ARGUMENT

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de

dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui

echilibru între aceste sisteme socio-economice și elementele capitalului natural.

Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia

Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut și

sub numele de Raportul Brundtland[1]: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește

satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și

satisface propriile nevoi".

Dezvoltarea durabilă urmarește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru

luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om/mediu, fie ca e vorba

de mediu înconjurător, economic sau social.

Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de

intensa exploatare industriala a resurselor și degradarea continuă a mediului și cauta în primul

rând prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității

vieții în complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este

acum și preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai între generații.

Conceptul a fost legat inițial de problemele de mediu și de criza resurselor naturale, în

special a celor legate de energie de acum 30 de ani. Termenul însuși este foarte tânăr și s-a impus

în vara lui 1992, după Conferința privind mediul și dezvoltarea, organizată de Națiunile Unite la

Rio de Janeiro.

Durabilitatea pleacă de la ideea că activitățile umane sunt dependente de mediul

înconjurător și de resurse. Sănătatea, siguranța socială și stabilitatea economică a societății sunt

esențiale în definirea calității vieții.

Discuțiile de la care s-a ajuns la dezvoltarea durabilă au pornit la începutul anilor 70. În

1972, Conferința privind Mediul care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima dată în mod

serios problema deteriorării mediului înconjurător în urma activităților umane, ceea ce pune în

pericol însuși viitorul omenirii. În 1983, își începe activitatea Comisia Mondială pentru Mediu și

3

Dezvoltare (WCED), condusă de Gro Bruntland, după o rezoluție adoptată de Adunarea

Generală a Națiunilor Unite.

Doi ani mai târziu (în 1985), este descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra

Antarcticii și, prin Convenția de la Viena se încearcă găsirea unor soluții pentru reducerea

consumului de substanțe care dăunează stratului protector de ozon care înconjoară planeta. În

1986, la un an după catastrofa de la Cernobâl, apare așa-numitul Raport Brundtland, al WCED,

cu titlul „ �Viitorul nostru comun” care dă și cea mai citată definiție a dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabilă este cea care urmărește nevoile prezentului, fără a compromite

posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile lor».

4

CAPITOLUL I.

CE ESTE DEZVOLTAREA DURABILĂ?

 

"Dezvoltarea durabilă este acel proces de dezvoltare care raspunde nevoilor actuale fară a

periclita capacitatea generaţiilor viitoare de a raspunde propriilor lor nevoi. [.....] Pentru ca

dezideratul dezvoltării durabile să poată fi atins, protecţia mediului va constitui parte integrată a

procesului de dezvoltare şi nu poate fi abordată indepedent de acesta."

1.1.DESPRE CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ

Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia

Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut și

sub numele de Raportul Brundtland: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește

satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și

satisface propriile nevoi".Dezvoltarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru

teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipulom -

mediu, fie ca e vorba de mediul înconjurător, mediul economic sau mediul social.

Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de

intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și căuta deci în

primul rând prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra

calității vieții în complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile

este acum și preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai între

5

generații.Conceptul a fost legat inițial de problemele de mediu și de criza resurselor naturale, în

special a celor legate de energie de acum 30 de ani. Termenul însuși este foarte tânăr și s-a impus

în vara lui 1992 după Conferința privind mediul și dezvoltarea, organizată de Naţiunile UniteRio

de Janeiro.Durabilitatea pleacă de la ideea că activitățile umane sunt dependente de mediul

înconjurător și de resurse Sănătatea siguranţa socială stabilitatea economică a societății sunt

esențiale în definirea calității vieții.

Discuțiile prin care s-a ajuns în final la dezvoltarea durabilă au început la începutul anilor

'70. În 1972, Conferința privind Mediul Ambiant care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima

dată în mod serios problema deteriorării mediului înconjurător în urma activităților umane care

pune în pericol însuși viitorul omenirii. În 1983 își începe activitatea Comisia Mondială pentru

Mediu şi Dezvoltare(WCED), condusă de Gro Bruntland, după o rezoluție adoptată de Adunarea

Naţională a Naţiunilor Unite.

Raportul brundland

Doi ani mai târziu (în 1985), este descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra

Antarticii și, prin Convenţia de la Viena se încearcă găsirea unor soluții pentru reducerea

consumului de substanțe care dăunează stratului protector de ozon care înconjoară planeta. În

1986 la un an după catastrofa de la Cernobâl, apare așa-numitul Raportul Brundland, al WCED,

cu titlul „ �Viitorul nostru comun” care dăși cea mai citată definiție a dezvoltării durabile

(„ ��sustainable development”, tradus direct: dezvoltare sustenabilă (susținibilă)): « ��Dezvoltarea

durabilă este cea care urmărește nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor

viitoare de a-și satisface nevoile lor».Totodată, Raportul Brundtland admitea că dezvoltarea

economică nu poate fi oprită, dar că strategiile trebuie schimbate astfel încât să se potrivească cu

limitele ecologice oferite de mediul înconjurător și de resursele planetei. În finalul raportului,

comisia susținea necesitatea organizării unei conferințe internaționale asupra dezvoltării durabile.

Astfel, în 1992 are loc la Rio de Janeiro „Summit-ul Pamântului”, la care au participat

reprezentanți din aproximativ 170 de state. În urma întâlnirii, au fost adoptate mai multe

convenții, referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan și dioxid de carbon),

diversitatea biologică (conservarea speciilor) și stoparea defrișărilor masive. De asemenea, s-a

stabilit un plan de susținere a dezvoltării durabile, Agenda 21.

La 10 ani de la Conferința de la Rio, în 2002 a avut loc, la Johannesburg, Summitul

privind dezvoltarea durabilă.

6

Implementare

Fiecare om, conștient sau nu, poate contribui la dezvoltarea durabilă. De fapt, se poate

vorbi de o gândire de durată atunci când se colectează (depun) deșeuri din plastic sau hârtie în

locurile special amenajate.

