunt : principiul productivităţii plantelor şi fitocenozelor de pajişti, care presupune

evaluarea corectă a resurselor furajere. Cantitatea şi calitatea producţiei pajiştilor depinde de compoziţia floristică, de productivitatea fitocenozelor componente, lucrările de întreţinere, modul de folosire etc.

principiul ecologiei pajiştilor. Factorii de mediu prin acţiunea lor simultană şi corelativă, determină anumite spaţii fizico-geografice, numite staţiuni, a căror cunoaştere ajută la determinarea capacităţii de producţie şi stabilirea măsurilor de îmbunătăţire a pajiştilor;

principiul tehnologiei aplicate, se referă la elaborarea măsurilor adecvate de îmbunătăţire a pajiştilor, care să ducă la influenţarea pozitivă a capacităţii de producţie. Fitocenozele de pajişti prezintă asemănări sau deosebiri, privind compoziţia

floristică, cerinţele faţă de factorii de mediu, valoarea lor economică, direcţia de evoluţie după lucrările de îmbunătăţire etc. Totalitatea fitocenozelor cu însuşiri asemănătoare, reprezintă tipul de pajişte, pe care se pot aplica aceleaşi tehnologii, în urma cărora să se obţină rezultate de producţie apropiate pe toată suprafaţa.

2.2 Metode folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti

Criteriile după care se face identificarea tipurilor de pajişti sunt: compoziţia floristică, condiţiile staţionale, productivitatea pajiştii, măsurile tehnologice ce se aplică, evoluţia vegetaţiei în funcţie de aceste măsuri.

Compoziţia floristică este considerată criteriul de bază folosit pentru identificarea tipului de pajişte. Determinarea compoziţiei floristice se poate face prin metoda geobotanică, planimetrică sau gravimetrică.

Metoda geobotanică este cea mai expeditivă şi se bazează pe descrierea floristică (relevee floristice sau fitocenologice) şi staţională a unor suprafeţe reprezentative pentru fiecare fitocenoză. Pentru studiul vegetaţiei prin metoda geobotanică se delimitează conturul fitocenozelor, urmărind uniformitatea compoziţiei floristice în dependenţă de factorii ecologici, după care se aleg suprafeţe de probă de 100 m2 în interiorul cărora se fac ridicări floristice (relevee). Speciile determinate, în suprafeţele de probă, se încadrează în grupele: graminee, leguminoase, rogozuri, muşchi şi licheni, specii din alte familii botanice (diverse) şi specii lemnoase.

Metoda planimetrică este folosită în special pe păşuni, unde vegetaţia este scundă. Pentru cercetarea vegetaţiei prin această metodă se foloseşte o ramă pătrată cu latura de 0,5 m, împărţită cu sârmă sau sfoară în 25 pătrăţele.

În cadrul experienţelor se face câte o citire în fiecare variantă, cel puţin la începutul şi la sfârşitul perioadei de experimentare. Citirile se fac pe aceleaşi locuri, pichetate, urmărind modificările produse în cursul unui an sau pe o perioadă mai

18

îndelungată. După aşezarea ramei pe suprafaţa respectivă, se stabileşte mai întâi procentul de goluri şi apoi se determină plantele şi suprafaţa ocupată. Dacă toată suprafaţa unui pătrat este acoperită cu o specie, dominanţa se notează cu 4%, dacă specia ocupă jumătate de pătrăţel se notează cu 2%, s.a.m.d.

Toate notările de la o citire se înscriu în "Fişa de înregistrare a citirilor", după care se întocmeşte "Centralizatorul citirilor cu rama metrică", ce cuprinde datele medii cu privire la prezenţa fiecărei specii, determinând astfel gradul de acoperire cu vegetaţie în asociaţia vegetală studiată.

Metoda gravimetrică constă din analiza botanică a probelor de iarbă sau de fân. Cu ajutorul acestei metode se stabilesc procentele de participare în compoziţia floristică a principalelor grupe de plante şi a unor specii care ne interesează în mod deosebit, iar datele obţinute se înscriu într-un "Buletin de analiză botanică".

Analiza botanică se face la proba medie ce rezultă din probele parţiale recoltate

de pe 15-30, sau chiar mai multe suprafeţe de câte 1 m2. Prin omogenizarea probelor

parţiale şi prin înjumătăţirea repetată, se obţine proba medie de analiză, în greutate de 1000 g pentru masă verde şi de 500 g pentru fân.

Proba medie de analiză se cântăreşte cu o precizie de 0,1 g, după care se separă în următoarele grupe: graminee, leguminoase, ciperacee şi juncacee, specii din alte familii botanice (diverse). Fiecare grupă de plante se cântăreşte cu exactitate de 0,1 g şi rezultatul se exprimă în procente, prin raportare la greutatea totală a probei analizate.

Condiţiile staţionale prezintă mare importanţă în diferenţierea tipurilor de pajişti, mai ales când acestea influenţează compoziţia floristică, productivitatea sau aplicarea unor măsuri tehnologice. Un rol important pentru pajiştile din România îl au factorii de relief (pantă, expoziţie, altitudine) şi sol (umiditate, reacţia solului, troficitate etc.).

Productivitatea pajiştii, care exprimă capacitatea de producţie, rezultată din producţia şi calitatea furajului evaluat, constituie criteriul de diferenţiere a tipurilor de pajişti.

Măsurile tehnologice pot constitui criterii de diferenţiere, atunci când la compoziţia floristică şi productivitate asemănătoare, se aplică măsuri de îmbunătăţire şi folosire diferite, în funcţie de modificarea factorilor de mediu.

Evoluţia vegetaţiei constituie criterii de diferenţiere a tipurilor de pajişti, unde direcţiile de evoluţie, succesiunile naturale şi cele determinate de măsurile de îmbunătăţire sunt bine cunoscute, pe baza observaţiilor de lungă durată sau a unor experienţe efectuate. Se poate afirma că întregul sistem de clasificare tipologică a pajiştilor este un sistem evolutiv. Suprafaţa minimă de identificare şi caracterizare a unui tip de pajişte se consideră a fi 1 hectar. În natură, fără intervenţia omului, s-au creat în decursul timpului tipuri fundamentale de pajişti, a căror vegetaţie reflectă condiţiile naturale specifice fiecărei zone (exemplu, pajişti de Festuca rubra).

2.3 Unităţi zonale şi intrazonale de vegetaţie

Datorită zonalităţii latitudinale şi altitudinale a vegetaţiei din ţara noastră, determinată de variaţia factorului climatic, de relief şi de sol, tipurile de pajişti se grupează în cadrul unităţilor zonale şi intrazonale de vegetaţie (Evdochia Puşcariu-Soroceanu şi col., 1963).

A. Pajişti zonale: zona stepei, zona silvostepei, zona nemorală (a pădurilor de stejari), etajul nemoral (al pădurilor de foioase), etajul boreal (al pădurilor de molid), etajul subalpin (al jnepenişurilor) şi etajul alpin (al pajiştilor alpine);

B. Pajişti intrazonale: pajişti din lunci şi depresiuni, pajişti de sărături (halofile) şi pajişti de nisipuri (psamofile).

Pajiştile permanente din România se grupează în 10 unităţi zonale şi intrazonale, cuprinzând 72 tipuri (52 zonale şi 20 intrazonale) şi 88 subtipuri (71 zonale şi 17 intrazonale) de pajişti.

19

2.3.1 Pajişti zonale

2.3.1.1 Zona stepei

Cuprinde Bărăganul de est (20-100 m altitudine), sudul Moldovei şi Centrul Dobrogei (100-200 m altitudine), cu temperaturi medii de 10,4-11,50C, precipitaţii anuale 350-500 mm, solurile predominante fiind cernoziomurile, bălane şi litice (în Dobrogea). Suprafaţa pajiştilor permanente este 90 000 ha, cu 4 tipuri şi 7 subtipuri de pajişti. Exemple de tipuri de pajişti: Festuca valesiaca-Stipa ucrainica; Poa bulbosa-Artemisia austriaca.

2.3.1.2 Zona silvostepei

Răspândită în Câmpiile periferice ale Carpaţilor (Silvostepa nordică cu Depresiunea Jijiei şi Silvostepa sudică cu Podişul Bârladului şi Piemontul Rîmnic-Buzău, Podişul Dobrogei, Câmpiile Bărăganului de Vest, Burnasului, Olteniei, Timişului şi Crişurilor). Altitudinea este de 50-150 m în regiunile de câmpie şi 50-250 m în Podişul Bârladului, Podişul Dobrogei, solurile caracteristice sunt cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale, litosoluri şi rendzine, temperaturi medii 9,0-10,40C (10,80C), precipitaţiile însumează 470-550 (600) mm. Suprafaţa pajiştilor este de 250 000 ha, cu 7 tipuri şi 8 subtipuri de pajişti. Exemple de tipuri de pajişti: Festuca valesiaca-Medicago falcata; Stipa capillata; Bothriochloa ischaemum; Poa bulbosa-Artemisia austriaca.

2.3.1.3 Zona nemorală

Suprafaţa pajiştilor permanente este de 400 000 ha, răspândite în 2 subzone cu 11 tipuri şi 19 subtipuri de pajişti.

a. Subzona pădurilor de stejari mezofili. Se găseşte în Depresiunea Transilvaniei (Câmpia Transilvaniei şi Podişul Tîrnavelor), cu altitudini de 250-400 m şi nordul Podişului Moldovei (Podişul Sucevei) cu altitudini de 200-350 m. Temperaturi medii de 8,5-10,00C, suma precipitaţiilor de 550-700 mm, solurile sunt brune argiloiluviale, brune luvice, brune eumezobazice, pseudorendzine, luvisoluri, cenuşii. Exemple de tipuri de pajişti:

în Câmpia Transilvania: Festuca rupicola-Carex humilis; Festuca rupicola-Brachypodium pinnatum.

în Podişul Tîrnavelor: Festuca rupicola-Agrostis tenuis. în Podişul Sucevei: Festuca valesiaca-Brachypodium pinnatum;

Bothriochloa ischaemum. b. Subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili

Răspândită în Câmpia Munteniei şi Olteniei, Piemonturile din Banat şi Crişana, cu altitudini de 100-300 m. Temperaturi medii de 9,0-10,50C, suma precipitaţiilor 500-700 mm, solurile sunt cernoziomuri argiloiluviale, brune argiloiluviale, brune-luvice (în vestul ţării), brun-roşcate, brune luvice, vertisoluri (în sudul ţării). Exemple de tipuri de pajişti: Poa pratensis; Festuca valesiaca, Festuca valesiaca-Festuca rupicola, Bothriochloa ischaemum, Cynodon dactylon.

2.3.1.4 Etajul nemoral

Pajiştile permanente ocupă 2 600.000 ha, grupate în 2 subetaje cu 16 tipuri şi 17 subtipuri de pajişti.

a. Subetajul pădurilor de gorun şi de amestec de gorun Pajiştile ocupă 1 000 000 ha pe dealurile piemontice subcarpatice şi Podişul

Moldovei, cu altitudini de (200) 300-600 (700) m, temperaturi medii 7,5-9,00C, suma precipitaţiilor (550) 650-750 (850) mm, solurile sunt brune argiloiluviale, brune, luvice, brune eumezobazice, luvisoluri, rendzine, pseudorendzine, cenuşii. Exemple de tipuri de pajişti: Agrostis tenuis-Festuca rupicola, Festuca rupicola-Danthonia provincialis, Festuca rupicola-Onobrychis viciifolia, Festuca valesiaca, Agrostis tenuis-Poa pratensis, Bothriochloa ischaemum.

b.Subetajul pădurilor de fag şi de amestec de fag cu răşinoase Suprafaţa ocupată de pajişti este de 1 600 000 ha, răspândită pe dealuri înalte şi

munţi mijlocii (Subcarpaţii, Depresiunea Transilvaniei şi Podişul Moldovei), cu altitudini de (300) 600-1350 (1450) m, temperaturi medii de 4,5-7,50C, suma precipitaţiilor 750-1100 (1200) mm, soluri brune, brune luvice, brune acide şi local brune feriiluviale.

20

Exemple de tipuri de pajişti: Agrostis tenuis-Festuca rubra, Cynosurus cristatus, Danthonia provincialis-Festuca rubra, Festuca pratensis, Arrhenatherum elatius, Trisetum flavescens, Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Rumex alpinus.

2.3.1.5 Etajul boreal (păduri de molid)

Răspândit în partea mijlocie şi superioară a Munţilor Carpaţi, pajiştile ocupând o suprafaţă de 1 000 000 ha, grupate în 8 tipuri şi 11 subtipuri de pajişti. Altitudini (1300) 1200-1600 (1750) m în nord şi 1300-1850 m în sud, temperaturi medii 0,5-4,50C, suma precipitaţiilor 1000-1200 mm, solurile sunt brune feriiluviale, podzoluri, brune acide, brune, rendzine, regosoluri, litosoluri. Exemple de tipuri de pajişti: Festuca rubra, Festuca ovina, Festuca rubra ssp. Commutata, Festuca rubra ssp .commutata-Nardus stricta, Nardus stricta, Deschampsia caespitosa-Festuca rubra; Festuca rupicola, Rumex alpinus.

2.3.1.6 Etajul subalpin (jnepenişuri)

Răspândit în munţii înalţi, altitudini 1700 (1800)-2100 (2200) m, temperaturi medii 0,50C până la -1,50C, suma precipitaţiilor peste 1200 mm, solurile caracteristice sunt podzoluri brune feriiluviale, rendzine, litosoluri. Pajiştile ocupă o suprafaţă de 66 000 ha, cu 4 tipuri şi 5 subtipuri. Exemple de tipuri de pajişti: Festuca ovina ssp. Sudetica, Festuca rubra ssp. commutata-Nardus stricta, Nardus stricta-Potentilla ternata, Festuca amethystina-Festuca versicolor.

2.3.1.7 Etajul alpin

Răspândit în munţii înalţi, cu altitudini peste 2000 m în nord şi 2100-2200 în sud, temperaturi medii de la -1,50C până la -2,50C, suma precipitaţiilor 1300-1400 mm, solurile sunt humicosilicatice, rendzine, litosoluri. Se întâlnesc 2 tipuri şi 4 subtipuri de pajişti, ocupând o suprafaţă de 40 000 ha. Exemple de tipuri de pajişti: Carex curvula, Juncus trifidus-Agrostis rupestris.

2.3.2 Pajişti intrazonale

2.3.2.1 Pajişti din lunci şi depresiuni

Suprafaţa cu pajişti ocupă 369 100 ha, grupate în 11 tipuri şi 9 subtipuri, răspândite în Lunca Dunării, Oltului, Siretului, Mureşului, Someşului, Jiului, Tîrnavelor etc., depresiuni intra şi submontane. Solurile sunt aluviale, cernoziomuri, cernoziomoide, brune, negre clinohidromorfe, lăcovişti gleice. Exemple de tipuri de pajişti: Lolium perenne-Trifolium repens, Festuca pratensis-Poa pratensis, Arrhenatherum elatius-Dactylis glomerata, Agrostis stolonifera-Agropyron repens, Nardus stricta, Molinia coerulea.

2.3.2.2 Pajişti de sărături (halofile)

Răspândite în Câmpia Română (luncile Buzăului, Călmăţuiului, Ialomiţei şi Câmpia aluvială a Siretului), Câmpia de vest (Banat, Crişana), Podişul Moldovei, local în Transilvania, pe o suprafaţă de 47 000 ha, solurile fiind aluviale, vertisoluri, lăcovişti (toate salinizate sau alcalinizate), soloneţuri şi solonceacuri. Pajiştile sunt grupate în 5 tipuri şi 7 subtipuri. Exemple de tipuri de pajişti: Puccinellia limosa, Festuca pseudovina-Artemisia maritima, Beckmannia eruciformis-Agrostis stolonifera, Salicornia europaea-Suaeda.

2.3.2.3 Pajişti de nisipuri (psamofile)

Ocupă o suprafaţă de 10 000 ha, în Câmpia Careiului, Câmpia Olteniei (Băileşti, Romanaţi), Câmpia Tecuciului, Câmpia Română, Delta Dunării, Litoralul Mării Negre. Solurile sunt nisipuri semifixate şi psamosoluri. Pajiştile psamofile cuprind 4 tipuri şi 1 subtip. Exemple de tipuri de pajişti: Festuca vaginata, Bromus tectorum, Carex colchica, Elymus giganteus.

2.4 Principalele tipuri de pajişti din România

2.4.1 Pajişti de Stipa capillata (năgară)

Răspândite în staţiuni însorite, pe versanţi puternic înclinaţi, pe soluri mijlociu dagradate de eroziune, cu apa freatică la mare adâncime, în zona de stepă din sud-estul ţării şi în silvostepa din Moldova. Specia dominantă, Stipa capillata, poate ajunge la o acoperire de 40%.

21

Alte specii caracteristice acestui subtip de pajişte sunt Bothriochloa ischaemum, Agropyron pectiniforme, Festuca valesiaca, Koeleria cristata Medicago lupulina, M. falcata, Astragalus onobrychis, Salvia nemorosa, Salsola ruthenica, Eryngium campestre. Producţia este de 3-4 t/ha masă verde, cu valoare nutritivă scăzută. Pajiştile respective pot fi îmbunătăţite prin fertilizare cu îngrăşăminte minerale (50-60 kg/ha N + 60-80 kg/ha P2O5) şi organice (târlire), prin supraînsămânţare (Dactylis glomerata 5 kg/ha + Bromus inermis 8 kg/ha + Lotus corniculatus 4 kg/ha + Medicago sativa 5 kg/ha + Onobrychis viciifolia 25 kg/ha) sau regenerare totală cu însămânţarea aceluiaşi amestec la care se majorează cantitatea de sămânţă/ha cu 25-30%.

2.4.2 Pajişti de Bothriochloa ischaemum (bărboasă)

Reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte derivată, ca efect al păşunatului abuziv, neraţional şi al eroziunii solului. Se formează prin degradarea pajiştilor de Festuca valesiaca şi Festuca rupicola. Se întâlnesc în Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Depresiunea Transilvaniei, dealurile Subcarpatice ale Banatului şi Olteniei.

Pajiştile de Bothriochloa ischaemum se instalează pe coaste însorite cu expoziţie sudică, sud-estică, sud-vestică, erodate. Bothriochloa ischaemum participă în compoziţia floristică a pajiştii, având un grad de acoperire de 60-90%.

Dintre graminee, mai des se întâlnesc Festuca valesiaca, F. rupicola, F. pseudovina, Poa bulbosa, Koeleria cristata, Cynodon dactylon, Stipa capillata; leguminoasele nu depăşesc 3-4% acoperire, întâlnindu-se Medicago falcata, M. minima, Trifolium repens, T. arvense, Lotus corniculatus, Astragalus onobrychis; plantele diverse ocupă 10-15%, mai des găsindu-se: Achillea setacea, Daucus carota, Cichorium intybus, Plantago media, Potentilla argentea, Artemisia austriaca, Eryngium campestre. Aceste pajişti se folosesc prin păşunat, producţia este de 1,5-4,0 t/ha masă verde, de calitate slabă.

Îmbunătăţirea pajiştilor se poate face prin lucrări antierozionale, fertilizare cu 60 kg/ha N + 60-80 kg/ha P2O5, târlire, supraînsămânţare (Dactylis glomerata 5 kg/ha + Bromus inermis 20 kg/ha + Lotus corniculatus 5 kg/ha + Onobrychis viciifolia 25 kg/ha) sau refacere radicală, folosind la semănat acelaşi amestec de seminţe, majorat cu 30-40% (Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987).

2.4.3 Pajişti de Festuca valesiaca (păiuş stepic)

Răspândite în zona de stepă din sud-estul ţării şi în cea de silvostepă din nord-estul Moldovei, dar se întâlnesc şi în zona nemorală sau în etajul nemoral (subetajul pădurilor de gorun) pe versanţi cu pante mari, până la altitudinea de 600-800 m. Din punct de vedere floristic, pajiştile de Festuca valesiaca sunt formate din specii xerofile şi mezoxerofile, care asigură o acoperire de 70-90%, din care speciei dominante (Festuca valesiaca) îi revin 35-50%.

Gramineele au o acoperire generală de 40-60%, mai răspândite fiind Festuca pseudovina, Agropyron pectiniforme, Stipa pennata, Poa pratensis, P. bulbosa, Bromus inermis, Agropyron repens, Cynodon dactylon, Koeleria cristata; leguminoasele au o participare de 4-5% în compoziţia floristică, mai întâlnite fiind: Medicago lupulina, M. falcata, Astragalus onobrychis, Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, Trifolium arvense, T. repens; speciile diverse au o acoperire de 10-15%, frecvente fiind: Achillea setacea, Taraxacum officinale, Cichorium intybus, Galium verum, Plantago media, Achillea millefolium, Daucus carota, Carduus nutans, Eryngium campestre etc. . Sunt pajişti slab productive, obţinându-se 3-5 t/ha masă verde şi se folosesc mai mult prin păşunat. Îmbunătăţirea pajiştilor de Festuca valesiaca se poate face prin fertilizare cu 60 kg/ha N + 60-80 kg/ha P2O5 şi cu îngrăşăminte organice (20-30 t/ha gunoi de grajd administrat odată la 3-4 ani), prin supraînsămânţare cu Dactylis glomerata 5 kg/ha + Bromus inermis 20 kg/ha + Lotus corniculatus 5 kg/ha + Onobrychis viciifolia 25 kg/ha, sau prin regenerarea totală, însămânţând acelaşi amestec de seminţe, majorat cu 30-50% (Dumitrescu N. şi col., 1994).

2.4.4 Pajişti de Agrostis tenuis (iarba câmpului)

Sunt răspândite în zona nemorală şi în etajul nemoral, ocupând mari suprafeţe de la altitudini de aproximativ 300 m până la 1200 m.

22

Gramineele au o acoperire generală de 50-70%, specia dominantă, Agrostis tenuis, reprezentând 20-45%. Gramineele însoţitoare sunt: Festuca pratensis, Dactylis glomerata, Poa pratensis, Festuca rubra, Phleum pratense, Cynosurus cristatus, Lolium perenne, Arrhenatherum elatius, Festuca rupicola, F pseudovina etc. Modificarea unor factori staţionali poate determina ca unele graminee să devină codominante, formând subtipuri de pajişti valoroase din punct de vedere productiv, ca: Agrostis tenuis + Festuca pratensis în depresiunile subcarpatice; Agrostis tenuis + Dactylis glomerata, care apare în condiţiile fertilizării cu doze mari de îngrăşăminte (N150-200, pe fond de 50-100 kg/ha P2O5 - Gh. Motcă şi colab., 1985); Agrostis tenuis + Festuca rubra, întâlnit în subetajul făgetelor, pe versanţi; Agrostis tenuis+ Lolium perenne, pe soluri revene, eutrofe. Leguminoasele participă în covorul vegetal al acestor pajişti cu 5-15%, în funcţie de subtipul format, mai des întâlnite fiind speciile: Trifolium pratense, T. montanum, T. campestre, T. ochroleucum, Medicago falcata, M. lupulina, Astragalus onobrychis, Lotus corniculatus. Speciile diverse sunt relativ puţine la număr şi au un grad mediu de acoperire (25-30%), din care menţionăm: Achillea millefolium, Taraxacum officinale, Galium verum, Plantago lanceolata, Daucus carota, Cichorium intybus, Filipendula vulgaris, Knautia arvensis, Prunella vulgaris, Salvia pratensis etc.

Îmbunătăţirea pajiştilor de Agrostis tenuis se poate face prin fertilizare (80- 100 kg/ha N + 60-80kg/ha P2O5), prin supraînsămânţare cu un amestec de seminţe din Dactylis glomerata 10 kg/ha + Festuca pratensis 13 kg/ha + Phleum pratense 7 kg/ha + Trifolium repens 3 kg/ha + Lotus corniculatus 5 kg/ha şi prin folosire raţională (Ciubotariu C. şi col., 1994).

2.4.5 Pajişti de Arrhenatherum elatius (ovăscior)

Răspândite în etajul nemoral, subetajul pădurilor de fag şi de amestec de fag cu răşinoase, pe soluri fertile, bine aprovizionate cu apă. În compoziţia floristică predomină gramineele mezofile de talie înaltă, cu o acoperire de 40-50%: Arrhenatherum elatius, Trisetum flavescens, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca pratensis, Cynosurus cristatus, Anthoxanthum odoratum; leguminoasele, cu pondere de 5-8%, din care mai răspândite sunt: Trifolium pratense, T. hybridum, Lathyrus pratensis, Lotus corniculatus, Vicia cracca etc.; speciile diverse, cu participare de 20-35% în compoziţia floristică, sunt reprezentate bine de: Achillea millefolium, Carum carvi, Angelica silvestris, Daucus carota, Cichorium intybus, Chrysanthemum leucanthemum. Pajiştile de Arrhenatherum elatius se folosesc ca fâneţe, producţiile de masă verde fiind de 18-20 t/ha. Pajiştile sunt cunoscute şi sub denumirea de “fâneţe grase”, deoarece se instalează numai pe soluri fertile. Ridicarea potenţialului productiv al acestor pajişti se face prin fertilizare cu îngrăşăminte minerale (100-150 kg/ha N + 40-60 kg/ha P2O5 + 40-50 kg/ha K2O) şi cu îngrăşăminte organice, gunoi de grajd 40-50 t/ha (Popovici D. şi col., 1997).

2.4.6 Pajişti de Festuca rubra (păiuş roşu)

Arealul de răspândire al pajiştilor de Festuca rubra corespunde etajului boreal, cunoscut şi sub denumirea de etajul pădurilor de molid, instalându-se pe versanţi de la moderat până la puternic înclinaţi. La limita inferioară a etajului boreal, pajiştile de Festuca rubra se întrepătrund cu cele de Agrostis tenuis, coborând şi în etajul nemoral până la 700-800 m altitudine. Acoperirea cu vegetaţie este de 70-90%, în care gramineele ocupă cea mai mare pondere. În afară de Festuca rubra care contribuie în cea mai mare parte la formarea producţiei şi a stratului de ţelină, graminee însoţitoare sunt: Cynosurus cristatus, Agrostis tenuis, Phleum alpinum ssp. commutatum, Agrostis rupestris, Anthoxanthum odoratum, Poa annua, P. pratensis, Briza media, Nardus stricta, Festuca ovina ssp. sudetica. Leguminoasele sunt slab reprezentate, găsindu-se mai frecvent Trifolium pratense, T. alpestre, T. repens, Lotus corniculatus. Speciile din alte familii botanice sunt puţine la număr, cu un grad mic de acoperire: Taraxacum officinale, Alchemilla vulgaris, Prunella vulgaris, Plantago media, P. lanceolata, Pimpinella saxifraga, Polygonum bistorta, Rumex alpinus, Veronica chamaedrys, Hypericum maculatum, Scorzonera rosea etc. Vegetaţia lemnoasă sub formă de arbuşti este reprezentată de Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea, Juniperus sibirica şi Pinus mugo. Pajiştile de Festuca rubra ocupă suprafeţe întinse şi se folosesc mai mult ca păşuni, producţiile fiind de 5-8 t/ha masă verde. Ameliorarea acestor tipuri de pajişti se poate face

23

îndepărtând vegetaţia lemnoasă, prin fertilizare cu îngrăşăminte minerale (100-120 kg/ha N + 40-50 kg/ha P2O5 + 40-50 kg/ha K2O) şi organice (gunoi de grajd 30-40 t/ha la 3-4 ani sau târlire) şi prin supraînsămânţare cu un amestec de seminţe alcătuit din Dactylis glomerata 10 kg/ha + Festuca pratensis 8 kg/ha + Phleum pratense 5 kg/ha + Lolium perenne 2 kg/ha + Poa pratensis 2 kg/ha + Trifolium repens 3 kg/ha (Cardaşol V. şi col., 1985).

2.4.7 Pajişti de Nardus stricta (ţepoşică)

Se întâlnesc în etajul nemoral, boreal şi în cel subalpin, adică de la altitudinea de 200 până la 2200 m, în special în etajul molidului, ocupând o suprafaţă totală de 200 000 ha. Nardus stricta reprezintă, la altitudini mai mici, o bună indicatoare de soluri puternic podzolite.

La altitudini mari poate ajunge la o acoperire de 90%. Speciile însoţitoare se diversifică în funcţie de condiţiile orografice şi ecologice, astfel încât pot deveni codominante, formând pajişti de Agrostis tenuis + Nardus stricta, Festuca rubra + Nardus stricta. Speciile caracteristice acestui tip sunt următoarele: Nardus stricta, Agrostis tenuis, Festuca rubra, Anthoxanthum odoratum, Deschampsia flexuosa, Cynosurus cristatus, Trifolium repens, Arnica montana, Potentilla erecta, Vaccinium myrtillus. La altitudini mai mari se găsesc următoarele specii: Nardus stricta, Agrostis rupestris, Festuca supina, Trifolium repens, Ranunculus montanus, Pinus mugo, Juniperus sibirica, Rhododendron kotskyi, Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea, Salix reticulata, S. herbacea.

Producţiile variază de la 2 la 8 t/ha masă verde, cu 30-40 kg/ha P.D., iar calitatea furajului este slabă sau foarte slabă. Pentru remedierea acestei situaţii se cere să se îndepărteze specia dominantă, iar pentru aceasta se folosesc amendamente, doze mari cu azot, tratamente cu erbicide, târlire etc.

2.4.8 Pajişti de Lolium perenne + Trifolium repens (iarbă de gazon + trifoi alb)

Se găsesc pe suprafeţe restrânse în luncile râurilor, depresiuni intracolinare, pe terenuri plane sau slab înclinate. În afara speciilor dominante, se întâlnesc specii cu bună valoare furajeră, ca: Poa pratensis, Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis, Dactylis glomerata, Trifolium pratense, Medicago falcata, M. minima, şi specii cu valoare furajeră mică, cum ar fi: Cynodon dactylon, Plantago lanceolata, Taraxacum officinale etc. Producţiile sunt de 6-10 t/ha masă verde, cu un ridicat grad de consumabilitate, iar prin fertilizare cu 120-140 kg/ha N + 40-50 kg/ha P2O5 + 40-60 kg/ha K2O, producţiile pot depăşi 15-16 t/ha masă verde.

2.4.9 Pajişti de sărături (halofile)

Vegetaţia pajiştilor de pe solurile sărăturate este reprezentată de puţine specii, se caracterizează prin grad mic de acoperire a solului şi valoare economică redusă.

Intensitatea sărăturii favorizează creşterea şi dezvoltarea diversificată a speciilor ce alcătuiesc compoziţia floristică a pajiştilor halofile. Astfel, pe soluri puternic sărăturate se instalează pajişti de Salicornia europaea, Suaeda maritima şi pajişti de Halimione verrucifera, pe sărături moderate se întâlnesc pajişti de Puccinellia limosa, iar pe sărături slabe pajişti de Festuca pseudovina şi de Beckmannia eruciformis. Pajiştile de Salicornia europaea + Suaeda maritima, răspândite pe solonceacuri, prezintă în compoziţia floristică aproape numai specii fără valoare furajeră, tolerante la conţinutul mare de săruri în sol: Bassia hirsuta, Camphorosma annua, Halimione verrucifera, Salsola soda, Limonium gmelini, Aster tripolium, Spergularia salina, Petrosimonia triandra, Atriplex litoralis etc. Pajiştile de Puccinellia limosa acoperă solul cu vegetaţie în proporţie variabilă, de la 15-20% până la 70-80% (Iacob T., 1978). Dintre gramineele care însoţesc specia dominantă, se întâlnesc: Puccinellia distans (fig., Poa bulbosa, Agropyron repens, Cynodon dactylon; leguminoasele sunt slab reprezentate (1-2%): Lotus tenuis, L. corniculatus, Trifolium fragiferum; speciile diverse, fără valoare furajeră sunt: Crypsis aculeata, Aster tripolium, Bassia hirsuta, Spergularia maritima, Artemisia maritima, Limonium gmelini, Atriplex litoralis, Podospermum canum, Camphorosma annua, Matricaria chamomilla etc.. Producţiile acestor pajişti sunt mici, de aproximativ 4-6 t/ha masă verde şi se folosesc ca păşuni.

24

Ameliorarea pajiştilor halofile se poate face prin drenaj, scarificare, spălare (2000-2500 m3/ha apă), amendare cu fosfogips 10-15 t/ha, praf de lignit 10 t/ha şi prin supraînsămânţare cu Dactylis glomerata 5 kg/ha + Festuca pratensis 5 kg/ha + Lolium perenne 15 kg/ha + Lotus corniculatus 5 kg/ha (Iacob T., 1978).

2.4.10 Pajişti de nisipuri (psamofile)

Vegetaţia pajiştilor de nisipuri este rară, cu puţine specii şi cu slabă valoare furajeră. Pe nisipurile continentale (din interiorul ţării), domină Festuca vaginata (păiuş de nisipuri) şi Bromus tectorum, iar pe nisipurile maritime (Delta Dunării şi Litoralul Mării Negre), se întâlnesc pajişti în care speciile dominante sunt Elymus giganteus şi Carex colchica. Dintre speciile mai valoroase din punct de vedere furajer menţionăm: Festuca vaginata, Cynodon dactylon, Medicago falcata, M. minima, Trifolium arvense, Melilotus albus, iar dintre speciile fără valoare furajeră, răspândite pe nisipurile din zona stepei, amintim: Tragus racemosus, Bothriochloa ischaemum, Vulpia myuros, Polygonum arenarium, Tribullus terestris, Anthemis ruthenica, Centaurea arenaria, Eryngium campestre, Salsola kali, Plantago indica etc.

Producţiile pajiştilor psamofile sunt mici (1-3 t/ha masă verde), cu valoare furajeră scăzută. Îmbunătăţirea lor se poate face prin regenerare totală şi însămânţarea unui amestec alcătuit din Dactylis glomerata 7 kg/ha + Festuca pratensis 4 kg/ha + Bromus inermis 9 kg/ha + Lotus corniculatus 3 kg/ha + Medicago sativa 5 kg/ha (Ionescu I., 1996).

Intrebări: Care sunt principiile de bază ale tipologiei pajiştilor? Care sunt metode folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti? Cum se foloseşte metoda planimetrică? Cum se foloseşte metoda gravimetrică? Care sunt unităţi zonale şi intrazonale de vegetaţie?

Teme:

Enumeraţi câteva tipuri de pajişti pe fiecare unitate de vegetaţie.

25

CAPITOLUL III ÎMBUNĂTĂŢIREA PAJIŞTILOR

3.1 Lucrări de suprafaţă 3.1.1 Lucrări tehnico culturale 3.1.2 Combaterea vegetaţiei lemnoase 3.1.3 Combaterea buruienilor 3.1.4 Îmbunătăţirea regimului de umiditate 3.1.5 Îmbunătăţirea regimului de nutriţie 3.1.6 Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti 3.1.7 Supraînsămânţarea

3.2 Lucrări radicale

Pajiştile permanente reprezintă o sursă importantă pentru asigurarea hranei animalelor, însă cu condiţia aplicării unor măsuri de îmbunătăţire, însoţite de o folosire raţională. O perioadă destul de îndelungată de timp nu s-au aplicat nici cele mai elementare măsuri de întreţinere a acestor pajişti, considerându-se că se pot obţine producţii eficiente, fără imputuri tehnologice şi chiar în condiţiile în care păşunatul începea primăvara foarte devreme şi continua până toamna destul de târziu.

În urma acestei atitudini faţă de exploatarea pajiştilor permanente, producţiile au scăzut an de an, fenomen însoţit şi de o degradare foarte accentuată a vegetaţiei. În timp, speciile cu o valoare furajeră ridicată, productive, cu o energie şi capacitate de otăvire bună, au fost înlocuite de specii fără valoare furajeră, specii dăunătoare vegetaţiei şi chiar sănătăţii animalelor.

Degradarea pajiştilor este determinată de schimbările care au loc în condiţiile de viaţă ale plantelor şi în structura vegetaţiei, iar când aceste schimbări sunt însoţite de scăderea producţiei sau înrăutăţirea calităţii ei, se consideră, din punct de vedere economic, că pajiştea se degradează.

Lucrările de îmbunătăţire a productivităţii pajiştilor permanente se împart în două categorii: lucrări de suprafaţă (măsuri de suprafaţă) şi lucrări radicale (măsuri radicale).

3.1 Lucrări de suprafaţă

Prin aceste lucrări se urmăreşte realizarea unor condiţii mai bune de dezvoltare pentru plantele valoroase de pe pajişti, fără a se distruge covorul vegetal existent.

Pentru creşterea gradului de acoperire a solului cu vegetaţie ierboasă se recomandă efectuarea unor lucrări tehnico-culturale simple, care constau în:

curăţirea de resturi vegetale şi de pietre, distrugerea muşuroaielor şi grăpatul pajiştilor,

cunoscute şi sub denumirea de lucrări de “igienă culturală”, care se fac anual sau ori de câte ori este nevoie.

Un alt obiectiv important al lucrărilor de suprafaţă îl constituie îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi a productivităţii pajiştii prin:

combaterea vegetaţiei lemnoase, combaterea buruienilor, îmbunătăţirea regimului de apă, îmbunătăţirea regimului de nutriţie, prevenirea şi combaterea eroziunii solului şi supraînsămânţarea.

26

3.1.1 Lucrări tehnico culturale

Prin lucrările de curăţire se îndepărtează de pe pajişti resturile vegetale rămase după păşunat sau depuse de ape, mărăcinişuri şi cioate rămase după defrişarea vegetaţiei lemnoase. Lucrarea se face manual sau mecanizat, în funcţie de panta terenului şi gradul de acoperire a pajiştii cu aceste materiale.

Pe pajiştile de deal şi munte, strângerea pietrelor şi scoaterea cioatelor, buturugilor, este o lucrare obligatorie, când acestea ocupă suprafeţe apreciabile din fondul pastoral. Pietrele adunate se folosesc la consolidarea drumurilor, a porţiunilor de teren din jurul adăpătorilor, a porţiunilor de teren afectate de eroziune şi la construcţii pastorale. Dacă solul este suficient de gros unele pietre se îngroapă, dar astfel încât să rămână deasupra un strat de pământ de cel putin 15-20 cm grosime.

Lucrările de curăţire a pajiştilor de resturi vegetale şi pietre se fac de regulă primăvara devreme, însă se pot efectua şi toamna târziu. După efectuarea lucrărilor de curăţire, porţiuni din pajişti rămân cu goluri, denivelate şi se impune nivelarea şi supraînsămânţarea cu un amestec de seminţe de graminee şi leguminoase perene recomandat pentru zona respectivă.

Suprafeţe însemnate de pajişti permanente din ţara noastră sunt acoperite într-o proporţie mai mică sau mai mare de muşuroaie. Muşuroaiele se formează pe pajiştile neîngrijite, folosite neraţional şi pot avea o pondere mare (70-80%), îngreunând astfel efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire şi diminuând suprafaţa utilizabilă. Muşuroaiele pot fi:

o de origine animală, provenite din pământ scos de cârtiţe, furnici, mistreţi, popândăi, păşunatul pe teren cu umiditate ridicată şi în general nu sunt acoperite de vegetaţie;

o de origine vegetală, care se formează pe tufele dese ale unor graminee, rogozuri, pe cioate, muşchi, acestea fiind parţial acoperite cu vegetaţie ierboasă nevaloroasă.

Muşuroaiele înţelenite sunt mai răspândite pe pajiştile de munte, se numesc marghile şi provin din tufele de Nardus stricta şi Deschampsia caespitosa. În regiunile de câmpie şi de dealuri sunt mai frecvente muşuroaiele de cârtiţe, iar în regiunile dealurilor înalte, cele provocate de furnici şi de origine vegetală.

Muşuroaiele de origine animală, se distrug manual sau folosind grape cu colţi, iar muşuroaiele mai înţelenite se pot distruge cu maşini de curăţat pajişti (MCP-1,5 sau MCP-2) sau cu grederul semipurtat pentru pajişti. În cazul când muşuroaiele ocupă peste 30-40% din suprafaţa pajiştilor, iar panta terenului este mai mică de 200, se recomandă desţelenirea şi înfiinţarea pajiştilor temporare. Indiferent cu ce mijloace se face distrugerea muşuroaielor, acestea trebuie bine mărunţite, împrăştiate uniform şi reînsămânţarea unui amestec de graminee şi leguminoase perene specific zonei.

3.1.2 Combaterea vegetaţiei lemnoase

Pajiştile permanente din regiunile de deal şi de munte sunt de origine secundară şi ocupă terenuri care în trecut au fost acoperite de păduri. Pe aceste suprafeţe, vegetaţia ierboasă este într-o permanentă competiţie cu vegetaţia lemnoasă şi de multe ori înlocuită de aceasta. Speciile lemnoase tind să se instaleze mai ales pe suprafeţele de pajişti la care nu se aplică lucrări curente de îmbunătăţire şi îngrijire şi în cazul folosirii neraţionale. În acelaşi timp, vegetaţia lemnoasă favorizează creşterea unor specii ierboase inferioare din punct de vedere furajer şi care îngreunează exploatarea pajiştilor.

Acţiunea de defrişare a vegetaţiei lemnoase se face pe baza unor studii şi documentaţii în care se prevăd toate detaliile privind organizarea şi efectuarea acestei lucrări. Se elaborează astfel proiecte, denumite amenajamente silvopastorale, în care se ţine cont de prevenirea eroziunii solului, de crearea zonelor de refugiu pentru animale, de ocrotirea speciile lemnoase rare. Vegetaţia lemnoasă se poate îndepărta total sau parţial, în funcţie de situaţia concretă din teren. Astfel, se îndepărtează complet, fără restricţii, pe terenurile plane până la moderat înclinate, cu panta mai mică de 100 (18%), iar parţial la pajiştile situate pe versanţi cu înclinaţie de 10-300 şi pe pajiştile din regiunile mai uscate.

27

Se recomandă a nu se defrişa vegetaţia lemnoasă din pajiştile situate pe terenuri cu panta mai mare de 300, cele cu sol mai subţire de 10 cm, precum şi cele din vecinătatea ravenelor, ogaşelor sau de pe grohotişuri, pentru a se evita declanşarea proceselor de eroziune.

Pe pajiştile situate pe pante până la 100, se pot menţine un număr redus de arbori solitari (stejar, gorun, mesteacăn, fag etc.) sau pâlcuri de arbori, care constituie zone de refugiu pentru animale în perioadele cu intemperii sau cu călduri mari. Pentru a se uşura accesul animalelor sub aceşti arbori tulpinile se curăţă de ramuri până la înălţimea de 1,5-2 m. Pe pajiştile situate pe versanţi, cu panta de 10-300 (18-58%) defrişarea vegetaţiei lemnoase se face în benzi late de 40-120 m, paralel cu curbele de nivel, acestea alternând cu benzi antierozionale nedefrişate, late de 5-25 m, în funcţie de pantă.

Pentru trecerea animalelor prin benzile nedefrişate, se fac deschideri în unghi ascuţit faţă de curbele de nivel şi în zigzag, de la o bandă la alta.

Sunt excluse de la defrişare speciilor lemnoase rare şi cele declarate monumente ale naturii şi care sunt ocrotite de lege, ca: Pinus cembra (zâmbru), Taxus baccata (tisă), Larix decidua ssp. carpatica (larice, zadă), Rhododendron kotschyi (bujor de munte), Pinus mugo (jneapăn), care protejează grohotişurile şi coastele erodate.

Îndepărtarea vegetaţie lemnoase de pe pajişti se poate efectua: o manual, o mecanizat sau o chimic.

Defrişarea manuală se aplică mult în ţara noastră, deoarece este cea mai eficientă, chiar dacă este şi cea mai costisitoare. Speciile lemnoase care nu lăstăresc se taie ras la suprafaţa solului, cele cu drajoni din colet se îndepărtează împreună cu coletul, iar cele cu drajonare din rădăcini se retează de mai multe ori în perioada de vegetaţie. Uneltele care se folosesc la defrişare sunt: toporul coasă, sapa de defrişat, coasa de arbuşti, cosorul de defrişare etc. Materialul lemnos rezultat din curăţire se adună în grămezi numite martoane, cu dimensiuni de 4-6 m lungime, 2-3 m lăţime şi 1,5-2,0 m înălţime, aranjate pe direcţia generală a curbelor de nivel.

Defrişarea pe cale mecanică se face cu maşini speciale care se utilizează diferenţiat, în funcţie de natura vegetaţiei lemnoase, fierăstraie mecanice, buldozere etc. Tufele lemnoase cu diametrul până la 2,2 cm se distrug cu maşina de curăţat pajişti MCP-1,5 m, iar cele cu diametrul până la 4 cm cu maşina MCP-2. Arboretul cu diametrul tulpinilor la sol până la 15 cm se distruge cu echipamentul de tăiere a arboretului ETA-3, iar arborii cu diametrul până la 70 cm se scot cu rădăcini, cu ajutorul împingătorului pentru defrişare, acţionat de tractorul S-1500.

