CONCEPTUL ŞI CLASIFICAREA TRANZACŢIILOR BURSIERE (4/4)

Prelegeri 4 ore

8.1. Definirea şi structura tranzacţiilor bursiere8.2. Tipologia tranzacţiilor bursiere efectuate în practica internaţională8.3. Tranzacţii cu instrumente financiare primare8.4. Tranzacţii cu instrumente financiare derivate8.5. Tipuri de tranzacţii bursiere în contextul motivaţiei investitorului

8.1 Definirea, structura tranzacţiilor bursiere.

La modul general, tranzacţia este definita ca o convenţie intre doua sau mai multe părţi, prin care se transmit anumite drepturi, se face un schimb comercial.

Prin tranzacţii bursiere înţelegem contractele de vânzare-cumpărare de titluri şi alte active financiare, care se încheie pe piaţă secundara de capital cu mijlocirea agenţilor de bursa , respectiv a societăţilor de intermediere financiara autorizate. Aceste tranzacţii se vor efectua în conformitate cu legislaţia privind valorile mobiliare din tara respectiva, şi cu regulamentele instituţiilor implicate (Bursa de Valori, instituţiile pieţei OTC etc.).

Interpretările cu privire la noţiunea de tranzacţie bursiera au evoluat treptat in timp, şi mai ales în ultima perioadă, astfel încât daca in mod tradiţional erau considerate tranzacţii bursiere doar acele contracte încheiate in incinta bursei şi în timpul şedinţei de tranzacţionare, acum sunt acceptate ca fiind tranzacţii bursiere şi cele care sunt efectuate în afara bursei cu singura condiţie de a fi înregistrate aici. De altfel, acest lucru a fost impus de fenomenul de delocalizare a burselor, de globalizare precum şi de apariţia pieţelor OTC.

8.2 Tipologia tranzacţiilor bursiere efectuate în practica internaţională

Exista o mare varietate de tipuri de tranzacţii bursiere. Indiferent de natura lor, tehnica tranzacţiilor este marcata de modalitatea de lichidare şi de cursul la care se realizează aceasta. Astfel exista doua mari categorii de tranzacţii:

la vedere la termen.

In funcţie de obiectul lor tranzacţiile bursiere se împart in tranzacţii cu: titluri financiare primare tranzacţii cu derivate financiare (a se vedea figura alăturata).

In ceea ce priveşte tranzacţiile cu titluri financiare primare practica a instituit modelul tranzacţiilor:

de tip american de tip european.

Tranzacţiile de tip american pot fi: for cash (pe bani gheata) on margin (pe credit) short selling ( pe baza de titluri împrumutate)

Tranzacţiile de tip european (după modelul pieţei bursiere franceze) pot fi: au comptant (la vedere, adică cu reglementare imediata) au reglement mensuel (la termen) a prime (operaţiuni condiţionale).

1

Tranzacţiile cu derivate financiare sunt reprezentate de contractele futures şi contractele pe opţiuni.

Fig. 1 Tipuri de tranzacţii bursiere

8.3 Tranzacţii cu instrumente financiare primare

In ceea ce priveşte tranzacţiile cu titluri financiare primare, in literatura de specialitate se face o distincţie intre tranzacţiile de tip american (specifice şi pieţelor asiatice) şi cele de tip european. Tranzacţiile de tip american cu titluri primareTranzacţiile pe bani gheaţa (for cash) sunt acele operaţiuni bursiere la care cumpărătorul trebuie să achite integral cu bani titlurile pe care le-a achiziţionat şi, respectiv vânzătorul trebuie sa posede şi să remită imediat brokerului la care a dat ordinul, titlurile care fac obiectul tranzacţiei.Legat de momentul executării contractului pe pieţele de tip american regăsim in practica următoarele tipuri de tranzacţii :

        cu lichidare imediata (cash delivery) când executarea (livrarea/plata titlurilor) are loc chiar in ziua încheierii contractului bursier;

       cu lichidare normala (regular settlement) când executarea efectiva a contractului se face după /intr-un anumit număr de zile de la încheierea contractului;

        cu lichidare pe baza de aranjament special, de regula prin înţelegerea părţilor, dar cu o livrare nu mai târziu de 60 de zile;

      cu lichidare la emisiune (when issued) pentru titlurile financiare care încă nu au fost emise, dar se cunoaşte data la care va avea loc emisiunea.