La nivel industrial, lucrurile s-au mișcat mult mai repede. Astfel, multe fabrici folosesc deșeuri

drept combustibil, iar în anumite localități se încearcă implementarea unor sisteme de încălzire

casnică pe bază arderii deșeurilor. Unele companii au conștientizat importanța economică (dar și

ecologică) a recuperării și refolosirii deșeurilor.

1.2.DEZVOLTARE DURABILĂ LA NIVEL MONDIAL

Conceptul de dezvoltare durabilăa avut ca punct de pornire criza ecologică mondială

1929-1933 şi s-a dezvoltat mai apoi prin înglobarea tuturor sferelor economico-sociale şi umane,

ajungând ca în zilele noastre, dezvoltarea durabilă să reprezinte noul drum al umanităţii.

Dezvoltarea durabilă a fost gândită ca o soluţie la criza ecologică determinată de intensa

exploatare industrială a resurselor şi degradarea continuă a mediului şi caută în primul rând

prezervarea calităţii mediului înconjurător.

Dezvoltarea durabilă promovează conceptul de conciliere între progresul economic şi

social fără a pune în pericol echilibrul natural al planetei.

Ideea care stă la baza acestui concept este aceea de a asigura o calitate mai bună a vieţii pentru

toţi locuitorii planetei, atât pentru generaţia prezentă, cât şi pentru generaţiile viitoare.

Dezvoltarea durabilă aduce în prim plan un nou set de valori care va ghida viitorul model

de progres economic  şi social, valori ce vizează mai ales omul şi nevoile sale prezente şi

viitoare, mediul natural – protejarea şi conservarea acestuia, precum şi atenuarea deteriorării

actuale a ecosistemelor.

Dezvoltarea durabilă este definită de o serie de aspecte:

- Compatibilitatea dintre mediul antropic şi mediul natural;

- Egalitatea de şanse între generaţii care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu;

- Situarea pe primul plan al securităţii ecologice în locul maximizării profitului;

- Compatibilitatea strategiilor naţionale de dezvoltare cu cerinţele extinderii interdependenţelor

în plan geoeconomic şi ecologic;

7

- Asigurarea bunăstării generale punând accentul pe calitatea creşterii economice durabile;

- Integrarea organică dintre capitalul natural şi cel uman, în cadrul unei categorii globale ce îşi

redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi

spaţiu;

Obiectivele strategiei pentru dezvoltarea durabilă a uniunii europene

- Limitarea schimbărilor climatice şi a costurilor şi efectelor sale negative pentru societate şi

mediu,

- Să ne asigurăm că sistemul nostru de transport satisface nevoile economice, sociale şi de mediu

ale societăţii noastre, minimizând impactl nedorit asupra economiei, societăţii şi mediului ,

- Promovarea modelelor de productie şi consum durabile,

- Îmbunătăţirea managementului şi evitarea supraexploatării resurselor naturale, recunoscând

valoarea serviciilor ecosistemelor,

- Promovarea unei bune sănătăţi publice în mod echitabil şi îmbunătăţirea protecţiei împotriva

ameninţărilor asupra sănătăţii,

- Asigurarea securităţii şi creşterea calităţii vieţii cetăţenilor ca o precondiţie pentru păstrarea

bunăstării individuale,

- Promovarea dezvoltării durabile pe scară largă, asigurarea ca politicile interne şi externe ale UE

să fie în acord cu dezvoltarea durabilă şi angajamentele internaţionale ale acesteia.

Următoarele evenimente au avut un rol determinant în domeniul protecţiei mediului şi al

dezvoltării durabile:

Conferinţa ONU privind mediul (ECO I),ce s-a desfăşurat în anul 1972 la Stockholm şi

care a adus în centrul atenţiei problema deteriorării mediului înconjurător în urma activităţilor

umane, problemă deosebit de gravă ce poate afecta viitorul umanităţii şi al vieţii pe pământ;

1972 Stockholm - Conferinţa Naţiunilor Unite 

113 naţiuni prezente îşi manifestă îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea

umană influenţează mediul. Sunt subliniate problemele poluării, distrugerii resurselor,

deteriorării mediului, pericolul dispariţiilor unor specii şi nevoia de a creşte nivelul de trai al

oamenilor şi se acceptă legătura indisolubilă între calitatea vieţii şi calitatea mediului pentru

generaţiile actuale şi viitoare.

1983 Comisia Brundtland

8

Naţiunile Unite înfiinţează Comisia mondială de mediu şi dezvoltare (World Commission

on Environment and Development) având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi

oferirea de soluţii cu privire la viabilitatea pe termen lung a societăţii umane. Această comisie a

fost prezidată de Gro Harlem Brundtland, Primul Ministru al Norvegiei la acea dată. Comisia

Brundtland a subliniat existenţa a două probleme majore: dezvoltarea nu înseamnă doar profituri

mai mari şi standarde mai înalte de trai pentru un mic procent din populaţie, ci înseamnă

creşterea nivelului de trai al tuturor. Dezvoltarea nu trebuie să conducă la distrugerea sau

folosirea nesăbuită a resurselor noastre naturale şi nici poluarea mediului ambiant.

1987 Raportul Brundtland

Comisia Brundtland a elaborat şi publicat documentul "Viitorul nostru comun" (Raportul

Brundtland) prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la baza Agendei 21, a principiilor

Declaraţiei de la Rio.

1992 Conferinţa de la Rio - Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea

Au participat 120de şefi de stat. Au fost  aduse din nou în centrul atenţiei problemele

privind mediul şi dezvoltarea.

Dezvoltarea durabilă reprezintă "o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman

pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat". Scopul declarat al Conferinţei a fost

stabilirea unei noi strategii a dezvoltării economice, industriale şi sociale în lume, cuprinsă sub

numele de dezvoltare durabilă – "sustainable development".

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi Mediu de la Rio de Janeiro, ce s-a

desfăşurat în iunie 1992 şi care a fost considerată cea mai amplă reuniune la nivel înalt din

secolul XX. Obiectivul principal al acestei reuniuni a constat în necesitatea găsirii unei căi

alternative pentru dezvoltarea globală ăn secolul XXI.