Cioatele rămase după tăierea arboretului se scot din sol cu ajutorul echipamentului EEC-1,2, purtat în spate pe tractoare cu şenile. Adunarea arboretului tăiat, a cioatelor şi a rădăcinilor scoase, se face cu echipamentul de strâns arboret şi cioate ESAC-3,6.

Distrugerea vegetaţiei lemnoase pe cale chimică a început să se aplice pe scară tot mai mare şi constituie o măsură care completează lucrările mecanice de combatere. Folosirea arboricidelor se impune pentru eliminarea lăstarilor tineri ce apar din coletele şi rădăcinile rămase în sol după defrişare. Cercetările efectuate de Simtea N. (1979) pe pajiştile de deal de la Beriu, jud. Hunedoara, au condus la concluzia că rezultate bune se obţin prin stropirea pe frunze cu un amestec de 50% sare de amină (2,4 D) şi 50% Tordon 225 (Picloram).

Epoca de administrare, concentraţia, dozele şi numărul de tratamente sunt determinate de vârsta lăstarilor după defrişare şi de sensibilitatea speciilor lemnoase. Astfel, la un tratament, dozele variază de la 3 l/ha din fiecare arboricid în primii 3 ani după defrişare şi până la 5-15 l/ha în anul al 4-lea şi al 5-lea de la defrişare. Dozele de arboricid recomandate se aplică diluat în 600-800 l apă/ha în funcţie de volumul frunzişului. Speciile cele mai sensibile (Alnus glutinosa, Betula pendula, Corylus avellana, Rubus caesius) se combat prin 1-2 tratamente în primul an după defrişare, iar în anii următori sunt necesare până la 3 tratamente, cu doze sporite de arboricide. Speciile lemnoase rezistente (Carpinus betulus, Crataegus monogyna, Prunus spinosa, Quercus

28

cerris, Q. robur) se combat numai în primul şi al doilea an de la defrişare, prin 4-5 tratamente.

Vegetaţia lemnoasă se mai poate înlătura în totalitate cu Roundup (6-10 l/ha), Velpar (2-10 l/ha), Garlon (3-6 l/ha), Krenite (5-12 l/ha).

După distrugerea vegetaţiei lemnoase, terenul respectiv se curăţă de litieră şi de alte resturi lemnoase, se nivelează, se aplică îngrăşăminte chimice sau organice şi amendamente, se mobilizează superficial prin grăpare şi se seamănă cu amestecuri de graminee şi leguminoase perene. Pentru pregătirea terenului şi semănat se pot folosi maşinile combinate de frezat şi semănat, după care este obligatorie lucrarea cu tăvălugul.

3.1.3 Combaterea buruienilor

Pe pajişti, sunt considerate buruieni speciile lipsite total sau parţial de valoare furajeră, cele dăunătoare vegetaţiei ierboase valoroase, care depreciază calitatea produselor obţinute de la animale şi cele vătămătoare sau toxice.

La îmburuienarea pajiştilor permanente contribuie lipsa lucrărilor curente de îngrijire, cosirea cu multă întârziere a fâneţelor, după ce buruienile au format seminţe, folosirea neraţională prin păşunat, fertilizarea unilaterală cu azot, târlirea neraţională, excesul sau deficitul de umiditate în sol etc. . Metodele de combatere a buruienilor din pajişti pot fi:

preventive, indirecte şi directe

şi diferă în funcţie de cauzele care au dus la apariţia lor, de gradul de îmburuienare, de biologia speciilor, de modul de folosire a pajiştii şi de posibilităţile organizatorice şi financiare.

Metodele preventive constau în aplicarea unor măsuri simple de îngrijire şi respectarea principiilor folosirii raţionale a pajiştilor, dintre care menţionăm:

o îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate de animale, de mai multe ori în perioada de vegetaţie;

o folosirea la fertilizarea pajiştilor a gunoiului de grajd fermentat, pentru distrugerea capacităţii de germinare a seminţelor de buruieni;

o împrăştierea dejecţiilor rămase de la animale; o folosirea unor seminţe cu puritate mare la supraînsămânţarea pajiştilor; o recoltarea fâneţelor la epoca optimă, înainte ca majoritatea buruienilor să

ajungă la maturitate şi să-şi scuture seminţele; o schimbarea modului de folosire a pajiştilor, la fiecare 3-4 ani.

Metodele indirecte, se referă la: o lucrările de îmbunătăţire şi folosire raţională a pajiştilor; o îmbunătăţirea regimului de umiditate; o aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor; o distrugerea muşuroaielor etc. Astfel, îndepărtarea excesului de apă din pajişti, prin drenaj, contribuie la

distrugerea unor specii toxice, a plantelor higrofile, fără valoare furajeră, iar introducerea păşunatului raţional, completat cu aplicarea măsurilor de întreţinere, reprezintă cele mai eficiente mijloace de combatere a buruienilor din pajişti.

Metodele directe se folosesc când pajiştile au un grad de îmburuienare ridicat, cu multe plante toxice care cresc în vetre, iar măsurile indirecte de combatere nu dau rezultate corespunzătoare. Combaterea buruienilor prin metode directe se poate face:

mecanic şi chimic.

Metodele mecanice constau din cosiri repetate, care duc la epuizarea buruienilor, plivit, prin retezarea de la suprafaţă a buruienilor ce se înmulţesc numai prin seminţe, de sub colet a celor care formează lăstari din colet şi smulgerea completă din pământ a buruienilor cu înmulţire vegetativă prin bulbi, rizomi, stoloni.

Metodele chimice de distrugerea buruienilor reprezintă o măsură rapidă şi eficientă şi constă în folosirea erbicidelor. La folosirea erbicidelor, pe lângă distrugerea

29

buruienilor, se pot înlătura şi multe specii valoroase, cum sunt leguminoasele şi se poate produce poluarea mediului. Din acest motiv, aplicarea erbicidelor pe pajiştile permanente trebuie să reprezinte o măsură de excepţie la care se recurge în situaţii cu totul speciale, când celelalte metode mai simple şi mai puţin costisitoare nu dau rezultate corespunzătoare.

3.1.4 Îmbunătăţirea regimului de umiditate

Pentru crearea unui regim de umiditate favorabil creşterii plantelor valoroase sunt necesare:

lucrări pentru îndepărtarea excesului de apă de pe pajişti; măsuri de aprovizionare cu apă, în cazul deficitului de umiditate.

Eliminarea excesului de apă de pe pajişti Excesul de apă de pe pajişti determină crearea unor condiţii nefavorabile pentru

instalarea şi creşterea speciilor de plante valoroase, fiind mai dăunător chiar decât insuficienţa apei din sol.

În urma excesului de umiditate se înrăutăţeşte regimul de aer, materia organică rămânând nedescompusă. În aceste terenuri temperatura este mai coborâtă cu circa 50C faţă de solul aprovizionat normal cu apă, iar dezgheţul şi încălzirea solului, primăvara, decurg lent. În acelaşi timp, excesul de umiditate favorizează înmulţirea multor paraziţi, provocând morbiditatea şi chiar moartea animalelor.

Pe aceste pajişti se instalează specii iubitoare de umezeală, prevăzute cu ţesuturi speciale de aprovizionare cu aer, adaptate la un regim specific de nutriţie, cum ar fi specii ale genului Carex şi Scirpus, plante toxice din familiile Ranunculaceae, Apiaceae etc.

La noi în ţară, suprafeţele ocupate de aceste categorii de pajişti sunt mari şi se întâlnesc pe terenurile joase din luncile inundabile, în depresiuni lipsite de scurgere, pe soluri cu permeabilitate redusă, cu pânza de apă freatică la suprafaţă sau la adâncime mai mică de 30-40 cm.

Îndepărtarea excesului de umiditate se poate realiza prin diverse lucrări de desecare:

canale deschise (şanţuri), canale închise (drenuri), puţuri absorbante, colmatare, îndiguiri, pe cale biologică,

în funcţie de mărimea suprafeţelor ce trebuie desecate, de cantitatea de apă ce trebuie eliminată, de posibilităţile tehnico-organizatorice şi economice, de cauzele care au dus la apariţia excesului de umiditate etc. .

Se va urmări eliminarea excesului de apă numai în stratul de sol în care se găseşte majoritatea masei de rădăcini a plantelor, evacuarea apei la un debuşeu natural, reducerea amplitudinii variaţiilor de nivel optim în perioada de vegetaţie, menţinerea suprafeţei utile şi asigurarea efectuării mecanizate a lucrărilor de îngrijire a pajiştilor.

Desecarea prin canale deschise are drept scop eliminarea excesului temporar sau permanent de apă şi constă în săparea unei reţele de şanţuri pe întreaga suprafaţă, la 250-500 m distanţă între ele, la 50-150 cm adâncime, cu secţiune trapezoidală, în pantă continuă sub 5% şi în unghi ascuţit faţă de curbele de nivel, prin care apa în exces este colectată şi evacuată într-un recipient natural. Aceste canale deschise prezintă atât avantaje, cum ar fi:

o nu necesită investiţii mari; o se pot executa mecanizat; o se întreţin uşor,

cât şi unele dezavantaje, precum: o reduc suprafaţa utilizabilă a pajiştilor cu 5-10 (15)%; o măresc gradul de îmburuienare; o implică construirea de podeţe pentru accesul animalelor şi vehiculelor; o în timpul iernii nu mai funcţionează datorită îngheţării apei.

30

Desecarea prin canale închise (drenuri). Pentru desecarea propriu-zisă a terenurilor cu exces de apă, metoda cea mai potrivită este acea a drenajului subteran, care poate fi orizontal şi vertical.

Drenajul orizontal se realizează prin drenuri cu cavitatea umplută cu material filtrant, care în funcţie de materialele locale folosite, poate fi:

o din piatră, o din fascine sau din scânduri, o tuburi de ceramică, o beton sau o mase plastice.

Pe fundul şanţului, a cărei adâncime este de 50-70 cm pentru fâneţe şi 50-90 cm pentru păşuni (Gh. Anghel, 1984), se realizează o galerie pentru scurgerea apei captate, formată din piatră, fascine sau dintr-o conductă triunghiulară din scânduri. Deasupra acestora se aşează un strat de material filtrant cu granulaţia diferită, cu următoarea succesiune de jos în sus:

o piatră spartă, o pietriş, o nisip, o brazde de iarbă aşezate cu rădăcinile în sus, o pământ de umplutură, pentru restul tranşeei.

Distanţa dintre drenuri variază de la 10 la 50 m, după natura şi umiditatea solului, mai mică pe solurile grele şi mai mare pe solurile uşoare, iar lungimea este de 150-200 m.

Drenajul cârtiţă constă din galerii subterane, cu pereţii întăriţi prin presare, care se face cu un dispozitiv special, numit plug de drenaj-cârtiţă, a cărui piesă activă este un dispozitiv sub formă de pară-drenor, ce lucrează la 50-80 cm adâncime. Panta galeriilor se ia de cel puţin 0,5-1%, iar distanţa dintre ele este de 2-10 m în solurile argiloase şi de 10-20 m în solurile turboase, iar lungimea de la 50 la 200 m. Apa colectată de drenurile cârtiţă este descărcată în şanţuri deschise sau în drenuri tubulare colectoare.

Drenajul vertical se realizează prin amenajarea de: puţuri absorbante sau puţuri colectoare.

Puţurile absorbante se folosesc atunci când în sol, la adâncime, se află un strat permeabil nesaturat de nisip şi pietriş. Puţurile absorbante se folosesc pentru evacuarea excesului de apă din depresiuni izolate, situate la distanţă mare de un emisar. Puţul absorbant este umplut cu bolovani, pietre şi pietriş, cu dimensiuni crescânde spre fundul puţului.

Puţurile colectoare numite şi puţuri californiene sau prin pompare, se folosesc mai rar şi doar în cazul când la fundul puţului întâlnim un strat de sol impermeabil iar coborârea nivelului apei freatice se realizează prin pompare.

Colmatarea constă în umplerea micilor depresiuni cu material adus de apele râurilor, prin abaterea cursurilor acestora cu ajutorul barajelor şi astfel, are loc coborârea nivelului apei freatice. Metoda necesită cheltuieli mari, motiv pentru care se face numai pe suprafeţe reduse ce prezintă o anumită importanţă.

Îndiguirea poate fi considerată o desecare preventivă, prin care se fereşte suprafaţa respectivă de umiditate în exces, este costisitoare, dar necesară în unele situaţii.

Drenajul biologic reprezintă cea mai economică metodă de eliminare a apei în exces, aplicată pe pajiştile din lunci, văi şi depresiuni. În acest scop, se plantează specii lemnoase mari consumatoare de apă (Populus alba, Salix alba, S. fragilis, S. cinerea etc.), care se folosesc şi la delimitarea parcelelor sau la adăpostirea animalelor pe timp de ploaie, arşiţă etc.

Completarea deficitului de apă de pe pajişti Consumul relativ ridicat de apă a numeroase specii de plante din pajişti şi

procesul neîntrerupt de creştere în timpul perioadei de vegetaţie, fac ca vegetaţia pajiştilor să necesite cantităţi mari de apă pentru o creştere şi dezvoltare normală.

Din cauza precipitaţiilor insuficiente şi a valorilor ridicate ale evapotranspiraţiei, în regiunile de câmpie şi de coline se înregistrează perioade de secetă deosebit de

31

dăunătoare, manifestate printr-un deficit de umiditate sau o repartizare neuniformă a precipitaţiilor în raport cu cerinţele plantelor. Deficitul de umiditate se manifestă şi în regiunile subumede în lunile iulie şi august. Irigarea pajiştilor permanente este condiţionată de existenţa unui covor ierbos încheiat, alcătuit din specii valoroase, de nivelul scăzut al apelor freatice şi de permeabilitatea moderată a solului. Irigarea pajiştilor se face cu apă din râuri, iazuri, bazine de acumulare, ape reziduale din oraş.

Momentul udării, stabilit pe baza plafonului minim, trebuie corelat cu faza de vegetaţie a plantelor din pajişti. Aşa de exemplu, fâneţele se irigă cu mult timp înainte de recoltare, când plantele au un consum mare de apă, adică înaintea înspicării, iar după recoltare, numai după refacerea aparatului foliar. Obişnuit fâneţele se irigă toamna, primăvara şi după recoltare, iar păşunile, primăvara şi după fiecare ciclu de păşunat. Pentru pajişti, normele de udare sunt mici (300-500 m3/ha), dar mai frecvente, mai cu seamă în cazul păşunilor.

Principalele metode de irigare care se folosesc pe pajişti sunt: prin revărsare, aspersiune, fâşii sau limanuri.

Irigarea prin revărsare sau prin circulaţie se aplică numai când dispunem de o sursă bogată de apă şi constă din construirea unei reţele de canale permanente cu secţiuni reduse, prevăzute cu prize şi stăvilare mici. Apa se revarsă de o parte şi de alta a canalelor într-un strat subţire, pe întreaga suprafaţă a pajiştii.

Irigarea prin aspersiune este mai indicată pe pajiştile temporare, unde se poate realiza nivelarea şi nu duce la eroziune şi nici la spălarea elementelor fertilizante. Apa, trecând prin aspersoare, se îmbogăţeşte în oxigen, ceea ce are o influenţă favorabilă asupra vegetaţiei. Metoda prezintă avantaje şi poate fi aplicată şi pe teren frământat, pe pajiştile permanente. Intensitatea aspersiunii va fi de 0,5-0,8 mm/min. pe soluri uşoare, 0,2-0,5 mm/min. pe soluri mijlocii şi 0,1-0,2 mm/min. pe soluri grele.

Irigarea prin fâşii se aplică numai pe pajiştile temporare, pe terenuri nivelate şi constă în efectuarea unor canale principale şi secundare, sub formă de reţea din care apa se revarsă în fâşii înguste, de lăţimea semănătorii, orientate de-a lungul pantei, a căror lungime depinde de panta terenului şi natura solului.

Irigarea prin limanuri constă din construirea de valuri de pământ, orientate după direcţia curbelor de nivel, înalte de circa 0,50 m, care au şi rolul de a stăvili procesul de eroziune a solului.

Completarea deficitului de apă pe pajişti se poate realiza şi prin efectuarea unor lucrări, cum ar fi:

brăzduirea; reţinerea zăpezii; efectuarea de perdelele de protecţie.

Prin brăzduire se îmbunătăţeşte regimul de apă al plantelor şi se evită eroziunea solului.

Reţinerea zăpezii se recomandă pe toate pajiştile din regiunile secetoase, unde stratul de zăpadă este subţire şi predispus spulberării de către vânt. Pentru aceasta, se construiesc garduri din diverse materiale aşezate la o distanţă de aproximativ 20 ori mai mare decât înălţimea lor, orientate perpendicular pe direcţia vântului dominant. Se pot utiliza şi valurile de zăpadă tasate cu plugurile speciale, începând cu prima zăpadă, de cel puţin 10 cm grosime.

Perdelele de protecţie se recomandă tot pe pajiştile din câmpie, acestea micşorează viteza vântului, reduc evaporaţia, reţin zăpada, împiedică scurgerea apei pe terenurile în pantă etc., contribuind la crearea unui regim de umiditate mai bun pentru vegetaţia pajiştilor.

32

3.1.5 Îmbunătăţirea regimului de nutriţie

Una din principalele măsuri de sporire a producţiei la toate culturile agricole o reprezintă fertilizarea, însă pe pajişti rolul îngrăşămintelor este mult mai complex. Paralel cu sporirea producţiei are loc şi modificarea covorului ierbos, manifestată prin înlocuirea unor specii mai puţin valoroase cu altele cu o productivitate şi valoare nutritivă mai mare.

Pe pajişti, consumul de elemente nutritive este mult diversificat datorită numărului mare de specii cu cerinţe diferite faţă de elementele nutritive, creşterii continue a plantelor în timpul perioadei de vegetaţie, modului de exploatare ş.a. Astfel, gramineele sunt mari consumatoare de azot, iar leguminoasele, de fosfor şi calciu. Pe păşuni consumul de azot este mai mare datorită recoltării plantelor de mai multe ori în timpul perioadei de vegetaţie, în primele faze de creştere, când plantele conţin mai multă proteină brută, pe fâneţe este relativ mai mare consumul de potasiu, element cu rol important în creşterea lăstarilor şi acumularea substanţelor de rezervă în organele plantelor.

Pentru producerea a 1000 kg de fân, vegetaţia pajiştilor permanente extrage din sol 15,00-21,88 kg azot, 5,00-8,80 kg fosfor, 17,50-22,10 kg potasiu şi 9,47-14,20 kg calciu.

Îngrăşămintele care se aplică pe pajişti pot fi:

îngrăşăminte chimice: o cu macroelemente şi o microelemente,

îngrăşăminte organice.

3.1.5.1 Îngrăşămintele chimice Folosirea îngrăşămintelor chimice reprezintă o soluţie importantă de creştere a

producţiei pajiştilor permanente, însă prezintă unele dezavantaje în comparaţie cu fertilizarea cu îngrăşăminte organice:

eficienţa economică mai redusă, posibilitatea poluării solului şi a creării unor dezechilibre de nutriţie la

animale, acidifierea solului, perturbarea activităţii unor microorganisme.

a) Îngrăşămintele chimice cu macroelemente Îngrăşămintele cu azot. Aproape toate tipurile de pajişti reacţionează puternic la

aplicarea îngrăşămintelor cu azot, datorită faptului că acestea sunt dominate, în marea lor majoritate de specii de graminee perene, care sunt mari consumatoare de acest element.

Acţiunea îngrăşămintelor minerale cu azot este complexă, influenţa acestora manifestându-se asupra:

producţiei pajiştilor, structurii şi compoziţiei floristice a pajiştilor, însuşirilor fizico-chimice ale solului, compoziţiei chimice a furajului şi producţiei şi sănătăţii animalelor.

Norma de îngrăşământ cu azot este condiţionată de numeroşi factori: compoziţia floristică, staţiunea, aprovizionarea cu apă, fertilitatea solului, modul de folosire a pajiştii, raportul optim NPK şi eficienţa economică.

Pe baza experienţelor s-au stabilit dozele de îngrăşământ cu azot în funcţie de factorii menţionaţi pentru aproape toate tipurile de pajişti din ţara noastră. Pentru pajiştile mai productive, cu o compoziţie floristică relativ valoroasă, cum sunt cele de luncă, este necesară o cantitate mai mică (N64) faţă de cele degradate, ca de exemplu, nardetele de

33

munte, pentru care trebuie administrată o doză mult mai mare (N200). Dozele moderate, de N100, sunt cele mai indicate, iar dozele mici, de N36, nu valorifică bine potenţialul productiv al pajiştii.

Epoca optimă de administrare a îngrăşămintelor cu azot este primăvara, la pornirea în vegetaţie, în timp ce aplicarea în timpul verii sau toamna influenţează în măsură mai mică producţia pajiştilor. În cazul pajiştilor ce urmează a fi păşunate, îngrăşămintele cu azot se aplică din toamnă, pe 1-2 (3) parcele, în vederea începerii păşunatului mai devreme cu circa două săptămâni, mărindu-se astfel durata sezonului de utilizare a păşunii. Pe nardetele de munte, unde se urmăreşte schimbarea radicală a compoziţiei floristice prin aplicarea unor doze mari, epoca optimă de fertilizare cu azot este primăvara mai târziu, când plantele au crescut la 3-5 cm înălţime.

În cazul dozelor anuale mai mari de azot, îndeosebi în zonele ploioase, este indicată aplicarea azotului în mai multe epoci, prin fracţionarea în câte 2-3 reprize, din care ½ se va administra primăvara, la epoca optimă, iar restul după ciclul I şi eventual, după al II-lea ciclu de producţie.

Îngrăşămintele cu fosfor. Fosforul are un rol important în metabolismul plantelor, participă la sinteza proteinelor, facilitează asimilarea altor elemente nutritive, măreşte rezistenţa la îngheţ, scurtează perioada de vegetaţie şi favorizează activitatea microorganismelor din sol precum şi a bacteriilor simbiotice. Pentru animale, fosforul constituie un element principal al ţesuturilor din sistemul osos, influenţează producţia de lapte, carenţa de fosfor având repercusiuni nefavorabile asupra sănătăţii animalelor.

Vegetaţia pajiştilor are nevoie de cantităţi mai mici de fosfor decât culturile agricole şi aceasta datorită recoltării plantelor înainte de fructificare.

Rolul fosforului pe pajişti este complex şi se manifestă în: sporirea producţiei, creşterea eficienţei îngrăşămintelor cu azot, compoziţia chimică a plantelor, structura şi compoziţia floristică a covorului vegetal.

Normele de îngrăşământ cu fosfor se pot calcula pe baza conţinutului în P2O5 mobil din sol. Dozele de fosfor recomandate pe pajişti sunt cuprinse între 18 şi 64 kg/ha s.a. (Ciubotariu C. şi col., 1978).

Între azot şi fosfor trebuie să existe un raport de 2:0,5-1 şi numai în cazuri deosebite, cum sunt pajiştile de luncă, cu multe leguminoase, raportul poate ajunge la 2:1-2, după cum pe nardetele de munte, unde leguminoasele lipsesc, raportul optim N:P este net în favoarea azotului, respectiv 2:0,3-0,5.

Epoca optimă de administrare a îngrăşămintelor cu fosfor este toamna, în fiecare an sau în doze mai mari, o dată la 2-3 ani. Remanenţa îngrăşămintelor cu fosfor se manifestă şi în al doilea an de la administrare, iar în doze mai mari, în următorii doi ani de la administrare, dar numai pe agrofond cu azot.

Îngrăşămintele cu potasiu. Acest element are un rol important în metabolismul plantelor, în sinteza clorofilei şi a hidraţilor de carbon, în stimularea absorbţiei şi evapotranspiraţiei, în sporirea rezistenţei plantelor la iernare etc. Cu toate acestea, cerinţele vegetaţiei faţă de îngrăşămintele cu potasiu sunt mult mai reduse comparativ cu cele în azot şi chiar fosfor, datorită bunei aprovizionări a majorităţii solurilor din ţara noastră cu acest element.

Dozele de îngrăşământ cu potasiu recomandate pe pajiştile permanente se situează între 40-80 kg/ha s.a. şi se calculează pe baza conţinutului de K2O mobil din sol, făcându-se o serie de corecţii necesare.

3.1.5.2. Îngrăşămintele organice

Îngrăşămintele organice, prin calitatea lor de îngrăşăminte complete, exercită un efect ameliorativ asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, utilizarea lor determinând sporuri importante de producţie. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice are o semnificaţie deosebită pentru pajiştile permanente din zonele de deal şi munte, având în vedere că solurile respective prezintă o serie de însuşiri chimice nefavorabile, precum şi faptul că, la altitudini mai mari, folosirea acestor îngrăşăminte pentru alte culturi este redusă.

34

Pe pajiştile permanente se folosesc ca îngrăşăminte organice: gunoiul de grajd, compostul, urina, mustul de grajd şi gülle.

De asemenea, se practică fertilizarea prin târlire, care constă în folosirea dejecţiilor lăsate de animale pe locurile de odihnă.

Gunoiul de grajd. Acest îngrăşământ îmbogăţeşte solul în macroelemente, microelemente şi microorganisme, precum şi în materie organică, fapt ce influenţează producţia pajiştilor atât direct, cât şi în mod indirect, prin modificări fizice, chimice şi biologice în sol.

Pe lângă acţiunea directă asupra nutriţiei plantelor din pajişti, gunoiul de grajd îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie al solului, sporeşte capacitatea de reţinere a apei, intensifică activitatea microorganismelor din sol etc. .

Chiar dacă pe pajiştile permanente gunoiul de grajd nu poate fi încorporat în sol, totuşi acesta contribuie la sporirea producţiei şi modificarea fitocenozelor, iar eficienţa lui depinde de condiţiile pedoclimatice, de compoziţia floristică şi tipul pajiştii, fiind mai mare în regiunile umede şi pe pajiştile cu specii dominante valoroase. Compoziţia chimică a gunoiului de grajd diferă mult după provenienţă, vechime şi starea de fermentare. În general, se consideră că o tonă de gunoi conţine circa 5 kg N, 2 kg P2O5, 6 kg K2O, 3 kg Ca şi peste 200 kg materie organică.

Datorită faptului că nu se încorporează în sol, se recomandă folosirea pe pajişti a gunoiului de grajd fermentat sau semifermentat. În ceea ce priveşte norma de gunoi de grajd, fertilizarea cu 20 t/ha echivalează cu circa 300 kg/ha azotat de amoniu şi 200 kg/ha superfosfat. La norme mai reduse efectul este neînsemnat, iar la norme mari, folosirea gunoiului poate deveni neeconomică.

Epoca de administrare are influenţă mai mare la aplicarea dozelor mici de gunoi de grajd, (15-20 t/ha); la aceste doze, administrarea de toamnă este net superioară. Dacă se folosesc doze mai mari, (30-40 t/ha), diferenţele între administrarea de toamnă şi de primăvară sunt relativ mici.

Compostul. Acest îngrăşământ se prepară din gunoi de grajd şi turbă în proporţie de 1:3 sau urină (must de grajd) şi turbă în cantitate de 100-150 litri urină/tona de turbă, la care se mai adaugă 100-150 kg superfosfat, 50 kg sare potasică şi 50-100 kg var stins la o tonă compost (pe soluri acide).

Îngrăşământul realizat are o valoare fertilizantă destul de ridicată, însă mai mică decât a gunoiului de grajd. Acţiunea compostului pe pajişti este similară cu a gunoiului de grajd, însă la aceleaşi cantităţi, sporurile sunt mai mici.

Urina şi mustul de gunoi de grajd. Acestea sunt îngrăşăminte azoto-potasice, iar efectul lor asupra producţiei este mai mare în staţiunile umede şi când se adaugă îngrăşăminte cu fosfor.

Conţinutul în elemente fertilizante al urinei variază în funcţie de provenienţa şi diluarea cu apă în momentul colectării şi preparării şi din această cauză, înainte de folosire se determină conţinutul în azot, calculându-se cantitatea necesară la unitatea de suprafaţă în funcţie de nivelul fertilizării cu azot a pajiştii. La un conţinut mediu în substanţe fertilizante, cantitatea de 150-200 hl echivalează cu 60-80 kg/ha azot şi 70- 90 kg/ha potasiu. Epoca optimă de administrare a mustului de grajd este primăvara foarte devreme, la topirea zăpezii, când timpul este umed şi răcoros, iar vegetaţia nu a început să crească. În felul acesta, plantele nu mai capătă miros neplăcut, care ar duce la reducerea consumabilităţii.

Aplicarea în timpul verii necesită diluarea cu 2-3 părţi apă, ceea ce măreşte cheltuielile de transport, iar în afară de aceasta pierderile de substanţă fertilizantă sunt foarte mari. Remanenţa acestor îngrăşăminte se manifestă într-o mică măsură numai în primul an de la administrare, rar în al doilea an.

Tulbureala de grajd (gülle). Acest îngrăşământ este reprezentat de un amestec dintre dejecţiile lichide şi solide ale animalelor şi apa folosită la curăţirea adăposturilor.

35

Îngrăşământul se colectează în bazine speciale, unde fermentează timp de 3-4 săptămâni. Se foloseşte ca îngrăşământ lichid pe pajişti, prin împrăştierea cu ajutorul unor cisterne speciale sau prin irigaţie fertilizantă, toamna sau primăvara devreme, pentru a nu le imprima mirosul neplăcut ce reduce gradul de consumabilitate al ierbii. Epoca de administrare trebuie stabilită în strânsă legătură cu modul de utilizare a pajiştii, în sensul că atunci când prima recoltă se păşunează, fertilizarea se face toamna, mai ales pentru primele 2-3 parcele, iar dacă se coseşte pentru fân şi în unele situaţii şi pentru parcelele care se păşunează mai târziu, fertilizarea se face primăvara.

Norma de îngrăşământ depinde de conţinutul lui în substanţe fertilizante şi variază între 20-40 m3/ha. Îngrăşământul se completează cu 150-200 kg/ha superfosfat (eventual amendamente de calciu pe soluri acide), administrate din toamnă.

Fertilizarea prin târlire. Dejecţiile lăsate de animale în perioada de păşunat, pe locurile de odihnă, se folosesc de asemenea, drept îngrăşăminte organice. Pentru aceasta, locurile de odihnă se schimbă în mod organizat după ce pe terenul respectiv s-au acumulat cantităţi de dejecţii corespunzătoare unui anumit nivel de fertilizare. Cantitatea de substanţă organică ce se poate acumula în perioada de păşunat depinde de numărul, specia şi categoria de animale şi de durata perioadei de păşunat. Se apreciază că de la 100 vaci, într-o perioadă de 150 de zile, se acumulează o cantitate de substanţă organică ce conţine 1050-1500 kg azot, 600-700 kg fosfor, 1500-1950 kg potasiu şi 900-1200 kg calciu, cantităţi echivalente cu elementele nutritive din 300 t de gunoi de grajd.

Târlirea prezintă mai multe avantaje, deoarece se înlătură: transportul; operaţiunile de încărcare-descărcare şi împrăştierea unor cantităţi mari, uneori pe teren greu accesibil.

De asemenea, se poate vorbi şi de un efect mai mare, întrucât pe pajişti rămân atât dejecţiile solide cât şi cele lichide, iar elementele fertilizante pătrund mai uşor la nivelul rădăcinilor datorită tasării de către animale.

Durata târlirii depinde de nivelul fertilizării, tipul pajiştii şi scopul urmărit. În general, această durată este mai mare pe pajiştile de Nardus stricta unde se urmăreşte eliminarea acestei specii şi se impune fertilizarea cu cantităţi mai mari de substanţă organică. Iniţial se stabileşte nivelul fertilizării, iar durata târlirii se calculează ţinând seama de specia şi numărul de animale, mărimea ocoalelor şi durata de odihnă zilnică a animalelor, apreciată în ore. În mod obişnuit durata de târlire variază între două şi şase zile (nopţi) şi depinde de suprafaţa afectată fiecărui animal, care este de 1-2 m2 pentru ovine şi 3-4 m2 pentru bovine.

Îngrădirea se realizează cu ajutorul porţilor de târlire mobile, care au dimensiunile de 3-4 m lungime şi sunt confecţionate mai ales din materialul rezultat din curăţirea vegetaţiei lemnoase de pe pajişti. Ele nu trebuie să fie prea grele pentru a se putea manipula uşor.

3.1.6 Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti

Eroziunea este procesul natural de desprindere, transport şi depunere a particulelor de sol, datorită în special apei şi vântului, în care omul are de cele mai multe ori o contribuţie majoră. În funcţie de agentul care produce eroziunea, aceasta poate fi hidrică sau eoliană.

Eroziunea solului se poate manifesta mai uşor, doar la suprafaţa solului sau mai energic, în profunzime, fiind clasificată în:

eroziune de suprafaţă eroziune de adâncime.

Eroziunea de suprafaţă are loc în urma acţiunii picăturilor de ploaie sau scurgerii de suprafaţă şi duce la îndepărtarea materialului dislocat, formându-se:

o şiroiri, o rigole mici şi o eroziunea de hardpan (Dumitrescu N. şi col., 1992).

Şiroirile reprezintă prima formă a eroziunii de suprafaţă şi se formează după ploile torenţiale, pe terenuri proaspăt lucrate, având adâncimea de 1-5 cm;

36

Rigolele mici apar în urma unor ploi torenţiale sau a topirii rapide a zăpezii şi au adâncimea canalelor de 5-20 cm;

Eroziunea de hardpan apare pe o arătură proaspătă, după o ploaie torenţială puternică, ajungând până la talpa plugului, pe o adâncime de 20-25 cm şi o lăţime de 1-3 m.

Eroziunea de adâncime are loc în urma scurgerii concentrate a apelor pe versanţi şi duce la îndepărtarea neuniformă a unei cantităţi mari de sol. Formele eroziunii de adâncime au un caracter permanent şi sunt reprezentate prin :

o rigola propriu-zisă, o ogaşul şi o ravena.

Rigola propriu-zisă se formează după ploile torenţiale, pe locuri denivelate, are adâncimea de 20-25 cm, lungimea variabilă şi fundul paralel cu suprafaţa versantului.

Ogaşul are dimensiuni mai mari, cu adâncimea de 0,5-3,0 m, lăţimea de 0,5- 8,0 m şi fundul paralel cu suprafaţa versantului.

Ravena are o adâncime de 3,0-30,0 m, o lăţime de 8,0-50,0 m, colectând o cantitatea foarte mare de apă şi sol şi afectează o suprafaţă mai mare de teren.

Dumitrescu N. şi col. (1979) precizează că pentru prevenirea şi combaterea procesului de eroziune trebuie luate măsuri care să conducă la crearea condiţiilor necesare creşterii unui covor ierbos, capabil să protejeze solul şi să reducă efectele negative ale acestui fenomen.

3.1.6.1 Prevenirea eroziunii pe pajişti se poate face prin măsuri tehnico-organizatorice şi lucrări de îngrijire (Dumitrescu N. şi col., 1980).

Măsurile tehnico-organizatorice constau în: o sistematizarea fondului pastoral, o organizarea păşunatului raţional, o evitarea supraîncărcării păşunii cu animale şi a păşunatului pe timp umed, o reducerea drumurilor pe pajişte, o respectarea timpului de păşunat şi a repausului necesar refacerii covorului

ierbos. Lucrările de îngrijire curente pe pajişti se referă la:

o nivelarea muşuroaielor, o împrăştierea dejecţiilor lăsate de animale, o amplasarea corectă a locurilor de odihnă pentru animale, o repararea construcţiilor pastorale etc.

3.1.6.2 Combaterea eroziunii solului pe pajişti se face prin lucrări propriu-zise,

denumite lucrări CES (combaterea eroziunii solului), care au drept scop crearea condiţiilor necesare creşterii unui covor vegetal capabil să protejeze solul.

Lucrările antierozionale se clasifică în trei grupe: lucrări de reţinere sau evacuare a surplusului de apă; lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţii

silvice; lucrări speciale pe ogaşe şi ravene (Dumitrescu N. şi col., 1995).

Lucrări de reţinere sau evacuare a surplusului de apă Reţinerea apei din precipitaţii se impune mai ales pe pajiştile permanente din

zonele de stepă şi silvostepă, iar pe pajiştile temporare, mai ales în anul I de vegetaţie, pentru a evita spălarea solului şi a seminţelor folosite la semănat.

Evacuarea surplusului de apă de pe pajiştile situate pe pante se face numai în zonele cu exces de umiditate şi se preconizează, pentru aceasta, a se executa următoarele lucrări:

brăzduire, gropi făcute cu tăvălugul cu colţi, scarificare, valurile de pământ, canalele de coastă.

37

Brăzduirea constă în trasarea unor brazde pentru a favoriza infiltrarea în sol a apei provenite din precipitaţii sau din topirea zăpezii şi de a reduce scurgerile de suprafaţă. Lucrarea se recomandă pe versanţii cu profil drept şi pe pante ce nu depăşesc 25%, iar brazdele, adânci de 20-25 cm, se fac la distanţa de 3-8 m, cu plugul special cu cormană dublă, pe direcţia curbelor de nivel şi pot fi continui sau întrerupte. Brăzduirile se pot face toamna şi primăvara devreme şi se apreciază că prin aplicarea acestei lucrări scurgerile de suprafaţă se reduc cu 90%, se îmbunătăţeşte regimul apei din sol, iar producţia se măreşte cu circa 20-30%.

Gropile făcute cu tăvălugul cu colţi contribuie la reţinerea apei şi prezintă avantajul că nu se deformează suprafaţa solului şi nici nu se reduce suprafaţa acoperită cu vegetaţie. Lucrarea se face cu un tăvălug de 5 t greutate, lung de 2,4 m şi cu diametrul de 0,9 m, prevăzut cu trei rânduri de colţi (fiecare rând cu 5 colţi), făcând un număr de 22110 gropi/ha.

Scarificarea constă în efectuarea, pe curbele de nivel, a unor şanţuri înguste, cu ajutorul unui cuţit special (scarificator), la diferite adâncimi, pentru a permite infiltrarea apei în sol şi a stăvili astfel eroziunea. Scarificarea se poate face până la adâncimea de 55-60 cm, la intervale de 2,5-5 m şi completată cu fertilizare şi supraînsămânţare, poate duce la obţinerea unor însemnate sporuri de producţie.

Valurile de pământ reprezintă coame sau spinări (diguleţe) dispuse paralel sau sub un unghi ascuţit faţă de curbele de nivel, având în amonte un şanţ cu baza largă. După înclinarea axului longitudinal, valurile de pământ pot fi orizontale sau înclinate.

Valurile orizontale se construiesc în regiuni secetoase, pe versanţi lungi, cu înclinaţia într-un singur sens, pe terenuri fără alunecări şi soluri cu textură luto-argiloasă, fără subsol nisipos.

Lungimea valurilor este egală cu cea a tarlalelor, fiind cuprinsă între 300 şi 700 m, iar taluzurile vor fi astfel alese încât să permită mecanizarea lucrărilor pe pajişti şi trecerea animalelor în timpul păşunatului.

Valurile înclinate au rol de interceptare a apei de scurgere şi deversarea ei către un debuşeu, cu scopul reducerii scurgerii de suprafaţă şi evitării spălării solului. Se fac pe solurile grele, cu capacitate redusă de infiltrare, pe versanţi uniformi, cu panta de 12-15%, în zonele cu precipitaţii suficiente şi numai în mod excepţional, în zonele de stepă şi silvostepă, pentru protecţia solului la ploile mari.

Înclinarea acestor valuri pe axul longitudinal este de 0,3-0,5%, alegându-se astfel încât să nu declanşeze eroziunea solului, iar apa să fie evacuată în timp util. Distanţa dintre valuri se calculează în funcţie de volumul de apă ce trebuie reţinut şi de volumul de apă ce se scurge de pe 1 m2 de teren deservit de val, putând fi de 30-50 m.

Canalele de coastă au rolul de a reţine total sau parţial apa de scurgere de pe versanţi. Ele se fac pe terenurile cu pantă uniformă şi fără rigole sau ogaşe. Durata de folosire a canalelor de coastă este de 5-10 ani, după care se refac. Ca şi valurile de pământ, canalele de coastă sunt de două feluri: orizontale şi înclinate.

Canalele orizontale sau de nivel se fac paralel cu curbele de nivel, rolul lor fiind de a reţine în totalitate apa ce se scurge pe versanţi. Solul trebuie să aibă textură mijlocie şi să fie suficient de permeabil, iar terenul să aibă suprafaţa cât mai regulată, să nu prezinte fenomene de alunecare şi panta să nu depăşească 20-25% pe păşuni şi 35% pe fâneţe.

Canalele de coastă înclinate au rolul de a elimina apa din precipitaţii, ca şi valurile de pământ înclinate şi se construiesc la vârful ogaşelor şi ravenelor active. Apa colectată este condusă către un debuşeu natural. Dacă există pericolul angrenării particulelor de sol, canalele se consolidează pe traseu cu dale de piatră sau beton.

Lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţii silvice Vegetaţia forestieră are un rol important în combaterea eroziunii solului deoarece

aceasta poate reţine prin frunze şi ramuri, până la 70% din apa de precipitaţii, iar restul de 30% cade pe sol sau pe litiera care se formează şi se infiltrează în sol. Sistemul radicular al speciilor forestiere permite fixarea solului, dându-i o stabilitate mai mare la eroziune, facilitează infiltrarea apei în sol şi crează condiţii favorabile de dezvoltare a vegetaţiei

38

ierboase. De asemenea, speciile silvice reduc viteza vântului, a insolaţiei, a evapotranspiraţiei, reţin zăpada etc. .

Speciile forestiere se folosesc pe pajişti pentru perdele antierozionale şi plantaţii silvice în masiv.

Perdelele antierozionale îmbunătăţesc condiţiile de microclimat, au un rol important în prevenirea şi combaterea eroziunii, fiind o metodă de delimitare a parcelelor pe pajişti şi de producere a materialului lemnos. Se prevăd pe versanţi cu pante mai mari de 18-20%, cu lungimea de peste 200 m, mai ales pe pajiştile din zonele de stepă şi silvostepă şi au rolul de a reţine o parte din apa provenită din scurgerile de suprafaţă de pe terenurile din amonte, de reţinere a zăpezii şi micşorare a vitezei vântului. Aceste perdele silvice se amplasează pe curbele de nivel, la distanţa între ele de 150-500 m, în funcţie de pantă, de gradul de eroziune, lăţimea lor fiind de 10-20 m.

Dintre speciile silvice folosite la construirea perdelelor antierozionale, enumerăm: Quercus robur (stejar), Q. pedunculiflora (stejar brumăriu), Robinia pseudacacia (salcâm), Acer tataricum (arţar tătăresc), A. campestre (jugastru), A. platanoides (paltin de câmp); pe rândurile din interiorul perdelei se pot planta ca arbuşti: Ligustrum vulgare (lemn câinesc), Cornus mas (corn); pe rândurile exterioare se recomandă plantarea speciilor ghimpoase: Gleditschia triacanthos (glădiţă), Hippophaë rhamnoides (cătină albă), Crataegus monogyna (păducel). Distanţa dintre rânduri va fi de 1,0-1,5 m., iar pe rând între puieţi, de 0,75-1,0 m.

Plantaţiile silvice în masiv se recomandă a fi înfiinţate pe suprafeţele ocupate de ogaşe şi ravene active, sau pe cele puternic erodate şi cu pante mari, care nu pot fi înierbate. Plantaţiile respective se fac cu aceleaşi specii folosite şi la perdelele antierozionale şi la aceleaşi distanţe, cu recomandarea ca pe malurile ravenelor şi ogaşelor, dispunerea gropilor de plantare a puieţilor să fie în chinconz, pentru a evita extinderea eroziunii.

Lucrări speciale pe ogaşe şi ravene În cazul în care nu se pot face lucrări de nivelare a ogaşelor şi ravenelor, pentru

combaterea eroziunii de adâncime se fac lucrări speciale, cum ar fi: cleionaje, garnisaje, gărduleţe, fascinaje, praguri, baraje.

Cleionajele sunt lucrări transversale, dispuse pe albie, făcute din garduri de nuiele, în treimea superioară şi inferioară a ogaşelor şi ravenelor active. Gardurile de nuiele pot fi pe un singur rând - cleionaje simple, sau pe două rânduri - cleionaje duble, având înălţimea de 0,5-1,0 m, iar distanţa dintre garduri se alege în aşa fel, încât partea superioară a gardului din aval să fie la nivelul bazei gardului din amonte.

Garnisajele sunt îngrădiri de crengi sau un strat de nuiele, rezultate în urma defrişărilor, care se aşează în lungul albiei ogaşelor sau ravenelor, formând astfel o căptuşire înaltă de 50 cm.