Pentru efectuarea acestor tranzacţii "for cash" investitorul îşi deschide la societatea de brokeraj prin care operează un cont de investiţii simplu sau cu plata cash. Aici se ţine evidenţa operaţiilor efectuate de investitor, a titlurilor pe care le poseda acesta, a cursurilor etc.

Tranzacţiile on margin (în marja sau în cont de siguranţa) sunt acelea în care investitorul poate obţine din partea societăţii de brokeraj sau a băncii de investiţii cu care lucrează împrumuturi în vederea încheierii şi executării operaţiilor de bursa. Pentru obţinerea acestei creditări investitorul trebuie sa îşi deschidă un cont special numit cont de siguranţa sau cont marginal. Aici se va tine evidenta titlurilor comercializate pe credit, a preturilor acestora,

2

precum şi a creditelor primite şi a plăţii garanţiilor pentru acestea. Aceste garanţii se refera la faptul ca pentru tranzacţiile în contul de siguranţa investitorul este obligat sa depună un avans de siguranţa (numit şi pondere de siguranţa) şi aceasta pentru ca societatea de brokeraj sau banca de investiţii nu finanţează integral împrumuturile. Astfel, suma necesara este formata din avansul depus de investitor plus împrumutul obţinut. Acest avans de siguranţa poate fi depus în bani sau în titluri de valoare acceptate de societatea de brokeraj. Pentru ca aceasta din urma nu-şi asuma riscul investiţiei, titlurile de valoare vor fi evaluate la o valoare de colateral calculata în funcţie de riscul acestora. Pîna când împrumutul va fi restituit aceste titluri colateral sunt păstrate în custodie într-un cont al societăţii de brokeraj (serviciu cunoscut sub denumirea "street name"). Desigur, investitorul rămâne titularul acestor valori mobiliare şi se bucura de toate drepturile ce decurg (dividende, dobânzi), dar nu le poate vinde decât după ce a restituit împrumutul.

Se ştie ca pe pieţele bursiere investitorul poate obţine profit din tranzacţii daca preţurile urcă sau chiar daca ele scad, datorita diverselor tehnici şi tipuri de tranzacţii. Acest lucru este valabil şi-n cazul tranzacţiilor "on margin". În practica americana exista doua tipuri de conturi de siguranţa în funcţie de poziţia pe care o ia investitorul fata de evoluţia pieţei în cadrul tranzacţiilor pe care le efectuează: cont de siguranţa de tip M (long margin account) şi cont de siguranţa de tip V ( short margin account).Tranzacţii în contul de siguranţa de tip M sunt acelea care se efectuează pe piaţa în creştere generând în acest fel profituri. Pe o astfel de piaţa în vederea obţinerii de profit se efectuează mai întâi o tranzacţie de cumpărare, iar apoi după o anumita perioada urmează o tranzacţie de vânzarea a acelor valori la un preţ mai mare. Acest proces de cumpărare-vânzare se înregistrează în contul de siguranţa de tip M. Este de remarcat ca acest gen de tranzacţie oferă investitorului posibilităţi de cîştig teoretic nelimitate, iar riscul la care se supune este limitat la pierderea sumei investite (adică valoarea titlurilor cumpărate poate ajunge la zero în cel mai rău caz).Tranzacţiile în contul de siguranţa de tip V (short margin account) sunt acelea care se efectuează pe o piaţa în scădere. Aici, investitorul (speculatorul poate ar fi denumirea mai potrivita) împrumută valorile respective şi le vinde la preţul zilei, sperând ca ulterior sa le cumpere la un preţ mai mic spre a le restitui. Avem de a face aici cu un proces de vânzare, apoi cumpărare şi logica obţinerii profitului (cumpăra ieftin şi vinde scump) este aceeaşi ca la tranzacţiile în contul de siguranţa de tip M, însa ordinea tranzacţiilor este inversa. Deosebirea importanta este ca acest tip de tranzacţii pot conduce la pierderi teoretic nelimitate (daca ne gândim ca preţul de cumpărare al valorilor care trebuie restituite poate fi oricât de mare), în timp ce profiturile pe care le poate genera sunt limitate (pot fi maxim egale cu valoarea încasata la vânzare).