Rezultatele reuniunii s-au concretizat în adoptarea unor documente precum:

- „Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării", supranumită şi Cartea Terrei,

-„Agenda 21",

-„Convenţia asupra biodiversităţii",

-„Convenţia-cadru privind schimbările climatice",

-„Declaraţia privind pădurile",

-„Declaraţia privind deşertificarea".

9

Summitul mondial de Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg ce s-a desfăşurat între

26 august – 4 septembrie 2002 în Africa de Sud, organizat sub egida ONU, pentru a promova noi

iniţiative de aplicare a dezvoltării durabile şi pentru a construi un viitor prosper şi sigur pentru

cetăţenii lumii. Obiectivul principal al Summit-ului l-a constituit continuarea şi amplificarea

eforturilor internaţionale de implementare a documentelor adoptate la Rio.

1.3.DEZVOLTARE DURABILĂ LA NIVEL EUROPEAN

1972 – Summit-ul de la Parisa evidenţiat necesitatea acordării unei atenţii deosebite protecţiei

mediului în contextul expansiunii economice şi a îmbunatăţirii standardelor de viaţă.

1987 – Actul Unic Europeanreprezintă un punct de referinţă al politicii europene de mediu, fiind

menţionată pentru prima dată în cadrul unui tratat al Comunităţii Europene.

1997- La nivelul Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic începând

cu anul 1997, prin includerea sa în „Tratatul de la Maastricht", tratat ce a conferit protecţiei

mediului un statut complet în cadrul politicilor europene.

1999 – Tratatul de la Amsterdama consolidat baza legală a politicii vizând protecţia mediului

precum şi promovarea dezvoltării durabile în cadrul Uniunii Europene.

2000 –Şefii statelor membre UE reuniţi în şedinţa Consiliului European de la Lisabona s-au

angajat sa creeze, până în anul 2010, "cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe

cunoaştere din lume". Strategia de la Lisabona din anul 2000, completată de „Strategia de

Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene" adoptată de Consiliul European de la Goteborg în 2001

a consolidat şi impulsionat activitatea U.E. în domeniul dezvoltării durabile şi protecţiei

mediului.

2001 – Summit-ul de la Goetheborgunde a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă a UE.

2005 –Comisia a demarat un proces de reviziure a Strategiei de Dezvoltare Durabilă, proces care

a cuprins mai multe etape:

- în februarie 2005 Comisia a publicat o evaluare iniţială şi a trasat o serie de direcţii de urmat.

Au fost evidenţiate anumite direcţii de dezvoltare non-durabilă care au avut efecte negative:

schimbările climatice, ameninţări la adresa sănătăţii publice, creşterea sărăciei şi a excluziunii

sociale, epuizarea resurselor naturale şi afectarea biodiversităţii;

10

- în iunie 2005, şefii de stat şi de guverne din UE au adoptat o declaraţie privind liniile directoare

ale dezvoltării durabile, care susţinea că Agenda reînnoită de la Lisabona este o componentă

esenţială a obiectivului dezvoltării durabile.

- 2006 (iunie) a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă pentru o Uniune Europeană

extinsă. A avut ca obiectiv general, îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile

prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să

folosească cât mai eficient resursele, precum şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi

socială al economiei în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale".

- 2007 – în cadrul Summit-ului de la Lisabona, a fost semnat „Tratatul de la Lisabona", denumit

oficial „Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatul

instituind Comunitatea Europeană", care cuprinde mai multe protocoale privind schimbările

climatice şi lupta împotriva încălzirii globale, precum şi o serie de amendamente cu privire la

solidaritatea în probleme legate de furnizarea de energie şi a schimbărilor în domeniul politicii

energetice Europene.

Dezvoltarea durabilă în românia

În România, ca stat membru al Uniunii Europene, în anul 1997 a fost creat Centrul

Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, sub egida Academiei Române, care în timp a reuşit să

devină cea mai autorizată voce din societatea civilă în domeniul elaborării de propuneri şi

strategii pentru dezvoltarea durabilă a României.

Scopul Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă este de a identifica priorităţile de

dezvoltare durabilă ale României şi realizarea acestora prin proiecte concrete la nivel naţional şi

local. Guvernul României, întrunit în şedinţă la 12 noiembrie 2008, a dezbătut şi aprobat

Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă la orizontul anilor 2013–2020–2030.

Elaborarea Strategiei este rezultatul obligaţiei asumate de România în calitate de stat

membru al Uniunii Europene conform obiectivelor convenite la nivel comunitar, în special cele

statuate în Tratatul de aderare, în Strategia Lisabona pentru creştere şi locuri de muncă şi în

Strategia reînnoită a UE pentru Dezvoltare Durabilă din 2006.În urma dezbaterii proiectului la

nivel naţional şi regional, cu implicarea activă a factorilor interesaţi şi cu sprijinul conceptual al

Academiei Române, Strategia propune o viziune a dezvoltării României în perspectiva

11

următoarelor două decenii, cu obiective care transced dur ciclurilor electorale şi preferinţele

politice conjuncturale:

- Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în

ansamblul programelor şi politicilor publice ale României ca stat membru al Uniunii Europene;

- Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la principalii

indicatori ai dezvoltării durabile;

- Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al ţărilor

membre ale Uniunii Europene din punct de vedere al dezvoltării durabile. 

Îndeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu şi lung, o creştere

economică ridicată, în consecinţă, o reducere substanţială a decalajelor economico-sociale dintre

România şi celelalte state membre ale UE.

Prin prisma indicatorului sintetic prin care se masoară procesul de convergenţa reală, se

creează astfel condiţiile ca produsul intern brut pe cap de locuitor al României să depăşească în

anul 2013 media UE din acel moment, să se apropie de media UE în anul 2020 şi să fie uşor

superior nivelului mediu european în anul 2030.