Fascinajele sunt lucrări asemănătoare cu cleionajele, dispuse tot transversal pe albia ogaşelor sau ravenelor, pe solurile cu textură uşoară şi constau în construirea unor legături de nuiele de 20-30 cm, în diametru, legate cu sârmă la distanţa de 40-50 cm, care se fixează cu pari, prevăzuţi cu un cârlig şi bătuţi în pământ până la 1 m adâncime.

Gărduleţele se construiesc pe malurile ravenelor, din pari de esenţă tare, lungi de 1 m, groşi de 8-10 cm, care se bat în pământ la 50-60 cm, distanţa dintre ei fiind de 40- 50 cm, care se împletesc cu nuiele pe toată înălţimea şi se amplasează pe curbele de nivel în şiruri continui sau întrerupte.

Pragurile şi barajele sunt lucrări dispuse transversal pe albie şi care se fac în partea mijlocie şi inferioră a ogaşelor şi ravenelor. Pragurile au o înălţime de până la 1,5 m, iar barajele au înălţimea de peste 1,5 m, ambele cu rolul de a consolida albia şi de a reţine aluviunile şi se fac din piatră sau beton, iar dimensionarea lor se face pe baza calculelor hidrologice, de stabilitate.

39

3.1.7 Supraînsămânţarea

Reprezintă cea de a doua măsură tehnologică de bază, după fertilizare, cu rol în sporirea producţiei şi îmbunătăţirea valorii furajului obţinut. Supraînsămânţarea se face pe pajiştile permanente cu grad redus de acoperire cu vegetaţie ierbosă, precum şi la cele cu o compoziţie floristică necorespunzătoare, în special cu procent redus de leguminoase, în condiţiile menţinerii covorului vegetal existent (Bărbulescu C. şi col., 1986).

Cele mai bune rezultate se obţin cu maşina combinată de prelucrat în rânduri şi semănat MCR-2,5, în agregat cu tractor de 60-100 CP pe roţi sau pe şenile, pe teren fără denivelări. Maşina prelucrează vegetaţia şi solul în rânduri de 3 cm lăţime şi introduce sămânţa în rândul prelucrat, distanţa dintre rânduri fiind de 12,5 cm; pe terenuri în pantă semănatul se face pe curbele de nivel.

Epoca optimă de efectuare a supraînsămânţării este primăvara devreme, când temperatura nu coboară sub 00C, solul are rezervă suficientă de apă şi vegetaţia existentă face concurenţa redusă instalării noilor plante.

Fertilizarea, în anul supraînsămânţării, se face cu 60 kg/ha P2O5 şi 60 kg/ha K2O. Azotul se foloseşte în doze reduse, 40-50 kg/ha N şi se aplică după răsărirea tinerelor plante, iar dacă vegetaţia veche s-a înălţat, după cosirea acesteia.

3.2 Lucrări radicale

Refacerea radicală a pajiştilor permanente degradate reprezintă o măsură ce se impune în cazul în care covorul vegetal are o acoperire slabă, sub 60%. Tehnologia refacerii radicale a acestor pajişti este descrisă în capitolul 4.

Întrebări: Care sunt lucrări tehnico culturale care se efectuează pe pajişti? Cum se combate vegetaţia lemnoasă? Cum se combat buruienile? Care sunt lucrările pentru îmbunătăţirea regimului de umiditate? Care sunt lucrările îmbunătăţirea regimului de nutriţie? Care sunt lucrările prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti? Cum se face supraînsămânţarea pajiştilor permanente?

Teme:

Elaboraţi un proiect de îmbunătăţire a unei pajişti permanente invadate de vegetaţie lemnoasă şi afectată de exces de umiditate.

40

CAPITOLUL IV PAJIŞTILE TEMPORARE

4.1 Pajişti temporare înfiinţate în locul pajiştilor permanente degradate 4.1.1 Alegerea terenului 4.1.2 Pregătirea terenului 4.1.3 Culturile premergătoare 4.1.4 Fertilizarea de bază şi amendamentarea 4.1.5 Specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare 4.1.6 Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene 4.1.7 Sămânţa şi semănatul 4.1.8 Lucrările de îngrijire 4.1.9 Folosirea pajiştilor temporare 4.1.10 Refacerea pajiştilor temporare

4.2 Pajişti temporare înfiinţate în teren arabil

Înfiinţarea pajiştilor temporare a fost adusă pentru prima dată în centrul atenţiei în anul 1675, de Oliver de Sérres, care recomanda cultivarea unor plante furajere perene în amestec. Ulterior, studiile în acest domeniu s-au extins, elaborându-se numeroase recomandări pentru practică, printre care şi folosirea de amestecuri standard.

Rezultatele cercetărilor efectuate în ţara nostră evidenţiază condiţiile favorabile de care dispunem pentru înfiinţarea pajiştilor temporare, precum şi posibilităţile deosebite de sporire a cantităţii şi calităţii producţiei, rolul lor în prevenirea şi combaterea eroziunii şi în îmbunătăţirea însuşirilor solului.

4.1 Pajişti temporare înfiinţate în locul pajiştilor permanente degradate

Deoarece investiţiile necesare înlocuirii pajiştilor permanente cu pajişti temporare sunt ridicate, se impune o analiză foarte amănunţită în legătură cu necesitatea şi condiţiile de înfiinţare a pajiştilor temporare (vegetaţie, sol, climă, relief), încât producţiile realizate să fie economice şi să nu se afecteze echilibrul ecologic din zonă (Burcea P., Ignat Al., 1975). Tehnologia înfiinţării pajiştilor temporare presupune cunoaşterea aspectelor legate de:

alegerea terenului; pregătirea terenului; culturile premergătoare; fertilizarea de bază şi amendamentarea; specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare; alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene; sămânţa şi semănatul; lucrările de îngrijire; folosirea pajiştilor temporare.

4.1.1 Alegerea terenului

Rezultatele obţinute de cercetarea ştiinţifică şi demonstrate de practica agricolă au scos în relief faptul că pajiştile permanente se pot desţeleni pentru transformarea lor în pajişti temporare, doar în următoare situaţii:

ponderea în covorul vegetal a plantelor fără valoare furajeră sau cu valoare furajeră slabă este de peste 70-80%;

potenţialul natural de producţie redus (sub 4-5 t/ha m.v.) şi de calitate slabă, capacitatea de păşunat sub 0,4-0,5 UVM/ha;

41

gradul de acoperire cu vegetaţie sub 60-65%; gradul de acoperire cu muşuroaie înţelenite peste 25-30%; pajiştile de pe terenurile în pantă, cu o acoperire slabă a vegetaţiei, pe

care se poate declanşa uşor procesul de eroziune; alte situaţii în care lucrările de suprafaţă de îmbunătăţire a pajiştilor

permanente degradate, nu au dat rezultate bune. Nu se desţelenesc, indiferent de starea lor fitocenotică şi productivă: pajiştile situate pe terenuri cu panta mai mare de 15-170 (30%), cele situate în apropierea ogaşelor şi ravenelor, cele de pe soluri cu stratul arabil sub 10-12 cm grosime , pajiştile situate pe terenuri cu apa freatică la adâncime mică (sub 40-

50 cm). Se recomandă înfiinţarea cu prioritate a pajiştilor temporare în regiunile bogate în

precipitaţii (peste 500-550 mm/an) şi cu cerinţele de mai sus satisfăcute sau în condiţii de irigare, când şansele de reuşită sunt mult mai mari.

4.1.2 Pregătirea terenului

Prin lucrările de pregătire a terenului se urmăreşte atât distrugerea vechiului covor vegetal cât şi crearea condiţiilor pentru semănat. Înainte de desţelenire, numai unde este cazul, se fac unele lucrări pregătitoare, cum ar fi:

îndepărtarea vegetaţiei lemnoase, îndepărtarea cioatelor şi pietrelor, eliminarea excesului de umiditate, distrugerea muşuroaielor înţelenite, nivelarea terenului.

Pregătirea terenului se poate face prin mai multe metode în funcţie de grosimea stratului de ţelină, vegetaţia existentă şi panta terenului. Astfel, se disting trei metode de bază de pregătire a terenului:

cu mobilizarea superficială a solului (3-5cm); cu mobilizarea medie a solului (5-12 cm); cu mobilizarea profundă a solului (20-25 cm).

Pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a solului

Această metodă se poate aplica pe suprafeţele unde vegetaţia existentă a fost distrusă cu un erbicid de contact, de tip Gramoxone (Paraquat) 5-10 l/ha în 600-800 l apă, sau cu acţiune sistemică, de tip Roundup (Glyphosate) 5-7 l/ha în 200-500 l apă.

La circa 2-3 săptămâni după erbicidare se lucrează terenul cu maşina combinată MCR 2,5 sau freza de tip Rotaseeder, care execută concomitent şi semănatul. Lucrarea se poate efectua şi la o săptămână de la erbicidare, dacă vegetaţia a avut o acoperire redusă. Glyphosatul este mai eficient în condiţii de temperatură şi umiditate relativă a aerului ridicată şi are toxicitate foarte redusă în comparaţie cu Paraquatul (Şarpe N., 1987). Tehnologia se poate aplica pe toate tipurile de pajişti, dar mai ales unde nu se poate face desţelenirea (strat arabil subţire, pantă mare, soluri predispuse la eroziune etc.).

Pregătirea terenului cu mobilizarea medie a solului

În acest caz, se folosesc grape cu discuri sau freze pentru pajişti. Folosirea frezei se recomandă pe pajiştile bine înţelenite, fără pietre, cioate sau vegetaţie lemnoasă şi fără denivelări pronunţate. Pe pajiştile cu stratul de ţelină mai subţire, afectate de forme ale eroziunii de suprafaţă, pregătirea terenului se poate face prin 2-3 lucrări cu grapa cu discuri în sensuri diferite, realizându-se o mobilizare a solului pe o adâncime de 10- 20 cm, suficientă pentru semănat. În cazul pajiştilor cu un strat gros de ţelină, pentru a se realiza o pregătire corespunzătoare a solului, lucrarea cu grapa cu discuri se finisează printr-o arătură superficială.

Pe terenurile situate în pantă, lucrările se fac paralel cu curbele de nivel, admiţându-se abateri de 2-3% pe distanţe mai lungi de 200m şi de până la 5% pe distanţe mai mici de 200 m (Popa A. şi col., 1984). Pe versanţi lungi, cu panta de peste 20%, se recomandă pregătirea terenului în benzi cu lăţimea de 15-30 m, care alternează cu benzi de aceeaşi lăţime nelucrate.

42

Pregătirea terenului cu mobilizare profundă a solului

Lucrarea se face cu plugul, la 20-25 cm adâncime, în raport cu grosimea stratului arabil. Pe pajiştile cu strat gros de ţelină, pentru a obţine o arătură de bună calitate, lucrarea trebuie să fie precedată de prelucrarea ţelinei prin 1-2 treceri cu grapa cu discuri, în sensuri diferite. Odată cu arătura se încorporează şi îngrăşămintele organice, amendamentele, precum şi îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu.

Epoca optimă pentru efectuarea lucrărilor de pregătire a terenului este toamna, urmând ca în primăvară să se facă pregătirea patului germinativ şi semănatul. În regiunile mai bogate în precipitaţii sau în condiţii de irigare, desţelenirea se poate face după 1-2 cicluri de păşunat sau prima coasă pentru fân, urmată apoi de semănat, încât la venirea îngheţurilor noul covor vegetal să fie bine încheiat.

4.1.3 Culturile premergătoare

În funcţie de grosimea stratului de ţelină şi de modul cum acesta a fost mărunţit şi încorporat sub brazdă, pajiştile temporare se pot înfiinţa direct după desţelenire sau după 1-2 ani, timp în care terenul se cultivă cu unele culturi anuale furajere (porumb siloz sau masă verde, sfeclă furajeră, varză furajeră, cartof, raigras aristat, borceag, ovăz masă verde etc.).

Prin cultivarea plantelor premergătoare se crează condiţii mai bune pentru însămânţarea amestecurilor de ierburi perene şi pentru realizarea unui covor vegetal mult mai bine încheiat chiar din anul I.

Cu toate acestea, în ţara noastră se foloseşte mai mult varianta înfiinţării pajiştilor temporare direct după desţelenire, denumită şi “regenerarea rapidă a pajiştilor”, care presupune utilizarea tehnologiilor ce oferă condiţii foarte bune pentru instalarea noului covor ierbos.

4.1.4 Fertilizarea de bază şi amendamentarea

Prin producţiile ridicate pe care le realizează, pajiştile temporare, sunt mari consumatoare de elemente nutritive din sol. Astfel, după Moga I. şi col. (1983), pentru o nutriţie echilibrată a plantelor, solul trebuie să conţină 35-44 ppm PAL (8-10 mg P2O5 mobil la 100 g sol) şi 100-125 ppm KAL (12-15 mg K2O mobil la 100 g sol). Pajiştile temporare dau rezultate bune şi de calitate când reacţia solului este neutră sau slab acidă (pHH2O = 5,8-7,2).

Pajiştile temporare, în comparaţie cu cele permanente, valorifică mai eficient îngrăşămintele organice, cele chimice mai greu solubile şi amendamentele, deoarece pot fi încorporate în sol odată cu desţelenirea sau cu lucrările de pregătire a patului germinativ (Cardaşol V. şi col., 1988).

Aplicarea îngrăşămintelor se face diferenţiat în funcţie de conţinutul solului în elemente nutritive, de zona climatică şi de materialul biologic folosit la semănat. Se recomandă doze de 30-60 kg P2O5, 40-60 K2O şi 70-120 kg/ha N, la folosirea amestecurilor numai din graminee şi doze mai mici de azot, 40-60 kg/ha, la cele formate din graminee şi leguminoase perene (Samuil C. şi col., 1995).

Pe solurile acide cu pH < 5,2 se impune aplicarea amendamentelor înainte de desţelenire, în doze de 4-5 t/ha CaO (7-9 t/ha CaCO3).

Pentru înfiinţarea pajiştilor temporare se recomandă folosirea gunoiului de grajd bine fermentat în doze de 20-40 t/ha (dozele mici pe cernoziomuri şi cele mai mari pe podzoluri, soluri luvice) şi încorporarea lor în sol la 15-20 cm pe solurile grele şi în regiunile umede şi la 20-25 cm pe solurile uşoare şi în regiunile secetoase.

4.1.5 Specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare

La înfiinţarea pajiştilor temporare se utilizează amestecuri alcătuite din specii de graminee şi leguminoase perene valoroase şi mai rar graminee în cultură pură sau amestecuri formate din graminee.

În ţara noastră, cele mai răspândite specii în cultură sunt: Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perenne, Phleum pratense, Trifolium repens, Medicago sativa, Trifolium pratense, Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia.

43

În cazul fâneţelor, amestecurile de soiuri cu precocităţi diferite, vor ajunge eşalonat la faza optimă de cosit, dând posibilitatea cultivatorilor să organizeze în bune condiţii recoltarea şi pregătirea fânului, să folosească raţional utilajele şi forţa de muncă de care dispun.

4.1.6 Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene

Pentru înfiinţarea pajiştilor temporare se pot folosi amestecuri numai din graminee perene, în cultură pură sau amestecuri de graminee şi leguminoase perene.

În vederea alcăturii amestecurilor de graminee şi leguminoase perene se parcurg succesiv mai multe etape de lucru: Stabilirea duratei şi a modului de folosire a pajiştilor temporare

Durata de folosire este influenţată de vivacitatea speciilor din amestec, mai ales a leguminoaselor, care este mai mică decât a gramineelor.

În funcţie de durata de folosire, pajiştile temporare se împart în trei categorii: pajişti cu durată scurtă de folosire (2-3 ani); pajişti cu durată medie de folosire (4-6 ani); pajişti cu durată lungă de folosire (> 6 ani). În general, pajiştile cu durată scurtă de folosire se înfiinţează pe terenurile arabile

şi intră în rotaţie cu plante furajere anuale, iar cele cu durată medie şi lungă de folosire se înfiinţează în locul pajiştilor permanente degradate, care nu pot fi îmbunătăţite prin alte măsuri.

În ceea ce priveşte modul de folosire, pajiştile de scurtă durată se folosesc numai prin cosit, cele cu durată medie prin cosit sau mixt, iar cele cu durată lungă prin păşunat sau mixt (tab. 4.1, tab. 4.2).

Stabilirea numărului de specii din cadrul amestecurilor Numărul speciilor din covorul vegetal al pajiştilor temporare este mult mai mic

decât cel de pe pajiştile permanente şi se stabileşte în funcţie de durata de folosire proiectată şi de intensitatea sistemului de cultură.

Numărul de specii din amestec poate fi: pentru pajişti cu durată scurtă de folosire se recomandă 2-3 specii; pentru cele cu durata medie de folosire se recomandă 3-5 specii; pentru pajiştile cu durată lungă de folosire se recomandă 4-6 specii. Amestecurile formate din 2-3 specii sunt denumite amestecuri simple, iar cele

alcătuite din peste 3 specii poartă denumirea de amestecuri complexe. În general, pentru fâneţe se recomandă amestecuri simple, iar pentru păşuni şi

folosire mixtă, amestecuri complexe. Din numărul total de specii utilizate în amestec, 1-2 specii trebuie să fie leguminoase.

Stabilirea proporţiei gramineelor şi leguminoaselor în cadrul amestecurilor Pentru a obţine compoziţia floristică dorită, este necesar ca la stabilirea proporţiei

dintre cele două grupe de plante să se ţină seama de durata şi modul de folosire a pajiştilor, precum şi de particularităţile biologice ale speciilor componente.

Astfel, în amestecurile cu durată scurtă de folosire, leguminoasele au o pondere ridicată, deoarece au un ritm de dezvoltare mai rapid şi vivacitate mai scurtă decât gramineele, oferind producţii mari în primii 2-3 ani de viaţă. Pe măsură ce se măreşte durata de folosire a pajiştii, se diminuează procentul de participare al leguminoaselor şi creşte cel al gramineelor din amestec.

Alegerea speciilor se face în funcţie de condiţiile naturale ale zonei, durata şi mai ales modul de folosire, ritmul de dezvoltare şi vivacitatea speciilor respective (tab. 4.1).

Pentru pajiştile folosite prin cosit se aleg specii de ierburi cu talie înaltă, bogat foliate şi cu capacitate mare de regenerare, capabile să ofere producţii mari şi de bună calitate, în condiţii de cultură intensivă. La înfiinţarea pajiştilor folosite prin păşunat sunt recomandate specii cu talie mijlocie şi joasă, cu vivacitate ridicată, bogate în frunze bazale, rezistente la călcat, care formează o ţelină elastică şi care au o capacitate mare de regenerare. Nu sunt excluse, în acest caz, nici speciile cu talie înaltă, productive şi rezistente la călcat.

44

T

abel

ul 4

.1

~nsu

[iri

le b

iolo

gice

[i t

ehno

logi

ce a

le s

peci

ilor

folo

site

pen

tru

`nfi

in]a

rea

paji

[tilo

r te

mpo

rare

Zon

e de

cul

tur\

etaj

ul

Den

umir

ea s

peci

ei

Viv

aci-

tate

a (a

ni)

Ritm

ul d

e de

zvol

tar

e T

alia

M

odul

de

fo

losi

re

step

\ si

lvos

tep

\ st

ejar

-go

run

fag

mol

id

solu

ri

erod

ate

solu

ri c

uex

ces

de

umid

itate

Can

titat

eade

S.U

.5) `n

cultu

r\

pur\

(k

g/ha

)

S.U

. %

min

. ST

AS

72-8

1

Bro

mus

iner

mis

1)

10-1

2le

nt

`nal

t\

F X

-

- -

x -

30-3

5 60

D

acty

lis

glom

erat

a 6-

8 m

ijlo

ciu

`nal

t\

M

X

X

x x

x x

25-3

0 52

F

estu

ca a

rund

inac

ea

6-8

mij

loci

u`n

alt\

M

x3)

X

x

- -

x 30

-35

60

Fes

tuca

pra

tens

is

6-8

mij

loci

u`n

alt\

M

X

X

x

x x

x 30

-35

60

Fes

tuca

rub

ra2)

10

-12

lent

m

edie

P

- -

x x

- -

25-3

0 52

L

oliu

m m

ulti

flor

um

1-3

rapi

d `n

alt\

F

x3)

X

x -

- -

25-3

0 68

L

oliu

m p

eren

ne

4-5

rapi

d m

edie

P

x3)

X

- -

x x

25-3

0 68

P

hleu

m p

rate

nse

5-7

mij

loci

u`n

alt\

M

-

X

x x

- x

10-1

2 68

P

oa p

rate

nsis

2)

10-1

2le

nt

med

ieP

X

X

x

- -

x 15

-20

52

Lot

us c

orni

cula

tus

7-8

mij

loci

um

edie

M

- X

x

x x

x 15

-18

54

Med

icag

o sa

tiva

4-

5 ra

pid

`nal

t\

F X

X

-

- x

- 15

-18

66

Ono

bryc

his

vici

ifol

ia

7-8

mij

loci

u`n

alt\

F

X

- -

- x

- 45

-50

56

Tri

foli

um p

rate

nse

2-3

rapi

d `n

alt\

F

x3)

X

x x

- x

14-1

5 66

Tri

foliu

m r

epen

s 7-

8 m

ijlo

ciu

joas

\ P

x3)

X

x x

- x

10-1

2 54

SP

EC

II C

U F

OL

OSI

N}

| L

IMIT

AT

|

Agr

opyr

on

pect

inif

orm

e 6-

8 m

ijlo

ciu

med

ieM

-

- -

- x

- 10

-12

52

Agr

osti

s st

olon

ifer

a1)

8-10

m

ijlo

ciu

med

ieF

X

- -

- -

x 10

-12

46

Alo

pecu

rus

prat

ensi

s2)

10-1

2m

ijlo

ciu

`nal

t\

M

- -

- -

- x

20-2

5 46

A

rrhe

nath

erum

ela

tius

3-4

rapi

d `n

alt\

F

- -

x x

- x

30-3

2 52

T

ypho

ides

ar

undi

nace

a1)

10-1

2le

nt

`nal

t\

F -

- -

- -

x 15

-20

60

Mel

ilot

us a

lbus

1-

2 ra

pid

`nal

t\

F x4)

-

- -

- -

15-2

0 66

T

rifo

lium

hyb

ridu

m

4-6

rapi

d `n

alt\

F

- -

x x

- x

12-1

5 54

1) –

spe

cie

stol

onif

er\;

2) –

spe

cie

cu tu

f\ m

ixt\

; 3) -

`n c

ondi

]ii d

e ir

igar

e; 4)

– p

e so

luri

sal

ine

[i a

lcal

ice;

5) –

s\m

ânt\

uti

l\

45

Tabelul 4.2 Structura amestecurilor de graminee şi leguminoase perene

pentru pajişti temporare Graminee Leguminoase

din care cu talie din care: cu talie Modul de folosire

Durata de folosire

(ani) Total Înaltă joasă

Total înaltă joasă

2-3 30 30 - 70 70 - Fâneaţă

4-6 60 60 - 40 40 - Păşune peste 6 70 30 40 30 - 30

4-6 60 50 10 40 30 10 Mixt

peste 6 70 60 10 30 10 20

Pentru amestecurile cu folosire mixtă se aleg atât specii cu talie înaltă cât şi cu

talie mijlocie şi joasă, care răspund cel mai bine acestui mod de exploatare. În cadrul fiecărei grupe de plante, procentul de participare în amestec al fiecărei

specii se stabileşte în funcţie de valoarea economică a speciei, adaptabilitatea la condiţiile pedoclimatice, pretabilitatea la modul de folosire stabilit şi de direcţia de evoluţie dorită a viitorului covor vegetal.

Alegerea soiurilor în cadrul fiecărei specii Existenţa unei game largi de soiuri cu precocităţi diferite, la majoritatea speciilor

de ierburi perene cultivate, impune ca la alcătuirea amestecurilor să se ţină seama şi de acest aspect. Pentru ca randamentul pajiştii să fie maxim şi să ofere un furaj de calitate superioară se recomandă folosirea, în cadrul amestecului, de soiuri cu acelaşi indice de precocitate sau cu indici de precocitate apropiaţi. În acest fel se pot realiza pajişti intensive şi cu ajutorul amestecurilor complexe. Calculul cantităţii de sămânţă

Calculul cantităţii de sămânţă se face pentru fiecare specie din amestec pe baza următoarelor elemente:

cantitatea de sămânţă în cultură pură (kg/ha) la valoarea utilă de 100% (N); procentul de participare în amestec (p); procentul de sămânţă utilă (S.U.).

Cantitatea de sămânţă în cultură pură la valoarea utilă de 100% (tab. 4.3), s-a calculat pe baza desimii de semănat şi a masei a 1000 de boabe (MMB).

Tabelul 4.3

Elemente necesare pentru calcularea normelor de semănat (după St. Erdelyi şi Heinke Klemm, 1974)

Nr. crt. Puritatea Germinaţia Clasa

Specia Desimea (b.g./m2)

M.M.B(g)

I II III I II III 1 Arrhenatherum elatius 700-1000 2,8-3,6 95 90 80 85 80 70 2 Bromus inermis 700-1000 3,5-4,4 95 90 85 85 80 70 3 Dactylis glomerata 1500-2500 0,8-1,5 90 85 80 85 75 65 4 Festuca pratensis 1500-2000 1,6-2,4 95 90 85 85 80 70 5 Festuca rubra 1500-2500 1,2-2,5 95 90 80 85 80 60 6 Lolium multiflorum 1000-1500 2,0-2,4 97 95 90 90 85 75 7 Lolium perenne 1000-1500 2,0-2,5 97 95 90 90 85 75 8 Phleum pretense 2000-3000 0,3-0,5 96 94 90 90 85 75 9 Poa pratensis 5000-7000 0,3-0,4 90 85 80 85 75 65

10 Lotus corniculatus 1000-1500 1,2-1,5 97 96 94 85 75 60 11 Medicago sativa 700-900 1,5-2,3 98 96 94 85 80 70 12 Onobrychis viciifolia 300-400 12-15 98 96 94 80 70 60 13 Trifolium pratense 700-900 1,0-2,2 98 96 93 90 85 70 14 Trifolium repens 1500-2000 0,6-0,8 97 95 90 85 80 70

Procentul de sămânţă utilă (S.U.) se calculează pe baza valorilor purităţii (P) şi

germinaţiei (G), care se înscriu în buletinul de analiză al seminţei respective, elaborat de laboratoarele specializate în acest sens sau se determină prin metode cunoscute. În cazuri

46

extreme, se poate folosi procentul minim de sămânţă utilă, admis de STAS-ul 72/81, care variază în jurul valorii de (60%), pentru ambele grupe de plante.

SU (%) = 100

GP

Cunoscând elementele amintite mai sus, cantitatea de sămânţă pentru fiecare specie (Q) se determină cu relaţia:

Q (kg/ha) = S.U.

Np

Cantitatea de sămânţă rezultată din calcul se corectează în funcţie de capacitatea de concurenţă a speciilor din amestec, separat în cadrul fiecăreia din cele două grupe de plante şi apoi, dacă este cazul, în funcţie de condiţiile de cultivare.

Corecţia, în funcţie de capacitatea de concurenţă (competitivitate), este indicată în vederea menţinerii compoziţiei floristice proiectate pe întreaga perioadă de folosire a pajiştii. În acest sens, se folosesc datele din tabelul 4.4, care se referă la comportarea speciilor începând din anul II de folosire.

Se recomandă a se aplica următoarele corecţii: majorarea cantităţii de sămânţă calculată (Q) cu circa 25-30% la speciile cu

capacitate de concurenţă medie (2) şi cu circa 50-60% la cele cu capacitate de concurenţă slabă (3), când sunt în amestec cu specii ce au o capacitate de concurenţă ridicată (1);

majorarea cantităţii de sămânţă calculată cu 15%, la speciile cu capacitate slabă de concurenţă (3), când sunt în amestec cu specii cu capacitate de concurenţă medie (2).

Tabelul 4.4

Indicii de concurenţă (competitivitate) la câteva specii

Denumirea speciei Indice* Denumirea speciei Indice* Arrhenatherum elatius 1 Lolium multiflorum 1 Dactylis glomerata 1 Agropyron pectiniforme 3 Festuca pratensis 3 Lotus corniculatus 3 Festuca rubra 3 Medicago sativa 1 Festuca arundinacea L Medicago varia 1 Phleum pretense 3 Onobrychis viciifolia 3 Poa pratensis 3 Trifolium pratense 2 Lolium perenne 2 Trifolium repens 3 Bromus inermis 2 Trifolium hybridum 3

*) : 1 – specii puternic competitive; 2 – specii mediu competitive; 3 – specii slab competitive

În cazul în care condiţiile agrotehnice din momentul semănatului nu sunt la parametrii optimi, indiferent de durata de folosire a pajiştii, cantitatea de sămânţă poate fi mărită cu până la 20-30%, iar pentru semănatul pe terenurile în pantă, expuse eroziunii, aceasta se poate chiar dubla.

Pe baza rezultatelor cercetării ştiinţifice şi a verificării lor în practică s-au elaborat amestecuri pentru diferite condiţii pedoclimatice şi moduri de folosire, numite “amestecuri standard”.

4.1.7 Sămânţa şi semănatul

Semănatul ierburilor perene necesită o atenţie deosebită, deoarece de această lucrare depinde, în mare măsură, realizarea unei pajişti temporare corespunzătoare. Semănatul amestecurilor de ierburi perene se poate realiza cu sau fără plantă protectoare, aceasta fiind încă o problemă mult discutată.

Semănatul cu plantă protectoare se recomandă în condiţii de irigare sau în zone cu aport pluviometric ridicat. În aceste situaţii se aleg ca plante protectoare, specii cu perioadă scurtă de vegetaţie, cum ar fi: ovăz, raigras aristat, trifoi persan, borceaguri recoltate pentru masă verde sau chiar soiuri timpurii de cereale pentru boabe, cu o normă

47

de semănat de până la 50% faţă de cultura normală, pentru a diminua concurenţa dintre acestea şi vegetaţia pajiştii. Epoca de semănat

La înfiinţarea pajiştilor temporare în locul pajiştilor permanente degradate, epoca optimă de semănat este primăvara devreme, când solul permite intrarea maşinilor agricole, iar temperatura este constant peste 00C. Semănatul prea timpuriu nu este recomandat, deoarece plantele tinere de leguminoase pot fi distruse de eventualele temperaturi sub – 50C, iar buruienile pot fi un concurent puternic pentru graminee. Nici întârzierea epocii de semănat nu este indicată, întrucât umiditatea scăzută din stratul superficial al solului influenţează negativ răsărirea şi înrădăcinarea sau determină chiar compromiterea culturii. Pe terenurile cu umiditate suficientă sau în condiţii de irigare semănatul se poate efectua şi la sfârşitul verii începutul toamnei, 20 august-10 septembrie în regiunile de câmpie şi 1 august-1 septembrie în regiunile colinare, încât de la semănat până la încetarea vegetaţiei să se acumuleze, în medie, 800-13000C. În zona montană, unde perioada de vegetaţie este scurtă semănatul se face numai primăvara. Metode de semănat

Semănatul amestecurilor de seminţe pentru înfiinţarea pajiştilor temporare, se poate realiza prin mai multe metode ce variază în funcţie de configuraţia şi panta terenului, însuşirile seminţelor, dotarea tehnică, prezenţa sau absenţa plantei protectoare etc.

Pe terenurile plane sau slab înclinate, semănatul se face în rânduri distanţate la 12,5-15 cm, folosind semănători universale (SUP-21, SUP-29), de tip Saxonia sau speciale. În acest scop amestecul de seminţe trebuie foarte bine omogenizat, cutiile semănătorilor umplute parţial cu seminţe, iar aparatul de distribuţie supravegheat în permanenţă, încât repartiţia seminţele să se facă cât mai uniform.

O altă metodă, mai puţin răspândită în ţara noastră, este semănatul prin împrăştiere, care se poate face mecanizat, cu semănători speciale sau universale, la care se îndepărtează tuburile, ori manual. În acest caz sunt necesare lucrări cu grapa cu colţi sau cu tăvălugi inelari care să favorizeze încorporarea seminţelor în sol.

Pe terenurile cu pante mari, inaccesibile maşinilor agricole, semănatul amestecurilor de seminţe se face numai manual, prin împrăştiere. Pentru a favoriza încorporarea seminţelor în sol sunt necesare lucrări cu grape trase de animale sau trecerea cu o turmă de ovine după împrăştierea seminţelor, când solul are o umiditate suficientă în stratul superficial. Adâncimea de semănat

Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de mărimea şi forma seminţelor, puterea de străbatere, textura şi umiditatea solului, variind între 1 şi 3 cm. Astfel, amestecurile compuse din seminţe mici (Phleum pratense, Lotus corniculatus, Trifolium repens, Poa pratensis etc.) se seamănă la adâncimea de 1-2 cm, iar cele cu seminţe medii şi mari (Bromus inermis, Festuca arundinacea, Onobrychis viciifolia etc.), la 2-3 cm.

Respectarea cu stricteţe a adâncimii de semănat este o condiţie importantă pentru reuşita înfiinţării pajiştii respective, iar pentru aceasta se impune tăvălugitul înainte şi după semănat, lucrări ce sunt eliminate la utilizarea maşinilor moderne, care efectuează tăvălugitul odată cu semănatul.

4.1.8 Lucrările de îngrijire

Aplicarea corectă şi la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales în anul I, favorizează realizarea unui covor vegetal uniform şi bine încheiat, premiza obţinerii unor producţii ridicate.

Irigarea de răsărire. Această lucrare este necesară după semănatul de la sfârşitul verii, dar uneori şi în primăverile secetoase, la pajiştile semănate în această epocă. Se recomandă o normă de udare de 150-200 m3/ha, ce poate fi repetată, la nevoie, după 12-15 zile.

Distrugerea crustei. Crusta formată în primele zile după semănat se poate distruge pe cale mecanică, utilizând tăvălugul neted înfăşurat cu sârmă ghimpată, grapa de fier cu colţii îndreptaţi în sus sau o grapă de mărăcini.

48

Pentru a nu dezrădăcina tinerele plante în curs de răsărire se impune ca viteza de înaintare a agregatului să fie mică. Efectul negativ al crustei poate fi înlăturat şi prin irigare, cu o normă de 150-200 m3/ha.

Completarea golurilor. În cazul semnalării golurilor, indiferent de motivul producerii lor, se impune completarea acestora cu sămânţă din acelaşi amestec. Lucrarea se poate efectua fie în anul înfiinţării pajiştii, dacă se asigură condiţiile de umiditate, în cazul semănatului de primăvară şi numărul de zile pentru o dezvoltare a plantelor care să le permită o bună rezistenţă în timpul iernii, la semănatul de vară-toamnă, fie în primăvara anului următor.

Combaterea buruienilor reprezintă lucrarea cea mai importantă din anul I de vegetaţie la pajiştile temporare semănate fără plantă protectoare şi la cele înfiinţate primăvara, deoarece ierburile perene au o viteză de creştere redusă în primele fenofaze după răsărire şi pot fi uşor înăbuşite de către buruieni. Combaterea acestora se poate face destul de eficient atât pe cale mecanică cât şi chimică.

Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a buruienilor cu coasa, cu diferite cositori uşoare, înainte ca acestea să fructifice. Cositul se face la înălţimea de 8-10 cm de la sol, încât speciile semănate să fie cât mai puţin afectate. Materialul rezultat se adună şi se scoate de pe teren într-un timp cât mai scurt, pentru a nu asfixia plantele din noul covor vegetal.

Fertilizarea. Prin această lucrare se urmăreşte realizarea de producţii mari şi de bună calitate, precum şi menţinerea unui covor ierbos valoros pe toată durata folosirii.

În primul an de vegetaţie, de regulă, plantele folosesc îngrăşămintele aplicate la pregătirea patului germinativ şi la fertilizarea de bază, recomandându-se o doză de 50 kg/ha N, după coasa I, în condiţii de irigare sau de climat umed, indiferent de structura amestecului.

Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se vor aplica în funcţie de conţinutul solului în aceste elemente, asigurându-se câte 50-60 kg/ha P2O5 şi 50-60 kg/ha K2O pentru fiecare an de folosire.

Pentru realizarea de producţii mari şi constante, în regiunile secetoase sau cu precipitaţii neuniform repartizate, se impune irigarea pajiştilor temporare cu o normă de udare de 400-600 m3/ha, la intervale de circa 15-20 de zile. Este indicat ca udările să se facă la 4-5 zile după cosit sau păşunat, când cerinţele faţă de apă încep să crească, iar faza critică pentru aer a leguminoaselor a trecut.

4.1.9 Folosirea pajiştilor temporare

Modul de folosire a pajiştilor temporare are o influenţă însemnată asupra evoluţiei covorului vegetal, a duratei de folosire, precum şi asupra cantităţii şi calităţii furajului obţinut. Pajiştile temporare se pot folosi prin păşunat, cosit sau mixt, însă cu respectarea principiilor de folosire raţională.

Faţă de folosirea pajiştilor permanente, la pajiştile temporare apar câteva particularităţi. Astfel, în anul I de vegetaţie, se recomandă ca pajiştile temporare, indiferent de destinaţia lor ulterioară, să fie folosite ca fâneaţă, deoarece prin formarea unui aparat foliar bogat se măreşte puterea de asimilaţie, dând posibilitatea unei mai bune înrădăcinări şi fortificări a tinerilor plante. În acest caz, primul cosit normal (în afara cosirii de curăţire) trebuie efectuat la înspicarea-înflorirea gramineelor şi înflorirea leguminoaselor, deci ceva mai târziu decât în ceilalţi ani.

Pe terenurile cu pante de peste 20% se recomandă ca pajiştile temporare să fie folosite numai prin cosit, pentru a preveni degradarea solului prin eroziune.

4.1.10 Refacerea pajiştilor temporare

Este cunoscut faptul că durata de folosire economică a pajiştilor temporare este limitată, iar după 3-5 ani de folosire, covorul vegetal începe să se rărească, ceea ce duce la diminuarea cantitativă şi calitativă a producţiei şi la apariţia de specii nevaloroase. În aceste situaţii se impune refacerea pajiştilor respective, care se poate realiza prin două procedee: supraînsămânţare sau reînsămânţare.

Supraînsămânţarea pajiştilor temporare se face, ca şi în cazul celor permanente, numai că se foloseşte ca material de semănat mai mult seminţe sau fructe de leguminoase (lucernă, trifoi, sparcetă) şi mai rar amestecuri de graminee şi leguminoase.

49

Reînsămânţarea pajiştilor temporare presupune desţelenirea covorului vegetal devenit necorespunzător, alegându-se, ca şi în cazul pajiştilor permanente degradate, tehnologia cea mai potrivită şi apoi însămânţarea unui amestec de graminee şi leguminoase perene. Acest procedeu trebuie practicat numai în situaţia când supraînsămânţarea nu dă rezultate corespunzătoare.

4.2 Pajişti temporare înfiinţate în teren arabil

Aceste pajişti se înfiinţează, de regulă, în apropierea fermelor zootehnice, pe terenul destinat bazei furajere, dând posibilitatea utilizării economice a îngrăşămintelor organice şi a producţiilor ridicate de fitomasă care se produc. Ele se pot folosi prin păşunat, cosit sau mixt, iar în cadrul cositului fie pentru masă verde administrată la iesle, fie pentru fân sau conservare prin însilozare.

Cele mai bune premergătoare sunt plantele care lasă terenul curat de buruieni şi permit o bună pregătire a patului germinativ. Sunt indicate plantele prăşitoare (porumb boabe, masă verde sau siloz, sfeclă, cartof etc.) sau cerealele pentru boabe ori masă verde.

Pregătirea terenului se face după tehnologiile folosite în cultura mare, la plantele cu seminţe mici, diferenţiat în funcţie de planta premergătoare. La semănatul de primăvară terenul trebuie nivelat încă din toamnă, iar la pregătirea patului germinativ, indiferent de epoca de semănat, să se evite folosirea grapei cu discuri care produce o afânare a solului şi favorizează pierderea apei din straturile superficiale.

Celelalte verigi tehnologice, cum ar fi: fertilizarea şi amendamentarea, alcătuirea amestecurilor, semănatul, lucrările de îngrijire, sunt asemănătoare cu cele de la înfiinţarea pajiştilor temporare în locul pajiştilor permanente degradate, cu precizarea că la fertilizare se pot folosi doze mai mari de îngrăşăminte organice (gunoi de grajd 40-60 t/ha; gülle 150-200 hl/ha; compost 30-40 t/ha; urină 150-200 hl/ha).

Întrebări: Care sunt condiţiile pentru alegerea terenului? Cum se face pregătirea terenului? Cum se face fertilizarea de bază şi amendamentarea? Care sunt speciile şi soiurile folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare? Cum se face alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene? Care sunt datele referitoare la sămânţa şi semănatul? Care sunt lucrările de îngrijire? Cum se face folosirea pajiştilor temporare?

Teme: Alcătuiţi un amestec de seminţe destinat înfiinţării a 10 ha paşune în zona de silvostepă.

50

CAPITOLUL V FOLOSIREA PAJIŞTILOR

5.1 Folosirea pajiştilor prin păşunat 5.1.1 Importanţa păşunilor şi a nutreţului verde în hrana animalelor 5.1.2 Particularităţile creşterii şi consumului plantelor de pe păşuni 5.1.3 Sisteme de păşunat 5.1.4 Principiile folosirii raţionale a păşunilor 5.1.5 Tehnica păşunatului

5.2 Folosirea pajiştilor prin cosit 5.2.1 Importanţa fânului pentru asigurarea bazei furajere 5.2.2 Recoltarea fâneţelor 5.2.3 Pregătirea fânului 5.2.4 Depozitarea şi păstrarea fânului

Pajiştile permanente şi temporare pot fi folosite prin păşunat, prin cosit şi mixt,

însă doar suprafeţe restrânse de pajişti sunt folosite numai prin cosit (pajiştile de baltă) sau numai prin păşunat (Motcă Gh., 1983). Se folosesc exclusiv prin păşunat pajiştile montane unde transportul fânului nu se poate realiza datorită configuraţiei terenului, cum de altfel pajiştile de pe versanţii supuşi eroziunii se recomandă să fie folosite numai prin cosit, în scopul menţinerii ununi covor ierbos bine încheiat.

5.1 Folosirea pajiştilor prin păşunat

5.1.1 Importanţa păşunilor şi a nutreţului verde în hrana animalelor

Valorificarea pajiştilor prin păşunat a constituit încă din cele mai vechi timpuri una din posibilităţile de folosire eficientă a acestor categorii de teren, având drept scop creşterea animalelor. Din suprafaţa totală de pajişti din ţara noastră, de 4,872 milioane ha, aproximativ 3,378 milioane ha este folosită ca păşuni.

Avantajele practicării acestui mod de folosire sunt: mişcarea permanentă în aer curat, sub efectul razelor solare, favorizează formarea

unui organism sănătos, influenţează pozitiv producţia şi reproducţia animalelor, animalele întreţinute pe păşuni sunt mai robuste, tineretul se dezvoltă mai repede, sterilitatea se reduce foarte mult (Daccord R., 1990), animalele crescute pe păşune nu se îmbolnăvesc de rahitism datorită formării

vitaminei D, antirahitice, care influenţează asimilarea calciului şi fosforului, folosirea furajului verde prin păşunat elimină unele lucrări legate de întreţinerea

animalelor la grajd (recoltarea, transportul şi administrarea furajului la iesle, îndepărtarea gunoiului, adăpatul etc.),

producţia animalelor se realizează la cel mai scăzut cost.

5.1.2 Particularităţile creşterii şi consumului plantelor de pe păşuni

Ritmul de creştere sau viteza de creştere reprezintă dinamica acumulării zilnice de substanţă uscată în plante şi se exprimă prin doi indicatori: creşterea medie zilnică în înălţime şi sporul mediu zilnic de substanţă uscată pe hectar.

Ritmul de creştere este o însuşire de specie şi soi, fiind influenţat de condiţiile de vegetaţie (tipul solului, aprovizionarea acestuia cu apă şi substanţe nutritive, temperatura aerului etc.), starea de întreţinere şi modul de folosire a păşunii.

51

Perioada dintre două folosiri consecutive poartă denumirea de durata ciclului de păşunat. Cu cât ritmul de refacere a plantelor este mai rapid, cu atât se scurtează durata ciclului de păşunat şi se realizează un număr mai mare de cicluri de păşunat.

În condiţiile din ţara noastră, durata medie a ciclului de păşunat este de 30-40 zile în regiunile secetoase şi de 25-35 zile în zonele mai bogate în precipitaţii sau în condiţii de irigare. Durata ciclului de păşunat nu este constantă pe parcursul perioadei de vegetaţie, fiind mai scurtă la primele folosiri şi creşte după parcurgerea fenofazei de înspicare a gramineelor, ce corespunde şi cu intervalele mai secetoase.