Astfel, vânzările descoperite sau în absenta (short sale) pot fi definite ca acel procedeu folosit pe pieţele bursiere prin care un speculator vinde valori pe care nu le poseda la momentul tranzacţiei, dar le împrumuta de la societatea de brokeraj, urmând sa le restituie acesteia pana la data stabilita. Restituirea presupune cumpărarea valorilor respective la preţul pieţei de la data scadentei împrumutului, preţ pe care investitorul îl estimează ca va fi mai mic decât cel de la momentul vânzării, diferenţa reprezentând profitul sau.

Vânzările descoperite au ca principala motivaţie câştigul prin speculaţie anticipând scăderile de preturi sau speculând neconcordantele temporare între preturi. Daca posibilităţile de câştig sunt mari, riscul la vânzările descoperite este teoretic nelimitat aşa cum arătam mai sus. În scopul protejării împotriva acestor riscuri speculatorul se poate folosi de anumite produse bursiere speciale cum sunt contractele pe opţiuni.

Tranzacţiile de tip european cu titluri financiareTranzacţiile pe pieţele europene se împart în doua mari categorii: tranzacţii la vedere şi

tranzacţii la termen (forward). La rândul lor tranzacţiile la termen pot fi tranzacţii ferme sau condiţionate.

3

Tranzacţiile la vedere (fr. au comptant) sunt acelea în care lichidarea contractului (plata şi livrarea titlurilor) se efectuează imediat sau într-o perioada foarte scurta. Echivalentul lor pe pieţele de tip american sunt tranzacţiile "cash delivery'.Pentru buna desfăşurare a tranzacţiilor la vedere este necesar ca, în momentul în care investitorul a transmis ordinul de cumpărare brokerului sau, să vireze şi suma corespunzătoare în cont. De asemenea, vânzătorul trebuie să pună la dispoziţia brokerului titlurile în momentul în care a dat ordinul de vânzare sau într-o perioada foarte scurta.

Ponderea tranzacţiilor la vedere este relativ mica în totalul tranzacţiilor bursiere şi aceasta în principal datorita faptului ca tranzacţia nu poate fi încheiata fără ca iniţiatorul ei sa posede la momentul respectiv, pe de o parte fondurile băneşti necesare şi pe de alta parte, valorile mobiliare.O categorie speciala de tranzacţii la vedere sunt ofertele publice secundareOfertele publice pot îmbrăca trei forme principale:

oferta publica de cumpărare - când investitorul care o iniţiază doreşte sa-şi cumpere un pachet de titluri

oferta publica de vânzare - când investitorul face publica intenţia sa de vânzare de titluri oferta publica de schimb - asemănătoare cu oferta publica de cumpărare, cu deosebirea ca

în loc de a plăţi cash titlurile solicitate, investitorul oferă alte titluri în schimbPrin aceste oferte publice se urmăreşte atingerea a diferite obiective:

preluarea controlului asupra unei companii de către un anumit investitor obţinerea unei poziţii majoritare (când investitorul care a făcut oferta publica ajunge sa

deţină mai mult de jumătate din totalul drepturilor de vot). De regula, aceste preluări prin oferte publice se fac pe cale amiabila însa exista şi situaţii

speciale când avem de a face cu oferte publice de cumpărare agresive prin care ofertantul doreşte cu orice preţ un anumit pachet de acţiuni (de control, majoritar sau nu).

Tranzacţii la termen (forward)Tranzacţiile la termen (forward) sunt toate tranzacţiile cu valori mobiliare încheiate pe

pieţele bursiere care urmează a se lichida la o anumita scadenta la un preţ fixat (curs la termen). Cursul, scadenta şi celelalte prevederi sunt stipulate în contractul la termen încheiat la momentul iniţierii tranzacţiei.

Tranzacţiile la termen (forward) au ca suport produse bursiere primare: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc., iar la scadenta se primeşte/ livrează tocmai ceea ce s-a negocit respectiv contravaloarea acelor titluri, spre deosebire de contractele "futures" unde se negociază contractul însuşi.

Tranzacţiile la termen cu titluri primare pot îmbrăca forma tranzacţiilor ferme sau condiţionate.Tranzacţiile ferme reprezintă acele tranzacţii la termen care se încheie la un anumit moment şi urmează a fi executate în mod obligatoriu după o anumita perioada de timp, în ziua lichidării. Acest interval de timp diferă în funcţie de la piaţa bursiera la alta, şi de regula este reglementat de fiecare tara (spre exemplu, în Franţa, se practica reglementarea lunara - "reglement mensuel").