Direcţiile principale de acţiune, detaliate pe sectoare şi orizonturi de timp sunt:

- Corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiţionale în profil

inter-sectorial şi regional, cu potenţialul şi capacitatea de susţinere a capitalului natural;

- Modernizarea accelerată a sistemelor de educaţie şi formare profesională, sănătate publică şi

servicii sociale, ţinând seama de evoluţiile demografice şi de impactul acestora pe piaţa muncii;

- Folosirea generalizată a celor mai bune tehnologii existente, din punct de vedere economic şi

ecologic, în deciziile investiţionale;

- Introducerea fermă a criteriilor de eco-eficienţă în toate activităţile de producţie şi servicii;

Asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale

României, fără a face rabat de la exigenţele privind menţinerea fertilităţii solului, conservarea

biodiversităţii şi protejarea mediului;

- Racordarea la normele şi standardele europene privind calitatea vieţii;

- Anticiparea efectelor schimbărilor climatice şi elaborarea atât a unor soluţii de adaptare pe

termen lung, cât şi a unor planuri de măsuri de contingenţă inter-sectoriale, cuprinzând portofolii

de soluţii alternative pentru situaţii de criză generate de fenomene naturale sau antropice;

12

- Folosirea celor mai bune tehnologii disponibile, din punct de vedere economic şi ecologic, în

deciziile investiţionale din fonduri publice pe plan naţional, regional şi local, introducerea fermă

a criteriilor de eco-eficienţă în toate activităţile de producţie sau servicii;

- Asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale

României în privinţa dezvoltării producţiei agricole, inclusiv a produselor organice; corelarea

măsurilor de creştere cantitativă şi calitativă a producţiei agricole în vederea asigurării hranei

pentru oameni şi animale cu cerinţele de majorare a producţiei de biocombustibili, fără a face

rabat de la exigenţele privind menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, biodiversităţii şi protejării

mediului;

- Necesitatea identificării unor surse suplimentare de finanţare, în condiţii de sustenabilitate,

pentru realizarea unor proiecte şi programe de anvergură, în special în domeniile infrastructurii,

energiei, protecţiei mediului, siguranţei alimentare, educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale;

- Protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural naţional; racordarea la

normele şi standardele europene privind calitatea vieţii să fie însoţită de revitalizarea, în

modernitate, a unor moduri de vieţuire tradiţionale, în special în zonele montane şi cele umede.

Strategia stabileşte direcţiile principale de acţiune pentru însuşirea şi aplicarea

principiilor dezvoltării durabile în perioada imediat următoare, în completarea obiectivelor ce

derivă din strategiile, planurile şi programele naţionale de dezvoltare.

Integrarea obiectivelor dezvoltării durabile în centrul activităţilor economice presupune

modificarea modelelor de producţie şi consum. Această schimbare se poate face prin

reglementări, fiscalitate, decizii juridice, solicitări din partea publicului etc. În abordarea

Producţiei şi Consumului Durabile (PCD) este foarte important să se pună accentul pe

responsabilizarea mediului de afaceri, alături de conştientizarea societăţii civile, România fiind

încă la primii paşi în acest domeniu.

Guvernul şi instituţiile statului au un rol esenţial în includerea în strategiile şi politicile

sale a conceptului de Producţie şi Consum Durabile – primul pas fiind chiar Strategia Naţională

pentru Dezvoltare Durabilă. Guvernul şi instituţiile statului iniţiază şi întreţin un dialog continuu

cu societatea civilă, precum şi cu latura productivă şi de servicii – respectiv mediul de afaceri.

Trecerea de la o Producţie şi Consum "cu orice preţ" (preţul legat de eliminarea

produşilor "catabolici" ai sistemelor economice fiind uneori mai mare, însă plătit mai târziu,

calculele economice neţinând seama de ele la momentul proiectării produsului) la Producţia şi

13

Consumul Durabile, având "preţurile incluse" sau evitând "nota de plată" către alţii – din

alte zone geografice sau din viitor, este un proces care porneşte din 3 direcţii:

- Guvernul şi instituţiile statului care, urmând modelul UE, vor facilita accesul Mediului de

Afaceri la diferite instrumente către Producţia şi Consumul Durabile,

- Responsabilizarea Mediului de Afaceri prin "presiuni", atât din partea Guvernul şi instituţiile

statului, cât şi alături de societatea civil

- Conştientizarea societăţii civile pentru a "cere" produse şi servicii care au fost proiectate

urmând modele de Producţie şi Consum Durabile.

14

CAPITOLUL II.

AGRICULTURA ECOLOGICĂ

,,Agricultură ecologică”, termen protejat şi atribuit de U.E României pentru definirea

acestui sistem de agricultură este similar cu termenii ,,agricultură organică” sau ,,agricultură

biologică” utilizaţi în alte state membre.

Rolul sistemului de agricultură ecologică este de a produce hrană mai curată, mai

potrivită metabolismului uman, în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului. Unul

dintre principalele scopuri ale agriculturii ecologice este producerea de produse agricole şi

alimentare proaspete şi autentice, prin procese create să respecte natura şi sistemele acesteia.

În etapa de producţie la fermă se interzice utilizarea organismelor modificate genetic

(OMG-uri şi derivatele acestora) a fertilizanţilor şi pesticidelor de sinteză, a stimulatorilor şi

regulatorilor de creştere, hormonilor, antibioticelor. În etapa de procesare a alimentelor se

restricţionează folosirea aditivilor, a substanţelor complementare şi a substanţelor chimice de

sinteză folosite la prepararea alimentelor ecologice. Agricultura ecologică are o contribuţie

majoră la dezvoltarea durabilă, la creşterea activităţilor economice cu o importantă valoare

adăugată şi la sporirea interesului pentru spaţiul rural.

Obiectivele, principiile şi normele aplicabile producţiei ecologice sunt cuprinse în

legislaţia comunitară şi naţională din acest domeniu. Aceste norme, alături de definirea metodei

de producţie în sectorul de producţie vegetală, animalieră şi de acvacultură reglementează şi

15

următoarele aspecte legate de sistemul de agricultură ecologică: procesarea, etichetarea,

comerţul, importul, inspecţia şi certificarea.