Indiferent de tehnica şi metoda de păşunat, gradul de consum al producţiei păşunilor nu ajunge la 100%, datorită calităţii diferite a speciilor care formează vegetaţia şi particularităţilor de nutriţie a animalelor.

Datorită amplitudinii mari a valorii furajere a speciilor de plante din păşuni, animalele consumă iarba în mod selectiv, preferând la început plantele mai valoroase. Acest fenomen se amplifică atunci când pajiştea are o încărcătură redusă cu animale, când nu este limitată suprafaţa zilnică de păşunat şi când se depăşeşte faza optimă de vegetaţie pentru păşunat.

5.1.3 Sisteme de păşunat

Practicarea păşunatului presupune aplicarea anumitor reguli, care împreună constituie un sistem de păşunat şi care au drept scop obţinerea unor producţii animaliere cât mai ridicate, în condiţiile menţinerii echilibrului dintre producători şi consumatorii primari.

Sistemele de păşunat pot fi clasificate după mai multe criterii în funcţie de felul şi intensitatea acţiunilor exercitate de către om în spaţiu şi timp pe aceste păşuni. Astfel, după nivelul intensivizării, timpul şi spaţiul alocat, numărul de specii şi categorii de animale, structura raţiei, mărimea turmei, condiţiile de lucru, sistemele de păşunat se pot clasifica în două grupe de bază: sisteme extensive şi sisteme intensive.

În practica folosirii păşunilor sunt folosite mai frecvent următoarele sisteme de păşunat:

sisteme extensive: păşunatul liber, păşunatul în front, transhumanţa, păşunatul cu pendulare, păşunatul la pripon, etc.

sisteme intensive: păşunatul pe parcele, păşunatul dozat, păşunatul în benzi sau în fâşii, păşunatul “zero grazing” etc.

Păşunatul liber. Este un sistem de păşunat extensiv şi neeconomic, cunoscut şi sub denumirea de păşunat nesistematic sau neraţional. În cazul acestui sistem de păşunat, animalele umblă libere pe toată suprafaţa păşunii, începând de primăvara timpuriu şi până toamna târziu. De obicei, nu se calculează numărul de animale care păşunează pe unitatea de suprafaţă şi, de aceea, păşunile folosite în acest sistem sunt, în general, supraîncărcate cu animale.

Păşunatul în front. Păşunatul în front elimină o parte din neajunsurile păşunatului liber, reprezentând o variantă îmbunătăţită a acestuia. În acest caz animalelor li se asigură frontul de păşunat numai pe o anumită porţiune din suprafaţa păşunii, iar pe măsura consumării ierbii de pe porţiunea păşunată, animalele sunt lăsate să înainteze în mod treptat, pentru a păşuna pe alte porţiuni ale păşunii. Înaintarea animalelor pe suprafaţa păşunii se face în mod dirijat de către păstori, care merg în faţa turmelor.

Transhumanţa este unul din cele mai vechi sisteme extensive de păşunat continuu, care constă în «migrarea periodică a păstorilor şi turmelor primăvara de la şes la munte sau de la sud la nord şi toamna de la munte la şes sau de la nord spre sud, în vederea asigurării hranei pentru animale». În ultimi 50 de ani, ca urmare a desţelenirii

52

unor vaste suprafeţe de pajişti permanente din zona de câmpie, ca urmare a promovării agriculturii intensive, transhumanţa şi-a pierdut din importanţă, fiind practicată mai mult în Transilvania.

Păşunatul cu pendulare este specific zonei colinare sau montane, fiind asemănător cu transhumanţa. Potrivit acestui sistem, animalele sunt deplasate la începutul sezonului de păşunat pe păşunile din zonele limitrofe localităţilor, după care, odată cu înaintarea în vegetaţie, acestea se deplasează la munte, pe toata durata verii. Toamna, animalele revin în zonele populate pentru iernare, sau se face o nouă deplasare a animalelor pe pajiştile situate la distanţă pentru a fi târlite, caz în care furajarea se face cu fânul obţinut pe timpul verii.

Păşunatul la pripon se foloseşte cu totul izolat, în cazul unor efective mici de animale sau în cazul tineretului taurin care este întreţinut pe păşune în perioada de alăptare. Acest sistem este lipsit de importanţă, cu toate că se realizează o foarte bună valorificare a furajului, iar animalele nu necesită a fi supravegheate.

Păşunatul pe parcele (raţional) constă în împărţirea păşunii în mai multe parcele sau tarlale, pe care animalele vor păşuna prin rotaţie, într-o anumită succesiune, de mai multe ori în cursul unui sezon de vegetaţie. Păşunatul pe parcele reprezintă un sistem modern de păşunat, fiind cunoscut şi sub denumirea de păşunat raţional sau sistematic, deoarece înlătură, în mare parte, neajunsurile păşunatului liber şi este o formă intensivă de folosire a păşunilor.

Păşunatul dozat presupune delimitarea suprafeţelor necesare cu ajutorul unui gard electric. Acesta este o formă îmbunătăţită a păşunatului pe parcele şi constă în atribuirea pentru păşunat, în mod succesiv, a unor suprafeţe restrânse din parcela necesară turmei de animale, pe timp de o zi sau chiar jumătate de zi. Animalele se găsesc în permanenţă între două garduri electrice, unul ce delimitează păşunea pe care animalele o păşunează pentru prima dată şi altul care delimitează suprafaţa păşunată anterior. Pentru o unitate vită mare (UVM) este necesară o suprafaţă zilnică de 150-200 m2 la primele două cicluri şi 300 m2 la ciclurile următoare.

Păşunatul în benzi sau în fâşii, numit şi păşunatul cu porţia, se deosebeşte de păşunatul dozat prin aceea că se atribuie animalelor porţiuni limitate de păşune, sub forma unei fâşii cu o lăţime de 0,5-1 m. Lungimea fâşiei se stabileşte în funcţie de numărul de animale, atribuind 1,5m/cap tineret bovin şi 2,0m/cap bovină adultă care păşunează. Delimitarea fâşiei se face tot cu ajutorul gardurilor electrice, în care cel dinspre suprafaţa nepăşunată se deplasează în mod treptat, pe măsură ce plantele au fost consumate, iar cel din spatele frontului de furajare se mută la 3-4 zile. Acest sistem dă rezultate foarte bune la păşunatul culturilor furajere, cum sunt borceagurile, porumbul, iarba de Sudan, pajiştile temporare etc.

Păşunatul “zero grazing”, aplicat pe scară mare în unele ţări, ca Anglia, Olanda, Suedia, Germania, Franţa etc., constă în recoltarea furajului şi transportul la grajd, animalele fiind hrănite în condiţii de stabulaţie. Prin folosirea acestui sistem este eliminată deplasarea animalelor la păşune şi cheltuielile legate de parcelare. Ca neajunsuri se menţionează faptul că vor creşte consumurile energetice determinate de recoltarea, transportul şi manipularea furajului, precum şi privarea animalelor de mişcarea în aer liber.

Rotaţia păşunilor. Folosirea păşunilor numai prin păşunat duce, cu timpul, la înrăutăţirea compoziţiei floristice prin dispariţia treptată a plantelor valoroase. Prin rotaţia păşunilor, adică schimbarea periodică a modului de folosire prin păşunat cu folosirea prin cosit, se realizează îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi creşterea producţiei păşunii. Prin utilizarea acestui sistem de rotaţie a modului de folosire, dispare diferenţa între noţiunea de păşune şi fâneaţă.

5.1.4 Principiile folosirii raţionale a păşunilor

Folosirea raţională a păşunilor presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri tehnico-organizatorice care au drept scop sporirea producţiei de iarbă, îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi valorificarea maximă a furajului. În cazul păşunatului intensiv, aceste măsuri devin obligatorii si se referă la:

determinarea producţiei păşunilor,

53

stabilirea capacităţii de păşunat, împărţirea păşunii în parcele, stabilirea modului de folosire a acestora, efectuarea unor lucrări înainte de începerea şi după terminarea păşunatului. Determinarea producţiei păşunilor. Pentru determinarea producţiei păşunilor se

folosesc două metode: metoda cosirilor repetate şi metoda zootehnică.

Metoda cosirilor repetate numită şi metoda “directă”, constă în cosirea repetată a unor suprafeţe de probă în cursul perioadei de păşunat, care trebuie să fie reprezentative în ceea ce priveşte producţia. În cazul păşunilor cu producţii uniforme se aleg 4-5 parcele de 2,5 m2, iar pe păşunile cu producţie neuniformă, 10 parcele. Pe păşunile pe care se practică păşunatul liber, suprafaţa unei parcele de probă poate fi până la 100 m2. Suprafeţele de probă se îngrădesc sau se folosesc cuşti speciale, acoperite cu plasă de sârmă.

Aceste suprafeţe de probă se cosesc ori de câte ori iarba ajunge la înălţimea de păşunat, cantitatea rezultată se cântăreşte, se face media probelor şi se raportează la hectar. Prin însumarea producţiilor de iarbă de la fiecare ciclu de păşunat, se obţine producţia globală a păşunii (P).

P = p1 + p2 + p3 + ….+ pn (kg/ha); în care: p1, p2, p3, pn reprezintă producţia fiecărui ciclu de păşunat. După fiecare ciclu de păşunat, pe suprafeţe alăturate şi identice ca mărime cu

primele, se cosesc plantele neconsumate, se cântăresc, se face media probelor şi se raportează la hectar. Însumarea resturilor de la fiecare ciclu de păşunat reprezintă cantitatea de plante neconsumate (R):

R = r1 + r2 + r3 + .... + rn (kg/ha); în care: r1, r2, r3, .....rn reprezintă producţia de resturi pe cicluri de păşunat. Pentru stabilirea producţiei reale a păşunii (Pr) se foloseşte relaţia: Pr= P – R (kg/ha) Cunoscând producţia globală şi producţia reală a păşunii, se poate stabili

coeficientul de folosire sau consumabilitate (K) al păşunii, după relaţia:

K = 100PPr

(%)

Coeficientul de folosire este un indicator al calităţii păşunii şi variază de la un tip de pajişte la altul, după cum se poate vedea în tabelul 5.1.

Producţia păşunii se poate exprima fie în tone masă verde la hectar, fie în unităţi nutritive (UN), ştiind că o unitate nutritivă se poate realiza din: 4 kg iarbă de calitate foarte bună, alcătuită din graminee şi leguminoase foarte

valoroase; 5 kg iarbă de calitate bună, alcătuită din graminee şi leguminoase valoroase; 6 kg de iarbă de calitate mijlocie; 7 kg de iarbă de calitate slabă, alcătuită din rogozuri, ţepoşică şi alte plante, mai

puţin valoroase. Tabelul 5.1

Valoarea medie a coeficientului de folosire la diferite tipuri de pajişti

Tipul de păşune Coeficientul mediu

de folosire(%) Păşuni umede, cu multe rogozuri 25

Păşuni alpine cu ţepoşică 35 Păşuni de şes, uscate, cu graminee mărunte 50

Păşuni montane cu ţepoşică 50 Păşuni inundabile, de pe terenuri revene 75 Păşuni montane cu graminee valoroase 85

Păşuni neinundabile, de pe terenuri revene, cu graminee valoroase

90

Păşuni semănate 90

54

Prin exprimarea producţiei păşunii în unităţi nutritive este posibilă compararea diferitelor tipuri de păşuni, atât sub raport cantitativ, cât şi sub raport calitativ.

Metoda zootehnică, numită şi metoda “indirectă”, constă în determinarea producţiei păşunii prin transformarea produselor animaliere obţinute în perioada de păşunat în unităţi nutritive, cunoscându-se consumul de U.N. necesare pentru realizarea unui litru de lapte şi a unui kg spor greutate vie, iar acestea se transformă în masă verde, pe baza coeficienţilor redaţi mai sus.

Determinarea producţiei păşunii prin această metodă comportă mai multe operaţii. Se întocmeşte un jurnal al păşunii, unde se trec datele privind parcela în care se păşunează, numărul animalelor, mişcările de efectiv, producţia de lapte, conţinutul de grăsime al laptelui şi se fac unele observaţii. De asemenea, se înregistrează toate furajele administrate suplimentar.

Datele obţinute pe durata sezonului de păşunat se centralizează şi se calculează producţia reală a păşunii.

Pentru a stabili sporul în greutate al animalelor se întocmesc de asemena evidenţe foarte stricte. Metoda zootehnică este precisă, se poate aplica uşor în producţie, cu condiţia înregistrării corecte şi riguroase a producţiilor animaliere. Producţia păşunilor se determină periodic, indiferent de metoda folosită, întrucât prin măsurile de îmbunătăţire ce se aplică pe păşuni, aceasta se modifică în timp.

După determinarea producţiei păşunii se poate trece la folosirea raţională prin păşunatul cu un efectiv determinat de animale, de la care să se obţină un randament maxim, iar vegetaţia păşunii să nu fie influenţată negativ.

Capacitatea de păşunat. Capacitatea de păşunat sau încărcarea păşunii reprezintă numărul de animale exprimat în U.V.M. (unitate vită mare) care poate fi repartizat pe 1 ha de păşune într-o perioadă de păşunat, în funcţie de producţia acesteia.

Dacă nu se calculează capacitatea de păşunat şi se repartizează un număr mai mare de animale decât capacitatea păşunii de a le întreţine, se produce supraîncărcarea păşunii.

Dezavantajele supraîncărcării păşunii cu animale sunt: animalele nu beneficiază de cantitatea de iarbă necesară funcţiilor vitale ale

organismului şi realizării producţiei, speciile valoroase sunt consumate excesiv şi prea de jos, iar cu timpul dispar, înrăutăţirea compoziţiei floristice a păşunii, solul se bătătoreşte puternic, se distruge ţelina, se declanşează procesele de eroziune.

În cazul repartizării unui număr mai mic de animale pe unitatea de suprafaţă, are loc subîncărcarea păşunii. În această situaţia, dezavantajele sunt:

nu se valorifică integral producţia păşunii, are loc un păşunat selectiv, se consumă numai speciile valoroase, care cu timpul dispar, speciile nevaloroase neconsumate formează seminţe şi se răspândesc excesiv,

înrăutăţindu-se compoziţia floristică a păşunii. Capacitatea de păşunat se determină după relaţia:

Cp = GPr

(UVM/ha); în care:

Cp- capacitatea de păşunat; Pr- producţia reală a păşunii; G- necesarul de masă verde pentru 1 U.V.M. pe durata sezonului de păşunat, care

se determină înmulţind necesarul zilnic de masă verde pentru o U.V.M. cu durata perioadei de păşunat.

Deoarece capacitatea de păşunat este o noţiune destul de relativă, întrucât producţia păşunii nu este constantă în cursul perioadei de vegetaţie, în timp ce necesarul de iarbă este constant, rezultatul obţinut prin calcul se diminuează cu până 30%. Astfel, efectivul de animale stabilit pentru păşunat va avea asigurat furajul necesar şi pentru ciclurile următoare de păşunat, când producţia păşunii va fi mai mică. Se poate realiza o

55

oarecare uniformizare a producţiei de iarbă pe cicluri, prin fertilizarea păşunii după un anumit sistem şi prin irigare, acolo unde există această posibilitate.

Pentru a transforma în U.V.M. diferitele specii şi categorii de animale care păşunează, se folosesc datele din tabelul 5.2.

Tabelul 5.2 Coeficienţii de transformare în U.V.M. pentru diferite specii

şi categorii de animale Specia şi categoria de animale Coeficientul de

transformare Vaci cu lapte 1,0 Vite cornute mari, de toate vârstele 0,7-0,8 Tauri şi boi de tracţiune 1,0-1,2 Tineret bovin peste 1 an 0,5-0,7 Tineret bovin până la 1 an 0,2-0,3 Oi şi capre de toate vârstele 0,14 Oi şi capre mature 0,15-0,16 Cai de toate vârstele 0,8 Cai de tracţiune 1,0-1,1 Tineret cabalin peste 1 an 0,5-0,7 Tineret cabalin până la 1 an 0,25-0,30 Porci 0,20-0,25

Desimea animalelor (D) se determină pe păşunile parcelate, reprezentând

numărul de animale exprimat în U.V.M. ce revine la 1 ha de parcelă şi se calculează cu relaţia:

D = Cp x N (UVM/ha parcelă), în care: Cp – capacitatea de păşunat, N – numărul de parcele. În cazul păşunilor foarte productive, pentru evitarea distrugerii covorului ierbos,

este obligatorie practicarea păşunatului dozat şi porţionat, limitarea păşunatului la câteva zile, iar păşunatul se va face câteva ore dimineaţa şi câteva ore după amiază, în restul timpului animalele fiind ţinute în tabere de vară.

Împărţirea păşunii în parcele. Numărul de parcele în care se împarte o păşune este în funcţie de durata medie a ciclului de păşunat (C), perioada necesară pentru refacerea ierbii (Rf), timpul de ocupare a unei parcele (O), numărul de turme cu care se păşunează (n) şi numărul de parcele care se lasă pentru refacere (r).

Durata ciclului de păşunat (C) este echivalentă cu numărul zilelor de refacere a ierbii după folosire (Rf) şi numărul zilelor cât animalele rămân pe o parcelă (O).

Durata ciclului de păşunat depinde de condiţiile climatice, de compoziţia floristică a păşunii şi modul de îngrijire. Problema de bază a folosirii raţionale a păşunilor constă în realizarea unui număr cât mai mare de cicluri de păşunat.

Durata ciclului de păşunat este influenţată de mai mulţi factori însă cel mai mult depinde de regimul de precipitaţii. Astfel, în regiunile sărace în precipitaţii, durata ciclului de păşunat va fi de peste 35-40 de zile, iar în regiuni cu precipitaţii suficiente, plantele se refac mai rapid, iar durata ciclului de păşunat durează 25-35 de zile.

Numărul de zile cât animalele ocupă o parcelă este de preferat să nu depăşească 6 zile, deoarece folosirea acestui timp de ocupare permite utilizarea tuturor parcelelor în cursul unui ciclu de păşunat. În cazul depăşirii acestei durate, se înregistrează următoarele dezavantaje:

este stânjenit procesul de otăvire al plantelor; solul se bătătoreşte şi se distruge stratul de ţelină; se măreşte pericolul îmbolnăvirii animalelor cu paraziţi intestinali, care după

primele şaze zile trec în stadiul de invazie. Numărul de parcele necesar pentru o turmă (N) se determină împărţind durata

ciclului de păşunat la numărul de zile cât animalele ocupă o parcelă, după relaţia:

N = OC

+ r; în care:

C - durata unui ciclu de păşunat (zile);

56

O - timpul cât animalele ocupă o parcelă (zile); r – parcele lăsate pentru refacere Suprafaţa unei parcele se stabileşte în funcţie de uniformitatea producţiei păşunii.

În cazul în care producţia păşunii este uniformă, suprafaţa unei parcele (s) se determină împărţind suprafaţa totală a păşunii (S) la numărul de parcele calculat (N), folosind

relaţia: s =NS

(ha), în care:

S – suprafaţa paşunii; N – numărul de parcele. Când producţia păşunii este neuniformă, suprafaţa parcelelor se va calcula astfel

încât acestea să aibă producţii apropiate, iar pentru aceasta sunt necesare câteva operaţiuni suplimentare, cum ar fi:

împărţirea păşunii în trupuri cu producţii uniforme, calcularea producţiei reale totale a păşunii (Prt), determinarea producţiei ce trebuie realizată pe o parcelă (Pp), calcularea numărului de parcele din fiecare trup delimitat (n1…n) suprafaţa unei parcele din trupurile respective (s1…n). În acest sens se folosesc relaţiile: Prt = Pr1.S1 + Pr2.S2 + Pr3.S3 + … + Prn.Sn (kg), în care: Pr1…...n – producţiile reale la hectar din fiecare trup de păşune; S1…....n – suprafeţele trupurilor respective;

Pp = N

tPr (kg), în care:

Prt – producţia reală totală a păşunii; N – numărul de parcele calculat;

n1 = p

11

P

S Pr ; n2 =

p

22

P

S Pr , …, nn =

p

nn

P

S Pr ;

s1 = 1

1

n

S (ha); s2 =

2

2

nS

(ha); …, sn = n

n

n

S (ha);

Lucrările care se fac pe păşuni în vederea începerii, în timpul şi după încheierea

păşunatului Înainte de a începe păşunatul şi la sfârşitul acestuia se efectuează următoarele

lucrări: curăţirea de buruieni, mărăcinişuri şi resturi organice aduse de ape, înlăturarea excesului de umiditate, fertilizarea de primăvară şi de toamnă, repararea sau construirea de drumuri de acces la păşune, de poduri şi podeţe

peste şanţuri sau canale, asigurarea surselor de apă pentru animale.

Lungimea adăpătorilor (L) se poate calcula folosind relaţia:

L = T

ltN (m), în care:

N - numărul de animale; t - timpul necesar pentru adăparea unui animal (minute); l - lăţimea de jgheab necesară pentru un animal (m); T - timpul necesar pentru adăparea unei turme (circa o oră). În jurul adăpătorilor terenul se amenajează prin pietruire şi se dă o pantă uşoară

pentru ca apa să nu stagneze şi să provoace băltiri. În timpul perioadei de păşunat se fac o serie de lucrări cu scopul îmbunătăţirii

compoziţiei floristice, refacerii plantelor şi prevenirii îmbolnăvirii animalelor. Astfel, după ce animalele părăsesc o parcelă, se face cosirea plantelor nepăşunate, fără valoare furajeră, se împrăştie dejecţiile solide pentru a preveni îmburuienarea, se pot aplica îngrăşăminte cu azot după fiecare ciclu de păşunat (N50) şi eventual irigarea

57

Întocmirea graficului de păşunat se face în funcţie de numărul de parcele, durata de refacere a ierbii, timpul cât animalele păşunează pe o parcelă, numărul turmelor de animale, data începerii păşunatului şi durata perioadei de păşunat.

5.1.5 Tehnica păşunatului se referă la:

data începerii păşunatului, data încetării păşunatului, înălţimea de păşunat, frecvenţa păşunatului, modul de efectuare a păşunatului în interiorul fiecărei parcele. Data începerii păşunatului marchează momentul considerat optim, în care

animalele pot fi introduse pe păşune astfel încât să se asigure un echilibru între ritmul de creştere al ierbii şi consumul acesteia de către animale, să se evite degradarea solului şi să se menţină la un nivel ridicat productivitatea pajiştii.

Data începerii păşunatului se poate stabili pe baza mai multor criterii, în funcţie de sistemul de paşunat practicat, cum ar fi starea vegetaţiei, evoluţia elementelor climatice (temperatura, precipitaţiile, umiditatea din sol), specia de animale, vârsta acestora, starea lor de întreţinere etc.

Păşunatul primăvara prea târziu, când conţinutul de celuloză din plante creşte prea mult, iar conţinutul de proteină scade, nu este recomandat, deoarece scade consumabilitatea şi valoarea nutritivă a ierbii.

Stabilirea datei optime pentru începerea păşunatului se poate face în funcţie de înălţimea ierbii, de evoluţia condiţiilor climatice, precum şi de gradul de umiditate a solului. Pe păşunile alcătuite din specii mai înalte, păşunatul poate începe la înălţimea plantelor de 15-20 cm, pe cele cu ierburi scunde, la înălţimea plantelor de 10-15 cm.

Data încetării păşunatului se stabileşte astfel încât plantele să aibă suficient timp la dispoziţie pentru a-şi reface rezervele de substanţe nutritive în organele subterane, care să le sporească astfel rezistenţa la iernare. Se recomandă încetarea păşunatului cu 3-4 săptămâni înaintea îngheţurilor permanente.

Înălţimea de păşunat corespunde înălţimii vegetaţiei la care încetează păşunatul, astfel încât să se asigure regenerarea optimă a plantelor, precum şi menţinerea echilibrului între creştere şi consum, evitarea eroziunii solului şi acumularea rezervelor necesare iernării în bune condiţii.

Înălţimea de păşunat este determinată de: sistemul de păşunat, vegetaţia pajiştii (tipul de pajişte, specie, soi), specia şi categoria de animale, condiţiile meteorologice.

Dacă păşunatul se face prea de jos, se întârzie refacerea plantelor şi în felul acesta se reduce numărul ciclurilor de păşunat. Această întârziere se explică prin aceea, că la un astfel de păşunat, se îndepărtează o mare parte din lăstarii scurţi şi din frunze, pe seama cărora are loc refacerea. Dacă păşunatul se face prea de sus, refacerea plantelor are loc mai rapid, însă are de suferit producţia păşunii, care este mai mică.

Înălţimea de păşunat depinde şi de talia plantelor, astfel, în cazul pajiştilor cu plante de talie mică, păşunatul se realizează până la o înălţime de 3-4 cm de la suprafaţa solului, iar în cazul păşunilor în care domină plante de talie înaltă, la 4-6 cm de la suprafaţa solului. La ultimul ciclu, păşunatul se face mai de sus, ceea ce va permite refacerea plantelor şi acumularea substanţelor de rezervă pentru o bună rezistenţă la iernare.

Frecvenţa păşunatului reprezintă numărul de recoltări de pe o păşune. Recoltările dese şi prea de jos reduc capacitatea de regenerare a plantelor, acestea pot dispare din covorul ierbos şi în final producţia scade.

Speciile de talie joasă, adaptate la păşunat, cum sunt: Lolium perenne, Poa pratensis, Festuca rubra, Trifolium repens, Lotus corniculatus ş.a. suportă păşunatul repetat, pe când speciile de talie înaltă, cu multe frunze tulpinale, nu pot fi păşunate de mai multe ori (Popovici D. şi col., 1997).

58

5.2 Folosirea pajiştilor prin cosit

5.2.1 Importanţa fânului pentru asigurarea bazei furajere

Fânul ocupă un loc important în alimentaţia animalelor, mai ales în perioada de stabulaţie, iar în regiunile bogate în precipitaţii, cu suprafeţe mari de pajişti, fânul poate reprezenta peste 40% din totalul furajelor din raţie.

Importanţa fânului constă, în primul rând, în valoarea nutritivă ridicată a acestuia. Astfel, 100 kg fân de calitate superioară, alcătuit din graminee şi leguminoase valoroase, are o valoare nutritivă de până la 65 U.N. şi 7 kg P.D., iar aceeaşi cantitate de fân de calitate slabă, are valoare nutritivă redusă la jumătate, fiind apropiată de aceea a paielor de cereale.

Valoarea nutritivă a fânului variază foarte mult în funcţie de compoziţia floristică a pajiştii, epoca de recoltare, modul de pregătire şi păstrare. Acestea au importanţă egală, în sensul că în cazul unei compoziţii floristice valoroase a pajiştii, nu se poate obţine un fân bun dacă recoltarea nu se face la timp sau procesul de uscare nu se efectuează corespunzător. De asemenea, nu va rezulta un fân de calitate superioară, oricâtă atenţie s-ar acorda momentului de recoltare şi pregătirii fânului, dacă pajiştea este alcătuită din specii puţin valoroase.

Datorită valorii nutritive ridicate, fânul se foloseşte cu foarte bune rezultate în furajarea vacilor cu lapte, a tineretului, reproducătorilor ş.a., putând substitui o parte din nutreţurilor concentrate.

Sursa principală de producerea fânului o constituie suprafeţele însemnate de pajişti permanente şi temporare, culturile de leguminoase perene precum şi culturile anuale de nutreţ.

5.2.2 Recoltarea fâneţelor

Principala problemă la cositul fâneţelor o constituie epoca de recoltare, precum şi înălţimea de recoltare, de care depinde productivitatea în anii următori şi compoziţia floristică.

Epoca de recoltare a fâneţelor are o influenţă foarte mare asupra cantităţii şi calităţii fânului.

Recoltarea fâneţelor cu întârziere, ceea ce are loc frecvent în practică, prezintă numeroase neajunsuri:

fânul are un conţinut mai scăzut în proteină, săruri minerale şi vitamine, fânul are un conţinut mai ridicat în celuloză, ceea ce reduce consumabilitatea şi

digestibilitatea nutreţului, refacerea plantelor se face mai greu, deoarece coincide cu o perioadă secetoasă şi

ca atare se reduce producţia recoltei următoare, se produce o îmburuienare puternică a fâneţei, deoarece multe specii nevaloroase

ajung la diseminare. Recoltarea timpurie a fâneţelor prezintă avantajul obţinerii unui fân bogat în

proteine, cu un conţinut redus de celuloză, un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, dar cu o producţie redusă la unitatea de suprafaţă. Prin repetarea recoltării timpurii, mai mulţi ani consecutiv, are loc dispariţia treptată a gramineelor şi leguminoaselor valoroase.

Alegerea epocii optime de recoltare pentru fân este mai dificilă pe pajiştile permanente cu ritm de dezvoltare diferit, cum ar fi pajiştile dominate de Agrostis tenuis + Agrostis stolonifera + Poa pratensis. În această situaţie recoltarea se va efectua în funcţie de gramineea mai timpurie, în cazul de faţă a speciei de Poa pratensis, deşi gramineea tardivă, Agrostis tenuis, are o înălţime mică. La otavă, se ţine seama de specia care are ponderea cea mai mare în structura recoltei, respectiv Agrostis tenuis şi A. stolonifera.

Dacă recoltarea se efectuează an de an în perioada optimă specificată, cu timpul se constată scăderea producţiei şi înrăutăţirea compoziţiei floristice, datorită lipsei posibilităţii de autoînsămânţare a speciilor valoroase din pajişti, iar speciile nevaloroase, care îşi încheie ciclul evolutiv mai devreme, diseminează şi provoacă înrăutăţirea compoziţiei floristice.

59

Înălţimea de recoltare a fâneţelor. Înălţimea de la sol la care se recoltează plantele influenţează producţia şi calitatea fânului. Dacă recoltatul se face prea aproape de sol, plantele se refac mai încet, deoarece rezervele de hrană depozitate la partea inferioară a tulpinilor se epuizează, iar cu timpul unele specii pot să dispară din covorul ierbos. Dacă recoltarea se va face prea sus, se va obţine o producţie mai mică de fân, iar calitatea fânului va fi mai slabă, nefiind recoltate o parte din organele plantelor cu talie joasă.

Înălţimea de recoltare a fâneţelor este de, de regulă, de 4-5 cm de la suprafaţa solului. În cazul fâneţelor de mare producţie, ultima coasă se va face la 7-8 cm de la sol, pentru a permite plantelor să acumuleze rezerve de hrană necesare pentru a rezista condiţiilor nefavorabile din iarnă.

Metoda de recoltare În funcţie de condiţiile orografice, climatice, mărimea suprafeţelor, starea

terenului şi posibilităţile tehnico-organizatorice, recoltarea fâneţelor se poate face manual, cu coasa sau mecanic, cu cositori. Recoltarea mecanizată se face cu cositorile CP-2,1 şi CPM-2,1, cu productivitate de 1,1-1,6 ha/oră, respectiv 1,5 ha/oră, iar pe terenurile accidentate se poate folosi motocositoarea “Carpatina”.

5.2.3 Pregătirea fânului

Pregătirea fânului cuprinde procedeele tehnice necesare pentru reducerea umidităţii plantelor, de la 75-85% cât are masa verde, la 15-17%, cât trebuie să fie umiditatea de păstrare a fânului. Cu cât durata de uscare a fânului este mai mare, cu atât pierderile sunt mai ridicate, iar plantele supuse uscării suferă unele modificări ale structurii chimice, înregistrându-se astfel pierderi de substanţe nutritive (Burcea P., Ignat AL., 1975).

Metodele de uscare a fânului, care se practică cel mai mult, sunt: pe sol, pe suporturi, prin balotare, prin strivirea plantelor, prin ventilare cu aer rece şi cald, deshidratare.

Pregătirea fânului pe sol. Este o metodă specifică regiunilor mai sărace în precipitaţii, când în perioada de pregătire a fânului cad puţine ploi. Deşi este una din metodele în care se înregistrează cele mai mari pierderi şi necesită cheltuieli mari, totuşi ea se practică pe scară largă.

Se disting două procedee de pregătire a fânului pe sol: uscarea în brazde, uscarea în valuri. Uscarea în brazde constă în aceea că brazdele rezultate la recoltare, rămân pe sol

două sau mai multe zile, în funcţie de mersul vremii şi grosimea lor, pentru a se usca. Când brazdele sunt subţiri, procesul de uscare poate avea loc fără întoarcerea lor

şi durează 1-2 zile în condiţii favorabile, iar în cazul când rezultă brazde groase, acestea trebuie întoarse la 6-8 ore de la recoltare, deoarece brazdele se usucă mult pe partea superioară şi foarte puţin pe partea inferioară.

După întoarcere, procesul de uscare continuă până la umiditatea de 25-30%, când brazdele se adună în căpiţe de 2-3 m în diametru şi circa 3 m înălţime, având 250-300 kg greutate. Pe timp frumos, uscarea până la umiditatea de păstrare de 15-17% durează 2-3 zile, după care fânul se transportă la locul de depozitare.

Uscarea în valuri constă în strângerea brazdelor în valuri, cu ajutorul greblei rotative (G.R.-4,2), după ce plantele s-au pălit (se realizează la câteva ore de la recoltare). Uscarea se continuă până la umiditatea de 20-30%, după care fânul este adunat în căpiţe, iar uscarea poate dura pe timp frumos 3-4 zile. În cazul ploilor torenţiale, căpiţele se desfac şi se refac din nou după uscarea fânului. Menţinerea căpiţelor un timp îndelungat poate produce etiolarea plantelor de sub ele sau chiar distrugerea lor, dacă această perioadă depăşeşte 8-10 zile.

60

Pregătirea fânului pe suporturi. Se practică în regiunile umede, în zona de munte şi chiar de deal şi este posibilă în unităţile cu suprafeţe mici de fâneţe, care dispun de suficientă forţă de muncă.

Suporturile folosite pentru uscare sunt: prepelecii, caprele, colibele şi gardurile, (Cardaşol V. şi col., 1985).

Prepelecii sunt pari de lemn, cu înălţimea de 2-2,5 m şi diametru de circa 5 cm, prevăzuţi cu braţe orizontale de 30-40 cm lungime, distanţate la 40 cm, primul etaj la 40 cm de la sol. Cantitatea de nutreţ verde ofilit, care se poate depozita pe un asemenea suport, este de 50-100 kg, iar la 1 ha de fâneaţă sunt necesari 300-900 prepeleci, în funcţie de producţia realizată.

Caprele piramidale sunt confecţionate din 3 pari lungi de 2-3 m, dispuşi sub formă de piramidă şi legaţi la vârf cu sârmă. La înălţimea de 60-70 cm de sol, între pari se fixează 2-3 rânduri de şipci, peste care se aşează nutreţul ofilit, până ce se formează o căpiţă. Pe o singură capră se pot aşeza 300-500 kg de nutreţ, pentru 1 ha fiind necesare circa 25-30 capre piramidale.

Caprele colibă sunt alcătuite din două garduri, aşezate în formă de colibă, în care fiecare gard este confecţionat din doi stâlpi cu înălţimea de 2 m, pe care se prind stinghii orizontale de circa 3 m lungime, la 60 cm una de alta. Pe o colibă se pot aşeza 500- 1000 kg nutreţ ofilit, fiind necesare circa 15-20 capre colibă la 1 ha.

Gardurile, numite şi garduri suedeze, sunt alcătuite din stâlpi de lemn de 2 m înălţime, care se înfing în sol la 2-3 m unul de altul. Pe aceşti stâlpi se fixează mai multe rânduri de stinghii de lemn sau sârmă, la 30-40 cm distanţă, primul rând fiind la 60-70 cm de la sol. Pe acestea se aşează nutreţul ofilit, tot de jos în sus, iar pe un metru lungime de gard se poate aşeza o cantitate de 100-150 kg nutreţ. În cazul sârmelor se montează prima sârmă de la sol şi se încarcă nutreţul ofilit, după care se montează cea de a doua sârmă, operaţia continuându-se până la terminarea încărcăturii.

După uscarea fânului se procedează invers, se demontează sârma din partea superioară care se înfăşoară pe o rolă, operaţia repetându-se cu sârmele următoare. În alte cazuri, sârmele se înlocuiesc cu sfori care se taie la încărcarea fânului. Pentru 1 ha este necesară o lungime totală de gard de 80-100 m (40-50 stâlpi şi 400-500 m.l. de sârmă cu diametrul de 1 mm).

Uscarea pe suporturi este mai bună decât uscarea în brazed, deoarece se reduc pierderile de natură mecanică, iar fânul îşi păstrează culoarea, aroma şi gustul.

Pregătirea fânului prin balotare. Acest procedeu este folosit frecvent în regiunile de câmpie, mai ales pentru fânul de leguminoase. După recoltare cu cositoarea mecanică sau vindroverul, se întorc brazdele, la fel ca la pregătirea fânului pe sol, iar când umiditatea scade la 30-35% se face balotarea cu presa de balotat, care se reglează în funcţie de umiditatea fânului, cunoscându-se că presarea este mai puternică la un conţinut mai mic de apă şi invers. Baloturile rămân pe câmp 3-4 zile, pentru ca umiditatea să scadă la 15-17%, sau se adună, se transportă şi se clădesc în şire, lăsându-se canale de aerisire pentru ca desăvârşirea uscării să se facă cu curenţi de aer, folosind instalaţii de ventilare.

În urma balotării, volumul fânului se reduce de 3-5 ori, 1 m3 de fân cântărind 250-400 kg, în timp ce 1 m3 de fân nepresat cântăreşte 60-80 kg.

Pregătirea fânului prin strivirea plantelor. Pentru reducerea perioadei de uscare a masei vegetale şi obţinerea unui fân de calitate mai bună, se poate folosi metoda de pregătire a fânului prin strivirea plantelor.

Pentru aplicarea acestei tehnologii se folosesc diferite maşini: vindroverul autopropulsat (VRF-4,2) care coseşte, striveşte plantele şi le lasă în brazde înguste, acestea fiind strânse cu maşina de încărcat MA-1,2, cu combina autopropulsată (CAF), sau cu combina tractată (CRF-2,1).

Pregătirea fânului prin ventilare cu aer rece sau cald. Pregătirea fânului prin această metodă constă în eliminarea apei din nutreţ într-un timp mai scurt, prin folosirea curenţilor de aer. În acest fel, pierderile de substanţe nutritive şi vitamine, precum şi

61

pierderile de natură mecanică sunt mult mai mici, iar fânul recoltat are culoare verde, aromă plăcută şi un conţinut ridicat de vitamine.

Iarba cosită rămâne pe câmp, în brazde, 1-2 zile până când umiditatea scade la 35-45%, după care se transportă la locul de depozitare. Uscarea se face în cele mai dese cazuri direct în şiră, alteori în încăperi speciale sau în fânare. Prin această metodă se pregătesc fânurile cele mai valoroase (de lucernă, trifoi, pajişti semănate, fâneţe permanente de mare productivitate).

Instalaţia de ventilare este alcătuită din: o un ventilator de mare capacitate, care se aşează la unul din capetele canalului

principal, o din grătarele laterale şi o hornurile dop (fig. 5.1).

Fig. 5.1 Pregătirea fânului cu curenţi de aer rece: a – instalaţia de uscare prin

ventilare; b – aşezarea fânului pentru uscare în straturi succesive Canalul principal trece prin mijlocul şirei, capătul opus ventilatorului fiind

astupat, iar de o parte şi de alta a acestui canal se aşează grătarele. Atât pe grătar, cât şi pe acoperişul canalului (pe deschizăturile acestuia) se montează hornurile dop, care se confecţionează din lemn, material plastic sau tablă, având înălţimea de 2,5 m, diametrul la partea superioară de 45 cm, iar la partea inferioară 35 cm. Pentru fiecare horn-dop revin 5-7 m2 din suprafaţa totală a şirei.

Pentru uscare, nutreţul se aşează pe grătare şi canalul principal în straturi succesive, de 1,5-2,5 m înălţime şi se începe ventilarea. Când nutreţul a ajuns la 20-25% umiditate, hornurile-dop se ridică şi se aşează un nou strat de furaj. Această operaţiune continuă până la terminarea şirei, când se atinge circa 5-6 m înălţime. Fânul se consideră uscat când umiditatea din ultimul strat este de 20%, iar aerul care iese din şiră este rece. Uscarea unui strat necesită 40-60 ore de ventilare, iar în total, pentru 4 straturi, 160-240 ore, ceea ce înseamnă 10-15 zile. Ventilarea se face numai ziua, când umiditatea atmosferică este mai redusă.

Pregătirea fânului prin deshidratare are loc în instalaţii speciale, la temperaturi foarte ridicate. În cazul instalaţiei UFV-400 uscarea are loc la o temperatură de 100-1050C, cu un randament de circa 400 kg pe oră, iar instalaţia SDFV-90-28 usucă materialul la temperaturi mult mai ridicate (500-10000C), cu un randament de 1500- 3000 kg pe oră, rezultând în final făina de fân. Asemenea instalaţii servesc şi la uscarea altor produse agricole. Investiţiile pentru aceste instalaţii sunt foarte ridicate, dar făina de fân, spre exemplu de lucernă, obţinută prin acest procedeu, din punct de vedere al conţinutului de substanţe nutritive, echivalează cu furajele concentrate.

-a-

-b-

62

Pregătirea semifânului. Pentru pregătirea semifânului, furaj intermediar între fân şi siloz, cu 40-45% umiditate, se recoltează iarba cu utilaje care odată cu recoltarea fac şi strivirea masei vegetale. La 5-8 ore de la recoltare, când umiditatea scade la 60%, se face întoarcerea brazdelor, iar la umiditatea de 40-45% se adună, se toacă şi se transportă la locul de depozitare, unde se presează puternic cu tractoare pe şenile, pentru a elimina aerul din materialul însilozat. Prin pregătirea semifânului, pierderile înregistrate sunt mult mai reduse, iar furajul rezultat este consumat cu plăcere de animale.

5.2.4 Depozitarea şi păstrarea fânului

Pe lângă recoltare şi uscare, pentru realizarea unui fân de calitate ridicată este necesară asigurarea condiţiilor optime pentru depozitare şi păstrare. Depozitarea se poate face în şire, stoguri, fânare, spaţii acoperite, la o umiditate optimă de 15-17%.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească spaţiul de depozitare sunt: o amplasarea trebuie să fie în apropierea adăposturilor pentru animale, o spaţiul trebuie delimitat prin gard, pentru a opri accesul persoanelor străine, o locul ales pentru depozitare trebuie să fie mai ridicat, uscat, cu apa freatică în

profunzime, o suprafaţa se curăţă de buruieni, se nivelează şi se delimitează cu un şănţuleţ de

circa 30 cm adâncime, care va servi pentru scurgerea apei în timpul precipitaţiilor mai abundente,

o peste suprafaţa delimitată se aşează un strat de paie de 50 cm grosime. Şirele, orientate pe direcţia vântului dominant, au 6-8 m înălţime, 4-5 m lăţime la

bază şi 5-6 m la umeri, iar lungimea de 15-20 m. Clădirea şirelor se realizează prin aşezarea fânului în straturi succesive, uniforme şi cât mai îndesat, după care aceasta se acoperă cu un strat de 0,5-1 m de paie pentru a evita deprecierea fânului. După construirea şirei, marginile se greblează, de sus în jos,după care se trec peste şiră sfori groase sau sârme, având greutăţi la capete, pentru a se evita descoperirea vârfului şirei la vânturi mai puternice.

Scoaterea fânului din şiră se face prin tăiere, de la vârf la bază, cu ajutorul unor cuţite speciale.

Stogurile au formă conică sau cilindro-conică, având 5-6 m înălţime, 3-4 m diametrul la bază şi 4-5 m la 1,5-2 m de la sol.

Când se impune depozitarea fânului la o umiditate mai ridicată, se procedează la aşezarea alternativă a unui strat de fân de 50-60 cm, urmat de un strat de paie de 10- 20 cm grosime. Uneori în loc de paie se poate folosi sarea de bucătărie, în jur de 5 kg sare la o tonă de fân.

Întrebări: Care este importanţa păşunilor şi a nutreţului verde în hrana animalelor? Care sunt particularităţile creşterii şi consumului plantelor de pe păşuni? Care sunt sistemele de păşunat? Care sunt principiile folosirii raţionale a păşunilor? Care este tehnica păşunatului? Cum se face pregătirea fânului Cre sunt condiţiile pentru depozitarea şi păstrarea fânului

Teme: Să se organizeze păşunatul raţional pe 10 ha păşune, pentru vaci lapte, în zona de silvostepă. Durata păşunatului este de 150 zile, timp ul de ocupare de 5 zile, timpul de refacere de 30 zile, data începerii păşunatului este la 1 mai.

63

CAPITOLUL VI GRAMINEE ANUALE FURAJERE

6.1 Porumbul furajer - Zea mays L. 6.2.Orzul - Hordeum vulgare L. 6.3 Ovăzul - Avena sativa L. 6.4 Secara - Secale cereale L. var. vulgare Körn.