Pentru realizarea tranzacţiei clientul da un ordin de cumpărare/vânzare brokerului sau, la un curs determinat; pe baza acestui ordin bursa va caută contrapartida, adică un vânzător care sa accepte condiţiile de cantitate şi preţ , respectiv un cumpărător. Astfel clientul cumpărător se angajează ca la scadenta sa plătească vânzătorului cursul prestabilit pentru cantitatea fixata de titluri. Respectiv, clientul-vânzător se angajează ca la scadenta sa cedeze cumpărătorului cantitatea fixata de titluri la cursul prestabilit.

Tranzacţii la termen condiţionale (facultative)Tranzacţiile condiţionale sunt tot tranzacţii la termen dar spre deosebire de cele ferme, acestea permit cumpărătorului sa aleagă între doua posibilităţi: executarea contractului sau renunţarea la

4

acesta, în schimbul plăţii unei prime către vânzător. Aceste tranzacţii au un caracter deosebit de speculativ şi pot fi realizate numai cu anumite valori mobiliare.Exista doua mari categorii de tranzacţii condiţionale:a)     tranzacţii cu primab)     tranzacţiile stellage (straddle).

Tranzacţiile cu prima sunt operaţiunile bursiere prin care cumpărătorul îşi creează posibilitatea ca în schimbul unei prime plătita vânzătorului să poată rezilia contractul, daca finalizarea acestuia i-ar aduce pierderi.

Valoarea acestei prime este stabilita de bursa, însa nu poate de paşi un anumit procent fata de cursul titlului din momentul respectiv (de exemplu 10% pe piaţa bursiera franceza).Tranzacţiile cu prima se practica mai ales în scop speculativ sau pentru acoperire (hedging). Principala caracteristica a acestora este ca pentru cumpărător pierderea este cel mult limitata la valoarea primei.

Tranzacţiile cu prima aduc profituri de regula în situaţiile când piaţa este perturbata. Pe pieţele moderne însa, deosebit de echilibrate, acest tip de tranzacţii nu prea îşi mai găsesc locul şi au fost înlocuite cu tranzacţiile de tip stellage (straddle) care au cunoscut o deosebita dezvoltare în ultimii ani.

Tranzacţiile de tip stellage sunt acele operaţiuni bursiere condiţionale prin care cumpărătorul are dreptul ca la una din scadentele fixate să opteze fie pentru calitatea de cumpărător, fie pentru cea de vânzător. Contractul astfel încheiat fixează doua preturi (spre exemplu 15.000/20.000) însemnând ca iniţiatorul (cumpărătorul) va cumpăra la scadenta titlurile la preţul cel mai mare sau le va vinde la cel mai mic. Daca cursul la scadenta se va situa în afara acestor limite (adică, în exemplul dat mai mic de 15.000 sau mai mare de 20.000) iniţiatorul (cumpărătorul) va câştiga. În situaţia în care cursul la scadenta este mai mic de 15.000 va câştiga optând pentru operaţiunea de vânzare, respectiv daca cursul la scadenta este mai mare decât limita de cumpărare de 20.000 va câştiga prin operaţia de cumpărare. În situaţia în care cursul se situează între cele doua limite va obţine câştig cealaltă parte, adică vânzătorul.

Raţiunea acestor tranzacţii de tip stellage este fie una speculativa, fie de acoperire a riscurilor (hedging). Speculatorul (investitorul) va efectua astfel de tranzacţii în calitate de cumpărător cu acele titluri pe care le considera foarte volatile şi la care nici nu poate anticipa sensul evoluţiei acestora (creştere sau scădere). Partenerul într-un astfel de contract de stellage, adică vânzătorul se implica în situaţia în care prevede o variaţie redusa a cursului.

8.4 Tranzacţii cu instrumente financiare derivate

Tranzacţiile futuresContractele futures sunt angajamente ferme intre doua părţi de a vinde, respectiv a

cumpăra anumite valori, la un preţ prestabilit la o data viitoare. Contractele futures se caracterizează prin aceea ca au o forma standardizata.