Prevederile privind etichetarea produselor obţinute din agricultura ecologică, stabilite în

Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului privind producţia ecologică şi etichetarea

produselor ecologice şi în Regulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei de stabilire a normelor

de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 834/2007 sunt foarte precise şi au în vedere oferirea

încrederii depline a consumatorilor în produsele ecologice, ca produse obţinute şi certificate în

conformitate cu reguli stricte de producţie, procesare, inspecţie şi certificare.

Pentru obţinerea şi comercializarea produselor ecologice care poartă etichetele şi siglele

specifice, producătorii trebuie să parcurgă un proces strict ce trebuie urmat întocmai.

Astfel, înainte de a obţine produse agricole ce pot fi comercializate cu menţiunea ,,produs

ecologic” exploataţia trebuie să parcurgă o perioadă de conversie, de minimum doi ani.

Pe durata întregului lanţ de obţinere a unui produs ecologic, operatorii trebuie să respecte

permanent regulile stabilite în legislaţia comunitară şi naţională. Ei trebuie să-şi supună

activitatea unor vizite de inspecţie, realizate de organisme de inspecţie şi certificare, în scopul

controlului conformităţii cu prevederile legislaţiei în vigoare privind producţia ecologică.

În România, controlul şi certificarea produselor ecologice este asigurată în prezent de

organisme de inspecţie şi certificare private. Acestea sunt aprobate de Ministerul Agriculturii şi

Dezvoltării Rurale, pe baza criteriilor de independenţă, imparţialitate şi competenţă stabilite în

Ordinul nr.181/2012 pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi

certificare, de aprobare a organismelor de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii

organismelor de control. Aprobarea de către M.A.D.R a organismelor de inspcţie şi certificare

este precedată, în mod obligatoriu, de acreditarea acestora, în conformitate cu norma europeană

EN ISO 45011:1998, emisă de un organism abilitat în acest scop.

În urma controalelor efectuate de organismele de inspecţie şi certificare, operatorii care

au respectat regulile de producţie vor primi certificatul de produs ecologic şi îşi vor putea

eticheta produsele cu menţiunea ,,ecologic”.

Pe eticheta aplicată unui produs ecologic sunt obligatorii următoarele menţiuni: referire

la producţia ecologică, siglele, numele şi codul organismului de inspecţie şi certificare care a

efectuat inspecţia şi a eliberat certificatul de produs ecologic.

16

Sigla naţională ,,ae”

Sigla naţională ,,ae”, specifică produselor ecologice, alături de sigla comunitară sunt

folosite pentru a completa etichetarea, în scopul identificării de către consumatori a produselor

obţinute în conformitate cu metodele de producţie ecologică.

1.1.DEFINIŢIA ŞI OBIECTIVELE AGRICULTURII ECOLOGICE

Agricultura ecologica nu este un miracol, ci o creatie a agricultorilor iubitori de natura, ca

o alternativa la agricultura intensive, de tip industrial, bazata pe metode si mijloace de productie

eficiente, in special, din punct de vedere economic.

Terminologie

În conformitate cu Regulamentul 2092 aprobat de Consiliul Comunităţii Economice

Europene, la dată de 24 iunie 1991, ţările comunitare folosesc, cu acelaşi înţeles, următorii

termeni:

- agricultură organică( Anglia)

- agricultură biologică( Grecia, Franţa, Italia, Olanda şi Portugalia)

- agricultură ecologică( Danemarca, Germania şi Spania)

Majoritatea specialiştilor, bazându-se pe prevederile regulamentului CEE 2092/91, susţin

că agricultură ecologică are aceeaşi definiţie cu agriculture organică sau biologică. De asemenea,

unii teoreticieni(Puia, Soran şi Rotar -1998) cred că agroecologia şi ecologia agricolă au aceeaşi

semnficaţie:

- Ecologia agricolă sau agroecologia este o ramură sau disciplină a ecologiei generale care se

ocupă de studiul multilateral, îndeosebi sub raport productive, al influentelor exercitate de

17

factorii de mediu asupra plantelor şi asupra animalelor domestice( aşa - numită autoecologie

agricolă), precum şi de cercetarea structurilor şi a dinamicii agroecosistemelor (sinecologia

agricolă).

Conţinutul noţiunilor structurale:

- agri = ogor, câmp, teren

- cultură = totalitatea valorilor materiale şi spirituale create şi accumulate de omenire în decursul

timpurilor

- eco = casă, familie, căsnicie, gospodărie, mediu logic - ştiinţă, studio, cercetare şi realităţile

practice

Agricultură ecologică este ştiinţă sau artă administrării sau tinerii sub control a

vieţuitoarelor agricole şi a mediului de viaţă, în folosul îndelungat al naturii şi omenirii.

Agricultură ecologică cuprinde întreagă gama de activităţi ştiinţifice ( observaţii,

măsurători şi experimente) şi aplicative ( analiză, proiectare, administrare) din agricultură şi

celelalte ramuri economice care prelucrează şi comercializează produse agricole şi agro-

industriale şi pune un accent deosebit pe valorificarea şi conservarea sau refacerea resurselor

naturale, tehnico- financiare şi umane specifice agroecosistemelor locale şi zonale.

Că ştiinţă - agricultură ecologică se ocupă cu studiul sistematic al structurilor

materiale( organismele vii şi modul lor de viaţă) şi funcţionale( intră - şi interrelatiile structurilor

materiale) ale sistemelor agricole şi cu proiectarea şi managementul agroecosistemelor capabile a

asigura, timp îndelungat, nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte şi de locuit, fără ale diminua

potenţialul ecologic, economic şi social.

Că ocupaţie, agricultură ecologică este activitatea de asamblare a cunoştinţelor teoretice

despre natură şi agricultură în sisteme ecologice durabile, bazate pe resursele materiale,

energetice şi informaţionale ale sistemelor agricole.