Gramineele anuale furajere sunt cultivate atât pentru faptul că sunt o importantă sursă de nutreţ pentru animale, cât şi pentru calităţile deosebite pe care acestea le prezintă:

sunt mai puţin pretenţioase faţă de condiţiile de creştere, mai ales faţă de umiditate, multe fiind rezistente la secetă;

realizează producţii ridicate dacă sunt asigurate condiţii optime de creştere şi dezvoltare;

sunt bogate în hidraţi de carbon, însă conţin mai puţine proteine decât leguminoasele;

se pot folosi ca nutreţ verde, fân, nutreţ murat, nutreţ concentrat, materiale de aşternut pentru animale etc.;

se pretează la tehnologii complet mecanizate; suportă mai bine păşunatul decât leguminoasele şi nu provoacă meteorizaţii

când sunt consumate în stare proaspătă; Din această grupă de plante fac parte: porumbul, orzul, ovăzul, secara, sorgul, pentru care urmează să fie prezentate tehnologiile de cultivare, precum şi iarba de Sudan, raigrasul aristat, meiul, dughia şi ciumiza.

6.1 Porumbul furajer - Zea mays L.

6.1.1 Importanţă

Porumbul, plantă originară din America Centrală şi de Sud, unde a fost luat în cultură cu aproximativ 4000 – 6000 de ani Î.H. a fost adus în Europa în secolul XVI. Ca plantă furajeră, porumbul a fost luat în considerare abia în secolul al XIX-lea, mai întâi în Franţa şi apoi în celelalte ţări ale Europei. În ţara noastră a fost cultivat pentru prima dată la sfârşitul secolului al XVII-lea - începutul secolului XVIII (mai întâi în Transilvania, apoi în Muntenia şi după aceea în Moldova).

Multiplele întrebuinţări şi mai ales însuşirile biologice valoroase au făcut ca porumbul să se răspândească, în scurt timp, pe toate continentele, ocupând locul al treilea în lume, ca suprafaţă, după grâu şi orez şi locul al doilea ca producţie, după grâu. În ultimii ani suprafaţa cultivată cu porumb pe glob a înregistrat o uşoară creştere, ajungând ca în anul 2001 aceasta să fie de 137,59 mil. ha (Anuarul FAO, 2002). În ţara noastră porumbul ocupă cea mai mare suprafaţă de teren arabil, de aproximativ 3,1 mil. ha, însă pentru masă verde sau siloz, acesta se cultivă doar pe 60 mii ha (Anuarul FAO, 2001). În furajarea animalelor, porumbul poate fi folosit sub formă de concentrate, nutreţ verde, nutreţ murat, fân, coceni etc.. Boabele de porumb, folosite ca atare sau sub formă de uruială, constituie nutreţul concentrat cel mai important pentru toate speciile de animale, dar mai ales în furajarea suinelor şi păsărilor. Boabele de porumb conţin în medie: 13,5% apă, 10% proteine (1 kg boabe conţine 70-80 g proteină digestibilă), 70,7% glucide, 4% grăsimi, 1,4% săruri minerale, 0,4% substanţe organice acide, iar 1 kg de boabe echivalează cu 1,17-1,30 unităţi nutritive.

64

Importanţa deosebită a porumbului constă şi în faptul că realizează producţii mari, în medie 25-40 t/ha, iar în condiţii de irigare până la 70-80 t/ha masă verde. Un alt avantaj pe care îl prezintă porumbul pentru siloz îl constituie faptul că poate fi cultivat atât în ogor propriu, cât şi în cultură succesivă, după plante care părăsesc terenul devreme.

Porumbul sub formă de nutreţ verde, poate fi folosit atât prin păşunat direct sau se recoltează şi se administrează la iesle. Importanţa porumbului ca masă verde constă în faptul că asigură producţii mari la unitatea de suprafaţă, iar nutreţul obţinut este valoros din punct de vedere calitativ, bogat în principii nutritive şi cu un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate. De asemenea, prezintă şi avantajul că se poate cultiva eşalonat pe o perioadă lungă de timp, se poate semăna în miriştea culturilor ce părăsesc terenul devreme şi asigură hrănirea animalelor cu furaje verzi în perioada iulie-septembrie, când lipsesc alte furaje verzi sau se produc în cantităţi insuficiente.

6.1.2 Însuşiri morfologice

Porumbul prezintă un sistem radicular fasciculat, bine dezvoltat, format din rădăcini adventive propriu-zise, provenite din nodurile subterane ale tulpinii şi din rădăcini adventive aeriene, care se formează din nodurile de la suprafaţă şi pătrunde în sol până la adâncimea de 2,4 m.

Tulpina este formată din 7-15 (21) internoduri şi variază foarte mult ca înălţime, fiind cuprinsă între 30 cm şi 900 cm. Frunzele porumbului au limbul lanceolat, lung de 50-80 cm, lat de 4-12 cm, cu marginile ondulate, ceea ce le conferă flexibilitate, iar pe faţa superioară a epidermei prezintă numeroase celule buliforme care determină răsucirea limbului spre interior, mărind astfel rezistenţa acestuia la secetă. Porumbul este o plantă unisexuat-monoică, în care florile mascule sunt grupate într-o inflorescenţă de tip panicul, situat în vârful tulpinii, compus dintr-un ax principal pe care se prind 10-40 de ramificaţii laterale şi pe care se găsesc spiculeţe biflore, nearistate, iar florile femele sunt grupate în inflorescenţe de tip spic cu axul îngroşat (spadix).

Rahisul ştiuletelui este cilindric sau cilindro-conic, în stare verde cărnos, iar la maturitate lignificat şi plin de măduvă. Spiculeţele sunt inserate în rânduri perechi (6-24) şi conţin câte două flori: una superioară fertilă, cealaltă inferioară, sterilă. Ovarul este monocarpelar, unilocular, cu stigmatul filiform, lung de 15-25 (40) cm, bifurcat la vârf, iar fructul, care este cariopsă, prezintă o mare variabilitate privind dimensiunile, forma, greutatea, culoarea în funcţie de convarietate şi hibrid.

6.1.3 Sistematică şi hibrizi

Porumbul (Zea mays) este o plantă anuală ierboasă, din familia Graminaceae, care, în funcţie de structura endospermului şi caracterele ştiuletelui, cuprinde mai multe convarietăţi:

o indurata, porumbul cu bobul tare, neted, lucios, are partea periferică cornoasă, iar în interior amidonoasă;

o indentata (dentiformis) sau porumbul dinte de cal are endospermul făinos în centru şi partea superioară a bobului, iar pe părţile laterale cornos;

o everta are endospermul cornos cu excepţia unei porţiuni în dreptul embrionului, utilizat pentru floricele;

o amylacea, porumbul amidonos, are endospermul făinos aproape în întregime; o saccharata, porumbul zaharat, are endospermul bogat în hidraţi de carbon

solubili şi foarte sărac în amidon, iar boabele zbârcite; o tunicata are boabele complet acoperite de glume; o ceratina are bobul cornos, opac, cu aspect ceros.

Hibrizi. Succesul în cultivarea porumbului pentru siloz este determinat în mare măsură de alegerea celui mai potrivit hibrid, pentru zona respectivă. Cu toate acestea, în nici o ţară nu au fost încă generalizaţi în cultură hibrizi de porumb specializaţi pentru producţia de furaj, fiind folosiţi tot hibrizii zonaţi pentru boabe.

65

Pentru siloz se folosesc de regulă hibrizi din grupele de peste 400, care au o creştere viguroasă şi un potenţial de producţie ridicat, cum ar fi: Fundulea 365 (HS), Fundulea 410 (HS), Fundulea 418 (HD), iar în cultura succesivă şi în zone de deal şi munte se folosesc hibrizi din grupa 300: Oana (HS), Saturn (HS), Turda 260 (HS).

6.1.4 Cerinţe faţă de climă şi sol

Porumbul germinează la 8-10oC, iar pentru o dezvoltare normală a plantelor temperatura medie zilnică nu trebuie să scadă sub 13oC în luna mai şi sub 18oC în lunile iunie-august, iar sub aspectul fotoperioadei, porumbul este o plantă de zi scurtă.

Porumbul rezistă foarte bine la secetă, mai ales în prima parte a perioadei de vegetaţie, datorită sistemului radicular puternic dezvoltat, consumului specific redus, caracterului xerofitic al părţii aeriene şi lucrărilor de întreţinere repetate. Cu toate acestea, porumbul asigură cele mai ridicate producţii când se cultivă în regim irigat sau când în perioada de vegetaţie cad cel puţin 250-270 mm precipitaţii, uniform repartizate, mai ales în lunile iunie-iulie. Porumbul nu manifestă cerinţe deosebite faţă de sol, însă cele mai bune rezultate se obţin pe soluri adânci, fertile, luto-nisipoase, cu pH = 6,5-7,5, care permit dezvoltarea unui sistem radicular puternic, capabil să asigure apa şi elementele nutritive.

6.1.5 Tehnologia de cultivare a porumbului pentru siloz

Porumbul pentru siloz poate fi cultivat în cultură principală şi în cultură succesivă, după plante care părăsesc terenul devreme. Rotaţia. Porumbul pentru siloz este o cultură puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare şi în acelaşi timp se autosuportă, în monocultură, o perioadă lungă de timp, cu condiţia unei fertilizări corespunzătoare.

Cu toate acestea includerea porumbului furajer în rotaţii mai lungi sau mai scurte prezintă o serie de avantaje, printre care subliniem:

o folosirea mai eficientă a îngrăşămintelor şi a azotului simbiotic remanent, o valorificarea mai eficientă a apei, o combaterea eficientă a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, o reducerea în măsură mai mare a eroziunii.

Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi furajere, cerealele păioase de toamnă, cartoful, sfecla şi floarea soarelui. În cultură succesivă poate fi semănat după orice plantă care părăseşte terenul devreme însă nu este recomandată cultivarea după sorg şi iarbă de Sudan, care sunt mari consumatoare de apă. La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară şi chiar pentru grâu, caz în care se vor cultiva hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai scurtă. În rotaţia porumbului cu alte culturi se va acorda atenţie deosebită utilizării erbicidelor triazinice şi prevenirii infestării cu dăunători. Fertilizarea. Folosirea îngrăşămintelor este una din măsurile tehnologice importante pentru sporirea producţiei şi îmbunătăţirea indicilor de calitate ai porumbului pentru siloz. Pentru a produce o tonă de substanţă uscată, porumbul pentru siloz are nevoie de 14-15 kg azot, 5,5-6,0 kg fosfor, 13-14 kg potasiu şi 4-5 kg calciu. Porumbul pentru siloz valorifică bine gunoiul de grajd administrat la plantele premergătoare sau încorporat sub arătura de bază, în cantitate de 20-40 t/ha. De asemenea, sunt bine folosite îngrăşămintele cu azot, aplicate odată cu semănatul, în doză de 70-100 kg/ha. Sporurile cele mai mari de producţie se obţin dacă îngrăşămintele cu azot se aplică împreună cu cele cu fosfor, în cantitate de 50-60 kg/ha pe cernoziomuri şi soluri aluvionare şi 80-90 kg/ha pe celelalte tipuri de sol. Lucrările solului. Porumbul este relativ puţin exigent faţă de nivelul de mobilizare al solului prin arătură. Epoca de efectuare a arăturii este mai importantă pentru porumb, decât adâncimea la care se execută aceasta. Cu cât arătura se execută mai timpuriu cu atât se înmagazinează în sol o cantitate mai mare de apă şi se creează condiţii mai bune pentru dezvoltarea microorganismelor, îmbunătăţindu-se condiţiile de nutriţie. În acest sens, se recomandă efectuarea unei arături de vară sau toamnă la adâncimea de 20-22 cm. În situaţia în care arătura a fost corect executată şi întreţinută, pregătirea patului germinativ se face în preajma semănatului cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi, care afânează solul pe adâncimea de 8-10 cm.

66

Sămânţa şi semănatul. Porumbul pentru siloz se seamănă în epoca a II-a, când temperatura în sol este de 8-10oC. Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie când se seamănă între 1-20 aprilie şi între 15-30 aprilie în celelalte zone. Semănatul se realizează cu semănători de precizie SPC-6, SPC-8, la distanţa între rânduri de 70-80 cm şi o adâncime de 5-6 cm pe soluri grele şi de 6-8 cm pe soluri uşoare, uscate. Desimea de semănat este de 60-70 mii plante/ha, pe soluri fertile şi îngrăşate şi de 50-60 mii plante/ha în zonele secetoase, pe soluri mai puţin fertile. În regim irigat, în funcţie de zona ecologică şi grupa de precocitate a hibridului, desimea de 80-90 mii plante/ha este cea mai indicată. Norma de semănat variază între 15-25 kg/ha, în funcţie de puritate, germinaţie, MMB, zona de cultură, desime şi hibridul folosit (Bărbulescu C. şi col., 1991). Lucrările de îngrijire. Deoarece are un ritm lent de creştere în primele faze de vegetaţie şi o desime redusă, porumbul nu poate rezista în competiţie cu cele 800-1500 buruieni care răsar la 1 m2. Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire la porumb şi se realizează prin 2-3 praşile mecanice, folosind CPU-4,2 la interval de circa 2 săptămâni între ele, la adâncimi din ce în ce mai mici. Pentru combaterea buruienilor de pe rândurile de porumb se pot folosi erbicidele: Atrazin (3-5 kg/ha), Eradicane 6 E (6-7 l/ha), Dual Gold (1-1,5 l/ha), Mistral 1-1,5 l/ha) pentru buruienile monocotiledonate şi Sanrom 375 SC (1 l/ha), 2,4 D Sare de amină (1,5-2 l/ha) pentru buruienile dicotiledonate. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate şi a unor monocotiledonate se poate folosi şi produsul Callisto 480 SC, un erbicid care are la bază o substanţă naturală descoperită în planta Callistemon citrinus.

Principalele boli care apar la porumbul furajer sunt tăciunele cu pungi, tăciunele prăfos al inflorescenţelor, iar principalii dăunători sunt viermii sârmă, gărgăriţa frunzelor de porumb, sfredelitorul porumbului. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin evitarea monoculturii, eliminarea şi distrugerea prin ardere a plantelor bolnave, cultivarea de hibrizi rezistenţi la atacul aceastora ({andru I., 1995). Combaterea chimică a răţişoarei se poate face foarte eficient cu produsul Actara (0,1 kg/ha). Irigarea este o măsură tehnologică de mare eficienţă în cazul porumbului pentru siloz şi se face prin aspersiune sau prin brazde, cu o normă de 1500-3000 m3/ha, administrată în 2-4 udări a câte 600-800 m3/ha. Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Porumbul pentru siloz se recoltează în faza de lapte-ceară, când plantele conţin 70-75% apă şi se obţine prin însilozare un nutreţ murat de bună calitate. Dacă se întârzie recoltarea, plantele îşi pierd suculenţa, se usucă, se tasează mai greu, în masa însilozată rămân spaţii pline cu aer, fermentaţia lactică este stânjenită şi se produc fermentaţii nedorite care depreciază calitatea nutreţului murat. Recoltarea porumbului pentru siloz se face mecanizat, folosind combina de siloz universală (CSU) sau combinele autopropulsate (CAF) care taie, toacă şi încarcă nutreţul în remorcă. Depozitarea se face în silozuri speciale, iar pe măsura umplerii acestora masa tocată se va tasa cu un tractor greu pe şenile, care reuşeşte să scoată aerul din masa însilozată, creându-se condiţii optime pentru fermentaţia lactică. Pentru reuşita însilozării, umplerea silozului nu trebuie să dureze mai mult de 5-8 zile. Producţia de porumb siloz, în condiţii obişnuite este de 30-40 t/ha masă verde, iar în condiţii de irigare poate fi de 70-80 t/ha. 6.2 Orzul - Hordeum vulgare L.

6.2.1 Importanţă

Orzul se numără printre cele mai vechi plante luate în cultură, fiind menţiuni că s-a cultivat încă din epoca de piatră, odată cu primele începuturi ale agriculturii. În ţara noastră se cultivă aproximativ 306,4 mii ha de orz şi orzoaică, iar pe glob suprafaţa cultivată cu orz este de 54,2 mil. ha (Anuarul FAO, 2001).

67

Orzul are multiple întrebuinţări, fiind utilizat în alimentaţia omului (arpacaş, surogat de cafea), ca materie primă în industria alimentară, pentru fabricarea berii, alcoolului, glucozei şi dextrinei. Ca plantă de nutreţ se foloseşte sub formă de concentrate, nutreţ verde, fân şi nutreţuri grosiere. Boabele de orz reprezintă un furaj concentrat foarte bun pentru animalele puse la îngrăşat, cele producătoare de lapte şi animalele tinere. Boabele de orz conţin apă 13,92%, proteină brută 10,53%, grăsimi 2,08%, substanţe extractive neazotate 66,18%, celuloză 4,85%, cenuşă 2,44%. Paiele de orz se întrebuinţează în hrana animalelor, având o valoare nutritivă mai ridicată decât la alte cereale păioase (35 U.N. la 100 kg paie), în schimb pleava nu trebuie folosită decât opărită, deoarece aristele provoacă iritarea mucoaselor tubului digestiv. Orzul poate fi cultivat şi pentru masă verde sau fân, semănat singur sau mai ales în amestec cu unele leguminoase anuale (măzăriche, mazăre), formând borceagurile.

6.2.2 Însuşiri morfologice

Orzul are sistemul radicular slab dezvoltat şi cu o capacitate redusă de solubilizare a compuşilor greu solubili din sol. Înfrăţirea începe după apariţia celei de a 3-a frunze, durează circa. 2-3 săptămâni şi se petrece în condiţii bune la temperatura de 8-12oC. Orzul are înfrăţirea mai bună decât grâul, secara sau ovăzul. Formarea paiului începe când primordiile spicului se află la 5 cm faţă de nivelul solului. Pentru a forma paiul şi spicul, orzul de toamnă trebuie să parcurgă stadiul de vernalizare (35-45 zile la 1-3oC). Tulpina are 5-7 internodii, cele bazale mai scurte, iar frunzele verzi-albăstrui sunt dispuse altern, având ligula redusă şi urechiuşele foarte bine dezvoltate. Inflorescenţa la orz este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului câte trei spiculeţe uniflore. La orzul cu şase rânduri toate cele trei spiculeţe sunt fertile, iar la orzul cu două rânduri numai cel din mijloc este fertil. Fructul este o pseudocariopsă cu şănţuleţ ventral larg.

6.2.3 Sistematică şi soiuri

Orzul aparţine genului Hordeum, care cuprinde un număr foarte mare de specii, majoritatea fiind spontane. Orzul cultivat cuprinde următoarele convarietăţi mai importante:

- convarietatea hexastichon, care cuprinde orzul cu câte trei spiculeţe fertile la un călcâi al rahisului (orzul). Cel cu spicul lax are aspect de patru rânduri, iar cel cu spicul dens, de şase rânduri.

- convarietatea distichon (orzoaica) are spiculeţele centrale fertile, iar cele laterale, sterile.

La noi în ţară sunt cultivate soiuri de orz de toamnă şi de orzoaică de toamnă şi de primăvară. Soiurile de orz cultivate sunt: Adi, Andrei, Balkan, Compact, Dana, Glenan, Mădălin, Miraj, Orizont, Productiv, Precoce, Regal. Dintre soiurile de orzoaică de toamnă se cultivă: Amilis, Andra, Kelibia, Kristal, Laura, Novosadski 293, Victoria, iar dintre cele de primăvară: Aura, Avânt, Barke, Cecilia, Daciana, Ditta, Farmec, Maria, Prima, Scarlett, Thuringia, Tremois, Turdeana.

6.2.4 Cerinţe faţă de climă şi sol

Orzul are un mare areal de răspândire, din zonele arctice până în zona ecuatorială aridă, iar unele forme reuşesc şi la altitudini foarte mari. Orzul are în general cerinţe climatice mai reduse decât grâul, iar suma temperaturilor biologic active este de 1700-2100oC pentru orzul de toamnă şi de 1300-1800oC pentru orzoaică. Orzul este mai sensibil la iernare, rezistând până la -15oC la nivelul nodului de înfrăţire. În general orzul are cerinţe reduse faţă de umiditate, având coeficientul de transpiraţie de 300-400. Perioadele critice pentru apă sunt din fazele formării paiului până la înspicare, când se parcurg etapele de organogeneză.

68

Orzul este mai pretenţios faţă de sol din cauza sistemului radicular cu capacitate mai redusă de absorbţie şi perioadei de vegetaţie mai scurtă. Orzul merge bine pe soluri cu textură mijlocie, permeabile, cu pH = 6,5-7,5 şi fertile. Potrivite pentru orz sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate de pădure şi cele aluviale, însă nu sunt bune solurile acide, turboase, argiloase, nisipoase sau salinizate. Zonele foarte favorabile pentru cultivarea orzului sunt: Câmpia de Vest, sudul Câmpiei Române, estul Bărăganului şi sud-estul Dobrogei. Zona favorabilă include mari suprafeţe în Câmpia Transilvaniei, iar puţin favorabile sunt zonele cu terenuri nisipoase, cele cu exces de umiditate, solurile puternic acide, neamendamentate, puternic erodate.

6.2.5 Tehnologia de cultivare a orzului

Rotaţia. Orzul asigură producţii ridicate când urmează după plante care părăsesc terenul devreme: borceag, mazăre, rapiţă, cartofi timpurii. La rândul său este considerat o bună premergătoare pentru porumb, floarea soarelui, sfeclă, leguminoase pentru boabe. Fertilizarea. Consumul specific de substanţe nutritive la orz este în medie, pentru 1000 kg boabe şi producţia aferentă de paie, de 24-29 kg N, 11-13 kg P2O5 şi 21-28 kg K2O. Deoarece orzul are o perioadă scurtă de consum a substanţelor nutritive şi sistemul radicular slab dezvoltat, se vor folosi numai îngrăşăminte uşor solubile, cu acţiune rapidă. Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este valorificat economic de orzul de toamnă şi nici de orzoaică. La orzul de toamnă se recomandă fertilizarea cu 50-70 kg/ha N, aplicat în primăvară şi 50-60 kg/ha P2O5, aplicat sub arătura de bază. La orzoaica de primăvară se folosesc şi îngrăşăminte cu potasiu, în doze de 40-50 kg/ha K2O. Lucrările solului. Arătura de bază se face vara sau toamna, la adâncimea de 20-25 cm pe solurile grele şi 18-22 cm pe solurile uşoare. Pregătirea patului germinativ se realizează înaintea semănatului cu grapa cu discuri sau cu combinatorul. Sămânţa şi semănatul. Sămânţa, care trebuie să aibă puritatea de 98%, germinaţia de 90%, MMB de 30-50 g., se tratează împotriva tăciunilor cu Bayton 7,5 (100 g/100 kg sămânţă), Vitavax 200 FF (300 ml/100 kg sămânţă), iar împotriva bolilor criptogamice foliare se folosesc fungicidele Tiramet 60 PTS (200-250 g/100 kg sămânţă), Vitavax 200 FF (300 ml/100 kg sămânţă).

Orzul de toamnă se seamănă în prima parte a lunii octombrie, în sudul şi vestul ţării şi în a doua jumătate a lunii septembrie, în nordul ţării. Orzoaica de primăvară se seamănă la temperatura de 1-2oC în sol, imediat ce se poate ieşi pe teren. Desimea de semănat a orzului de toamnă este de 450-500 boabe germinabile/m2, pentru orzoaica de toamnă de 450-550 boabe germinabile/m2, iar la orzoaica de primăvară de 450-500 boabe germinabile/m2. Semănatul se face cu semănători universale (SUP-21, SUP-29) la 12,5-15 cm între rânduri, folosind 160-200 kg sămânţă/ha. Lucrările de îngrijire. După semănat, terenul se tăvălugeşte şi se lucrează cu o grapă uşoară, ceea ce permite o răsărire uniformă şi rapidă a plantelor. Combaterea buruienilor dicotiledonate se poate face cu erbicidele 2,4 D Sare de amină (2,0-2,5 l/ha), Buctril M-280 (1 l/ha), Icedin forte (1,5-2 l/ha), iar cele monocotiledonate cu Avadex BW (4-6 l/ha), Sufix BW (2-3 l/ha). Combaterea afidelor, gândacului ghebos, tripşilor se face cu Sinoratox 40 CE (3 l/ha) şi Decis 25 CE (0,3-0,5 l/ha) (Mateiaş M.C., 1997). Irigarea orzului şi orzoaicei de toamnă apare necesară în zonele şi în anii cu deficit de umiditate. Udarea de toamnă se aplică fie înainte, fie după semănat, folosind 300-400 m3/ha, iar primăvara se fac 1-2 udări cu 300-500 m3/ha. Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Culturile de orz pentru furaj concentrat se recoltează la maturitatea în pârgă, iar cele destinate pentru sămânţă şi orzoaica, la coacerea deplină, folosind combinele de recoltat cereale păioase. Boabele recoltate în pârgă trebuie vânturate şi expuse la soare, pentru îndepărtarea corpurilor străine şi uscarea până la umiditatea de păstrare (14%). Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în ţara noastră este ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de 5-7 t/ha. Soiurile de orzoaică asigură producţii de 4-6 t/ha, în funcţie de condiţiile de cultivare.

69

6.3 Ovăzul - Avena sativa L.

6.3.1 Importanţă

Ovăzul este răspândit pe toate continentele, fiind una din principalele plante cultivate. Suprafaţa cultivată cu ovăz pe glob este de 12,8 mil. ha, cu o producţie medie de 2,12 t/ha, în timp ce în ţara noastră se cultivă 250 mii ha, iar producţia medie care se obţine este de 2,08 t/ha (Anuarul FAO, 2001). Ovăzul este folosit în alimentaţia omului, sub formă de grişuri, fulgi, făină şi în furajarea animalelor ca furaj concentrat, nutreţ verde, fân. Boabele de ovăz constituie unul din cele mai importante nutreţuri concentrate pentru cabaline, conţinând în medie 13,3% apă, 10,8% proteină, 5,2% grăsimi, 57,7% extractive neazotate, 10% celuloză, 3% cenuşă. Valoarea nutritivă a 100 kg boabe este de 100 U.N.. Pentru nutreţ verde sau fân ovăzul se cultivă în cultură pură sau în amestec cu o leguminoasă anuală (măzăriche de primăvară, mazăre, latir), formând borceagul de primăvară. Paiele şi pleava de ovăz sunt superioare celor de secară şi grâu, având o valoare nutritivă de 37,7 U.N. la 100 kg.

6.3.2 Însuşiri morfologice

Ovăzul prezintă un sistem radicular bine dezvoltat, profund şi cu putere mare de solubilizare a elementelor nutritive. Masa de rădăcini a ovăzului este cu 40% mai mare decât cea a orzului, fapt ce face ca ovăzul să fie mai puţin pretenţios faţă de sol, valorificând elementele nutritive şi din forme mai greu solubile. Tulpina este formată din 5-8 internoduri, lungă de 80-150 cm, în funcţie de sol şi condiţii climatice. Frunzele sunt de culoare verde-deschis, cu ligula foarte dezvoltată şi fără urechiuşe.

Inflorescenţa, panicul cu ramificaţiile dispuse pe 3-9 etaje, este formată din spiculeţe multiflore, prinse în capătul ramificaţiilor şi cu paleea inferioară prezentând o aristă prinsă dorsal, iar fructul, o cariopsă îmbrăcată în palee.

6.3.3 Sistematică şi soiuri

Ovăzul cuprinde un număr mare de specii sălbatice şi cultivate, din care cea mai mare răspândire şi importanţă o prezintă specia Avena sativa. Soiurile de ovăz cultivate la noi în ţară sunt: Cory, Mureş, Someşan.

6.3.4 Cerinţe faţă de climă şi sol

Deşi este o plantă de climat umed şi răcoros, ovăzul suportă mai bine ca alte plante condiţiile secetoase. Temperatura de germinaţie este de 2-3oC, iar tinerele plante suportă temperaturi de -7oC. Suma de grade necesară în perioada de vegetaţie este de 1700-2000oC. Deoarece perioada de vegetaţie este lungă (100-140 zile), iar suma de grade destul de mare, ovăzul nu depăşeşte 65o latitudine şi nu atinge altitudinea de cultivare a orzului. Ovăzul are cerinţe reduse faţă de sol, datorită înrădăcinării profunde şi puterii mari de solubilizare a acestora. Ovăzul preferă soluri umede cu pH de 5,5-7,0, iar rezultate bune se obţin pe cernoziomuri, soluri brun-roşcate de pădure şi chiar pe podzoluri. Sunt contraindicate solurile argiloase, compacte, neaerate şi solurile nisipoase. La noi în ţară ovăzul întâlneşte condiţii foarte favorabile în Câmpia de Vest, pe văile Someşului şi Oltului, dar poate fi cultivat şi în Podişul Transilvaniei, Podişul Getic şi depresiunea Jijiei.

6.3.5 Tehnologia de cultivare

Rotaţia. Ovăzul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, dacă solul este bine fertilizat. Premergătoare foarte bune sunt leguminoasele anuale sau perene. Nu se recomandă cultivarea după el însuşi, nici după sfeclă, decât după 3-4 ani, pentru a preveni atacul de nematozi. Ovăzul este bună premergătoare pentru plantele prăşitoare şi leguminoase. Fertilizarea. Deşi este puţin pretenţios faţă de elementele fertilizante din sol, ovăzul consumă cantităţi mari de substanţe nutritive. Astfel, pentru 1000 kg boabe şi producţia de paie aferentă, ovăzul consumă 27,2 kg N, 13,4 kg P2O5, 27,4 kg K2O şi

70

6,5 kg CaO. Ovăzul reacţionează bine la fertilizarea organo-minerală pe toate tipurile de sol, însă în mod obişnuit se practică fertilizarea minerală. Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi planta premergătoare. Se recomandă ca fertilizarea să se facă cu N45P45 pe cernoziomuri, N60P60 pe soluri brune şi N75P60 pe soluri podzolice. Pe soluri sărace în potasiu se aplică şi 40- 60 kg K2O. Lucrările solului. Lucrările solului constau în efectuarea unei arături de bază, toamna sau vara, la adâncimea de 20-22 cm, iar primăvara devreme în pregătirea patului germinativ cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi reglabili sau cu combinatorul. Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să aibă puritatea de 98% şi germinaţia peste 90%. Pentru a preveni atacul de tăciune zburător (Ustilago avenae) şi tăciune îmbrăcat (Ustilago kölleri), sămânţa se tratează cu Vitavax 200 FF (300 ml/100 kg sămânţă). Se obţin rezultate bune şi prin tratamentul cu formalină 40 CS (350 cm3/100 l apă, folosindu-se 250 l soluţie la 1 t sămânţă, prin scufundare sau stropire-sudaţie). Semănatul se face în urgenţa I, când temperatura solului este de 2-3oC, la distanţa de 12,5-15 cm, cu o desime de 450-550 boabe germinabile/m2, folosind o cantitate de sămânţă de 120-140 kg/ha. Lucrările de îngrijire. Imediat după semănat, terenul se tăvălugeşte. Combaterea integrată a buruienilor se face prin respectarea rotaţiei şi cu ajutorul erbicidelor Sare DMA 33 (2 l/ha), Buctril M 280 (1 l/ha. Pentru combaterea gândacului bălos (Oulema melanopa L.) se tratează la avertizare cu Sinoratox 35 CE (l,5-3,5 l/ha). Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Alegerea momentului recoltării şi scurtarea duratei ei au mare importanţă, deoarece coacerea fiind eşalonată au loc pierderi însemnate de recoltă prin scuturare. Recoltarea pentru boabe se face la începutul maturării depline, cu combina pentru cereale. Recoltarea ovăzului pentru masă verde are loc în faza de burduf, până la apariţia paniculului, iar pentru fân, de la apariţia paniculului până la înflorire. 6.4 Secara - Secale cereale L. var vulgare Körn.

6.4.1 Importanţă Secara se cultivă în primul rând pentru hrana omului, fiind a doua cereală

panificabilă după grâu şi reuşeşte în condiţii vitrege, valorificând solurile acide sau cele nisipoase precum şi zonele cu climă rece şi umedă din ţările nordice. În furajarea animalelor se foloseşte ca nutreţ concentrat, masă verde sau fân, caz în care se cultivă singură sau în amestec cu măzărichea de toamnă, formând borceagul de toamnă. Suprafaţa cultivată cu secară pe glob este de 9,6 mil. ha, iar producţia medie de 2,34 t/ha, în timp ce în ţara noastră secara se cultivă pe 8,3 mii ha, iar producţia medie este de 1,80 t/ha (Anuarul FAO, 2001).

Boabele de secară conţin 13% apă, 12,3% proteine, 2% grăsimi, 68,4% extractive neazotate, 2,4% celuloză, 1,9% cenuşă. Valoarea nutritivă a 100 kg boabe este de 118 U.N..

6.4.2 Însuşiri morfologice Secara formează un sistem radicular bine dezvoltat şi cu o mare capacitate de solubilizare a compuşilor greu solubili din sol. Volumul mare al sistemului radicular şi capacitatea ridicată de solvire şi absorbţie a acestuia, explică cerinţele reduse ale secarei faţă de sol. Tulpina are 5-6 internoduri, iar înălţimea la formele cultivate este de 120-180 cm. Frunzele au în faza tânără culoarea roşiatic-violacee, apoi antocianul dispare şi devin verzi-albăstrui. Inflorescenţa este un spic cu câte un singur spiculeţ biflor, la fiecare călcâi al rahisului, protejat de 2 glume, iar paleea inferioară este aristată. Fructul este o cariopsă golaşă, de culoare verzuie până la gălbui, forme diferite şi MMB de 30-40 g (Bîlteanu Gh şi col., 1983).

6.4.3 Sistematică şi soiuri

Secara cultivată aparţine genului Secale, iar soiurile cultivate la noi în ţară sunt: Amando, Apart, Gloria, Impuls (formă de primăvară), Marlo, Orizont, Quadriga, Raluca, Rapid, Suceveana.

71

6.4.4 Cerinţe faţă de climă şi sol

Perioada de vegetaţie a secarei cultivate la noi în ţară este de 280-290 zile, iar suma gradelor de temperatură în perioada de vegetaţie este de 1800-2100oC, în funcţie de soi şi climă. Secara este o plantă rezistentă la iernare, depăşind în această privinţă grâul şi orzul de toamnă. Deoarece are o creştere rapidă a tulpinii primăvara, secara valorifică mai bine decât alte plante rezerva de apă din timpul iernii, reuşind şi în zonele mai secetoase. Valorifică bine terenurile sărace, fiind puţin pretenţioasă faţă de sol, datorită sistemului radicular profund şi a capacităţii mari de absorbţie. Se cultivă cu rezulate bune pe nisipurile din sudul Olteniei, vestul Transilvaniei şi nord-estul Bărăganului, precum şi în zonele submontane din Moldova, Transilvania, Muntenia şi Oltenia.

6.4.5 Tehnologia de cultivare pentru furaj

Rotaţia. Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol şi planta premergătoare, însă rezultate bune se obţin după premergătoare care părăsesc terenul devreme ca: mazăre, borceag, porumb furajer, in, cartof. Nu se recomandă ca secara să urmeze după culturile atacate de boli transmise prin sol, după cele recoltate târziu sau după culturi tratate cu erbicide triazinice în doze mari. Secara este o bună premergătoare pentru toate plantele din zona ei de cultivare, deoarece eliberează terenul devreme, lasă solul curat de buruieni şi permite executarea lucrărilor solului la timp. Fertilizarea. Consumul de elemente nutritive pentru 1000 kg boabe şi paiele aferente este de 20-30 kg N, 10-15 kg P2O5 şi 20-30 kg K2O. Deşi capacitatea de absorbţie a elementelor nutritive este mare, prin faptul că secara se cultivă pe soluri sărace, reacţionează bine la îngrăşăminte. Se recomandă aplicarea a 50-60 kg/ha N, în primăvară la pornirea în vegetaţie, 50-70 kg/ha P2O5 şi 40-50 kg/ha K2O, toamna sub arătură. Lucrările solului. Se face o arătură de vară sau toamnă la adâncimea de 20- 22 cm, care apoi este menţinută curată de buruieni. Înaintea semănatului se pregăteşte patul germinativ cu combinatorul, la adâncimea de semănat, iar patul germinativ trebuie să fie bine tasat şi mărunţit, deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă şi deci pericolul dezgolirii lui prin tasarea solului înfoiat este mai mare. Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să aibă puritatea de 98%, germinaţia de peste 85% şi să fie liberă de scleroţi de cornul secarei. Sămânţa se tratează cu Vitavax 200 FF (300 ml/100 kg sămânţă). Semănatul se face cu semănători universale (SUP-21, SUP-29) toamna devreme, între 25 septembrie-5 octombrie în sud şi între 15-25 septembrie în zonele subcarpatice. Distanţa între rânduri este de 12,5-15 cm, adâncimea de semănat de 3-4 cm pe solurile mijlocii şi de 5-6 cm pe solurile nisipoase. Desimea de semănat este de 500-600 boabe germinabile/m2, care se asigură folosind 140-200 kg/ha sămânţă. Lucrările de îngrijire. În primăvară se recomandă tăvălugirea culturilor cu plante dezrădăcinate, în timp ce combaterea buruienilor se face prin respectarea rotaţiei sau prin erbicidare cu 2,4 D Sare de amină 33 LS (1,5-2,0 l/ha), Illoxan 28 CE (2,5 l/ha). Acolo unde se impune, toamna se aplică o udare de răsărire cu 300-400 m3/ha, iar în timpul vegetaţiei 1-2 udări cu norme de 300-400 m3/ha. Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Secara pentru nutreţ verde se poate consuma prin păşunat când plantele au 20-25 cm înălţime, iar pentru administrare la iesle se recoltează când plantele au 30-35 cm înălţime şi se foloseşte timp de 15-20 zile, până la ieşirea din burduf. Recoltarea pentru boabe se face cu combina când umiditatea acestora este de 14%. În cazul folosirii prin păşunat, producţiile de masă verde sunt de 15-25 t/ha, iar la folosirea prin cosit şi administrat la iesle, de 25-35 t/ha. La noi în ţară, în arealul ei de cultură, secara dă producţii de 3000-5000 kg/ha boabe, însă media pe ţară este de 1800 kg/ha. Producţia de paie la secară este de două ori mai mare decât cea de boabe.

Întrebări:

Prezentaţi tehnologia de cultivare a porumbului furajer. Prezentaţi tehnologia de cultivare a orzului. Prezentaţi tehnologia de cultivare a ovăzului. Prezentaţi tehnologia de cultivare a secarei.

72

CAPITOLUL VII

LEGUMINOASE ANUALE FURAJERE

7.1 Mazărea comună - Pisum sativum L.

Mazărea furajeră - Pisum sativum ssp. arvense L. 7.2 Soia - Glycine max (L.) Merr. 7.3 Măzărichea de toamnă - Vicia pannonica Cr.

Măzărichea păroasă - Vicia villosa Roth. Măzărichea de primăvară - Vicia sativa L.

Leguminoasele anuale furajere sunt folosite în alimentaţia animalelor sub formă

de concentrate (mazăre, bob, soia, lupin), nutreţ verde sau fân, de obicei în amestec cu o cereală (mazăre, măzăriche, latir, lupin, seradelă,fasoliţă), sau pentru nutreţ murat obţinut tot în amestec cu alte plante (bob, lupin etc). Leguminoasele anuale furajere sunt plante slab rezistente la secetă, în majoritatea lor productive. Datorită perioadei mai scurte de vegetaţie, valorifică mai slab gunoiul de grajd şi îngrăşămintele cu azot, fiind în schimb pretenţioase faţă de fosfor, potasiu şi calciu. Nutreţul obţinut, mai cu seamă seminţele, conţine cantităţi mari de proteină şi din această cauză se cultivă în amestec cu gramineele anuale de nutreţ, obţinându-se în acest fel un furaj mai echilibrat în principii nutritivi.

7.1 Mazărea comună - Pisum sativum L.

Mazărea furajeră - Pisum sativum ssp. arvense L.

7.1.1 Importanţă

Mazărea se cultivă pe suprafeţe mari, fiind utilizată în alimentaţia omului, în industria conservelor şi ca plantă de nutreţ sub diferite forme: concentrate, fân, nutreţ verde sau însilozat. Boabele de mazăre se folosesc în furajarea animalelor, în special a vacilor cu lapte, a porcilor, sau în hrana tineretului, având un conţinut mare de proteine cu un ridicat grad de digestibilitate. Consumul în cantităţi mari a boabelor provoacă un exces proteic în organism sau formarea unor compuşi toxici prin degradarea proteinelor (când mazărea este veche), acestea putând determina îmbolnăvirea animalelor. Seminţele de mazăre conţin o serie de vitamine: A, B1,, C; 100 kg seminţe echivalează cu 109 U.N. Vrejii de mazăre conţin aproape de trei ori mai multe proteine în comparaţie cu paiele de cereale; 100 kg vreji echivalează cu circa 33 U.N. Pentru folosirea ca fân sau masă verde, mazărea se seamănă în amestec cu alte plante furajere: secară, orz, orzoaică, ovăz, formând borceagul sau cu porumb, sorg etc..

7.1.2 Însuşiri morfologice

Mazărea comună şi mazărea furajeră, au rădăcină pivotantă, bine dezvoltată, cu numeroase ramificaţii laterale pe care se găsesc nodozităţi; tulpina lungă de 35-200 cm, care poate fi simplă sau ramificată de la bază; frunzele paripenate, cu 2-3 perechi de foliole alungit-ovoidale sau rotunde, cu 2 stipele mari amplexicaule, de formă semicordată la mazărea comună şi foliole ovate sau eliptice, dinţat-crenate, iar stipelele au la bază o pată violacee, la mazărea furajeră.

Florile sunt de culoare albă sau violet-roşcată, dispuse la subsuoara frunzelor câte una sau mai multe, la mazărea comună şi solitare (rar 2-3) pestriţ colorate (vexilul violet-deschis, aripioarele roşii-purpurii şi carena alb-verzuie), la mazărea furajeră. Mazărea este o plantă autogamă, fructul fiind o păstaie dehiscentă cu 3-7 seminţe globuloase, netede, de culoare galbenă, verzuie, brună sau albă la mazărea comună şi verzi-cenuşii cu puncte brune până la negre, la mazărea furajeră.

73

7.1.3 Sistematică şi soiuri

Soiurile cultivate la mazărea comună sunt: Alfeta, Alina, Atol, Baccara, Corina, Dora, Eiffel, Grafila, Marina, Monique, Montana, Profi, Renata, Rodil, Turbo, Vedea, iar la mazărea furajeră, din forma de toamnă (hiemale), soiul Caracal 39, iar din forma de primăvară (aestivale), soiul Magistra (lista oficială a soiurilor, 2002).

7.1.4 Cerinţe faţă de climă şi sol

Mazărea este puţin pretenţioasă faţă de factorii de vegetaţie. Cerinţele faţă de căldură sunt moderate, temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 1-20C; plantele în primele faze de vegetaţie pot suporta temperaturi scăzute de - 4 - -60C, iar formele de toamnă ale mazării furajere rezistă până la - 18 - -200C. Ambele specii de mazăre au cerinţe destul de mari faţă de apă, însă cultivate în scop furajer se dezvoltă bine pe seama apei acumulată în sol în timpul toamnei şi iernii. Nu pot suporta seceta prelungită, mai ales în perioada înflorire-fructificare, dar nici excesul de apă. Solurile cele mai bune pentru cultivarea mazării sunt cele mijlocii, fertile, bogate în calciu, cu reacţie neutră sau slab alcalină; nu sunt bune solurile grele, acide. Mazărea furajeră se poate cultiva şi pe soluri nisipoase.

7.1.5 Tehnologia de cultivare pentru furaj

Rotaţia. Mazărea poate urma după culturi bine îngrijite, care lasă terenul curat de buruieni. Sunt bune premergătoare prăşitoarele şi cerealele de toamnă şi primăvară. Mazărea nu se autosuportă şi nu trebuie să revină pe acelaşi teren decât după 4-6 ani. Mazărea este o foarte bună premergătoare pentru toate plantele şi în primul rând pentru cerealele de toamnă.

Fertilizarea. Datorită capacităţii mari a rădăcinilor de a solubiliza substanţele nutritive din combinaţiile greu solubile ale solului şi de a fixa, prin nodozităţi, azotul atmosferic, mazărea nu este pretenţioasă la îngrăşăminte. Pe solurile sărace se pot folosi 30-35 kg/ha N şi 40-60 kg/ha P2O5; gunoiul de grajd se administrează plantei premergătoare.

Îngrăşămintele cu microelemente (molibden, bor, mangan), influenţează pozitiv formarea nodozităţilor şi se pot aplica extraradicular prin stropirea plantelor sau prin tratarea seminţelor.