Contractul în care sunt consemnate obligaţiile părţilor, contractul futures, este negociabil şi tranzacţionabil pe pieţele bursiere unde se fac astfel de operaţiuni. Astfel fiecare din părţi are doua alternative:a)    cumpărătorul poate fie să aştepte pana la scadenta ăi să accepte executarea în natura intrând

în posesia activelor ce fac acelui contract, fie sa vândă contractul unui terţb)    vânzătorul poate fie să livreze la scadentă activele, fie să îţi acopere

poziţia de debitor cumpărând un acelaşi tip de contract de pe piaţă.Valoarea contractelor futures este data de piaţa, preţul acestora formându-se ca rezultat al

confruntării cererii cu oferta pentru ele. Acest preţ al contractelor futures este în legătura cu preţul activelor suport, însa nu depinde strict de acesta.

5

Pentru a deschide o poziţie pe piaţa acestor contracte futures este nevoie de constituirea unui depozit minim de garanţie, adică tranzacţiile cu futures se realizează în marja ceea ce presupune un efect de levier ridicat care înseamnă o atracţie pentru speculatorii în căutare de profituri mari.

De remarcat ca obiectivul principal al tranzacţiilor futures nu este primirea sau livrarea efectiva a activului suport, ci mai ales obţinerea de diferente favorabile intre momentul încheierii contractului şi (până la) scadenta.

Tranzacţiile futures pot îmbrăca următoarele forme:a)     tranzacţii futures comerciale (caracteristice în special burselor de mărfuri);b)     tranzacţii futures cu instrumente financiare:.     cu valute.     cu rata dobânzii la diferite titluri financiare ( obligaţiuni, bonuri de tezaur etc).     cu produse bursiere sintetice (indici bursieri)

Datorita caracteristicilor prezentate putem observa că aceste contracte futures se pot asimila unor titluri financiare (sunt negociabile, tranzacţionabile şi au o valoare de piaţa) şi pot reprezenta un plasament bun pentru investitori, dar şi o atracţie deosebita prin efectul de levier pentru speculatori.Tranzacţiile cu opţiuni

Contractele pe opţiuni (options) dau dreptul dar nu şi obligaţia, cumpărătorului de a vinde sau cumpăra anumite valori (până) la o anumita data viitoare la un preţ convenit iniţial, drept obţinut în schimbul plăţii unei prime.

Optiunile au apărut cu câteva secole în urma şi creau posibilitatea unor tranzacţii care nu trebuiau finalizate in mod obligatoriu, ci numai daca era nevoie.

Până in 1973 existau doar tranzacţii cu opţiuni clasice, netransmisibile. La această data Chicago Option Exchange (CBOE) realizează o inovaţie financiara decisiva: opţiunile negociabile. Dacă la opţiunile clasice cumpărătorul şi vânzătorul rămâneau legaţi prin contract până la scadentă, opţiunile negociabile dau posibilitatea transmiterii acestora către terţi prin vânzare-cumpărare astfel încât pârtile implicate în contract pot să-şi închidă poziţiile până la scadentă independent una de cealaltă.

Pentru ca opţiunile să poată fi negociabile şi să aibă astfel caracteristicile uni titlu financiar a fost nevoie ca termenii contractului să fi standardizaţi şi să se înfiinţeze o instituţie de clearing care să emită şi să ţină evidenta contractelor options garantând că părţile contractante îşi vor îndeplini obligaţiile asumate.

La fel ca şi contractele futures, optiunile negociabile (pe care le vom numi in continuare simplu opţiuni) sunt produse bursiere derivate deoarece sunt construite pe baza unor active suport. Aceste active suport în cazul opţiunilor pot fi valutele, titlurile financiare primare, indicii bursieri sau chiar contractele futures.

Optiunile sunt de doua tipuri: de cumpărare (call) şi de vânzare (put).Investitorii care doresc sa facă tranzacţii cu opţiuni se pot situa pe una din cele patru

poziţii:1. ca şi cumpărător (poziţia long):a)     al unei opţiuni de cumpărare (call)b)     al unei opţiuni de vânzare (put)2. ca şi vânzător (poziţia short):a)     al unei opţiuni de cumpărare (call)b)     al unei opţiuni de vânzare (put)

Cumpărătorul unei opţiuni de cumpărare de tip call îşi rezerva dreptul de a cumpăra anumite active (de exemplu un lot de titluri) la un preţ de exersare prestabilit intr-o perioada determinata. El prevede că în viitor cursul activelor pe care le-a cumpărat va creste peste preţul de exersare astfel încât va obţine profit din vânzarea la preţul pieţei.