Agricultură ecologică se bazează pe înţelepciune şi, că atare, implică cunoaşterea

amănunţită a ogorului, vieţuitoarelor şi a celorlalte realittai economice şi sociale, precum şip e

intuiţie, cumpătare şi îndemânare în alegerea şi aplicarea măsurilor în practică.

Scop

Agricultură ecologică urmăreşte armonizarea interacţiunilor dinamice dintre sol, plante,

animale şi om, sau, cu alte cuvinte, dintre oferta ecologică, economică şi socială a

agroecosistemelor şi nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte şi de locuit.

18

Obiective

Obiectivele agriculturii ecologice se subordonează, în principal, dezvoltării durabile a

sistemelor agroecologice.

Obiective privind mediul înconjurător:

- echilibrarea bilanţelor energetice

- creşterea şi menţinerea îndelungată a fertilităţii solurilor

- protecţia resurselor de apă şi a întregii vieţi acvatice

- stimularea activităţii microorganismelor, florei şi faunei utile

- conservarea biodiversităţii

- refacerea şi protejarea peisajului natural

- echilibrarea bilantelor energetice

- creşterea şi menţinerea îndelungată a fertilităţii solurilor

- protecţia resurselor de apă şi a întregii vieţi acvatice

- stimularea activităţii microorganismelor, florei şi faunei utile

Obiective privind plantele cultivate:

- integrarea naturală, inclusive cosmică, a speciilor şi varietătilor cultivate

- optimizarea structurilor agricole vegetale

- dimensionarea corespunzătoare a spaţiului de nutriţie

- refacerea echilibrelor naturale privind circuitul apei şi al elementelor nutritive şi infestarea cu

buruieni, boli, insecte şi alţi dăunători

Obiective privind animalele domestice:

- optimizarea raportului plantă/animal

- îmbunătăţirea şi conservarea fondului genetic

- optimizarea raportului plantă/animal

- îmbunătăţirea şi conservarea fondului genetic

Obiective socio – economice:

- dezvoltarea sistemelor agricole şi agroindustriale multifuncţionale

- minimizarea impactului negative al agriculturii asupra mediului înconjurător

19

- diversificarea producţiei agricole

- reducerea consumului de resurse neregenerabile

- îmbunătăţirea eficienţei muncii şi calităţii vieţii producătorilor agricoli

- refacerea şi conservarea valorilor materiale şi spirituale tradiţionale 

Locul şi rolul sistemelor de Agricultură ecologică

Ştiinţa şi mai ales practica agricolă au individualizat 4 tipuri distincte de agricultură

ecologică:

- agricultură organică sau biologică

- agricultură biodinamică

- agricultură naturală

- agricultură tip LEISA ( Low External Inputs Sustainable Agriculture)

Primele 3 tipuri de agricultură ecologică se bazează pe prevederile Consiliului

Comunităţii Economice Europene nr. 2092 din 24 iunie 1991, iar agricultură tip LEISA este

recomandată în perioada de conversie.

Sistemele agroecologice interferează, inclusive cu sistemele convenţionale şi ca atare, în

practică nu există sisteme agricole organice ( biologice) , biodinamice sau

Sistemele de agricultură ecologică se diferenţiază prin rolul care îl au în relaţia cu mediul

înconjurător şi cu societatea.

Agricultură organică ( biologică) a apărut şi s-a individualizat că sistem distinct de

agricultură în perioada 1930-1960.

Sistemele organice ( biologice ) de agricultură sunt orientate spre:

- obţinerea de produse agricole cu calităţi nutritive ridicate:

- ameliorarea fertilităţii solurilor

- eliminarea tuturor formelor de poluare a solului, apei şi aerului reducerea migrării populaţiei de

la sat la oraş

- diminuarea consumului de energie neregenerabila: reducerea volumului de lucrări mecanice şi a

consumului specific de carburanţi

- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale animalelor, asigurarea nu numai a nevoilor fiziologice,

dar şi a principiilor umane de îngrijire, care exclude creşterea în baterii, concentrarea excesivă,

claustrarea permanentă.

20

Agricultură biodinamică este un sistem de agricultură ecologică bazat pe

energiile( forţele) vieţii şi are că scop principal producerea de hrană cu valoare nutritive ridicată

şi sănătoasă. Steiner ( 1924) a dezvoltat ideea că o fermă este un organism viu, cu particularităţi

structurale şi funcţionale proprii, în care solul, viaţă din sol, plantele, animalele şi omul sunt

strâns legate între ele, având în vedere că Viaţă are însă, origine spirituală , fiind organizată şi

condusă de spirit, partea materială neputând determina viaţă.

Agricultură naturală este un sisstem agroecologic de interes local, care se bazează pe

următoarele principii :

Nu lucrări adânci ale solului

Nu îngrăşăminte chimice sau compost preparat

Nu combatere buruieni prin lucrări mecanice sau erbicide

Nu chimicale

Agricultură tip LEISA - se bazează pe resursele locale de sol, climă şi de forţă de muncă

şi dacă este cazul pe folosirea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, a maşinilor şi

instalaţiilor agricole convenţionale, a ingredientelor alimentare şi furajere etc, însă numai pentru

acoperirea deficitului de resurse şi dacă nu afectează mediul înconjurător. Acest tip de

agricultură se recomandă în perioada de trecere de la agricultură convenţională la agricultură

ecologică, cu scopul de a reface şi păstra potenţialul economic şi social el fermelor, asociaţiilor şi

societăţilor agricole în conversie.

Particularităţi practice

În practică agricultură ecologică are o serie de însuşiri distincte :

-durata sistemelor agroecologice este mai lungă

-producţia ecologică se realizează în ferme, gospodării, asociaţii familiale, mai rar în asociaţii tip

holding unitaile ecologice corespund exigenţelor privind calitatea şi şi protecţia mediului

înconjurător fermele şi societăţile agroindustriale ecologice sunt de dimensiuni mici şi mijlocii

( 5- 50 ha)

-fermele şi societăţile agricole, agroindustriale şi comerciale ecologice parcurg o perioada mai

lunga sau mai scurtă de conversie, egală cu timpul scurs între începerea managementului

ecologic şi obţinerea certificatului de fermă sau societate ecologică

21

-trecerea de la agricultură convenţională la cea ecologică se face pas cu pas, pentru că structurile

economice să nu resimtă efectele scăderii

-productivităţii, iar producătorii să capete încredere în noile sisteme.