Lucrările solului. Se efectuează arături adânci, vara sau toamna, în funcţie de planta premergătoare, iar pregătirea patului germinativ se face cu grapa cu discuri sau combinatorul, la adâncimea de semănat.

Sămânţa şi semănatul. Se foloseşte numai sămânţă sănătoasă, care se tratează cu Mancoben PTS (200 g/100 kg sămânţă), cu Metoben (200 g/100 kg sămânţă) împotriva antracnozei şI ofilirii fuzariene, iar în ziua semănatului, cu Nitragin (4-5 flacoane/100 kg sămânţă). Semănatul mazării se face primăvara devreme şi toamna, la mazărea furajeră formele de toamnă, cu semănători universale la distanţa de 12,5-15 cm între rânduri şi 5- 8 cm adâncime. La mazărea comună, semănată în cultură pură, se foloseşte o cantitate de sămânţă de 250-350 kg/ha, iar în amestec cu ovăzul se foloseşte 140-200 kg/ha mazăre şi 60-80 kg/ha ovăz. La mazărea furajeră în cultură pură se foloseşte 150-200 kg/ha sămânţă, iar la borceagul de primăvară 100-150 kg/ha mazăre şi 50-60 kg/ha ovăz; borceagul de toamnă se seamănă cu o normă de sămânţă de 120-150 kg/ha, din care 80-100 kg/ha mazăre şi 40-50 kg/ha secară, orz sau grâu.

Lucrările de îngrijire. Culturile de mazăre pentru nutreţ nu cer îngrijiri speciale. Tăvălugitul după semănat este necesar când stratul superficial al solului este uscat. Borceagul de toamnă cu mazăre se poate tăvălugi şi primăvara, dacă se observă dezrădăcinarea plantelor. Lucrarea cu sapa rotativă cu colţii întorşi sau cu grapa stelată se poate face pentru distrugerea buruienilor, însă trebuie făcută cu multă atenţie şi numai până când plantele au ajuns la 6-8 cm înălţime. Când mazărea se cultivă singură, buruienile se combat cu Basagran 48 EC (2-3 l/ha) aplicat postemergent, cu Pivot 100 LC (0,5-0,7 l/ha) şi Treflan 24 EC (3 l/ha).

Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Culturile pure de mazăre pentru masă verde, se recoltează în faza de înflorire, iar borceagurile cu mazăre în momentul formării primelor păstăi. Recoltarea borceagului cu mazăre pentru însilozare se face la formarea

74

seminţelor în păstăi. Pentru boabe, mazărea în cultură pură se recoltează când plantele şi 2/3 din păstăi s-au îngălbenit. Gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum) se combate cu sulfură de carbon 1 litru la 1 tonă sămânţă sau cu Carbetox 1,5 l/ha, Sinoratox 35 EC (1,5 l/ha).

Producţia. Culturile pure şi borceagurile cu mazăre dau producţii de 30-35 t/ha masă verde. De la culturile pure de mazăre pentru sămânţă se pot obţine producţii de 1500-3000 kg/ha.

7.2 Soia - Glycine max (L.) Merr.

7.2.1 Importanţă

Soia este una dintre cele mai vechi plante de cultură, originară din China şi are întrebuinţări multiple: în alimentaţia omului, materie primă în industria alimentară şi chimică, valoroasă plantă furajeră. În furajarea animalelor soia se foloseşte ca furaj concentrat, masă verde, fân şi nutreţ murat. Seminţele de soia au o valoare nutritivă ridicată (1 kg echivalează cu 1,38 UN) cu un conţinut mare de proteine, grăsimi, vitamine.

Vrejii, pleava şi turtele rămase de la extracţia uleiului constituie, de asemenea, furaje valoroase. Furajul verde de soia are consumabilitate redusă datorită perozităţii pronunţate, de aceea se recomandă cultivarea cu alte plante bine consumate de animale (porumb, sorg, iarbă de Sudan). Datorită valorii sale, soia se cultivă pe glob pe aproximativ 23,24 mil. ha, iar în ţara noastră pe circa 45 mii ha (Anuarul FAO, 2001).

7.2.2 Însuşiri morfologice

Soia are rădăcina principală pivotantă, care pătrunde în sol la 1-2 m, iar rădăcinile laterale până la 30-40 cm. Tulpina, înaltă de 50-200 cm, este dreaptă, ramificată, păroasă. Frunzele sunt trifoliate, păroase şi cad la maturitatea plantei; stipelele sunt mici. Florile sunt mici, de culoare liliachie, albă-liliachie, albă-gălbuie, grupate câte 3-9 în raceme scurte, în axila frunzelor. Fructul este o păstaie puţin curbată, păroasă, dehiscentă, cu 2-5 seminţe de culoare albă, gălbuie, verde, cafenie etc.. Soia este o plată autogamă, cu durata înfloririi de 18-27 zile.

7.2.3 Sistematică şi soiuri

Pentru producerea furajului se cultivă soiurile semitardive şi tardive, cu frunze bogate şi creştere viguroasă, ca: Agat, Atlas, Columna, Cresir, Danubiana, Diamant, Evans, Gadir, Hodgson, Ilfov, Lena, Perla, Triumf, Stil, Victoria, Zefir (lista oficială a soiurilor, 2002). De asemenea se cultivă şi soiuri modificate genetic: S0994RR, S1484RR, S2254RR.

7.2.4 Cerinţe faţă de climă şi sol

Soia este o plantă iubitoare de căldură, temperatura minimă de germinare a seminţelor fiind de 7-80C. Solurile cele mai bune pentru cultivarea soiei sunt cele profunde, permeabile, cu reacţie slab acidă sau neutră, cum sunt cernoziomurile şi solurile brun-roşcate. Soia nu se cultivă pe soluri grele, cu permeabilitate redusă, soluri sărăturoase sau acide. Condiţii favorabile de cultivare a soiei, sunt în nord-estul Moldovei, Câmpia Transilvaniei, vestul ţării şi Câmpia Munteniei şi Olteniei (Moga I. şi col., 1996).

7.2.5 Tehnologia de cultivare pentru furaj

Rotaţia. Soia nu are pretenţii deosebite faţă de planta premergătoare. Ea poate fi cultivată mai mulţi ani pe acelaşi teren (2-3 ani). Cel mai indicat este ca soia să se cultive după grâu, porumb, cartofi, sfeclă şi alte prăşitoare. Nu se va amplasa după porumbul tratat cu erbicide triazinice. La rândul său este o foarte bună premergătoare pentru toate celelalte culturi.

Lucrările solului. Arătura de bază se face la 18-22 cm, iar pe solurile puternic îmburuienate, la 25 cm adâncime. Mai importantă decât adâncimea este calitatea arăturii, prin care trebuie urmărită mărunţirea resturilor vegetale şi nivelarea terenului cât mai bine, încă din toamnă. În primăvară se lucrează cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.

75

Fertilizarea. Soia reacţionează pozitiv la îngrăşămintele cu azot administrate pe agrofond cu fosfor, în special pe solurile cu o fertilitate mai scăzută. Se recomandă doze mai moderate de îngrăşăminte cu azot (N40-60) şi fosfor (P50-60). Soia îşi procură o parte din cantitatea de azot prin intermediul bacteriilor simbiotice, însă la semănatul în amestec cu o graminee anuală furajeră, se va ţine seama şi de cerinţele acesteia. Gunoiul de grajd se recomandă să fie administrat la culturile premergătoare.

Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat se foloseşte numai sămânţă din ultima recoltă, cu puritatea şi germinaţia ridicată. Sămânţa se tratează cu Mancozeb 80 (300 g/100 kg sămânţă) împotriva ascochitozei, putregaiului fusarian şi arsurii bacteriene. În aceeaşi zi cu semănatul, sămânţa se bacterizează, folosind 4 flacoane preparat pentru cantitatea de sămânţă necesară la hectar. Pentru boabe, nutreţ verde sau siloz, în cultură pură, soia se seamănă în rânduri distanţate la 60-70 cm, cu 50-60 boabe germinabile/m2. Cantitatea de sămânţă la hectar este de 60-90 kg, depinzând mult de valoarea utilă şi de MMB. Soia, în amestec cu porumb pentru masă verde, se va semăna la distanţa de 25- 30 cm între rânduri, cu o normă de 80-100 kg/ha porumb şi 50-60 kg/ha soia. Amestecul de soia şi porumb pentru însilozare se seamănă la distanţa de 70-80 cm între rânduri, folosindu-se 12-15 kg/ha porumb şi 30-40 kg/ha soia. Soia, în amestec cu iarba de Sudan, se seamănă pentru masă verde la 25-30 cm între rânduri, cu 15-18 kg/ha iarbă de Sudan şi 35-40 kg/ha soia.

Epoca optimă de semănat este când temperatura solului este de 8-100C, dar este influenţată şi de planta cu care se cultivă în amestec. Soia se seamănă cu semănătoarea SPC-6 (8), prevăzută cu discuri corespunzătoare, la adâncimea de 5-7 cm pe solurile uşoare şi la 3-5 cm pe solurile mai grele.

Lucrările de îngrijire. Pentru combaterea buruienilor sunt necesare 3-4 praşile mecanice şi 2-3 praşile manuale, în funcţie de starea de îmburuienare a terenului. O combatere mult mai eficace a buruienilor se realizează prin combinarea praşilelor mecanice cu erbicidarea. Dintre erbicide, rezultate bune în combaterea buruienilor monocotiledonate se obţin cu Trifluron 24 EC, Dual 500, Fusilade Super 125 EC, Lasso 48 EC în doze 3-4 l/ha. În combaterea buruienilor dicotiledonate, eficacitate mare are erbicidul Pivot 100 LC în doze de 0,5-0,75l/ha, care se aplică în benzi şi erbicidul Basagran 48 CS în doză de 1,5-2 l/ha, aplicat după răsărirea buruienilor, dar înainte ca ele să formeze 4-6 frunze.

În timpul vegetaţiei, bolile apărute (mana, septorioza) pot fi combătute cu Mancozeb 80 în concentraţie de 0,25 % şi cu Zineb 75% în concentraţie de 0,3%.

Una din cele mai importante măsuri de sporire a producţiei la soia o constituie irigarea, în zonele din sudul ţării, precum şi în alte zone, în anii secetoşi, nu se pot concepe producţii mari de furaj fără irigare.

Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Soia se recoltează când frunzele s-au îngălbenit, păstăile de la baza tulpinii s-au uscat, iar boabele sunt tari. Culturile pure de soia pentru masă verde se recoltează în timpul înfloritului, iar cele pentru însilozare, când seminţele din păstăile de pe tulpina principală sunt în faza de lapte-ceară. Culturile în amestec cu alte plante se recoltează ţinând seama de faza optimă a acestora. Amestecurile cu porumb, sorg, iarbă de Sudan, se recoltează pentru masă verde la apariţia inflorescenţei gramineelor respective, iar pentru siloz, în faza de lapte-ceară a boabelor.

Producţia de seminţe este de 3000-4000 kg/ha. Producţia de masă verde, la culturile pure, este de 35-40 t/ha şi ajunge până la 50 t/ha în cazul amestecurilor de soia cu porumb sau sorg.

7.3 Măzărichea de toamnă - Vicia pannonica Cr.

Măzărichea păroasă - Vicia villosa Roth. Măzărichea de primăvară - Vicia sativa L.

7.3.1 Importanţă

Măzărichile se cultivă împreună cu o cereală, alcătuind borceagurile, pentru masă verde, fân, semifân, nutreţ murat. Furajul obţinut de la măzărichi este bogat în proteină, cu un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate. Valoarea nutritivă a unui kg masă

76

verde este de 0,10-0,15 U.N., fiind posibilă realizarea a 3500-4500 UN/ha la măzărichile de toamnă şi 3000-3500 UN/ha la măzărichea de primăvară.

Deoarece borceagurile de toamnă şi primăvară cu măzăriche eliberează terenul devreme, permit realizarea unei culturi succesive. În furajarea animalelor se folosesc şi vrejii rezultaţi din culturile pentru sămânţă, iar seminţele se utilizează în cantităţi mici, în amestec cu alte concentrate, deoarece pot produce intoxicaţii datorită glicozidului vicianină.

7.3.2 Însuşiri morfologice

Măzărichile sunt plante anuale, cu rădăcina pivotantă, bine dezvoltată, profundă, cu numeroase ramificaţii. Măzărichea de primăvară are tulpina lungă de 30-100 cm, frunzele paripenat-compuse, terminate cu cârcei, cu foliole eliptice până la obovate, mucronate, slab păroase, florile de culoare violet cu diferite nuanţe, până la roz sau chiar albe, inserate câte 1-3 la subsuoara frunzelor.

Măzărichea păroasă are tulpini ramificate, vilos păroase, lungi de 30-70 (100) cm, frunze paripenat-compuse, cu cârcei, cu 6-10 perechi de foliole alungit-lanceolate, flori albastre-violacei, dispuse câte 20-30 în raceme axilare.

Măzărichea albă are tulpină vilos-păroasă, lungă de 60-120 cm, frunze paripenat-compuse, cu cârcei, cu 4-9 perechi de foliole scurt peţiolate, ovale, obtuze sau trunchiate, mucronate, 2-4 flori albe-gălbui dispuse în raceme axilare scurte.

Păstaia la măzărichi este polispermă, dehiscentă, cu seminţe brune, marmorate, mai mari la măzărichea de primăvară şi negricioase şi mici la măzărichea de toamnă. Soiurile cultivate sunt Suceava 54 la măzărichea de primăvară, Fundulea 39 şi Crantz, la măzărichea de toamnă şi I.C.A..-H., la măzărichea păroasă.

7.3.3 Cerinţe faţă de climă şi sol

Măzărichile au cerinţe diferite, în funcţie de specie. Astfel, la măzărichea de primăvară temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 1-30C, plantele tinere putând suporta temperaturi scăzute până la - 5 - -60C; are cerinţe destul de mari faţă de apă (500-600 mm anual), mai ales în faza de înflorire-formarea seminţelor. Măzărichile preferă solurile profunde, fertile, cu reacţie neutră sau slab acidă. În ţara noastră, măzărichile găsesc condiţii bune de creştere în zona de cultivare a porumbului

7.3.4 Tehnologia de cultivare pentru furaj

Rotaţia. Măzărichile de toamnă urmează după cereale, culturi furajere sau alte culturi care părăsesc terenul devreme. Măzărichea de primăvară se poate cultiva după un număr mare de culturi, dar cele mai bune premergătoare sunt prăşitoarele. Măzărichile sunt premergătoare excelente pentru toate culturile, îndeosebi pentru grâul de toamnă şi pentru plantele furajere în cultură succesivă. Măzărichile se pot cultiva mai mulţi ani pe acelaşi teren, fără diminuarea producţiei.

Lucrările solului. Pentru borceagurile de toamnă arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare, numai dacă solul este suficient de umed, pentru ca această lucrare să se facă în condiţii bune. În condiţii de secetă se face o mobilizare superficială a solului, la 8-10 cm, imediat după recoltarea plantei premergătoare, iar cu 8-10 zile înainte de semănat, se execută arătura. După arat terenul se mărunţeşte şi se nivelează cât mai bine. Pentru borceagurile de primăvară se face arătura de toamnă, iar primăvara se pregăteşte patul germinativ.

Fertilizarea. La aplicarea îngrăşămintelor se va ţine seama de cultura succesivă care urmează, sistemul de fertilizare stabilindu-se pentru ambele culturi. Gunoiul de grajd nu este bine valorificat de către culturile de măzăriche, iar dacă totuşi se administrează, se realizează sporuri mari de producţie la cultura a doua, mai ales în condiţii de irigare. La aplicarea îngrăşămintelor cu azot se ţine seama de concurenţa ce se poate crea între cereale şi leguminoase, în defavoarea leguminoaselor. Măzărichea albă şi măzărichea părosă reacţionează puternic la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, în timp ce măzărichea de primăvară răspunde cu sporuri mai mici de producţie. Îngrăşămintele cu azot, la borceag, nu depăşesc doza de N64 kg/ha, decât pe soluri sărace, îngrăşămintele cu fosfor şi eventual cele cu potasiu se calculează pentru ambele culturi şi se administrează din toamnă.

77

Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de măzăriche trebuie tratată cu Nitragin, când în rotaţie nu s-au cultivat şi alte leguminoase timp de 4-6 ani, iar sămânţa cerealelor se tratează cu fungicide pentru combaterea mălurii şi tăciunelui. În cazul în care solul este infestat cu dăunători se fac tratamente de 20-30 kg/ha Duplitox sau Heclatox.

Borceagurile de toamnă se seamănă în perioada de la sfârşitul lunii august până la jumătatea lunii septembrie, iar dacă solul este uscat, semănatul se prelungeşte până la sfârşitul lunii septembrie. Borceagul de primăvară se seamănă primăvara devreme. În cadrul conveierului verde, borceagul de primăvară se poate semăna eşalonat, la interval de 10-15 zile între epoci. Norma de sămânţă la borceagul de toamnă este de 140- 180 kg/ha, raportul dintre măzăriche şi cereală fiind de 2:1 sau 1:1, iar borceagul de primăvară se seamănă cu norma de 160-180 kg/ha, cu raportul dintre măzăriche şi cereală de 2:1 pentru fân sau semifân şi de 1:1 pentru masă verde. Toate borceagurile se seamănă în rânduri obişnuite, iar sămânţa se încorporează la adâncimea de 3-6 cm.

Lucrările de întreţinere. Tăvălugitul după semănat este necesar când stratul superficial al solului este uscat. Lucrarea cu sapa rotativă cu colţii întorşi sau cu grapa stelată se poate face pentru distrugerea buruienilor, însă trebuie făcută cu multă atenţie şi numai până când plantele au ajuns la 6-8 cm înălţime.

Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Pentru sămânţă, se recoltează într-o singură fază, direct cu combina din lan., când 80-90% din păstăi s-au brunificat. Pentru masă verde, borceagurile se recoltează eşalonat, începând cu momentul când planta de susţinere a ajuns la 40-50 cm înălţime (faza de burduf) şi când producţia este de cel puţin 10 t/ha masă verde. Epoca finală de recoltare pentru folosirea nutreţului verde în hrana animalelor corespunde cu începutul înspicării cerealei la borceagul de toamnă cu secară şi cu orz şi cu înspicarea completă a cerealei la borceagul de toamnă cu grâu şi la borceagul de primăvară. Recoltarea borceagului pentru însilozare poate întârzia până la formarea primelor seminţe în păstăile de măzăriche. Pentru fân, borceagul de primăvară se recoltează în faza de înflorire a măzărichii, iar dacă proporţia de ovăz este mai mare, se recoltează până la înflorirea ovăzului.

Producţia. La borceagurile de toamnă producţia este de 1000-1600 kg/ha sămânţă, din care 400-600 kg măzăriche. La borceagul de primăvară se obţine 1500- 2000 kg/ha sămânţă, din care 800-1000 kg măzăriche. Borceagurile de toamnă dau producţii medii de peste 30 t/ha masă verde, la epoca finală de recoltare, iar borceagul de primăvară de 25-30 t/ha.

Întrebări: Prezentaţi tehnologia de cultivare a mazării comune. Prezentaţi tehnologia de cultivare a soiei. Prezentaţi tehnologia de cultivare a măzărichilor.

78

CAPITOLUL VIII LEGUMINOASE PERENE FURAJERE

8.1 Lucerna albastră - Medicago sativa L. 8.2 Trifoiul roşu - Trifolium pratense L. 8.1 Lucerna albastră - Medicago sativa L.

8.1.1 Importanţă

Lucerna este o plantă de climat temperat, cu o plasticitate ecologică foarte largă, fiind adaptată la diferite condiţii de climă şi sol. Se cultivă în toate continentele, ocupând pe glob o suprafaţă de peste 15,7 mil. ha. Cele mai mari suprafeţe cu lucernă se cultivă în S.U.A., Argentina, Rusia, Italia şi Franţa, iar în ţara noastră suprafaţa cultivată cu lucernă a crescut de la 136,3 mii ha în 1938, la 340,0 mii ha în 2001 (Anuarul statistic FAO, 2001).

Larga răspândire în cultură a lucernei se explică prin productivitatea ei ridicată, însuşirile biologice deosebite şi calitatea superioară a furajului. În condiţii normale se pot realiza 7-8 t/ha s.u. în cultură neirigată şi 12-15 t/ha s.u. în cultură irigată.

Lucerna poate fi utilizată cu rezultate foarte bune sub formă de nutreţ verde, fân, nutreţ însilozat, granule sau brichete, constituind o componentă importantă în raţiile furajere la multe specii şi categorii de animale.

Lucerna este considerată planta furajeră ce produce cea mai mare cantitate de proteină digestibilă la unitatea de suprafaţă (1022 kg/ha P.D., la o producţire de 7 t/ha s.u., recoltată la îmbobocit-înflorit).

Proteina din lucernă are un conţinut bogat în aminoacizi esenţiali, conferindu-i o valoare biologică ridicată.

Pe lângă proteină, lucerna conţine cantităţi mari de săruri minerale (Ca, K, Mg, Na), vitamine (A, B2, C, D, E, K) şi substanţe extractive neazotate. Conţinutul în fosfor este uneori insuficient (<0,15%), aspect ce poate fi evitat printr-o fertilizare adecvată cu îngrăşăminte fosfatice.

La lucerna în stare prospătă s-a constatat prezenţa în compoziţia sa chimică a saponinelor (0,3-1,8 % din s.u.), care se consideră că reprezintă cauza principală a apariţiei meteorizaţilor la rumegătoare.

De asemenea, lucerna prezintă importanţă şi ca plantă amelioratoare a solului, pe care-l îmbogăţeşte în azot datorită simbiozei cu bacteria Rhizobium meliloti, îl lasă curat de buruieni, cu o bună structură şi previne salinizarea secundară în condiţii de irigare.

În zonele de stepă şi silvostepă lucerna constituie o componentă de bază în alcătuirea amestecurilor pentru înfiinţarea pajiştilor semănate. Lucerna este şi o bună plantă meliferă.

8.1.2 Însuşiri morfologice

Lucerna este o plantă perenă, ce trăieşte 8-10 ani sau mai mult, însă producţii economice se obţin în primii 3-5 ani.

Rădăcina este pivotantă, profundă, ce poate ajunge până la 10-12 m adâncime sau mai mult, dar masa principală de rădăcini (80-85%) se găseşte în primii 40-50 cm ai solului.

Tulpina primară se întâlneşte numai la plantele tinere în anul I, după care din ea rămâne partea inferioară numită “colet”. Din mugurii de pe colet, situat la 1-3 cm în sol, se formează lăstari în fiecare primăvară şi după fiecare folosire (cosit, păşunat). Importanţa coletului rezidă şi din faptul că reprezintă locul de acumulare a substanţelor de

79

rezervă (zaharuri, amidon, hemiceluloză etc.) necesare creşterii lăstarilor şi rezistenţei la ger.

Lăstarii sunt ramificaţi, muchiaţi, glabri sau slab păroşi, erecţi sau ascendenţi şi au înălţimea de 60-100 cm. Ei cresc sub formă de tufă şi mai rar culcaţi pe sol (la unele soiuri ce se pretează şi la păşunat).

Frunzele sunt trifoliate, cu foliole ovate sau lanceolate, dinţate în treimea superioară, foliola mediană mai lung peţiolată decât cele laterale.

Florile sunt albastre-violacei, zigomorfe, pe tipul cinci, grupate în raceme axilare alungite.

Fructul este o păstaie polispermă, răsucită, cu 2-4 spire. Seminţele sunt reniforme sau drepte, de culoare galben-verzuie sau galben-brunie, cu luciu slab, având dimensiunile de 1,6-2,5 mm lungime, 1,0-1,2 mm lăţime, 0,6-1,1 mm grosime şi MMB = 1,2-2,5 g. Prin învechire seminţele îşi pierd luciul şi devin brune (Varga P. şi col., 1973).

8.1.3 Sistematică şi soiuri

Lucerna face parte din familia Fabaceae, (Leguminosae), tribul Trifolieae, genul Medicago, care cuprinde 62 de specii, din care 11 se găsesc şi pe teritoriul ţării noastre. Dintre acestea prezintă importanţă ecnomică ridicată doar trei specii: Medicago sativa L., M. falcata L. şi M. media Martyn. (M. varia sau M. hybrida), care au fost introduse în cultură.

În ţara noastră se află în cultură a gamă largă de soiuri create la ICCPT Fundulea, care satisfac în mare parte pretenţiile cultivatorilor.

Adonis, omologat în 1987, este un soi sintetic, foarte productiv, produce o cantitate mare de sămânţă (> 800 kg/ha), mai precoce cu 5-7 zile decât Gloria, Triumf, Luteţia. Este rezistent la boli şi iernare, cu energie şi viteză de regenerare ridicată, fiind recomandat în condiţii de irigare, în amestec cu golomăţul.

Adonis cu 1-2 zile, cu mare capacitate de regenerare, cu o bună rezistenţă la iernare, secetă şi cădere, cu mare capacitate de producţie.

Fundulea 652, omologat în 1963, este primul soi de lucernă creat în ţara noastră, rezistent la iernare şi secetă, însă sensibil la vestejirea fuzariană; este recomandat pe terenurile neirigate.

Selena, omologat în 1991, este un soi sintetic, foarte productiv, cu un conţinut ridicat de proteină brută (22,69%), rezistent la secetă, iernare şi boli. Este recomandat pentru toate zonele de cultură, pe terenuri irigate, în amestec cu golomăţul.

Alături de acestea se mai cultivă şi soiurile: Capri, Cinna, Diane, Magnat, Maya, Norla, Sigma de provenienţă străină (lista oficială a soiurilor, 2002).

8.1.4 Cerinţele faţă de climă şi sol

Lucerna are o plasticitate ecologică largă, însă potenţialul ei productiv poate fi pus în evidenţă numai în anumite condiţii pedoclimatice.

Lucerna matură este rezistentă la temperaturi scăzute, însă plantele tinere, la semănatul de primăvară, sunt distruse la temperaturi de -5 - -60C. În timpul iernii lucerna matură suportă bine temperaturi de - 250C şi chiar peste -400C, când solul este acoperit cu zăpadă (după Jung şi Lavan, citaţi de Moga I., 1996).

Lucerna este o plantă de zi lungă, având cerinţe ridicate faţă de lumină mai ales la începutul creşterii. Creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor se realizează cu o fotoperioadă de 15-16 ore/zi şi o intensitate luminoasă de 16-18 mii de lucşi.

Faţă de sol lucerna are pretenţii ridicate. Cele mai indicate soluri sunt cele profunde, permeabile, fertile, bogate în humus, cu activitate microbiană intensă, bine aprovizionate în fosfor, potasiu şi calciu, cu o reacţie neutră sau slab alcalină, cum ar fi cernoziomurile, solurile aluvionare, brun-roşcate sau brune.

Lucerna valorifică bine şi solurile slab sărăturoase, drenate, precum şi cele nisipoase. Nu sunt recomandate solurile acide, grele, argiloase, compacte şi cu exces de umiditate.

Zonele de cultură cele mai favorabile pentru cultura lucernei se întâlnesc în Câmpia Dunării, Câmpia Banatului, centrul Câmpiei Transilvaniei, partea de NV şi NE a ţării, luncile principalelor râuri din zonele de stepă, silvostepă şi nemorală. Rezultate bune se obţin şi în centrul şi estul Câmpiei Române, nordul Dobrogei, SE şi centrul Moldovei.

80

8.1.5 Tehnologia de cultivare pentru furaj

Rotaţia. Lucerna nu este pretenţioasă faţă de planta premergătoare, dar se obţin rezultate bune când se cultivă după plante care lasă terenul curat de buruieni. Cele mai indicate premergătoare sunt cerealele de toamnă şi de primăvară, plantele furajere anuale care eliberează terenul până la sfârşitul verii. Prăşitoarele sunt considerate bune premergătoare pentru lucerna ce se seamănă primăvara, cu condiţia să elibereze terenul până la mijlocul toamnei, pentru a se putea pregăti solul în bune condiţii. Nu sunt bune premergătoare iarba de Sudan, sorgul, hibrizii sorg x iarbă de Sudan, hibrizii tardivi de porumb care eliberează terenul târziu şi lasă solul sărac în apă şi elemente nutritive. De asemenea, lucerna nu trebuie să urmeze după plante tratate cu erbicide triazinice în ultimii 3 ani, precum şi după ea însăşi decât după o perioadă egală cu minimum o dată şi jumătate timpului cât cultura a fost menţinută pe acel teren. Se evită în acest fel aşa numita ,,oboseală a solului” pentru lucernă.

Lucerna este o bună premergătoare pentru majoritatea plantelor de cultură, lăsând solul curat de buruieni, bine structurat şi bogat în elemente nutritive, în special azot şi calciu. Sunt indicate, în primul an după lucernă, prăşitoarele exigente faţă de azot şi cu perioada mai scurtă de vegetaţie (porumb siloz, hibrizi timpurii de porumb pentru boabe) sau plante rezistente la secetă (iarba de Sudan, hibridul sorg x iarba de Sudan etc), deoarece lucerna este o mare consumatoare de apă. Cerealele de toamnă pot urma după lucernă dacă desţelenirea se face cel târziu după coasa a II-a, există condiţii favorabile de umiditate şi dacă se iau măsuri pentru a evita fenomenul de cădere.

Fertilizarea şi amendamentarea. Lucerna este o mare consumatoare de elemente nutritive. Pentru 10 t/ha s.u. lucerna extrage din sol 340 kg azot, 70 kg fosfor, 200 kg potasiu şi 200 kg calciu (Moga I. şi col.,1996).

Azotul este asigurat în cea mai mare parte pe cale simbiotică şi din rezervele solului, dar pentru realizarea de producţii mari şi constante, mai ales în regiunile secetoase, se recomandă aplicarea unor doze mici de azot (N30-35) la desprimăvărare. Pe solurile cu conţinut redus de humus (< 2%) şi azot total, dozele de azot pot fi mai mari (N40-60), aplicate primăvara devreme sau fracţionat după primele coase.

Fosforul şi potasiul se aplică în funcţie de conţinutul solului în aceste elemente. Pentru lucernă conţinutul optim al solului în fosfor este de 8-10 mg/100 g sol, iar în potasiu de 18-19 mg/100 g sol.

Fosforul are un rol important în asimilarea azotului, sinteza proteinelor şi a hidraţilor de carbon. Aprovizionarea normală a solului cu fosfor la înfiinţarea lucernierei determină o bună dezvoltare a sistemului radicular. Efectul lipsei fosforului din această perioadă nu poate fi compensat în anii următori. Îngrăşămintele cu fosfor, în doze de P40-

100 (doze mai mari în condiţii de irigare şi pe soluri acide amendamentate), se aplică odată cu lucrările solului şi apoi la 2-3 ani.

Potasiul are rol important în sporirea rezistenţei plantelor la secetă, prin diminuarea transpiraţiei. În general, solurile ţării noastre sunt bine aprovizionate în potasiu, cu excepţia celor acide. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică în acelaşi mod ca şi cele cu fosfor.

Gunoiul de grajd este bine valorificat de lucernă pe toate tipurile de sol, dar mai ales pe cele acide şi pe terenurile irigate. Se poate aplica plantei premergătoare sau direct culturii de lucernă sub arătura de bază. În timpul folosirii culturii, gunoiul bine fermentat se aplică la suprafaţa solului, pe parcursul sezonului rece. Când se foloseşte gunoiul de grajd se renunţă la îngrăşămintele cu azot şi potasiu, iar cele cu fosfor se reduc cu până la 50-60%. Cele mai eficiente doze sunt de 35-40 t/ha la neirigat şi 60-80 t/ha în regim irigat.

Un rol important în nutriţia plantelor de lucernă îl au şi microelementele, în special molibdenul, borul, sulful şi cobaltul care stimulează procesul de fixare a azotului pe cale simbiotică, fierul, manganul şi zincul cu rol de catalizator în procesul de fotosinteză. Cea mai economică şi completă sursă de aprovizionare a solului cu microelemente o constituie gunoiul de grajd. La o doză de 45 t/ha gunoi, solul primeşte 560 g Cu, 3360 g Mn, 11 g Mo şi 1120 g Zn, iar în timp de 5 ani lucerna exportă, prin producţii, 300 g Cu, 2500 g Mn, 10 g Mo şi 1800 g Zn.

81

Lucrările solului. Lucerna este foarte pretenţioasă la modul de pregătire a terenului deoarece are seminţe mici, adâncimea de încorporare a acestora în sol este mică, iar puterea de străbatere a plantelor este redusă. Pe terenurile denivelate se recomandă ca înainte de aplicarea îngrăşămintelor şi efectuarea arăturii să se facă nivelarea, fără a disloca un strat de sol mai adânc de 10-15 cm. Lucrarea se execută vara sau toamna cu nivelatoare (NT-2,8), după 1-2 treceri cu grapa cu discuri. Arătura se face vara sau toamna, în funcţie de planta premergătoare, la 20-25 cm adâncime. Pe solurile unde s-a format hardpan se folosesc pluguri cu scormonitori. Pe podzoluri se recomandă efectuarea unei lucrări de afânare fără întoarcerea brazdei, cu maşini de afânat solul (MAS), la 50-70 cm adâncime, după care se afectuează arătura la 23-25 cm, perpendicular pe direcţia de lucru a maşinii de afânat solul.

Lucerna cere un pat germinativ foarte bine pregătit, afânat la suprafaţă şi bine aşezat mai în profunzime. Pentru aceasta, în cazul semănatului în primăvară, în a doua jumătate a toamnei se efectuează lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi pentru mărunţirea bulgărilor şi o uşoară nivelare a solului. Primăvara, când terenul permite, patul germinativ se pregăteşte cu agregatul de grape cu colţi, prevăzut cu bare metalice pentru nivelare sau cu combinatorul.

După semănat, când solul este uscat în stratul superficial, se poate efectua un tăvălugit uşor al semănăturii. Lucrarea se recomandă uneori şi înainte de semănat.

Sămânţa şi semănatul. Sămânţa utilizată pentru înfiinţarea lucernierelor trebuie să fie curată, liberă de cuscută, certificată biologic şi cu facultate germinativă ridicată. Pe solurile acide amendamentate şi pe cele nisipoase se recomandă bacterizarea seminţelor de lucernă cu tulpini selecţionate de Rhizobium meliloti, care determină sporirea producţiei cu peste 30-50%.

Sămânţa de lucernă se tratează împotriva dăunătorilor (Sitona sp., Agriotes sp., Phytodecta fornicata) cu Carbodan 35 ST (28 ml/kg), Diafuran 35 ST (28 ml/kg) sau cu Furadan 35 ST (28 ml/kg), (Mateiaş M.C., 1997).

Epoca optimă de semănat este primăvara devreme, când temperatura solului la adâncimea de semănat este de 4-50C, iar umiditatea de minimum 2,5 ori mai mare decât apa higroscopică. Calendaristic, aceste condiţii se realizează în prima jumătate a lunii martie în sudul ţării şi în a doua jumătate a lunii martie sau începutul lunii aprilie în celelalte zone de cultivare a lucernei.

Lucerna se poate semăna şi la sfârşitul verii-începutul toamnei, în condiţii de irigare, când de la semănat până la intrarea în iarnă însumează 850-11000C.

Semănatul se face cu semănătorile pentru cereale păioase, la 12,5-15 cm între rânduri, utilizând o cantitate de sămânţă de 18-22 kg/ha, în funcţie de calitatea patului germinativ, umiditatea solului şi însuşirile seminţelor, pentru a se realiza 750-1000 seminţe germinabile la m2.

Adâncimea de semănat este de 2-3 cm pe cernoziomuri, soluri brune şi de 3-4 cm pe soluri uşoare.

Lucrările de îngrijire. Distrugerea crustei se poate realiza cu tăvălugi inelari, tăvălugi de lemn înfăşuraţi în sârmă ghimpată, grape de mărăcini, iar în condiţii de irigare, printr-o udare cu norma de 100-150 m3/ha.

Completarea golurilor se face de obicei numai în anul I după răsărirea plantelor şi mai rar în anii de folosire, când se foloseşte o cantitate de sămânţă mai mare decât cea corespunzătoare suprafeţei respective.

Combaterea buruienilor este lucrarea cea mai importantă din anul I de vegetaţie, deoarece lucerna are la început un ritm lent de creştere şi poate fi mai uşor invadată de buruieni. Combaterea acestora se realizează prin metode preventive, agrotehnice şi chimice. Dintre cele preventive, cele mai importante sunt considerate a fi: descuscutarea seminţelor, folosirea de site pentru reţinerea seminţelor de buruieni (mai ales de Stelaria sp., Amaranthus sp.) din apa de irigaţie, precum şi folosirea de îngrăşăminte organice bine fermentate. Măsurile agrotehnice se referă la folosirea ca premergătoare a culturilor puţin îmburuienate, efectuarea lucrărilor solului şi de pregătire a patului germinativ de bună calitate şi la epoca optimă, precum şi la efectuarea cosirilor de curăţire. Coasa de curăţire este indicată numai în anul I şi se face la îmbobocitul lucernei, când buruienile nu

82

au format încă seminţe, la 10-15 cm de la sol, manual sau cu cositori mecanice. Materialul rezultat trebuie îndepărtat de pe teren într-un timp cât mai scurt.

Combaterea buruienilor pe cale chimică s-a dovedit a fi metoda cea mai eficace. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se folosesc erbicidele: Eradicane (4- 5 l/ha), Diizocab (5-7 l/ha), Balan (4-5 l/ha), Lasso (3,5-5 l/ha) şi Dual (3-5 l/ha), aplicate preemergent, ultimele două încorporate mai superficial în sol; Fusilade sau Targa (1,5- 3 l/ha), aplicate postemergent. Pentru distrugerea buruienilor dicotiledonate sunt recomandate erbicidele: Acetadin (5-7 l/ha), Basagran (4-5 l/ha), Aretit (5-7 l/ha), aplicate când lucerna are 3-5 frunze trifoliate. Se poate folosi şi Basagranul forte (2- 2,5 l/ha în 300 l apă) când buruienile dicotiledonate au 2-3 frunze, iar temperatura aerului este peste 180C şi umiditatea atmosferică mai mare de 40%. O eficienţă deosebită are erbicidul Pivot (0,7-1 l/ha) aplicat în faza de 2-4 frunze trifoliate, care combate o gamă largă de buruieni dicotiledonate şi unele monocotiledonate.

O problemă deosebită pentru lucernă o reprezintă combaterea cuscutelor, care uneori pot compromite cultura. Din cele peste 200 specii ale genului Cuscuta, în ţara nostră s-au identificat 18, mai răspândite fiind: Cuscuta campestris, C. europaea, C. trifolii, C. epithymum şi C. epilinum. Combaterea se poate realiza pe cale agrotehnică sau chimică. În primul caz se cosesc vetrele de cuscută numai înainte de a forma seminţe şi se răzuieşte solul până la 1-2 cm adâncime. Plantele cosite se pot da în furajare, iar pământul răzuit se adună în grămezi în afara culturii. Pe cale chimică cuscutele se combat prin stropiri cu soluţie de Aretit, Acetadin, Reglone sau Dibutox, în concentraţie de 1-4 %, folosind 1 l soluţie la m2. Tratamentul se face numai pe vetrele de cuscută, când după cosit lăstarii de lucernă şi filamentul de cuscută au reapărut. Rezultate foarte bune s-au obţinut prin folosirea erbicidului Pivot, aplicat pe toată suprafaţa, la circa două săptămâni după răsărirea lucernei, în doză de 1 l/ha, când distrugerea cuscutei a fost de 98% (Hălălău D. şi col., 1980).

Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie să se realizeze în primul rând prin metode agroculturale şi mai puţin prin metode chimice pentru a reduce cheltuielile şi poluarea solului.

Irigarea este măsura tehnologică ce asigură producţii mari şi constante, deoarece lucerna este o mare consumatoare de apă. Sporuri însemnate de producţie se înregistrează când conţinutul în apă al solului în stratul biologic activ (0-80 cm) este între jumătatea intervalului activ şi capacitatea de câmp pentru apă. Se apreciază că la lucernă plafonul umidităţii la care se intervine prin irigare variază în funcţie de tipul de sol şi condiţiile climatice ale zonei, fiind cuprins între 60-80% din capacitatea de câmp. În anii cu ierni sărace în precipitaţii se recomandă o udare la începutul lui aprilie cu 500-600 m3/ha. În timpul vegetaţiei, normele de udare nu trebuie să depăşească 600-700 m3/ha pe solurile permeabile şi 500 m3/ha pe cele mai puţine permeabile. În cazul semănatului lucernei la sfârşitul verii-începutul toamnei, iar solul este slab aprovizionat cu apă, se impune o udare de răsărire, cu o normă de 300-350 m3/ha.

Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Epoca de recoltare este factorul care influenţează atât nivelul şi calitatea recoltei, cât şi longevitatea lucernei.

În anul I de vegetaţie lucerna se recoltează în intervalul cuprins între sfârşitul fazei de îmbobocire şi mijlocul fazei de înflorire, ceea ce permite dezvoltarea normală a rădăcinilor şi acumularea unor cantităţi mari de substanţe de rezervă. Epoca de recoltare în anul I influenţează producţia anilor următori şi durata de folosire a lucernierei. În anul II de vegetaţie şi în următorii, lucerna se recoltează în intervalul dintre mijlocul fazei de îmbobocire şi înflorirea a 20-25% din plante. În condiţii favorabile de umiditate, pentru ca plantele să ajungă la începutul înfloritului, au nevoie de 850-9000C la coasa I şi 750-8500C la coasele II-IV. Se recomandă practicarea alternanţei intervalelor de recoltare în timpul unei perioade de vegetaţie, în aşa fel încât fiecare suprafaţă să fie recoltată cel puţin o dată la înflorirea a 20-25% din plante pentru a se da posibilitatea refacerii rezervelor de substanţe nutritive.

Respectarea epocii de recoltare este o condiţie esenţială pentru realizarea unui furaj de bună calitate. Întârzierea recoltării duce la scăderea conţinutului plantelor în proteină, fosfor şi potasiu, la sporirea procentului de celuloză şi impregnarea acesteia cu

83

cantităţi din ce în ce mai mari de fenoli. Fenolii inhibă dezvoltarea microorganismelor utile din rumenul animalelor, diminuând consumabilitatea şi digestibilitatea furajului.

În condiţii de neirigare se pot realiza 2-4 coase/an, iar pe terenurile irigate, 4- 6 coase/an. Înălţimea de recoltare a lucernei este de 4-6 cm de la sol, cu excepţia ultimei coase care se efectuează la 7-8 cm şi trebuie realizată cu cel puţin 2-3 săptămâni înainte de venirea primelor îngheţuri.

Conservarea lucernei se poate realiza prin uscare (sub formă de fân, făină, brichete) sau însilozare (sub formă de semisiloz sau semifân). Uscarea se poate efectua pe cale naturală, cu ajutorul curenţilor de aer sau cu instalaţii speciale pentru deshidratare pe cale industrială.

Uscarea pe cale naturală se face pe sol, pe suporturi sau prin balotare. Tehnologia tradiţională de pregătire a fânului pe sol este următoarea: recoltarea cu coasa (manual), cu cositori mecanice sau cu vindroverul, uscarea în brazde timp de 8-10 ore, după care acestea se întorc, iar după încă 10-12 ore, când umiditatea plantelor scade la 28-30%, lucerna se adună în căpiţe de 150-200 kg; după 1-2 zile, timp în care umiditatea scade la 15-17%, lucerna se transportă la locul de depozitare.

Uscarea prin deshidratare pe cale industrială se realizează cu ajutorul unor instalaţii speciale. Plantele de lucernă, imediat după recoltare sunt aduse la aceste instalaţii, unde prin intermediul unor temperaturi foarte ridicate sunt deshidratate într-un timp foarte scurt şi transformate în făină. Făina de lucernă se foloseşte ca materie primă la prepararea nutreţurilor combinate sau se brichetează.. Lucerna se poate conserva şi prin însilozare, după tehnologiile descrise la capitolul 11.

Producţia. La lucernă producţia înregistrează valori diferite în funcţie de anul de exploatare şi în cadrul aceluiaşi an funcţie de ciclul de vegetaţie. Cele mai mari producţii, la semănatul de primăvară, se obţin în anii 2-4 de folosinţă şi în fiecare an la prima coasă. La coasa a II-a se realizează circa 50-60% din producţia coasei I, iar la a III-a, 25-30%.

Producţiile sunt de circa 30-40 t/ha masă verde la neirigat şi 50-60 (80) t/ha la irigat. Producţia de fân este de 25-28% din cea de masă verde.