Pe de alta parte, vânzătorul opţiunii de cumpărare de tip call în schimbul primei încasate se obliga sa livreze activele la preţul de exersare convenit. El se aşteaptă, luând o poziţie

6

"bearish", ca piaţa nu va creste si cumpărătorul nu-si va exercita dreptul asupra contractului call, iar el va rămâne cu prima, care de altfel reprezintă valoarea maxima a profitului pe care o poate obţine din aceasta tranzacţie.

După aceeaşi logica şi simetric se desfăşoară operaţiunile şi în cazul opţiunilor de vânzare (put).

In legătura cu aceste contracte pe opţiuni investitorul poate avea faţă de piaţa următoarele atitudini:a)     investitor "bullish" - se aşteaptă la creşterea preţului obiectului de contract şi este o poziţie specifica cumpărătorului de contract call şi vânzătorului de contract put;b)     investitor "bearish" - se aşteaptă la scăderea preţului obiectului de contract şi este o poziţie caracteristica vânzătorului de contract call şi cumpărătorului de put.Executarea unui contract options se poate face în următoarele moduri:1.      prin lichidarea opţiunii2.      prin exercitarea opţiunii3.      prin expirarea opţiunii

1. Lichidarea opţiunii înseamnă închiderea poziţiei iniţiale printr-o operaţie inversa. Astfel, cumpărătorul unei opţiuni de cumpărare îşi închide poziţia printr-o vânzare a opţiunii de cumpărare, iar vânzătorul unei opţiuni de cumpărare îşi poate închide poziţia prin cumpărarea unei opţiuni de acest fel. După aceeaşi logica se procedează şi în cazul opţiunilor de vânzare put. Prin aceste lichidări (închideri de poziţii) se produce compensarea pierderilor, provenite dintr-o poziţie, cu câştigurile provenite din cealaltă, rezultând in final un profit sau o pierdere reduse.

2. Exercitarea opţiunii semnifica exercitarea dreptului pe care îl are cumpărătorul opţiunii asupra obiectului contractului, ceea ce înseamnă ca vânzătorul va remite titlurile şi cumpărătorul ii va plăti preţul de exercitare. Pentru realizarea acestei operaţiuni instituţia de clering va trebui să găsească poziţiile corespondente pentru executarea tranzacţiei.

3.Expirarea opţiunii înseamnă de fapt renunţarea la aceasta şi are loc atunci când preţul activului suport nu a evoluat conform aşteptărilor cumpărătorului de opţiuni. Cumpărătorul va abandona opţiunea, lăsând-o sa expire şi să-şi piardă valabilitatea. El va pierde în acest caz prima în favoarea vânzătorului de opţiune. Raţiunea principala a opţiunilor este aceea de acoperire împotriva riscurilor (hedging). Pe lângă aceasta opţiunile sunt considerate si ca un instrument deosebit, pentru rentabilizarea plasamentelor şi de obţinere a unor profituri importante datorita caracterului lor speculativ.

8.5 Tipuri de tranzacţii bursiere în contextul motivaţiei investitorului

Scopul final al operaţiunilor bursiere îl reprezintă în fapt plasamentele în valori mobiliare.

Aceste plasamente îmbrăca patru forme principale:1.      plasamentele simple;2.      speculaţiile bursiere;3.      arbitrajul cu valori mobiliare;4.      operaţiuni de acoperire (hedging).5. tranzacţii tehnice

Plasamentele simple înseamnă de fapt investirea capitalurilor disponibile (ale persoanelor particulare sau ale firmelor) pe pieţele bursiere prin cumpărare-vânzare de valori mobiliare. Aceste valori mobiliare sunt reprezentate de titluri cu venit variabil (acţiuni), titluri cu venit fix (obligaţiuni), precum şi alte produse bursiere.Aceste plasamente se fac cu scopul obţinerii unor venituri sub forma divedendelor sau dobânzilor şi/sau sub forma unor creşteri de capital (capital gain)( Прирост капитала).

7

Прирост капитала Если пакет акций продается с прибылью, прирост капитала равен разнице между чистой ценой продажи акций и их чистой стоимостью, иначе говоря, первоначальному базису. В том случае, если пакет продается по цене ниже его стоимости, разница называется капитальными убытками (capital loss).