-cu foarte puţine excepţii, fermele ecologice sunt mixte ( de tip vegetal- animal)

-activităţile din fermele şi societăţile agroindustriale se desfăşoară conform normelor

internaţionale şi naţionale

-în fermele şi societăţile prelucrătoare ecologice se cultivă şi se cresc toate speciile şi varietăţile

de plante şi animale domestice, respective , se prelucrează toate produsele agricole vegetale sau

animale, cu excepţia celor create sau produse prin inginerie genetică

-fermele şi societăţile de prelucrare a produselor ecologice folosesc, cu precădere resursele

funciare, economice şi sociale proprii.

-tehnologiile agroeconomice îmbină metodele tradiţionale de cultivare a terenurilor

-fermele şi societăţile de prelucrare a produselor agricole folosesc cu precădere, resursele

funciare, economice şi sociale proprii

-tehnologiile agroecologice îmbină metodele tradiţionale de cultivare a terenurilor, creşterea

animalelor şi de prelucrare a produselor agricole cu mijloacele moderne de înalta tehnicitate

-sămânţa, materialul de plantat şi animalele de praşilă sunt certificate ecologic şi că atare se

produc în fermă proprie, fie în ferme şi societăţi ecologice specializate hrană plantelor şi a

animalelor este cât mai naturală, completă, sănătoasă, biodegradabilă sin u depăşeşte nevoile

acestora.

-sistemele ecologice vegetale şi animale înregistrează pierderi mici că urmare a atacului de

buruieni, boli şi insecte şi alte animale dăunătoare datorită activităţilor preventive permanente

efectele tehnologiilor ecologice sunt multiple, de lungă durata şi se manifestă mai târziu

-prelucrarea produselor agricole ecologice se face mecanic, fizic sau biologic, cu menţinerea

calităţii şi pe cât posibil, a integrităţii structurale a produselor agricole materiile prime,

ingredientele şi aditivii folosiţi în procesul de prelucrare sunt certificate ecologic produsele

agricole şi agroindustriale ecologice se depozitează separat de produsele neecologice

-ambalajul prodeselor ecologice este din materiale biodegradabile, care nu contaminează nici

produsele şi nici mediul înconjurător transportul produselor ecologice şi al animalelor se face cu

minimum de pierderi şi pe distanţe mici

22

-produsele ecologice sunt etichetate sau/şi însoţite de un document pe care scrie denumirea

produsului, numele şi adresa persoanei sau a companiei producătoare, denumirea firmei ce a

făcut certificarea, metodele de producere sau de prelucrare şi menţiunea" Produs certificate

ecologic"

-necesarul de forţă de muncă este mai mare decât în agricultură convenţională, ceea ce , din

punct de vedere practice, însemna noi locuri de muncă, dar şi cheltuieli suplimentare

-muncă în fermă şi societatea agroindustrială este pasionantă şi reconfortantă

-munca in ferma si societatea agroindustriala este pasionanta si reconfortanta si se bazeaza pe

analiza sistemica si decizii rational

-fermele si societatile de prelucrare a produselor ecologice folosesc, cu precadere resursele

funciare, economice si sociale proprii.

- hrana plantelor si a animalelor este cat mai naturala, completa, sanatoasa, biodegradabila sin u

depaseste nevoile acestora.

- sistemele ecologice vegetale si animale inregistreaza pierderi mici ca urmare a atacului de

buruieni, boli si insecte si alte animale daunatoare datorita activitatilor preventive permanente

efectele tehnologiilor ecologice sunt multiple, de lunga durata si se manifesta mai tarziu

-prelucrarea produselor agricole ecologice se face mecanic, fizic sau biologic, cu mentinerea

calitatii si pe cat posibil, a integritatii structurale a produselor agricole

-materiile prime, ingredientele si aditivii folositi in procesul de prelucrare sunt certificate

ecologic

-produsele agricole si agroindustriale ecologice se depoziteaza separat de produsele neecologice

ambalajul prodeselor ecologice este din materiale biodegradabile, care nu contamineaza nici

produsele si nici mediul inconjurator

-transportul produselor ecologice si al animalelor se face cu minimum de pierderi si pe distante

mici

-necesarul de forta de munca este mai mare decat in agricultura conventionala, ceea ce , din

punct de vedere practice, insemna noi locuri de munca, dar si cheltuieli suplimentare

23

1.2. SITUAŢIA AGRICULTURII ECOLOGICE ÎN LUME ŞI ÎN ROMÂNIA

Cele mai multe ţări care practică, pe scară largă, agricultură ecologică şi au cea mai mare

piaţă de produse ecologice agricole şi alimentare se află în Europa, America de Nord, Centrală şi

de Sud.

În Europa, agricultură ecologică este cea mai dezvoltată atât din punct de vedere practice,

cât şi ştiinţific.

Pe fondul extinderii bolii "vacii nebune" în ţările dezvoltate din Europa şi a temerilor

privind folosirea organismelor modificate genetic, cererea de produse agricole şi alimentare

ecologice a crescut foarte mult. În faţă acestei cereri, multe ţări, inclusive România, sunt în

dificultate că urmare a ponderii mici a produselor ecologice pe piaţă agro-alimentară.

De asemenea, cercetarea agricolă în acest domeniu n-a abordat cu destulă convingere

unele domenii esenţiale, precum : genetică şi ameliorarea plantelor şi animalelor, producerea de

seminţe, material de plantat şi de praşilă şi mai are multe de făcut în creşterea eficienţei

economice, instruirea şi educaţia producătorilor ecologişti, inspecţia şi certificarea fermelor şi

produselor ecologice şi în valorificarea producţiei agroecologice.