8.2 Trifoiul roşu - Trifolium pratense L.

8.2.1 Importanţă

În prezent, trifoiul roşu se cultivă în toate continentele chiar dacă are o plasticitate ecologică inferioară lucernei, ocupând o suprafaţă de circa 15 mil. ha, din care 1/3 în SUA, în timp ce în ţara noastră se cultivă pe 123,7 mii ha (Anuarul statistic, 1999). Trifoiul roşu se foloseşte în hrana animalelor sub formă de masă verde, fân, făină de fân sau nutreţ însilozat. Recoltat la înflorire, fânul de trifoi conţine circa 14,5% proteină brută, 20,4% celuloză brută, 22-26 mg caroten/kg furaj şi cantităţi însemnate de vitamine (B, C, D, E etc.). Digestibilitatea substanţelor organice are valori ridicate atât în masa verde (>70%) cât şi în fân (60%). Valoarea nutritivă a unui kilogram de trifoi recoltat la începutul înfloririi este de 0,62 UN la fân şi 0,18 UN la masa verde. Trifoiul roşu prezintă importanţă deosebită şi în ameliorarea unor însuşiri ale solului. Acţiunea de refacere a structurii solului este mai mare decât la lucernă şi sparcetă. În stare proaspătă poate produce meteorizaţii la rumegătoare (Resmeriţă I. şi col., 1973).

8.2.2 Însuşiri morfologice

Trifoiul roşu este o plantă perenă, cu rădăcina pivotantă, care în anul I se dezvoltă în stratul de 20-30 cm, iar în următorii ani poate ajunge la 175 cm adâncime.

Cea mai mare parte din masa de rădăcini se găseşte în stratul 0-10 cm (68-73%), în timp ce în stratul 10-20 cm numai 19-20%, în cel de 20-30 cm, doar 7-8% (Resmeriţă şi col., 1973). Pe rădăcini se dezvoltă nodozităţi datorită simbiozei cu bacteria Rhizobium trifolii, care este mai puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de mediu, fiind activă şi la pH <6,0, dar nu mai mic de 5,5, pe soluri bine aprovizionate cu fosfor, potasiu, calciu, microelemente (bor, molibden, mangan etc.) şi apă, iar temperaturile de minim 10-120C. Tulpinile, (lăstarii aerieni), înalte de 70-80 cm, sunt fistuloase, ramificate, erecte şi bogat foliate (indicele foliar este de 4-5 m2). Frunzele sunt alterne, trifoliate, cu foliole ovate , obovate sau eliptice, ce prezintă pe faţa superioară o pată albicioasă în forma literei V.

84

Florile sunt sesile, roşii-purpurii, grupate în capitule globuloase sau ovate. Fructul este o păstaie ovată, mică, monospermă, dehiscentă. Seminţele sunt ovat-asimetrice, brun-gălbui sau verzi-gălbui cu nuanţe violacei, cu dimensiunile 1,6-2,3/1,2-1,8/1,0-1,2 mm, iar MMB de circa 1,6-2,0 g.

8.2.3 Sistematică şi soiuri

Trifoiul roşu face parte din familia Fabaceae, tribul Trifolieae, genul Trifolium, care cuprinde 250 de specii, din care 45 au fost identificate şi pe teritoriul ţării noastre.

Specia Trifolium pratense L. cuprinde mai multe varietăţi şi forme ce aparţin la două subspecii: ssp. eupratense A. şi K. şi ssp. frigidum (Gannd.) Simonk (Flora R.P.R., vol.V).

Materialul biologic ce există în cultură este reprezentat de câteva populaţii locale (de Transilvania, de Suceava) şi soiuri autohtone sau importate. Soiurile create şi omologate în ţara noastră sunt: Select, Napoca Tetra, Apollo Tetra, Dacia Tetra, Roxana.

Apollo Tetra, omologat în 1990, este tetraploid, mai tardiv cu 3-5 zile dacât Napoca Tetra, dar cu o mai bună capacitate de regenerare după cosit şi cu perenitate mai mare. Este productiv (15-16 t/ha s.u.), rezistent la secetă, iernare, cădere şi făinare.

Napoca Tetra, omologat în 1977, este primul soi de trifoi roşu tetraploid creat în ţara nostră. Are o bună rezistenţă la ger, potenţial productiv ridicat (15-16 t/ha s.u.) şi calitate superioară a furajului (19-20% P.B. din s.u.).

Sunt în cultură şi alte soiuri româneşti, omologate în 1998, precum Flora, Roxana şi soiurele străine Maro (D), Pirat, Triel (F) şi Verdi (F), Vesna (lista oficială a soiurilor, 2002).

8.2.4 Cerinţe faţă de climă şi sol

Trifoiul roşu este mai pretenţios decât lucerna faţă de elementele climatice, dar mai puţin exigent faţă de sol. Este o plantă bine adaptată la climatul umed şi răcoros. Temperatura minimă de germinare este de 10C, iar cea optimă între 20-300C. Pentru parcurgerea fenofazelor până la începutul înfloritului sunt necesare 800-9000C, iar până la maturarea seminţelor 1200-14000C. Rezistă bine la ger, în condiţiile unui sol cu strat protector de zăpadă. Recoltările târzii de toamnă şi producerea de sămânţă micşorează rezistenţa trifoiului la ger. Creşterea vegetativă intensă are loc la temperaturi cuprinse în intervalul 15-270C, iar la peste 320C se reduce mult dezvoltarea sistemului radicular şi a rozetei de frunze. Se pot realiza producţii normale şi la 32-350C, dacă umiditatea în stratul biologic activ este mai mare de 60% (I. Moga şi colab., 1996).

Trifoiul roşu, deşi nu este un mare consumator de apă, este foarte pretenţios la regimul hidric, dând rezultate bune în zonele cu precipitaţii de peste 600 mm. În condiţii de irigare se poate cultiva şi în zone mai secetoase. Perioada critică pentru apă este la îmbobocire. Rezistenţa redusă la secetă se datoreşte sistemului radicular mai puţin profund decât la lucernă.

Cele mai potrivite pentru cultura trifoiului roşu sunt solurile mijlocii, profunde, permeabile, bogate în humus şi calciu, cu pH peste 6,0. Aceste condiţii pot fi întâlnite pe soluri brune de pădure, cenuşii şi pe podzoluri secundare. Rezultate bune se obţin şi pe cernoziomuri, când se asigură un regim hidric corespunzător. Nu se recomandă pe solurile nisipoase, cele cu pH peste 7,5 şi cele puternic acide, ultimele datorită unui conţinut ridicat în aluminiu mobil şi oxid de mangan.

Cele mai favorabile zone pentru cultura trifoiului roşu se întâlnesc în regiunile subcarpatice ale Transilvaniei, Olteniei, Munteniei şi Moldovei, Podişul Transilvaniei, Maramureş, N-E şi N-V ţării şi în Banat (Dragomir N., 1997).

8.2.5 Tehnologia de cultivare pentru furaj

Rotaţia. Trifoiul roşu se cultivă după plante care eliberează terenul devreme şi-l lasă curat de buruieni. Sunt preferate prăşitoarele fertilizate organic, culturile furajere anuale, cerealele de toamnă şi de primăvară. Nu se recomandă prăşitoarele târzii, cele tratate cu erbicide triazinice, leguminoasele perene, precum şi revenirea pe aceeaşi solă la mai puţin de 3-4 ani, datorită fenomenului de ,,oboseală a solului”.

85

După trifoi găsesc condiţii bune de dezvoltare culturile exigente faţă de azot şi care au o perioadă scurtă de vegetaţie, cum ar fi: porumbul siloz, hibrizii de porumb semitimpurii pentru boabe, cartoful timpuriu, plantele furajere anuale. În condiţii climatice foarte favorabile, în regim irigat, după trifoi se pot cultiva şi hibrizi de porumb mai tardivi, soiuri tardive de cartof, sfeclă sau in.

Fertilizarea şi amendamentarea. Pentru realizarea producţiei, trifoiul consumă cantităţi mari de substanţe nutritive. La o producţie de 8 t/ha fân, trifoiul extrage din sol circa 220-250 kg N, 80 kg fosfor, 170 kg potasiu şi 210 kg calciu. Cea mai mare parte din cantitatea de azot este furnizată de bacteriile simbiotice. Cu toate acestea se recomandă aplicarea a 40-50 kg N, pe solurile cu un conţinut în humus mai mic de 1,5%. La culturile în amestec cu graminee perene, când trifoiul participă cu mai puţin de 50%, doza de azot poate creşte la N100-120.

Dozele de îngrăşăminte cu fosfor se calculează în funcţie de aprovizionarea solului cu acest element, conţinutul optim pentru trifoiul roşu fiind de 7-8 mg la 100 g sol. În absenţa datelor de cartare agrochimică, dozele orientative de fosfor sunt de 90- 100 kg/ha, aplicate o dată la doi ani.

Îngrăşămintele cu potasiu sunt necesare pe solurile acide, când conţinutul în potasiu mobil este sub 16 mg la 100 g sol. Se recomandă aplicarea anuală a 60-80 kg/ha K2O.

Gunoiul de grajd se aplică plantei premergătoare sau direct culturii de trifoi, pe solurile acide, slab permeabile, în doză de 30-40 t/ha. În timpul vegetaţiei, gunoiul bine fermentat se poate aplica primăvara devreme sau în ferestrele iernii, în doze anuale de 15-20 t/ha.

Pe solurile acide, cu pH <5,8-6,0, se recomandă administrarea de amendamente calcaroase, în doze de 5-6 t/ha, o dată la 6-7 ani (Panait V., 1978).

Lucrările solului. Indiferent de modul de cultivare, lucrările pentru pregătirea patului germinativ trebuie să asigure o bună mărunţire şi nivelare a solului, care favorizează o răsărire uniformă şi rapidă. În general, trifoiul roşu se cultivă sub plantă protectoare, iar lucrările solului care se efectuează, trebuie să satisfacă şi exigenţele trifoiului. Când semănatul se face fără plantă protectoare, lucrările solului sunt asemănătoare cu cele de la lucernă.

Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de trifoi trebuie să fie descuscutată, sănătoasă, cu puritate şi capacitate germinativă ridicată.

Epoca de semănat este primăvara devreme, când utilajele agricole pot intra pe teren. La cultivarea cu plantă protectoare de primăvară, semănatul se face după amestecarea seminţelor de la cele două culturi sau se seamănă întâi planta protectoare şi apoi perpendicular pe rândurile acesteia trifoiul roşu. Când planta protectoare este o cereală de toamnă, primăvara devreme se grăpează cultura şi imediat se seamănă trifoiul, după care se tăvălugeşte. Norma de sămânţă la planta protectoare se reduce cu 20-30%.

În zonele colinare umede sau în regim irigat, trifoiul se poate semăna şi la sfârşitul verii sau începutul toamnei (20 august-5 septembrie).

Cantitatea de sămânţă utilă în cultură pură este de 18-20 kg/ha, asigurând o desime de 1000 seminţe germinabile la m2 şi o suprafaţă de nutriţie de 10-16 cm2/plantă.

Semănatul se realizează cu semănători universale, la 12,5-15 cm între rânduri şi la adâncimea de 1,5-2 cm pe solurile mai grele şi de 2-3 cm pe solurile cu textură mai uşoară.

Trifoiul roşu se comportă bine şi în amestecuri simple sau complexe cu graminee perene (timoftică, golomăţ, raigras hibrid, raigras aristat şi păiuş de livezi).

Lucrările de îngrijire. Lucrările de îngrijire care se aplică culturilor de trifoi sunt asemănătoare cu cele de la lucernă, dar cu multe particularităţi pentru combaterea buruienilor la cultivarea cu plantă protectoare.

Când planta protectoare este o cereală de toamnă, pentru a evita stânjenirea trifoiului de către erbicide, se impune ca acestea să se aplice înainte de răsărirea trifoiului, folosind doze mai mici cu 20-25% faţă de cele utilizate în mod curent în culturile de cereale de toamnă şi dizolvate într-o cantitate de apă cât mai mică (max. 200 l/ha).

86

Când îmburuienarea este puternică şi nu se pot respecta condiţiile de mai sus, se poate folosi erbicidul Basagran (2-2,5 l/ha), în faza optimă pentru planta protectoare, deoarece este bine tolerat de trifoi.

Atunci când planta protectoare este o cereală de primăvară, combaterea buruienilor se poate face prin aplicarea Basagranului (2-2,5 l/ha) în faza de înfrăţire a cerealei. Dacă se doreşte folosirea erbicidului Icedin, se impune semănarea trifoiului la circa 20-25 zile după însămânţarea cerealei şi respectarea măsurilor prezentate la cultura cu plantă protectoare de toamnă.

Când trifoiul se cultivă în ogor propriu, combaterea buruienilor se face folosind aceleaşi erbicide ca la lucernă. {i în acest caz se remarcă eficienţa erbicidului Pivot, în doză de 0,6-0,7 l/ha, aplicat la 2-3 săptămâni după răsărirea trifoiului. În anii de exploatare, erbicidul Pivot (0,8-1 l/ha) are o eficienţă deosebită în trifoiştile infestate cu buruieni dicotiledonate, inclusiv ştevie (Rumex sp.), aplicat la 20-25 zile după desprimăvărare, când buruienile sunt în faza de rozetă, iar trifoiul are 5-6 cm înălţime.

Datorită sistemului radicular mai puţin profund decât la lucernă, trifoiul este mai sensibil la secetă, valorificând eficient apa din sistemele de irigaţie, în zonele mai secetoase.

Consumul specific la trifoi este de 500-700 mm/an, maximul fiind în lunile iunie-august, când consumă 4-5 mm/zi. Se apreciază că 1 mm precipitaţii produce 21-22 kg substanţă uscată sau 100 kg masă verde (după Rodica Păltineanu, citat de I. Moga, 1996).

În culturile semănate la sfârşitul verii se aplică o udare de răsărire de 300- 350 m3/ha. În toamnele secetoase se impune ca după 7-8 zile să se mai aplice o udare de 350-400 m3/ha. În timpul vegetaţiei se recomandă udări la intervale de 10-12 zile în lunile iulie-august şi la 15-18 zile în mai-iunie, în afara perioadelor ploioase, cu norme de 600-650 m3/ha pe cernoziomuri şi soluri aluviale şi de 500-550 m3/ha pe celelalte tipuri de soluri.

Recoltarea, depozitarea şi conservarea. La trifoiul semănat în ogor propriu, recoltarea plantelor în anul I de vegetaţie se face pe parcursul perioadei de înflorire, la toate coasele, iar în anii umători, la mijlocul fazei de înflorire. De obicei se realizează două coase şi o otavă. Spre deosebire de lucernă, trifoiul roşu prezintă o plasticitate mai largă în privinţa epocii de recoltare, deoarece îmbătrânirea plantelor este mai lentă, iar scăderea conţinutului de proteină şi creşterea celui de celuloză brută este mai puţin accentuat, dând posibilitatea realizării unui furaj de bună calitate.

Când trifoiul se cultivă cu plantă protectoare, recoltarea în anul I se face o singură dată, cu 4-5 săptămâni înainte de întrarea în iarnă, pentru a permite plantelor să-şi formeze un sistem radicular viguros şi să acumuleze cantităţi mari de substanţe de rezervă. Conservarea trifoiului prin însilozare este mai facilă decât a lucernei, datorită conţinutului mai ridicat al plantelor de trifoi în zaharuri solubile (10-11%, faţă de 5-7% la lucernă) şi a puterii tampon mai reduse. Pentru realizarea unui siloz de bună calitate se recomandă lăsarea plantelor în brazdă 1-2 zile, până ce conţinutul în substanţă uscată ajunge la 30-38%, apoi se toacă şi se însilozează după metodele cunoscute. Pentru grăbirea fermentaţiei lactice se indică utilizarea preparatului Lactosil (0,2%), ca şi la lucernă.

Producţia. În zonele favorabile de cultură se pot obţine 6-10 t/ha s.u. (30-50 t/ha masă verde).

Întrebări:

Prezentaţi tehnologia de cultivare a lucernei albastre pentru furaj. Prezentaţi tehnologia de cultivare a lucernei albastre pentru sămânţă. Prezentaţi tehnologia de cultivare a trifoiului roşu pentru furaj. Prezentaţi tehnologia de cultivare a trifoiului roşu pentru sămânţă.

Teme: Proiectaţi tehnologia de înfiinţare a unei lucerniere pentru furaj în zona de silvostepă.

87

CAPITOLUL IX PLANTE FURAJERE SUCULENTE

9.1 Sfecla furajeră - Beta vulgaris L. ssp. crassa D.B. 9.2 Gulia furajeră - Brassica napus L. var napobrassica Rchb. Plantele rădăcinoase pentru furaj au un conţinut ridicat în hidraţi de carbon,

produc nutreţuri suculente, cu un conţinut ridicat de apă (75-85%), folosite în furajarea tuturor speciilor de animale.

Din această grupă fac parte sfecla furajeră, morcovul, gulia furajeră şi napii de mirişte.

9.1 Sfecla furajeră - Beta vulgaris L. ssp. crassa D.B.

9.1.1 Importanţă

Sfecla furajeră este o valoroasă plantă de nutreţ datorită productivităţii mari şi calităţii deosebite a furajului. În hrana animalelor se folosesc rădăcinile tuberizate şi frunzele, în stare proaspătă sau însilozate sub formă tocată şi amestecate cu alte plante furajere. Corpul tuberizat al sfeclei furajere reprezintă un valoros furaj suculent, cu 8-14% substanţă uscată, bogat în hidraţi de carbon, consumat foarte bine de animale; 1 kg s.u. echivalează cu 1 UN.

9.1.2 Însuşiri morfologice

Sfecla furajeră este o plantă bienală din familia Chenopodiaceae, care formează în primul an corpul tuberizat şi o rozetă de frunze, iar în anul al doilea ramurile florifere. Frunzele sunt mari, lucioase pe faţa superioară, dispuse în rozetă pe colet şi reprezintă aproximativ 20-25% din corpul tuberizat. Florile sunt sesile, inserate în jumătatea superioară a ramificaţiilor lăstarilor; fructul este nuculă; mai multe nucule formează glomerulul.

9.1.3 Sistematică şi soiuri

În ţara nostră se cultivă soiuri plurigerme şi monogerme, productive, care au conţinut ridicat în substanţă uscată. Dintre soiurile plurigerme mai productive sunt: Eckdogelb, Eckdorot, Titan Poly, Ursus Poly şi Polifurajer 2, iar monogerme Abondo, Bolero, Dimonogal, Jamon, Monro, Kiwi, Krakus şi Vermon (lista oficială a soiurilor, 2002).

9.1.4 Cerinţe faţă de climă şi sol

Sfecla furajeră este plantă de climat temperat, cu veri calde, însă suficient de umede. Temperatura minimă de germinare a nuculelor este de 5-70C. Plantele sunt sensibile la brumele şi îngheţurile timpurii din toamnă, însă şi la temperaturile ridicate din timpul verii, asociate cu o insuficientă aprovizionare cu apă. Aria de cultivare a sfeclei furajere corespunde zonelor cu peste 550 mm precipitaţii anual, extinzându-se şi în regiunile montane, până la 1000-1200 m altitudine. Sfecla furajeră este mai puţin pretenţioasă faţă de sol decât sfecla pentru zahăr, reuşind pe soluri uşoare până la grele, slab sărăturate sau slab acide. Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate, brune argiloiluviale şi cele aluvionare.

9.1.5 Tehnologia de cultivare pentru furaj

Rotaţia. Premergătoarele cele mai bune pentru sfecla furajeră sunt: cartoful, cerealele păioase, plantele anuale şi perene furajere şi leguminoasele. După lucernă, sfecla furajeră se va cultiva în anul al doilea sau al treilea de la desţelenire.

88

Sfecla furajeră nu suportă monocultura din cauza apariţiei unor boli specifice şi a atacului de dăunători, însă poate reveni pe acelaşi teren după patru ani dacă solul nu a fost infestat cu nematozi şi după 6-8 ani în cazul infestării. Nu sunt bune premergătoare pentru sfecla furajeră culturile de porumb boabe şi în special porumbul tratat cu erbicide triazinice, iarba de Sudan, sorgul, care părăsesc terenul toamna târziu şi lasă solul sărac în apă. De asemenea, nu sunt bune premergătoare rapiţa, muştarul şi ovăzul, datorită pericolului infestării solului cu nematozi. După sfeclă se cultivă, cu bune rezultate, cereale şi leguminoase de primăvară, culturi perene, sorg ş.a.

Fertilizarea. În comparaţie cu sfecla pentru zahăr, cea furajeră necesită cantităţi mai mari de îngrăşăminte organice şi îngrăşăminte cu azot, întrucât nu se produce înrăutăţirea calităţii tehnologice a rădăcinilor, iar consumul de elemente nutritive este mai ridicat. Fosforul şi potasiul se aplică în funcţie de aprovizionarea solului cu aceste elemente. Se consideră bine aprovizionat, când solul conţine peste 7-8 mg P2O5 mobil/100 g sol şi peste 14-16 mg K2O mobil/100 g sol.

Se recomandă 80-120 (200) kg/ha N, 50-70 kg/ha fosfor şi 40-60 kg/ha potasiu, acesta pe solurile podzolice amendamentate.

Dozele de gunoi de grajd sunt de 30-40 t/ha în cultură neirigată şi 40-60 t/ha în cultură irigată, administrate toamna sub arătură împreună cu îngrăşămintele cu fosfor şi eventual cu potasiu.

Dozele mari de îngrăşăminte cu azot măresc conţinutul de nitraţi din furaj (până la 1100 mg/100 g s.u. la fertilizarea cu N300), însă aceştia nu devin toxici pentru rumegătoare, datorită conţinutului mare de zahăr care favorizează dezvoltarea în rumenul animalelor a unor microorganisme care transformă azotul mineral în azot organic.

Dozele de îngrăşăminte chimice sunt dependente de tipul solului, planta premergătoare, aprovizionarea cu apă ş.a. Dozele maxime se administrează pe soluri sărace, după premergătoare fertilizate cu cantităţi reduse de îngrăşământ, la o bună aprovizionare cu apă, iar cele minime, pe soluri fertile, după premergătoare fertilizate cu gunoi şi îngrăşăminte minerale, leguminoase, la o slabă aprovizionare cu apă etc..

Lucrările solului. Arătura se efectuează la 25-30 cm adâncime, imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare, fiind urmată de nivelarea terenului. Primăvara, pregătirea patului germinativ se face cu combinatorul sau grapa cu colţi, evitându-se lucrarea cu grapa cu discuri, deoarece favorizează uscarea stratului superficial al solului şi încorporarea prea adâncă a seminţelor.

Sămânţa şi semănatul. În ţara noastră, pentru semănatul soiurilor zonate, se utilizează sămânţa plurigermă şi monogermă genetic. Sămânţa de sfeclă furajeră se livrează unităţilor cultivatoare şlefuită, în cazul soiurilor plurigerme şi neşlefuită la soiurile monogerme. Mai sensibilă la îngheţurile de primăvară, sfecla furajeră se seamănă când temperatura solului la adâncimea de 2-5 cm a ajuns la 7-8oC. Semănatul timpuriu prezintă riscul răsăritului neuniform şi degerării unor plante la eventualele brume târzii, iar întârzierea semănatului conduce la scăderea producţiei.

Producţiile cele mai mari şi eficiente de rădăcini la hectar s-au realizat prin folosirea desimii de 80 000 plante/ha pentru culturile neirigate şi de 100 000 plante/ha în condiţii irigate.

Semănatul se face la distanţa de 45-50 cm între rânduri, iar pe urma roţilor tractorului la 60-70 cm, sau la distanţa uniformă de 50-60 cm între toate rândurile. Distanţa între glomerule pe rând va fi de 10 cm pe solurile bine pregătite şi de 5-8 cm pe solurile mai slab pregătite. Norma de sămânţă plurigermă, segmentată şi şlefuită este de 9-12 kg/ha, iar de sămânţă monogermă genetic, de 4-6 kg/ha. Sfecla furajeră nu se seamănă mai adânc de 2-3 cm pe solurile mai grele şi reci şi 3-4 cm pe solurile mai uşoare. Semănatul se face cu semănători de precizie, prevăzute cu discuri speciale pentru sfeclă şi cu limitatoare de adâncime.

Lucrările de îngrijire. După semănat, terenul se tăvălugeşte şi după 10-12 zile, dacă s-a format crustă la suprafaţa solului sau au apărut buruieni, se face praşila oarbă, cu cultivatorul echipat cu discuri de protecţie a rândurilor şi cuţite tip săgeată, când planta indicatoare (rapiţă, muştar, salată etc.) a marcat rândurile. Răritul la distanţa de 20-25 cm între plante pe rând se face când plantele au 2-3 frunze, în cazul soiurilor plurigerme.

89

Praşila a doua se efectuează imediat după lucrarea de rărit şi apoi încă 1-2 praşile, în funcţie de gradul de îmburuienare a culturii.

Buruienile pot fi combătute cu ajutorul erbicidelor Betanal compact (4,5 l/ha), Butiran 1/1 CE (6-10 l/ha), Diizocab 70 (6-10 l/ha), Fusilade 250 EC (2-3 l/ha), RO-NEET CE (4-6 l/ha), Dual 960 EC (3-6 l/ha) şi Venzar WP (1-2 kg/ha).

Sfecla furajeră reacţionează favorabil la irigare. În anii cu primăveri secetoase se face o udare de răsărire cu o normă de udare de 150-200 m3/ha apă. În timpul perioadei de vegetaţie se mai pot da 5-6 udări, cu norma de udare de 500-600 m3/ha apă. În regiunile cu precipitaţii mai mari, scade numărul udărilor la 3-4, cu norma de udare de 400- 500 m3/ha apă.

Recoltarea, depozitarea şi conservarea. În cadrul conveierului verde sfecla furajeră se recoltează mai devreme, ţinându-se seama de mărimea corpului tuberizat şi de producţie. Pentru conservare în timpul iernii, se recoltează la maturitatea fiziologică, când frunzele încep să se îngălbenească, înaintea îngheţurilor de toamnă, pe vreme frumoasă, pentru ca pământul să se scuture de pe rădăcini. Lucrarea se face manual sau cu dislocatorul. După scoaterea din sol se rup frunzele şi rădăcinile se curăţă de pământ. Frunzele se pot însiloza în amestec cu paie tocate sau pleavă. Silozurile construite la suprafaţa solului, pentru păstrarea sfeclei furajere, pot avea dimensiuni de 1,5-3 m lăţime, 1,5-2 m înălţime şi 20-25 m lungime. Pe mijlocul silozului, în lungul acestuia, se execută un canal lat de 40-50 cm şi adânc de 30-40 cm, care se acoperă cu un grătar, pe care se aşează din 2 (4) în 2 (4) m coşuri de aerisire din şipci de lemn, tulpini de floarea soarelui etc..

Producţia. În cultura neirigată, producţia de rădăcini este de 100-130 t/ha, iar în cultura irigată, de circa 170-200 t/ha sau mai mult. Producţia de frunze este de 10-12 t/ha.

9.2 Gulia furajeră - Brassica napus L. var. napobrassica Rchb.

9.2.1 Importanţă Gulia furajeră se cultivă pe suprafeţe relativ mici, deşi corpul tuberizat reprezintă

un nutreţ suculent valoros, consumat cu mare plăcere de animale, în stare proaspătă sau însilozat cu alte plante furajere. Conţinutul în substanţă uscată este de 10-14%, din care extractivele neazotate au cea mai mare pondere. Nutreţul produs are un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, fiind folosit mai ales în furajarea vacilor cu lapte. Se cultivă în regiunile mai reci şi umede din etajele forestiere ale Transilvaniei şi Moldovei, unde sfecla furajeră este mai puţin productivă.

9.2.2 Însuşiri morfologice Gulia furajeră este plantă bienală din familia Brassicaceae. În primul an de

vegetaţie formează corpul tuberizat şi o rozetă de frunze, iar în cel de-al doilea an, ramuri florifere. Florile sunt grupate în raceme, fructul este silicvă, iar seminţele sunt mici, sferice, de culoare brun-închis. Durata perioadei de vegetaţie în primul an este de 90-120 zile la gulia furajeră şi de 60-80 zile la napul de mirişte.

9.2.3 Sistematică şi soiuri În ţara noastră, se cultivă populaţii locale (Local de Braşov, de Covasna, de

Succeava) şi soiurile Dana şi Victoria.

9.2.4 Cerinţe faţă de climă şi sol Ambele specii au cerinţe reduse faţă de căldură, temperatura minimă de

germinare a seminţelor este de 2-3oC, iar plantele tinere pot suporta temperaturi scăzute de -3 - -4oC primăvara (mai rezistent napul de mirişte) şi toamna, până la -8oC. Cerinţele faţă de apă sunt mai mari la gulia furajeră; faţă de sol, manifestă cerinţe moderate, favorabile fiind solurile mijlocii, profunde, fertile.

9.2.5 Tehnologia de cultivare pentru furaj Rotaţia. Gulia furajeră este pretenţioasă faţă de planta premergătoare. Bune

premergătoare sunt plantele care eliberează terenul mai devreme, pentru a permite o bună pregătire a acestuia în toamnă. Urmează după culturi furajere anuale, cereale de toamnă,

90

leguminoase pentru boabe şi poate fi cultivată în culturi succesive după culturi furajere folosite pentru masă verde.

Fertilizarea. Gunoiul de grajd se administrează fie la planta premergătoare, fie direct la cultura de gulie sub arătură, în doze de 25-40 t/ha. Îngrăşămintele chimice sunt bine valorificate, sporurile de producţie, la o fertilizare medie (N90P60K60) în zonele mai umede, fiind de circa 55-60%, iar în zonele mai secetoase, la o fertilizare cu N96P34, de 42%. Asocierea gunoiului de grajd cu îngrăşăminte chimice a dat cele mai bune rezultate, producţia în cele mai multe cazuri dublându-se.

Lucrările solului. Arătura de toamnă se execută la adâncimea de 20-25 cm, iar primăvara, înainte de semănat, patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul sau cu grapa cu colţi la adâncimea de 5-6 cm. Patul germinativ trebuie să fie bine mărunţit, deoarece seminţele sunt mici.

Sămânţa şi semănatul. Gulia furajeră se seamănă primăvara timpuriu, în prima epocă. Se poat semăna şi în cultură succesivă, după plante care eliberează terenul devreme, atunci când este asigurată umiditatea necesară. Asigurarea desimii optime poate fi realizată prin semănatul de precizie, cu semănătoarea SPC-6 (8), la adâncimea de 2- 3 cm, folosindu-se 3-4 kg sămânţă/ha. Se seamănă la distanţa de 50-60 cm între rânduri sau 60 cm pe urma roţilor tractorului şi 45 cm între celelalte rânduri (Moga I., 1974).

Lucrările de îngrijire. În cazul semănatului într-un sol puternic afânat şi în condiţiile unei veri secetoase este necesară tăvălugirea culturii imediat după semănat. Când plantele au 1-2 frunze se execută răritul, la distanţa de 20-25 cm între plante, realizându-se o desime de 100-110 mii plante/ha.

Pentru combaterea buruienilor se poate folosi preemergent erbicidul Treflan, în cantitate de 3-4 kg/ha, încorporat în sol la pregătirea patului germinativ.

Se efectuează 1-2 praşile mecanice, în funcţie de gradul de îmburuienare, iar prăşitul manual pe rând se face odată cu răritul sau dacă apar buruieni şi în timpul perioadei de vegetaţie, până ce plantele acoperă bine solul.

Irigarea culturilor sporeşte producţia, fiind necesară o udare de răsărire, cu 150 m3 apă/ha, în primăverile secetoase şi la semănatul de vară şi 1-3 udări, cu 500- 600 m3 apă/ha, în cursul perioadei de vegetaţie.

Recoltarea, depozitarea şi conservarea. În cadrul conveierului verde recoltarea se face eşalonat, din momentul îngălbenirii primelor frunze, până la căderea brumelor. Pentru conservare pe timp de iarnă, rădăcinile se depozitează în silozuri, după ce s-au îndepărtat frunzele.

Producţia. Producţia de rădăcini este de 40-70 t/ha, iar cea de frunze de 4-8 t/ha. În condiţii foarte favorabile se obţin producţii de peste 100 t/ha. În cultură succesivă se pot realiza producţii de peste 35 t/ha.

Întrebări: Prezentaţi tehnologia de cultivare a sfeclei furajere. Prezentaţi tehnologia de cultivare a guliei furajere.

91

CAPITOLUL X CULTURI FURAJERE SUCCESIVE

10.1 Cerinţele culturilor furajere succesive 10.2 Factorii climatici şi edafici 10.3 Plantele premergătoare 10.4 Sortimentul de plante care se pretează în cultură succesivă 10.5 Tehnologia de cultivare Culturile furajere succesive sau în mirişte, reprezintă o importantă sursă de

obţinere a furajelor, realizându-se de pe aceeaşi suprafaţă de teren două sau chiar trei recolte pe an.

10.1 Cerinţele culturilor furajere succesive

Reuşita culturilor furajere succesive este dependentă de mai mulţi factori, printre care un rol hotărâtor îl au clima, solul, plantele premergătoare şi sortimentul de plante folosit.

10.2 Factorii climatici şi edafici

Pentru a obţine cantităţi cât mai mari de furaje din culturile succesive, este necesară o anumită cantitate de căldură şi de apă. Astfel, în timpul perioadei de vegetaţie, culturile furajere succesive au nevoie de 1200-20000C şi minimum 125 mm precipitaţii.

Condiţii favorabile din punct de vedere termic şi pluviometric se întâlnesc în majoritatea zonelor, mai ales în câmpia Dunării, Câmpia din vest, Dobrogea şi jumătatea sudică a Moldovei.

Cele mai potrivite soluri pentru culturile succesive neirigate sunt aluviunile, cu apă freatică la 1,0-1,5 m adâncime, solurile bine structurate, cu capacitate mare de reţinere a apei, fertile (Dumitrescu N., 1991).

10.3 Plantele premergătoare

Culturile furajere succesive dau cele mai mari producţii când urmează după premergătoare care părăsesc terenul devreme: rapiţa, secara furajeră, borceagul de toamnă şi primăvară, mazărea furajeră şi mazărea pentru boabe, orzul de toamnă şi chiar cartofii timpurii.

Culturile de toamnă sunt premergătoare mai bune decât cele de primăvară, iar după premergătoare timpurii, în condiţii de irigare, se pot realiza două culturi succesive de porumb masă verde.

Limita maximă de însămânţare a culturilor furajere succesive este de 5-7 iulie în regiunile colinare şi până la 12-15 iulie în regiunile sudice, iar în condiţii de irigare, 20 iulie, respectiv 1 august (Creţu A., 1986).

10.4 Sortimentul de plante care se pretează în cultură succesivă

Plantele furajere folosite în culturi succesive trebuie să fie rezistente la secetă, să suporte semănatul târziu, să aibă un ritm de creştere mai rapid şi o perioadă de vegetaţie mai scurtă.

Având în vedere aceste cerinţe, cele mai potrivite plante pentru culturi succesive sunt: porumbul pentru masă verde sau siloz, sorgul pentru siloz sau masă verde, iarba de Sudan, hibridul sorg x iarbă de Sudan, mazărea furajeră, soia, rapiţa, varza furajeră, napii de mirişe etc..

92

Un alt criteriu de care trebuie să se ţină seama în extinderea culturilor furajere succesive este eficienţa lor economică. Limita minimă de economicitate este considerată producţia de 10-12 t/ha masă verde în cultură obişnuită (Iacob T., 1993).

10.5 Tehnologia de cultivare

Pregătirea terenului. Terenul se ară imediat după eliberarea lui sau odată cu recoltatul culturii premergătoare. Arătura se execută cu plugul în agregat cu grapa stelată, la adâncimea de 16-18 cm. Dacă solul nu are suficientă umiditate, arătura se face la 14- 16 cm adâncime.

Pentru realizarea unei bune mărunţiri şi nivelări, după arat se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau cu combinatorul. Pe terenurile suficient de umede, pregătirea solului se face cu grapa cu discuri, lucrarea efectuându-se de două ori pe direcţii perpendiculare, cu mobilizare la 10-12 cm adâncime.

Dacă miriştea de la planta premergătoare este înaltă, ca în cazul grâului recoltat cu combina, lucarea cu grapa cu discuri este necesară înainte de arat (Iacob T. şi col., 1997).

Fertilizarea. Gunoiul de grajd se aplică la planta premergătoare, în doză de 40 t/ha. Îngrăşămintele minerale cu azot se aplică în doze de 30-60 kg/ha, iar în cultură irigată, 150-200 kg/ha, în funcţie de planta premergătoare şi de specia cultivată. Îngrăşămintele cu fosfor se administrează tot plantei premergătoare, în doză de 50- 70 kg/ha.

Semănatul. Culturile furajere succesive trebuie semănate îndată ce terenul a fost pregătit după recoltarea plantei premergătoare. Distanţa între rânduri variază în funcţie de plantă: 70-80 cm la porumb, sorg pentru siloz şi varza furajeră, 25-30 cm la porumbul masă verde, 12,5-15 cm la iarba de sudan, hibridul sorg x iarbă de Sudan şi rapiţă.

Norma de sămânţă se măreşte cu 20-30% faţă de norma folosită la semănatul în ogor propriu, iar adâncimea de semănat este mai mare cu 1-2 cm faţă de semănatul în primăvară (Enică Gh., 1974).

Lucrările de îngrijire. Imediat după semănat se face tăvălugitul, iar după răsărire, combaterea buruienilor la porumbul semănat în rânduri distanţate se face prin erbicidare cu 2-3 kg/ha Gesaprim sau Argezin.

O lucrare foarte importantă este irigarea. La răsărire, culturile de porumb, iarbă de Sudan şi hibrid sorg x iarbă de Sudan se irigă cu o normă de udare de 200-300 m3/ha, iar varza furajeră şi rapiţa cu 1200-2000 m3/ha. În cursul perioadei de vegetaţie, în funcţie de regimul pluviometric, se fac 2-5 udări, normele de udare fiind de 500-650 m3/ha. Culturile care otăvesc se irigă şi după recoltare, pentru a stimula formarea lăstarilor (Oprin C., 1997).

Recoltarea. Momentul recoltării variază în funcţie de modul de folosire (cosit, păşunat, însilozat), faza de vegetaţie şi de înălţimea plantelor, ca şi la culturile obişnuite, semănate primăvara.

În anumite situaţii (după premergătoare târzii, în cultură irigată), culturile furajere succesive se recoltează mai devreme, pentru ca plantele să nu fie surprinse de brumele târzii. Varza furajeră şi rapiţa Liho pot fi recoltate mai târziu, deoarece nu sunt afectate de îngheţurile timpurii de toamnă.

Producţiile oscilează între limite largi, determinate de specia cultivată, planta premergătoare, tehnologia de cultivare şi modul de folosire.

Întrebări: Care sunt cerinţele culturilor furajere succesive? Care sunt factorii climatici şi edafici? Care sunt plantele premergătoare? Care este sortimentul de plante care se pretează în cultură succesivă? Care este tehnologia de cultivare?

93

CAPITOLUL XI

CONVEIERUL VERDE

11.1 Tipuri de conveier verde 11.2 Principii de organizare a conveierului verde 11.3 Sortimentul de plante furajere din conveierul verde 11.4 Întocmirea schemelor de conveier verde 11.5 Eşalonarea producţiei de furaj verde 11.6 Folosirea culturilor din conveierul verde Conveierul verde reprezintă sistemul de organizare a producerii şi folosirii

nutreţurilor verzi şi suculente, de primăvara timpuriu până toamna cât mai târziu, în vederea asigurării cantităţilor necesare furajării raţionale a animalelor. Importanţa organizării conveierului verde, din primăvară până toamna, este deosebit de mare datorită faptului că în această perioadă se realizează circa 70% din producţia de lapte la taurine şi din producţia de lână la ovine, 100% din producţia de lapte la ovine şi 60% din producţia de carne la ambele specii, la cel mai scăzut cost de producţie (Bărbulescu C. şi col., 1991).

11.1 Tipuri de conveier verde

Criteriile de clasificare a conveierului verde sunt sursele de furaje şi speciile de animale.

După sursele de nutreţuri se deosebesc trei tipuri de conveier verde: - conveier verde natural, alcătuit din nutreţul produs de pe pajiştile permanente

(iarba de pe păşuni şi otava fâneţelor), se organizează în zonele cu suprafeţe mari de pajişti, în special pentru ovine şi tineret taurin. Pentru asigurarea neîntreruptă a nutreţului verde, pe pajiştile respective trebuie să se aplice întregul complex de măsuri de îmbunătăţire şi să se organizeze păşunatul raţional;

- conveier verde artificial, se organizează în zone fără suprafeţe cu pajişti permanente, producerea nutreţului verde fiind asigurată de pajiştile temporare şi plantele furajere anuale şi perene;

- conveier verde mixt, este cel mai răspândit în ţara noastră şi constă în producerea nutreţului verde de pe pajiştile permanente şi temporare, de la plantele furajere anuale şi perene. Acest tip de conveier verde se organizează în zonele cu suprafeţe mici de pajişti permanente.

După speciile de animale, conveierul verde se organizează pentru taurine, ovine şi mai rar pentru suine. Pentru taurine, din componenţa conveierului verde fac parte pajiştile permanente şi temporare, porumbul furajer, lucerna, trifoiul roşu, raigrasul aristat, rădăcinoasele furajere.

Pentru ovine, conveierul verde cuprinde pajiştile permanente şi temporare, precum şi plantele furajere care suportă păşunatul (secara, orzul masă verde, iarba de Sudan). Pentru suine, conveierul verde se organizează mai rar şi va cuprinde lucerna, topinamburul, cucurbitaceele furajere, sfecla furajeră etc (Iacob T., 1993).

11.2 Principii de organizare a conveierului verde

Organizarea producerii nutreţului verde, necesar animalelor în cadrul conveierului, impune să se ţină cont de obiective legate de zona naturală, specia şi categoria de animale, perioada de hrănire, eficienţa economică etc. Aceste obiective pot fi realizate respectându-se următoarele principii: stabilirea unui sortiment optim de plante, adaptate zonei şi speciei de animale;

94

însămânţarea eşalonată, în epoci diferite, a aceleiaşi plante furajere; însămânţarea în aceeaşi epocă a mai multor soiuri sau hibrizi, cu perioade diferite de

vegetaţie; folosirea unei agrotehnici diferenţiate (desime, agrofond, irigare etc.), cu scopul

eşalonării producerii nutreţului verde; obţinerea nutreţului verde din culturi succesive, însămânţate după premergătoare

timpurii; folosirea speciilor anuale sau perene furajere, care regenerează de mai multe ori

într-o perioadă de vegetaţie; aplicarea unor măsuri de îmbunătăţire la pajiştile permanente, pentru ridicarea

potenţialului productiv.

11.3 Sortimentul de plante furajere din conveierul verde

Alegerea plantelor pentru organizarea conveierului verde se face în funcţie de zona naturală, condiţiile pedoclimatice şi specia de animale. Plantele respective trebuie să fie foarte productive, să suporte păşunatul sau cosirile repetate, să regenereze rapid, să fie rezistente la secetă, atac de boli şi dăunători.

În zona de câmpie, cele mai potrivite sunt borceagul de toamnă şi primăvară, porumbul, secara, raigrasul aristat, orzul, sorgul, iarba de Sudan, sfecla furajeră, rapiţa, pepenele furajer, lucerna, sparceta, pajiştile temporare şi pajiştile permanente. În zonele colinare sunt recomandate pajiştile permanente şi temporare, trifoiul roşu, ghizdeiul, mazărea furajeră, secara, borceagurile, porumbul, sfecla furajeră, gulia furajeră, varza furajeră etc. (Iacob. T. şi col., 1997).

11.4 Întocmirea schemelor de conveier verde

Organizarea conveierului verde impune efectuarea unor lucrări pregătitoare şi cunoaşterea anumitor elemente:

stabilirea perioadei calendaristice şi a duratei (zile) pentru conveierul verde;

calcularea necesarului de furaj verde, zilnic, decadal, lunar şi entru toată perioada, pentru specia şi numărul de animale la care se organizează conveierul verde;

cunoaşterea însuşirilor agrobiologice ale plantelor din coveierul verde (durata de timp de la semănat până la recoltare, durata de folosire optimă, producţia, numărul de recolte pe an şi eşalonarea producţiei).

Durata şi perioada calendaristică a conveierului depinde de zona naturală, fiind de 168-178 zile în stepă (15 IV - 1 10 X), 159-164 zile în sil-vostepă (20-25 IV - 30 IX), 80-100 zile în zona forestieră (15 V - 5-25 IX).

Necesarul de furaj verde se calculează pe baza normelor de furajare pentru specia şi numărul de animale la care se organizează conveierul verde. Necesarul de furaj verde, rezultat din calcul se majorează cu 10-15% pentru a compensa eventualele nerealizări de producţii.

Datele privitoare la unele însuşiri agrobiologice ale plantelor din conveierul verde sunt prezentate în tabelul 11.1.