Un investitor care îşi plasează capitalurile disponibile pe pieţele bursier se aştepta sa fructifice cat mai bine acest capital, dar ştie în acelaşi timp şi că se supune unui risc caracteristic acestor plasamente care este de regula cu atât mai mare cu cît este mai rentabila investiţia. Principala soluţie pentru diminuarea acestui risc este diversificarea. Aceasta înseamnă ca un investitor rezonabil îşi va plasa banii în mai multe titluri, nu doar în unul singur, compensând astfel eventualele pierderi realizate pe unele cu veniturile obţinute pe altele. Astfel, investitorul îşi va construi un portofoliu de titluri a cărui evoluţie o va urmări în permanenta şi va modifica compoziţia acestuia când condiţiile iniţiale se schimba.

Speculaţiile bursiere sunt operaţiuni de vânzări-cumpărări succesive de titluri financiare prin care se urmăreşte obţinerea de profituri din diferentele de curs.Principiul care sta la baza speculaţiilor bursiere este cel al oricărei afaceri: cumpăra ieftin şi vinde scump (buy low, sell high).

Ceea ce caracterizează speculaţiile bursiere sunt profiturile urmărite de către speculator şi riscul pe care acest şi-l asuma în cunoştinţa de cauza. Acest risc deriva din faptul ca evoluţia cursului nu poate fi preconizata cu certitudine de către speculator.

De multe ori se face greu diferenţierea între plasamentele simple şi speculaţie. Desigur, obiectivele urmărite sunt altele. Prin plasamentele simple se urmăreşte obţinerea de venituri şi siguranţa investiţiei. Cu toate acestea, un plasament simplu, prin care s-au cumpărat titluri în scopul păstrării lor, devine o speculaţie daca acestea se vând rapid în scopul obţinerii de profit. La fel şi invers, aşa cum surprindea foarte plastic marele speculator şi expert financiar George Soros: "o speculaţie nereuşita, devine o investiţie".

Speculatorii sunt de mai multe feluri:a)     cei care speculează variaţiile de curs de la o zi la alta;b)     cei care speculează fluctuaţiile de curs fata de media înregistrata pe o anumita perioada;c)     speculatorii pe termen lung, ce vizează variaţiile de curs înregistrate pe perioade mai mari de timp (luni, ani);d)     speculatorii permanenţi.

Obiectivul oricărui speculator este de a obţine un profit din orice tranzacţie bursiera pe care o efectuează şi aşteaptă ca acest lucru să se întâmple ca rezultat al riscului pe care şi-l asumă. Datorita acestui lucru speculatorul nu-şi va pune probleme de etica şi spre exemplu "va scăpa" de titluri în care el personal nu mai are încredere şi le va plasa unor investitori mai puţin avizaţi.

În practica exista doua mari tipuri de speculaţii în funcţie de sensul evoluţiei cursului titlurilor:a)     speculaţii pe creştere (fr. a la hausse, engl. bull) - când speculatorul mizează pe creşterea cursurilor, profitul sau fiind reprezentat de diferenţa data de faptul că a cumpărat ieftin şi a vândut mai scump;b)     speculaţia pe scădere (fr. a la baisse, engl. bear) - când speculatorul mizează pe scăderea cursurilor, profitul sau fiind reprezentat de diferenţa pozitiva data de faptul ca a vândut mai scump şi a răscumpărat titlurile respective mai ieftin).

În fapt este de dorit ca pe pieţele bursiere sa exista speculatori bine informaţi. Intervenţiile acestora atenuează oscilaţiile bursiere şi datorita lor, investitorii interesaţi în plasamente sau vânzări au posibilitatea de a găsi mai uşor contrapartida.

Speculaţia este necesara pe pieţele bursiere şi este etica pentru ca profitul realizat de speculator nu este gratuit ci este rezultatul riscurilor pe care şi le-a asumat.

Este important a face deosebirea între speculator şi jucătorul la bursa. Aşa cum arătam, de regula, speculatorul este o persoana avizata, bine informata, cu solide cunoştinţe privind bietele bursiere şi care se bazează pe previziuni raţionale. Jucătorul de bursa, "gamblerul" merge

8

la hazard şi în acest caz tranzacţiile bursiere efectuate de acesta seamănă mai mult a jocuri de noroc, ruleta etc.

Agiotajul este tot o falsă speculaţie şi este o manevra prin care se urmăreşte creşterea sau scăderea artificiala a cursurilor prin colportarea de zvonuri false privind situaţia unei anumite societăţi. Astfel spre exemplu, cei ce practica agiotajul "duc" artificial cursul în jos şi când ajunge la nivelul dorit, suficient de scăzut, cumpăra şi ulterior vor revinde mai scump după ce tot ei vor urca cursul. Agiotajul este o operaţiune care contravine regulilor de practica onesta de pe pieţele bursiere.