În România, agricultură ecologică este în faza de pionerat în multe privinţe.Ceva mai

bine se stă în cercetare, că urmare a experienţei accumulate în ultimii ani de studii teoretice şi

applicative privind cultivarea terenurilor agricole, precum şi în ceea ce priveşte promovarea

agriculturii ecologice de către unele ONG -uri de profil, precum: "AGROECOLOGIA" şi

"Societatea pentru Agricultură Ecologică.

Cauzele salbei dezvoltări a agriculturii ecologice româneşti sunt:

-lipsa normelor naţionale în domeniu

-lipsa unor măsuri politice de promovare a agriculturii ecologice nivelul de cunoştinţe de

specialittae foarte scăzut al agricultorilor

Având în vedere că agricultură ecologică poate oferi soluţii de rezolvare a problemelor

micii gospodării ţărăneşti- fărâmiţarea terenurilor, scăderea numărului de şi a puterii fizice a

producătorilor agricoli, tehnologiile rudimentare, producţia de subzistenţă şi că potenţialul

agroecologic al României este de peste 25 % din suprafaţă agricolă, producţia agricolă şi

produsele agroalimentare trebuie să devină politică de stat.

24

Perspectiva elaborării unei legi a producţiei şi produselor agricole şi alimentare ecologice

sunt motive reale pentru dezvoltarea agriculturii ecologice la adevăratul potenţial al ţării.

În România cadrul normative este realizat prin intermediul a două acte normative:

O.U. nr.34/2000( Norme metodologice referitoare la producţia ecologică) armonizată prin Legea

nr. 38/2001 referitoare la producţia în agricultură ecologică

La nivel instituţional în România există următoarele organisme în domeniu:

-Autoritatea Naţională pentru Produse Ecologice/ANPE( în cadrul Ministerului Agriculturii,

Apelor, Pădurii şi Mediului)

-Comisia de Agricultură Ecologică ( MAAP, FNAE, învăţământ, cercetare)

-Federaţia Naţională de Agricultură Ecologică(FNAE/grup naţional de producători)

-R.E.N.A.R.( structura de acreditare a structurilor de certificare)

Conversia la agricultura ecologică

Pentru realizarea conversiei la agricultură ecologică, potrivit Legii.nr.38/2001, operatorul

este obligat să-şi certifice activitatea prin intermediul uneia dintre structurile de certificare şi

control care au notificată activitatea în România. Certificarea face obiectul unui acord comercial

între agricultor şi structura de certificare aleasă.

În prezent în România există mai multe structuri de certificare şi control din Uniunea

Europeană( acreditate pe normă 45011) precum şi din alte ţări:

-ECOCERT ( Vegetal +Animal):Franţa

-LACON( V+A):Austria

-BIOINSPECTA( V+A): Elveţia

-SKAL( V+A): Olanda

-EKOGARANTIE ( V+A): Germania

-Q&D(V+A): Germania

-ICEO( V+A): Italia

-BIOKONTROL(V) : Ungaria

-Potrivit O.U. nr. 34/2000, perioada de conversie pentru ferme vegetale este de 2 ani..

25

CONCLUZII

Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia

Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut și

sub numele de Raportul Brundtland[1]: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește

satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și

satisface propriile nevoi".

Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia

Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut și

sub numele de Raportul Brundtland: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește

satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și

satisface propriile nevoi".Dezvoltarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru

teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipulom -

mediu, fie ca e vorba de mediul înconjurător, mediul economic sau mediul social.

În România, ca stat membru al Uniunii Europene, în anul 1997 a fost creat Centrul

Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, sub egida Academiei Române, care în timp a reuşit să

devină cea mai autorizată voce din societatea civilă în domeniul elaborării de propuneri şi

strategii pentru dezvoltarea durabilă a României.

Scopul Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă este de a identifica priorităţile de

dezvoltare durabilă ale României şi realizarea acestora prin proiecte concrete la nivel naţional şi

local.Guvernul României, întrunit în şedinţă la 12 noiembrie 2008, a dezbătut şi aprobat Strategia

Naţională pentru Dezvoltare Durabilă la orizontul anilor 2013–2020–2030.

Rolul sistemului de agricultură ecologică este de a produce hrană mai curată, mai

potrivită metabolismului uman, în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului. Unul

dintre principalele scopuri ale agriculturii ecologice este producerea de produse agricole şi

alimentare proaspete şi autentice, prin procese create să respecte natura şi sistemele acesteia.

Agricultura ecologica nu este un miracol, ci o creatie a agricultorilor iubitori de natura, ca

o alternativa la agricultura intensive, de tip industrial, bazata pe metode si mijloace de productie

eficiente, in special, din punct de vedere economic.Dezvoltarea durabilă aduce în prim plan un

nou set de valori care va ghida viitorul model de progres economic  şi social, valori ce vizează

mai ales omul şi nevoile sale prezente şi viitoare, mediul natural – protejarea şi conservarea

acestuia, precum şi atenuarea deteriorării actuale a ecosistemelor.

26

BIBLIOGRAFIE

Buchman, A., Lupei, E., Marincescu, M., Auxiliar Curricular pentru clasa a IX-a SAM,

Domeniul: Chimie industrială, elaborat în cadrul CNDIPT-MEC, Bucureşti, 2004.

Buchman, A., Marincescu, M., Auxiliar Curricular pentru clasa a XI-a Anul de completare,

Domeniul: Chimie industrială, elaborat în cadrul CNDIPT-MEC, Bucureşti, 2005.

Dulamă, M., E., Metodologie didactică, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2006.

Roşu, C., Bazele chimiei mediului-elemente teoretice şi aplicaţii practice, Casa Cărţii de Ştiinţă,

Cluj Napoca, 2006.

Stânca, M., Măicăneanu, A., Indolean, C., Caracterizarea, valorificarea şi regenerarea

principalelor materii prime din industria chimică şi petrochimică - îndrumar de lucrări practice,

Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2006.

Mykytyn, I., Curs de formare Phare TVET - Utilizarea tehnologiei informaţiilor şi comunicării .

Folosirea motoarelor de căutare.

27