95

Tabelul 11.1 Date cu privire la zona de cultură, biologia şi producţia principalelor plante care se

folosesc în alcătuirea schemelor de conveier verde

Cultura Zona de vegetaţie

Nr. de zile de la semănat la începutul folosirii

Înălţimea plantelor la începutul

folosirii (cm)*

Durata de

folosire (zile)

Producţia de masă

verde (t/ha)

Nr. de Cicluri

1 2 3 4 5 6 7

rapiţă de toamnă stepă, silvostepă şi

pădure - 30-40 15-20 30-60 -

borceag de toamnă stepă, silvostepă şi pădure

- 30 40

40 50

15-20 20-25 -

raigras aristat stepă, silvostepă şi

pădure - 40-50 20-30 25-40 4-5

borceag de primăv.ep. I

stepă,silvostepă şi pădure

50-70 30 40

40 50

15-20 15-20 -

borceag de primăvară ep. a II-a

stepă,silvostepă şi pădure

45-60 30 40

40 50

15-20 15-20 -

lucernă stepă, silvostepă şi

pădure -

30 40

40 50

30-35 15-25 3-4 (5)

sparcetă stepă, silvostepă - 50-60 15-30 10-15 1

iarbă de Sudan stepă, silvostepă 50-70 30 40

40 50

15-20 15-25 1-2

hibridul sorg x iarbă de Sudan

stepă, silvostepă 40-45 25 30

30 40

15-20 15-20 1

sorg furajer stepă, silvostepă 80-90 50-60 15-20 20-30 1(2) sorg furajer în

mirişte stepă, silvostepă 60-80 40-45 15-20 20-25 1

porumb m.v. cultură pură

stepă, silvostepă, pădure

60-70 50-60 40-50 30-35 -

porumb m.v. în mirişte

stepă, silvostepă şi etajul forestier

40-65 50-60 20-30 15-30 -

dovleac furajer stepă, silvostepă şi

etajul forestier 80-100 - 30-45

50-60 (cultură

intercalată) -

pepene furajer stepă, silvostepă şi

pădure 90-100 - 30-60 30-50 -

varză furajeră silvostepă şi etajul

forestier 90-110 40-50 30-35 50-60 -

gulie furajeră pădure 100-140 - 30-60 20-50

-rădăcini- 3-10 frunze

-

sfeclă furajeră stepă, silvostepă şi

pădure 120-140 - 30-40

60-100 -rădăcini-

10-20 frunze

frunze + colete de sfeclă de zahăr

stepă, silvostepă şi pădure

- - - 15-20

topinambur stepă, silvostepă şi

pădure - - 30-40

15-20 -tuberculi-

20-30 tulpini

pajişte permanentă (P) sau temporară

(T) câmpie-munte -

P

T

30 4020 30

30 40

25-30 10-20 -

* numărător = folosire prin păşunat; numitor = folosire prin cosit şi administrat la iesle

Suprafaţa fiecărei plante în cadrul conveierului verde se stabileşte în funcţie de necesarul de furaj (Nf) verde din perioadele de folosire a speciei respective, raportând această cantitate la producţia medie (t/ha) planificată (P), după relaţia:

S (ha) = Nf

P

96

În general, se apreciază că, fără irigaţie, suprafaţa din conveierul verde trebuie să fie de 30-40 ha pentru 100 UVM, iar în condiţii de irigare, de circa 15-20 ha /100 UVM.

Schemele de conveier verde pot fi prezentate sub formă de grafic sau tabel şi vor cuprinde următoarele elemente: speciile de plante, data semănatului, producţia planificată, suprafaţa, necesarul de furaj verde de la fiecare plantă, eşalonat pe luni şi decade.

11.5 Eşalonarea producţiei de furaj verde

Pe lângă folosirea unui sortiment de plante cu perioadă de vegetaţie diferită, eşalonarea producerii furajului verde, în cadrul conveierului se poate realiza şi pe alte căi:

semănatul aceleiaşi plante în mai multe epoci (două epoci în primăvară, distanţate la 10 zile, pentru porumb, borceag, iarbă de Sudan);

extinderea culturilor succesive de porumb, sorg, iarbă de Sudan, semănate după secară, borceag de toamnă şi de primăvară şi după cereale de toamnă;

semănatul aceleiaşi plante cu desimi diferite; folosirea, în cadrul aceleiaşi specii, a hibrizilor şi soiurilor cu perioadă de

vegetaţie diferită; recoltarea în diferite perioade de dezvoltare a speciilor de plante; aplicarea unui sistem diferenţiat de fertilizare pe parcele, în cadrul aceleiaşi

specii şi folosirea irigaţiilor (Timirgaziu C., 1974).

11.6 Folosirea culturilor din conveierul verde

Plantele din conveierul verde pot fi folosite prin păşunat, cosit şi mixt. Plantele care se pretează la păşunat sunt: secara, iarba de Sudan, pajiştile permanente, otava fâneţelor, culturile succesive.

Prin aplicarea păşunatului în fâşii, cu gardul electric, pot fi folosite şi borceagurile, porumbul, sorgul etc., însă este mai bine ca aceste culturi să se cosească şi furajul verde să se administreze la iesle.

Oile şi tineretul bovin folosesc mai bine nutreţul verde prin păşunat. Pentru vacile cu lapte se recomandă folosirea mixtă, când pe lângă păşunat, necesarul de masă verde va fi completat prin administrare la iesle. Pentru suine se practică păşunatul şi administrarea furajului verde la adăpost.

Păşunatul începe când plantele au talia de 25-30 cm la secară şi iarba de Sudan, 30-40 cm la borceaguri şi 50-60 cm la porumb sau sorg. Folosirea prin cosit se face în faza de înspicare a gramineelor şi la îmbobocire-începutul înfloririi, la leguminoase (Panait V., 1978).

Întrebări: Care sunt tipurile de conveier verde? Care sunt principiile de organizare a conveierului verde? Care este sortimentul de plante furajere din conveierul verde? Cum se realizează eşalonarea producţiei de furaj verde? Cum se folosesc culturile din conveierul verde?

Temă: Întocmiţi un conveier verde mixt pentru un efectiv de 50 vaci pentru lapte, în

zona de silvostepă.

97

CAPITOLUL XII ÎNSILOZAREA FURAJELOR

12.1 Importanţa însilozării furajelor 12.2 Categoriile de furaje însilozate 12.3 Procesele biochimice de timpul însilozării 12.4 Tehnologia însilozării furajelor 12.5 Tehnologii specifice de însilozare 12.6 Tipuri de silozuri 12.7 Calitatea furajului însilozat

12.1 Importanţa însilozării furajelor

Însilozarea reprezintă una din metodele cele mai eficiente de conservare a nutreţurilor suculente, precum şi a celei mai mari părţi din produsele secundare şi subprodusele cu destinaţie furajeră. Nutreţurile însilozate asigură furajarea animalelor mai ales în perioada de stabulaţie.

Nutreţul realizat are compoziţia chimică foarte apropiată de boabele de porumb sau orz uscate, iar pierderile de substanţe nutritive sunt sub 10%, nivel la care se poate ajunge prin uscarea lor pe cale articială (Demarquille C., 1973).

12.2 Categoriile de furaje însilozate

După conţinutul în apă în momentul însilozării, se deosebesc trei grupe de nutreţuri murate: silozul, semisilozul, semifânul. Pierderile de substanţe nutritive, în câmp şi în timpul preparării şi păstrării, sunt diferite, în funcţie de categoria de furaj însilozat.

Silozul este un furaj ce conţine peste 70% apă. Pierderile de substanţe nutritive în câmp sunt reduse, deoarece plantele sunt însilozate imediat după recoltare, însă pierderile în timpul preparării şi păstrării silozului sunt cele mai mari. Sub această formă se conservă plantele care au un conţinut mare de glucide solubile, uşor însilozabile, cum ar fi: porumbul, iarba de Sudan, sorgul etc..

Semisilozul. Pentru realizarea acestui furaj, plantele, după recoltare, rămân pe câmp până ce conţinutul în apă ajunge la 55 (60)-65 (70)%, după care se toacă şi se transportă la locul de însilozare. Pierderile de substanţe nutritive în câmp cresc, dar scad cele din timpul preparării şi păstrării.

Semifânul se caracterizează printr-un conţinut în apă în momentul însilozării de 45 (50)-55 (60)%, iar pierderile totale de substanţe nutritive sunt cele mai scăzute (Erdelyi {t şi col., 1990).

12.3 Procesele biochimice din timpul însilozării

Însilozarea furajelor este rezultatul interacţiunii mai multor factori, dintre care cei mai importanţi sunt: conţinutul plantelor în glucide, conţinutul lor în apă în momentul însilozării, conţinutul de aer din masa plantelor ce se însilozează, prezenţa şi înmulţirea bacteriilor acidolactice în timpul însilozării. Substanţele nutritive din nutreţul însilozat suferă o serie de modificări determinate atât de respiraţia plantelor şi producerea de CO2, cât şi de acţiunea microorganismelor. Astfel, în masa furajului în timpul însilozării au loc unele procese biologice şi biochimice.

12.3.1 Procesele biologice

După recoltare, respiraţia celulelor continuă cât timp se găseşte aer în masa furajului. Prin respiraţie, glucidele solubile sunt oxidate, rezultând apă, bioxid de carbon şi energie:

C6H12O6 + 6 O2 6 CO2 + 6 H2O + 674 kcal

98

Cu cât masa furajului este mai afânată, cu atât durata procesului de respiraţie este mai mare, fiind de 10-12 ore la furajul tocat şi bine tasat şi peste o lună la furajul întreg, netasat. După epuizarea oxigenului din aerul existent în siloz, are loc respiraţia intracelulară, oxigenul fiind furnizat din procesul de reducere a substanţelor proprii din furaj. În urma acestui proces se formează CO2, NH3, apă, cantităţi mici de alcooli, acizi graşi, metan şi o cantitate însemnată de căldură. Acest proces încetează după moartea celulelor în urma acumulării de CO2 în furajul însilozat. Dacă nu se iau măsuri de oprire a proceselor de respiraţie, temperatura în siloz se poate ridica la 60-700C sau mai mult. În acest caz, pe lângă pierderile însemnate de substanţe nutritive, nutreţul se caramelizează, îşi pierde suculenţa, substanţele proteice se coagulează şi devin greu digestibile şi în plus există pericolul de încingere şi chiar autoaprindere a nutreţului.

Pierderea de glucide în procesul respiraţiei celulare este mult mai importantă la plantele leguminoase, al căror conţinut în glucide hidrosolubile este mic, iar în urma degradărilor datorate respiraţiei rămâne disponibilă pentru flora lactică o cantitate mult prea mică de zaharuri care să poată fi transformată în acid lactic, agentul conservant al nutreţului însilozat. Pentru limitarea pierderilor este necesară oprirea cât mai rapidă a respiraţiei celulelor, respectiv a oxidării glucidelor solubile, care se poate realiza prin eliminarea cât mai completă a aerului din masa nutreţului, printr-o presare puternică şi continuă de la primul până la ultimul strat. În urma presării se elimină oxigenul, iar bioxidul de carbon ce rezultă din procesul respiraţiei înlesneşte moartea prin asfixiere a celulelor (Băia Gh. şi col., 1972).

12.3.2 Procesele biochimice

După moartea celulelor se produce plasmoliza conţinutului celulelor, ceea ce permite o dezvoltare puternică a microorganismelor care favorizează desfăşurarea proceselor de fermentaţie. În masa furajului au loc, în principal, o fermentaţie lactică, dar şi fermentaţii secundare: acetică, butirică şi alcoolică. Predominarea uneia sau a alteia depinde de mai mulţi factori, dintre care un rol hotărâtor îl au prezenţa sau absenţa oxigenului, reacţia mediului şi conţinutul plantelor însilozate în glucide solubile.

Fermentaţia lactică prezintă cea mai mare importanţă, deoarece duce la acumularea acidului lactic, agent conservant, de care depinde calitatea nutreţului însilozat. Fermentaţia lactică este produsă de bacteriile lactice (Streptococus, Leuconostoc, Lactobacillus, Pediococus), care transformă glucidele în acid lactic şi cantităţi mici de acid acetic, succinic, formic şi propionic.

Bacteriile lactice suportă un mediu acid mai pronunţat decât bacteriile butirice, şi anume pH mai mic de 4,5. La aceste valori de pH, bacteriile de fermentaţie butirică precum şi celelalte bacterii care duc la fermentaţii secundare nedorite îşi încetează activitatea. Mucegaiul se dezvoltă până la reacţia mediului ce corespunde la un pH = 1,2-1,8 , dar nu suportă anaerobioza.

Între aceste două grupe de substrat trebuie să fie un anumit raport, rolul cel mai important avându-l conţinutul în glucide solubile. Astfel, gramineele perene, recoltate în faza optimă pentru însilozare, au un conţinut de glucide solubile cuprins între 20-28% din s.u., în funcţie de specia şi tehnologia de cultivare, în timp ce la leguminoase, proporţia de glucide solubile este de numai 9-10% din s.u., insuficientă pentru realizarea cantităţii necesare de acid lactic.

În funcţie de conţinutul în glucide solubile, plantele se pot împărţi în : o plante ce se însilozează uşor (porumbul, sorgul, iarba de Sudan, hibridul

sorg x iarbă de Sudan, raigrasul aristat, secara de nutreţ, varza furajeră, floarea soarelui etc.);

o plante care se însilozează greu (lucerna, trifoiul, borceagul cu peste 50% măzăriche);

o plante care nu se însilozează (stuful, vrejii de roşii etc.). Activitatea bacteriilor lactice din siloz este condiţionată şi de gradul de umiditate

a plantelor în momentul însilozării. Bacteriile lactice se dezvoltă şi activează bine când furajul însilozat are o umiditate de 60-70%, deci 30-40% substanţă uscată. Prin ofilirea nutreţului în câmp se poate reduce umiditatea până la nivelul optim.

99

Plantele care se însilozează greu, cum ar fi leguminoasele, cu un conţinut mare de proteină şi redus de glucide solubile, pot fi însilozate după o prealabilă ofilire, prin care se reduce umiditatea şi creşte conţinutul în substanţă uscată. În acest caz, se realizează semisilozul sau semifânul, când se impune o tasare foarte puternică a furajului însilozat. Asemenea plante se mai pot însiloza prin folosirea unor aditivi care măresc conţinutul în glucide solubile sau crează un mediu acid, ceea ce permite declanşarea fermentaţiei lactice.

O condiţie esenţială pentru o bună însilozare o constituie crearea în masa însilozată a unui mediu anaerob, favorabil bacteriilor acido-lactice şi nefavorabil micoorganismelor care produc fermentaţii nedorite. Anaerobizarea se realizează prin tocarea plantelor la dimensiuni corespunzătoare, tasarea puternică şi continuă în tot timpul însilozării. La silozurile de suprafaţă, anaerobizarea se poate realiza şi prin folosirea de prelate speciale din material plastic, ce permit extragerea aerului cu pompele de vid (Moga I., 1974). Prin respectarea la însilozarea nutreţurilor a condiţiilor prezentate, aciditatea totală a furajului realizat trebuie să fie de 1,5-2,5%, din care 70-75% acid lactic (Laissus R., 1978).

12.4 Tehnologia însilozării furajelor

În cadrul tehnologiilor moderne de pregătire a furajelor, conservarea furajelor prin însilozare ocupă un loc important. Respectarea cu stricteţe a tuturor verigilor tehnologice duce la reducerea substanţială a pierderilor şi la obţinerea unui furaj de bună calitate.

12.4.1 Repararea şi curăţirea silozurilor

După golirea silozurilor rămân resturi de nutreţuri alterate, ce constituie un mediu favorabil dezvoltării bacteriilor de putrefacţie, a mucegaiurilor etc.. Este necesar ca înainte cu 2-3 săptămâni de începerea campaniei de însilozare să se efectueze curăţirea spaţiilor ce urmează a fi folosite pentru însilozarea nutreţurilor. Dacă este cazul se execută şi reparaţiile necesare. După operaţia de curăţire este obligatoriu dezinfectarea silozurilor cu var stins în concentraţie de 5%, sulfat de cupru 1% ş.a.

12.4.2 Faza optimă de vegetaţie pentru recoltarea plantelor

Pentru o consevare corespunzătoare şi realizarea unui furaj de bună calitate, este necesar ca recoltarea plantelor să se efectueze când se înregistrează producţia maximă din punct de vedere cantitativ şi prezintă cel mai mare conţinut de substanţe nutritive.

Umiditatea plantelor trebuie să fie de 60- 70% sau mai redusă, în funcţie de planta care se însilozează şi felul nutreţului murat pe care dorim să-l obţinem (siloz, semisiloz, semifân).

În cursul vegetaţiei, plantele acumulează diverse substanţe nutritive. Unele, cum sunt amidonul, celuloza brută, cresc continuu până ce plantele ajung la maturitate, altele, cum sunt proteinele, cresc numai până la o anumită fază de vegetaţie. Astfel, porumbul întruneşte condiţii optime privind suculenţa, cantitatea şi calitatea producţiei, în faza de lapte-ceară, aceasta fiind considerată faza optimă de recoltare pentru siloz a porumbului neirigat. Recoltarea mai timpurie (la înspicare) duce la însemnate pierderi de unităţi nutritive, iar întârzierea până la faza de ceară determină un câştig de unităţi nutritive, dar scade conţinutul în proteină şi suculenţa plantelor devine mai puţin corespunzătoare pentru o bună însilozare.

Faza optimă de recoltare în vederea însilozării este diferită în funcţie de specie, condiţiile de cultivare şi categoria de siloz pe care dorim să o realizăm.

12.4.3 Recoltarea şi transportul

Recoltarea plantelor se face mecanizat, preferându-se utilajele, care concomitent cu tăierea, execută şi tocarea nutreţului. Ritmul de recoltare trebuie corelat cu posibilităţile de transport şi însilozare. Transportul nutreţului la locul de însilozare se face cu mijloace prevăzute cu dispozitive pentru descărcarea automată şi în număr suficient, în vederea umplerii silozului într-un timp cât mai scurt. Un siloz de 500-1000 tone trebuie încheiat în 5-10 zile. După descărcare, masa tocată se nivelează în straturi de 30-35 cm

100

grosime şi se tasează, în mod continuu, de la primul la ultimul strat, cu tractoare pe şenile sau pe roţi echipate cu pneuri duble şi lamă nivelatoare. La vârf, silozul se lasă cu coamă, pentru uşurarea scurgerii apei, după care se acoperă cu diferite materiale (folie de material plastic, tăiţei de sfeclă, paie, baloturi de paie etc.) pentru menţinerea condiţiilor de anaerobioză realizate prin tasare. Neizolarea sau izolarea defectuoasă determină pierderi mari, care pot ajunge până la 50% în cazul silozurilor din plante verzi şi peste 50% la silozurile din amestecuri cu grosiere.

12.4.4 Metode de însilozare

Se cunosc mai multe metode de însilozare: însilozarea la cald, însilozarea la rece, însilozarea prin folosirea de aditivi şi însilozarea cu umiditate scăzută.

Alegerea uneia sau alteia din aceste metode se face în funcţie de compoziţia materialului vegetal care se însilozează, în special conţinutul în glucide solubile, conţinutul în apă al plantelor de însilozat şi posibilităţile unităţii, în aşa fel, încât procesul de însilozare să se desfăşoare normal, iar furajul obţinut să fie de foarte bună calitate.

a) Însilozarea la cald este puţin utilizată în practic, deoarece pierderile de substanţe nutritive digestibile ajung la 20-30%. Temperatura ridicată (>300) favorizează dezvoltarea bacteriilor de fermentaţie butirică, iar însuşirile organoleptice ale nutreţului se înrăutăţesc. Tehnologia de însilozare se prezintă astfel: nutreţul bine tocat, cu o umiditate de peste 70%, se aşează în straturi de 1,5-2 m grosime. În timp de 1-2 zile, temperatura din masa silozului se ridică la 50-600C, după care se tasează şi se aşează straturile următoare, procedându-se în acelaşi mod până ce se umple silozul, când se izolează de mediu prin acoperire. Prin această metodă, încărcarea unui siloz durează mai mult, iar calitatea este mult inferioară decât în cazul însilozării la rece.

b) Însilozarea la rece (obişnuită) se practică la plantele cu un conţinut de apă de peste 70%, bogate în glucide solubile, dar şi la plantele care se însilozează mai greu, prin adăugarea unor nutreţuri bogate în zaharuri, în scopul ridicării conţinutului în glucide solubile la circa 12,6-16,1%. Din punct de vedere tehnologic, plantele se recoltează din câmp cu combine speciale, care execută tăierea şi o mărunţire cât mai fină prin tocare şi se aşează în siloz în straturi succesive. Concomitent cu aşezarea, se face nivelarea şi o puternică tasare pentru eliminarea aerului din masa însilozată. Umplerea silozului trebuie să se realizeze într-un timp cât mai scurt, având grijă ca în final să se asigure o cât mai bună etanşeizare, prin acoperire cu diferite materiale. Temperatura în masa silozului se ridică la 25-300C, iar pierderile prin oxidare sunt mult mai mici faţă de însilozarea la cald (circa 12-17%).

c) Însilozarea prin folosirea de aditivi. Se recomandă în cazul conservării furajelor sărace în glucide solubile. Tehnologia este asemănătoare cu cea obişnuită, cu deosebirea că la nutreţurile însilozate se adaugă diferiţi aditivi pentru a mări conţinutul în zaharuri fermentescibile sau pentru a scădea aciditatea din masa însilozată la valori de pH sub 4,5.

Produsele ce se pot folosi ca aditivi pot fi împărţite în trei grupe: aditivi furajeri, chimici şi biologici.

Aditivi furajeri. Se pot utiliza produsele: - uruieli de porumb, orz, ovăz, în cantităţi de 50-100 kg/t de material vegetal; - fân tocat sau paie tocate în proporţie de 10-30% din masa ce se însilozează,

pentru reducerea umidităţii; - melasă deshidratată, în cantitate de 20-40 kg/t de material proaspăt, pentru

însilozarea leguminoaselor fără ofilire în prealabil; - melasă soluţie, diluată cu 1-2 părţi apă, în proporţie de 2-4%; - zahăr furajer în proporţie de 2%; - graminee bogate în glucide fermentescibile, tot pentru însilozarea

leguminoaselor, în proporţie de 1,5-2 părţi graminee la o parte leguminoase bine tocate. Aditivi chimici. Pentru conservarea plantelor greu însilozabile se pot folosi diferiţi

aditivi chimici, cum ar fi: acizi organici sau anorganici, precum şi unele preparate (Metabisulfitul, sarea “Kofa”, Microacid) cu acţiune bacteriostatică pentru organismele ce provoacă fermentaţia butirică.

101

În ţările scandinave se practică metoda Virtanen, care constă în stropirea silozului cu un amestec de acid sulfuric (15%) şi acid clorhidric (85%), diluat cu apă în raport de 1 parte amestec la 7 părţi apă. Se folosesc 5-7 l soluţie la 100 kg material de însilozat, în funcţie de conţinutul plantelor în glucide solubile, doza mai mare fiind pentru leguminoase. Soluţia Virtanen scade pH-ul mediului sub 4,0, inhibă respiraţia celulară şi înlătură microflora indezirabilă. Metoda este însă dificilă, iar silozul rezultat poate să provoace decalcifieri în organismul animal.

Acidul formic are acelaşi scop, fiind însă mai puţin dăunător organismului animal. Se folosesc soluţii în concentraţie de 5-7%, în doze de 4-5 l/100 kg nutreţ verde. Metoda este costisitoare şi din această cauză nu s-a extins.

Metabisulfitul de sodiu şi sarea “Kofa” inhibă fermentaţia butirică, dar nu împiedică proteolaza şi nici pierderile de substanţe nutritive. Se administrează în cantitate de 0,3-0,5 kg la 100 kg masă însilozată.

Rezultate bune se obţin prin folosirea preparatului românesc “Microacid”, sub formă de pulbere, obţinut prin trecerea acidului sulfuric pe rumeguş de lemn. Se administrează în proporţie de 0,5-1%, pe timp frumos şi de 1,5%, pe timp nefavorabil, din greutatea nutreţului însilozat.

Aditivi biologici. Din această grupă face parte preparatul biologic românesc pe bază de bacterii acidolactice de tipul “Lactosil”, care este utilizat în multe ţări pentru îmbunătăţirea proceselor fermentative din plantele furajere însilozate, dar şi direct în hrana tineretului animal pentru prevenirea tulburărilor gastrointestinale comune. Preparatul conţine culturi de bacterii acidolactice din genul Lactobacillus şi se prezintă sub formă lichidă (15-18% s.u.) sau semiumedă (55-60% s.u.). Se foloseşte în cantitate de 1 l sau 1 kg la 1 tonă de furaj însilozat, bine tocat (sub 3-5 cm), respectând întocmai şi celelalte reguli de însilozare.

d) Însilozarea cu umiditate scăzută reprezintă un procedeu modern aplicat pe scară largă la însilozarea nutreţurilor bogate în proteine şi cu conţinut mai redus în glucide fermentescibile, în special la leguminoase perene, dar şi la graminee, fiind practic şi foarte economic, cu pierderi mici de substanţe nutritive. Metoda se bazează pe reducerea umidităţii prin ofilire, purtând denumirea şi de metoda ofilirii. În funcţie de umiditatea plantelor la însilozare se pot realiza următoarele tipuri de furaje: semisilozul şi semifânul.

Semisilozul se obţine din însilozarea culturilor pure de leguminoase sau graminee de nutreţ (lucernă, trifoi, iarbă de Sudan, sorg x iarbă de Sudan) sau a culturilor în amestec de graminee şi leguminoase. Tehnologia prevede reducerea conţinutului furajului în apă la 55-65%, prin lăsarea în brazde pentru ofilire timp de 4-24 ore, în funcţie de durata şi intensitatea luminii solare, precum şi de tehnologia recoltării. La plantele recoltate cu vindroverul şi zdrobite în proporţie de circa 90%, pierderea apei până la conţinutul de 60% se poate realiza în numai 4-5 ore de insolaţie puternică şi 8-10 ore de nebulozitate accentuată, iar la plantele recoltate cu cositoarea purtată, în 10-15 ore de insolaţie puternică şi 20-24 ore pe timp noros.

După ofilire, materialul vegetal se adună şi se mărunţeşte prin tocare, apoi se transportă la locul de însilozat unde se aşează în straturi succesive de 35-40 cm grosime, presându-se energic fiecare strat. Silozul trebuie umplut într-un timp cât mai scurt şi acoperit imediat cu folie de material plastic sau alte materiale pentru a evita contactul cu mediul extern.

În materialul însilozat se petrec aceleaşi procese de fermentaţie ca şi în cazul silozului obişnuit. În cazul semisilozului, pierderile prin fermentaţie şi scurgere sunt mai mici, fermentaţia butirică este inhibată, iar consumabilitatea furajului realizat este mai bună, în comparaţie cu silozul obişnuit.

Valoarea nutritivă a semisilozului este de 0,25-0,35 U.N./kg, faţă de 0,15- 0,20 U.N./kg la nutreţul însilozat obişnuit.

Semifânul este produsul realizat prin însilozarea plantelor cu umiditate de 45-55%. Tehnologia de preparare a semifânului este asemănătoare cu cea aplicată la semisiloz, cu deosebirea că ofilirea în câmp este mai intensă, realizându-se în timp de 24-48 ore. O atenţie deosebită trebuie acordată mărunţirii cât mai fine a plantelor,

102

îndepărtării aerului prin tasare, umplerii cât mai rapide şi izolării cu folii de material plastic. Procesul de fermentaţie are loc la scară redusă, de aceea semifânul poate avea un conţinut mai scăzut în acid lactic, un pH relativ ridicat, iar acidul butiric, de regulă, nu se formează datorită conţinutului scăzut în apă, în timp ce conţinutul în glucide solubile este mai ridicat, comparativ cu silozul şi semisilozul.

12.5 Tehnologii specifice de însilozare

12.5.1 Tehnologia însilozării porumbului

Porumbul ocupă un loc important în asigurarea nutreţului însilozat, deoarece are un potenţial de producţie ridicat, se cultivă cu rezultate bune în diferite condiţii pedoclimatice şi se însilozează uşor, având un conţinut ridicat de glucide solubile.

a) Însilozarea porumbului plantă întreagă. Momentul optim de recoltare pentru însilozare este în faza de lapte-ceară la porumbul neirigat şi în faza de ceară la cel irigat. La porumbul siloz din cultură succesivă, faza optimă de recoltare corespunde cu perioada 10-25 octombrie, funcţie de zona şi evoluţia vremii. Recoltarea se face cu combine specifice, plantele se mărunţesc prin tocare la dimensiuni de 2-3 cm, iar tasarea şi acoperirea se fac în mod obişnuit. Datorită conţinutului ridicat în glucide solubile, porumbul se însilozează singur sau în amestec cu plante greu însilozabile, pentru a le asigura minimul de glucide necesar unei bune însilozări. La o însilozare corectă nutreţul poate fi dat în consum după 3-4 săptămâni. Valoarea nutritivă este de 0,21-0,24 U.N. la 1 kg siloz.

b) Însilozarea ştiuleţilor de porumb. Conservarea eficientă a ştiuleţilor de porumb cu umiditate ridicată la recoltare se realizează prin însilozare. Se pot însiloza ştiuleţi cu pănuşi (pentru rumegătoare) sau fără pănuşi (pentru porci şi păsări) sub formă de pastă. Umiditatea ştiuleţilor în primul caz trebuie să fie de 35-50%, iar în al doilea caz de 30-35%, pentru ca însilozarea să se desfăşoare în bune condiţii. {tiuleţii, cu sau fără pănuşi, se transformă în pastă prin măcinare cu mori cu ciocănele, utilizând site cu diametrul ochiurilor mai mare de 5 mm, astfel ca dimensiunile particulelor să fie între 5- 8 mm, când umiditatea ştiuleţilor este sub 35% şi de 7-10 mm, la o umiditate de peste 35%.

Pasta obţinută se conservă prin metoda de însilozare la rece, cu tasarea fiecărui strat şi izolarea de aer. În cazul când umiditatea ştiuleţilor depăşeşte 40%, pasta se poate însiloza şi în amestec cu 5-10% făinuri de concentrate sau făină din fân de lucernă, pentru corectarea nivelului proteic şi prevenirea fermentaţiilor nedorită (alcoolică, acetică).

Maturarea silozului se realizează în 30-60 zile, în funcţie de intensitatea fermenţiei lactice. Valoarea nutritivă este de 0,44-0,45 UN la 1 kg nutreţ murat (Mileş M. şi col., 1983).

c) Însilozarea cocenilor de porumb. Valorificarea mai bună a cocenilor de porumb se poate face prin însilozare la rece sau cu adaos de aditivi. Hibrizii de porumb din grupele 300 şi 400, la maturitatea ştiuleţilor, au tulpinile încă verzi, cu un conţinut de circa 50% umiditate. Se pot conserva după tehnologia însilozării porumbului plantă întreagă, dar tocarea trebuie făcută mai fin (1-2 cm), tasarea mai puternică, pentru desfăşurarea în bune condiţii a fermentaţiei lactice. Dacă umiditatea cocenilor de însilozat este sub 50%, se foloseşte metoda însilozării cu diferiţi aditivi (saramură, melasă, tăiţei de sfeclă, borhot de la fabrica de spirt, nutreţuri verzi sau suculente etc.).

Calitatea nutreţului se va îmbunătăţi mult, dacă la structura amestecului se adaugă: 0,5% uree, 1% sare, 3-5% gozuri, tărâţe sau 5-10% făinuri. Se acordă o atenţie deosebită izolării silozului atât în timpul maturării, cât şi în timpul folosirii, deoarece se degradează uşor în contact cu aerul. Valoarea nutritivă este de 0,15-0,20 UN la 1 kg nutreţ.

12.5.2 Tehnologia însilozării leguminoaselor perene

Leguminoasele furajere perene se însilozează când condiţiile climatice nu permit pregătirea fânului. Însilozarea se poate realiza prin metoda cu umiditate redusă sau prin folosirea aditivilor, deoarece leguminoasele au un conţinut redus de glucide solubile. Momentul optim de recoltare este la începutul înfloririi.

103

Se practică însilozarea prin amestecare cu plante verzi bogate în glucide (porumb, sorg, floarea soarelui, iarbă de Sudan etc.), în raport de 1-2 părţi, la o parte leguminoase. Se însilozează în condiţii bune şi prin adaos de tărâţe, uruieli de porumb sau orz, în cantitate de 30 kg la tona de nutreţ verde, făinuri de cereale, în proporţie de 10%, apă melasată (formată din o parte melasă şi 2-3 părţi apă), în cantitate de 100 l/t, 1 kg Lactosil la tona de furaj sau 1% preparatul “Microacid”.

Însilozarea cu umiditate redusă se face ca la plantele de graminee perene. Pentru ca însilozarea să decurgă normal, este necesar ca leguminoasele să fie tocate (2-3 cm), foarte bine tasate şi corect izolate de mediul extern. Valoarea nutritivă a nutreţului obţinut este cuprinsă între 0,16-0,20 UN/kg.

12.6 Tipuri de silozuri

Însilozarea nutreţurilor se face în spaţii special construite sau amenajate, numite silozuri. Pierderile de substanţe nutritive la însilozare şi calitatea nutreţului sunt condiţionate şi de tipurile de siloz utilizate. Acestea au fost grupate în trei categorii: silozuri de suprafaţă, silozuri semiîngropate şi silozuri îngropate, fiecare cu mai multe variante.

12.6.1 Silozuri de suprafaţă

Acestea pot fi orizontale şi verticale: Silozurile orizontale sunt cele mai răspândite, fiind practice şi economice şi pot

avea caracter permanent sau temporar, în funcţie de construcţie. Capacitatea lor este variabilă, cuprinsă între 500-1500 tone.

Silozurile platformă pot fi cu pereţi nedemontabili, construiţi din materiale durabile (beton, piatră, cărămidă) sau cu pereţi demontabili, din panouri care se înlătură după terminarea silozului, platforma fiind folosită în alte scopuri.

Pereţii demontabili mai au avantajul că prin distanţa la care sunt montaţi, capacitatea silozului poate oscila de la un an la altul, în funcţie de sursa de furaj şi mijloacele tehnice de care dispunem. La silozurile cu pereţii nedemontabili, platforma (baza) se construieşte cu două pante: pe linia lăţimii (3-5%) şi longitudinal (1-3%). Dimensiunile silozurilor platformă variază între 6-12 (15) m lăţime, 2-2,5 (3) m înălţime şi până la 40 (50) m lungime.

Silozurile verticale (turn) au formă cilindrică, înălţimi de 8-20 m şi sunt construite din beton, cărămidă, piatră, tablă etc..

Au o capacitate de 100-500 tone şi sunt prevăzute în pereţi cu canale verticale, iar la bază cu guri şi bazine de colectare pentru evacuarea excesului de umiditate. Încărcarea şi descărcarea nutreţului se face mecanizat, iar tasarea se realizează prin propria greutate.

12.6.2 Silozuri semiîngropate

Se construiesc pe terenurile cu apa freatică la suficientă adâncime şi au formă de tranşee sau de celule. Pereţii de deasupra solului se confecţionează din panori de lemn, plăci prefabricate, baloturi de paie etc., iar pereţii subsolului din pământ bătătorit.

În cazul silozurilor căptuşite în sol cu piatră, cărămidă sau beton şi partea de la suprafaţă se face din acelaşi material, în special la cele sub formă de celule. Dimensiunile silozurilor tranşee sunt de 20-30 m lungime, 5 m lăţime la bază, respectiv 6 (6,5) m la suprafaţă şi de 2-2,5 m înălţime, din care 1-1,5 m în interiorul tranşeei, iar capacitatea este de 200-700 t. Silozurile sub formă de celule au dimensiuni mult mai mici, cu o capacitate de 30-50 tone, se construiesc numai sub acoperişuri, cu 2/3 din înălţime în sol şi 1/3 la suprafaţă şi se utilizează pentru însilozarea nutreţurilor valoroase destinate în special porcinelor. Asemenea silozuri se amplasează în apropierea adăposturilor şi sunt prevăzute cu sisteme mecanizate pentru efectuarea operaţiunilor de încărcare, descărcare şi distribuire a furajului însilozat.

12.6.3 Silozuri îngropate

Se pot construi numai pe terenurile cu apă freatică la o adâncime mai mare de 3- 4 m şi au formă de tranşee sau gropi, cu pereţii verticali sau oblici.

Au o capacitate de 50-500 t şi următoarele domensiuni: lungimea 10-40 m, lăţimea la bază 4-5 m, la suprafaţă 5-6 m, iar înălţimea de 2,5-3 m. Pereţii laterali şi baza

104

acestor silozuri se căptuşesc cu piatră, cărămidă sau alte materiale, pentru reducerea pierderilor, iar pentru evacuarea excesului de apă se prevăd guri de colectare. Pentru uşurarea accesului vehiculelor, capetele silozului se fac în pantă de 450.

Indiferent de tipul de siloz, respectarea condiţiilor de însilozare asigură o fermentaţie corespunzătoare şi reducerea pierderilor.

12.6.4 Silozuri în pungi sau saci de plastic individuali

SIi în acest caz reuşita însilozării este condiţionată de aceleaşi reguli ca în celelalte sisteme de însilozare.

Nutreţul de însilozat se introduce din maşina de adunat, tocat şi presat direct în punga (sacul) de material plastic, care după umplere este închisă ermetic. Anaerobioza este asigurată de bioxidul de carbon rezultat din procesele de fermentaţie sau prin procedeul vidării. Rezultă un furaj de foarte bună calitate, pierderile sunt foarte mici, însă costurile sunt mari datorită plasticului utilizat.

12.7 Calitatea furajului însilozat

Calitatea silozului depinde de o multitudine de factori, dintre care prezintă importanţă deosebită următorii: valoarea nutritivă a materialului ce se însilozează, tipul de siloz, tehnologia aplicată, metoda de însilozare folosită etc..

Prelevarea probelor pentru aprecierea calităţii furajului însilozat se face astfel: din silozurile de suprafaţă orizontale sau din cele îngropate şi semiîngropate probele se ridică de la nivelul treimii mijlocii din înălţimea silozului şi de la o depărtate de 70-80 cm de pereţii laterali; din silozurile turn, proba se ia de la partea superioară, din centru, la adâncimea de 1 m. Probele medii vor avea o greutate de circa 2-3 kg.

Aprecierea calităţii nutreţului murat se realizează organoleptic şi prin analize chimice, urmărindu-se o gamă largă de indici. Noller C. H. (1975), Murdoch J. C. (1980) şi alţi autori, recomandă ca la aprecierea calităţii silozului să se analizeze următoarele însuşiri: culoarea, mirosul, gustul, structura, valoarea pH, conţinutul în acizi şi raportul dintre aceştia etc..

Se apreciază că nutreţul este de calitate bună dacă are o culoare apropiată de aceea a plantelor din care a provenit, un miros plăcut (de pâine proaspătă, de mere coapte), un gust acrişor-dulceag, aromat, o structură apropiată de cea iniţială a plantelor, valoarea pH între 3,8-4,5, cantitatea totală de acizi între 1,5-2,5%, din care cel puţin 2/3 să fie acid lactic, acidul acetic maximum 1/3, iar acidul butiric să lipsească. La un siloz şi semisiloz de bună calitate, conţinutul în acid lactic trebuie să fie cuprins între 6 - 11% din substanţa uscată.

Întrebări:

Care este importanţa însilozării furajelor? Care sunt categoriile de furaje însilozate? Descrieţi procesele biochimice de timpul însilozării. Care este tehnologia însilozării furajelor? Care sunt tipurile de silozuri?

Temă: Precizaţi modalitatea de apreciere a calităţii unui nutreţ însilozat?

105

REFERAT PARTEA I Prezentare teoretică 1. Introducere: importanţa, răspândirea, clasificarea pajiştilor(min 2 pag) 2. Imbunataţirea pajiştilor permanente (min 5 pagini) 3. ~nfiin]area paji[tilor temporare (min 4 pagini) 4. P\[unat: sisteme, principii, tehnica păşunatului (min 4 pagini): 5. Conveier verde: definiţie, clasificare, tehnica de întocmire (min 2 pagini) PARTEA a II- a Aplicaţii practice 1. Îmbunatăţirea unei pajişti permanente afectate de: muşuroaie – 2 ha vegetaţie lemnoasă – 1 ha 2. ~nfiin]area unei paji[ti temporare:

Zona: step\ Suprafa]a: 15 ha P\[unat, peste 6 ani

3. Organizarea p\[unatului ra]ional pe o suprafaţă de 18 ha: Perioada de p\[unat: 170 zile Data `nceperii p\[unatului: 21 IV Produc]ia: 14 t/ha Specia [i categoria de animale: vaci lapte Durata refacere: 35 zile Timp de ocupare: 5 zile ~ntocmirea graficului de p\[unat

4. Organizarea unui conveier verde mixt pentru efectivul de animale rezultat de la p\[unat. 5.Concluzii 6. Bibliografie

106

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel Gh. – 1984, Pajişti intensive, Editura Ceres, Bucureşti. 2. Bărbulescu C. şi Motcă Gh., 1983 - Păşunile munţilor înalţi. Editura Ceres,

Bucureşti. 3. Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987, - Pajiştile de deal din România. Editura Ceres

Bucureşti. 4. Bărbulescu C. şi col., 1991 - Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 5. Bîlteanu Gh. şi col., 1983 - Fitotehnie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 6. Cotigă C., 1996 - Culturi furajere. Reprografia Universitatea din Craiova 7. Creţu A. şi col., 1986 - Contribuţii la tehnologia culturilor succesive pe terenurile

irigate din zona colinară a Moldovei. Lucr. şt. I. A. Iaşi, seria Agronomie, vol. 30 8. Demarquilly C., 1973 - Valeur alimentaire des ensilage de graminés et de

leguminense. Fourrages, nr. 55. 9. Dragomir N., 1981 - Cercetări privind biologia, genetica şi ameliorarea ghizdeiului

(Lotus corniculatus). Teză de doctorat, Cluj. 10. Dumitrescu N., 1991 - Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. C.M. Inst.

Agronomic Iaşi. 11. Enică Gh., 1974 - Contribuţii la stabilirea tehnologiei de cultură a plantelor furajere

în culturi succesive, în condiţiile pedoclimatice ale Dobrogei. Teză de doctorat, I.A.N.B., Bucureşti

12. Erdelyi St. şi col., 1990 - Producerea şi conservarea furajelor. Tipo Agronomia Cluj-Napoca

13. Hălălău D. şi col., 1980 - Cuscutele din România şi combaterea lor. Editura Ceres, Bucureşti.

14. Iacob T., 1993 - Tehnologia producerii şi conservării furajelor. C.M. Univ. Agronomică Iaşi.

15. Iacob T. şi col., 1997 - Plante furajere - tehnologii de cultivare. Edit. Junimea Iaşi. 16. Iacob T. şi col.-2000 - Tehnologia producerii şI conservării furajelor. ă. Editura

,,Ion Ionescu de la Brad" Iaşi. 17. Iacob Viorica, 2003 - Fitopatologie agricolă. Editura ,,Ion Ionescu de la Brad" Iaşi. 18. Ionel A., 1997 - Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. Editura Dosoftei, Iaşi. 19. Moga I. şi col., 1996 - Plante furajere. Editura Ceres Bucureşti. 20. Moga I., Mateiaş M.C., - 2000, Cultura plantelor furajere, Editura Agris, Bucureşti. 21. Motcă Gh., Oancea I., Geamănu Lidia - Ivona, 1994 - Pajiştile României, tipologie

şi tehnologie. Editura tehnică agricolă, Bucureşti. 22. Muntean L. şi col., 1995 - Fitotehnie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 23. Muntean L.S. şi col., 2003 - Fitotehnie. Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 24. Puia I. şi col., 1984 - Producerea şi păstrarea furajelor. Editura Didactică şi

pedagogică, Bucureşti. 25. Simtea N. şi colab., 1994 - O nouă standardizare a amestecurilor de ierburi pentru

reînsămânţarea şi supraînsămânţarea pajiştilor. Lucrări ştiinţifice ale I.C.P.C.P. Măgurele-Braşov, vol. XVI, Bucureşti.

26. Teaci D. şi colab., 1980 - Resursele de terenuri de pajişti din R.S. România şi problemele principale ale productivităţii actuale şi de persepctivă. Lucrări ştiinţifice S.C.C.P. Măgurele-Braşov, vol. VI, Bucureşti.

27. Varga P. şi col., 1976 - Producerea seminţelor la plante de nutreţ. Editura Ceres, Bucureşti

28. Varga P.,1993 – Producerea furajelor – Ghid practic.Ed.Ceres,Bucureşti 29. *** 2001 Anuarul Statistic FAO 30. *** 2002 Anuarul statistic al României, Bucureşti 31. *** 2002 Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din

România. Editura Pintexim, Bucureşti.