Arbitrajul de valori mobiliare Prin arbitraj se urmăreşte obţinerea de câştiguri printr-o succesiune de plasamente, dar de sensuri diferite şi practic consta în a cumpăra o valoare mobiliara pe o piaţa bursiera unde cursul ei este mai scăzut şi a o vinde apoi simultan sau imediat pe o piaţa unde cursul respectivei valori este mai ridicat.

Arbitrajul este considerat ca fiind fără risc şi de aceea investitorul se poate mulţumi şi cu câştiguri mici. Spre deosebire de speculaţie, arbitrajul se bazează pe nişte cursuri deja cunoscute şi nu pe previziuni şi astfel nu se poate solda în principiu decât cu câştig.

Înainte de efectuarea unui arbitraj trebuie atent studiaţi, pe lângă cursurile valorilor mobiliare, o serie de alţi factori care ar putea anihila câştigul aşteptat dat de diferentele certe de curs. Astfel, la efectuarea unui arbitraj trebuie luate în calcul:

în primul rând cursul valorilor mobiliare pe diferite pieţe pentru a stabili diferentele de curs;

cheltuielile de tranzacţionare şi comisioanele intermediarilor; cursurile valutare şi convertirea dintr-o moneda în alta (daca se arbitrează pe pieţe

internaţionale); cheltuielile de asigurare.Este important de subliniat ca arbitrajul nu este accesibil oricui, ci doar specialiştilor în

tranzacţii bursiere sau mai ales celor din interiorul sistemului bursier. Aceasta pentru ca pentru a putea obţine câştiguri din arbitraj trebuie sa fii foarte bine informat, în permanenta la curent cu variaţiile cursurilor şi mai trebuie avuta posibilitatea de a tranzacţiona pe mai multe pieţe, adică de a emite ordine de vânzare sau cumpărare. Acoperirea riscurilor (hedging)

Operaţiunile de hedging sunt acele operaţiuni bursiere prin care cel ce le iniţiază urmăreşte să se acopere contra riscurilor modificării cursurilor valorilor sale mobiliare.Hedgingul înseamnă în fapt protecţia valorilor mobiliare ale investitorului în condiţiile unei pieţe instabile şi nu obţinerea de profituri. Astfel, prin operaţiile de hedging se evita pierderile, dar se anulează şi şansele de obţinere a unui profit.

Chiar daca scopul hedging-ului diferă fata de cel al speculatorilor, tehnica de realizare este aceeaşi. Precum în cazul unei speculaţii unde unul din partenerii implicaţi în tranzacţie câştigă, iar celalalt pierde, în cazul hedging-ului pierderea este transferată, dar se transferă şi câştigul.

În mod practic hedging-ul se desfăşoară astfel: paralel cu operaţiunile bursiere de vânzare-cumpărare expuse riscului, cel ce doreşte sa se acopere va iniţia tranzacţii bursiere speculative de acelaşi fel şi în aceleaşi condiţii (scadenta, suma), dar de sens invers. Astfel, cumpărătorul unor valori devine şi vânzător speculator pentru aceleaşi valori, respectiv vânzătorul devine şi un cumpărător speculator.Pe una din cele doua poziţii pe care se situează (fie pe tranzacţia iniţiala, fie pe tranzacţia speculativa pe care a angajat-o ulterior), iniţiatorul hedging-ului va câştiga şi pe una va pierde. Deci pentru el este egal daca se produce riscul sau nu. Mai mult, daca evenimentele evoluează în mod favorabil investitorul şi-a anulat orice şansa de a obţine câştigul pierzând pe contractele speculative pe care le-a încheiat. Acesta este insa preţul protejării contra deprecierii valorilor sale.

9

Tranzacţii tehnice sunt efectuate de creatorii de piaţă cu scopul menţinerii stabilităţii pieţei. Opiraţiunile sunt de vînzare cumpărare pe cont propriu după situaţia concretă a raportului cerere- ofertă pentru o anumită valoare mobiliară: cererea mai mare decîăt oferta atrage o vînzare pe cont propriu din partea

creatorului de piaţă; cererea mai mică decît oferta obligă creatorul de piaşă să cumpere pe cont

propriu.

10