UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

TEORII SOCIOLOGICE CONTEMPORANE

COMPORTAMENTUL DEVIANT

Student: Cioflan Daniel

Sociologie, Anul II, Seria I, Grupa II

Materia: Teorii sociologice contemporane

Februarie 2015

Comportamentul deviant

Ştim cu toţii cine sunt devianţii, sau cel puţin aşa suntem înclinaţi să credem. Devianţii

sunt acei indivizi care refuză să trăiască în conformitate cu regulile impuse, pe care le respectă

majoritatea dintre noi. Ei sunt delincvenţi, violenţi, consumatori de droguri sau oameni ai străzii,

în speţă cei care nu se potrivesc cu ceea ce majoritatea oamenilor ar defini drept standarde

normale de acceptabilitate.

Totusi, lucrurile nu stau deloc aşa - aceasta este o lecţie pe care sociologia ne-o dă

deseori, căci ne încurajează să privim dincolo de ceea ce este evident. Aşa cum vom vedea,

noţiunea de deviant nu este de fapt atât de uşor de definit (Elster, 2013).

Studiul comportamentului deviant se constituie în unul dintre domeniile cele mai

interesante şi complexe ale sociologiei. Acesta ne învaţă că niciunul dintre noi nu este de fapt

atât de normal pe cât ne-ar plăcea fiecăruia dintre noi să credem. Totodată, ne ajută să întelegem

că persoanele al căror comportament pare de neînteles sau straniu pot fi considerate drept fiinţe

raţionale atunci când întelegem din ce motiv acţionează în felul respectiv.

Studiul devianţei, ca şi al altor domenii ale sociologiei, ne îndreaptă atenţia către putere

socială şi către influenţa clasei sociale - diviziunile dintre bogaţi şi săraci. Atunci când

considerăm deviant sau conform regulilor şi normelor sociale trebuie întotdeauna să luăm în

calcul întrebarea: Ale cui reguli? Aşa cum vom vedea, normele sociale sunt puternic influenţate

de divizările de putere şi de clasă.

Devianţa poate fi definită drept nonconformism faţă de un set dat de norme stricte care

sunt acceptate de un număr mare de oameni, în cadrul unei comunităţi ori al unei societăţi.

Aşa cum s-a subliniat deja, nicio societate nu poate fi împarţită într-o manieră simplă

între cei care deviază de la norme şi cei care se conformeaza. În anumite ocazii,  majoritatea

dintre noi încălcăm reguli general acceptate ale comportamentului. Este posibil, de exemplu, ca

la un moment dat, fiecare dintre noi să fi comis nişte furturi minore cum ar fi mici şterpeleli din

magazine sau însusirea unor mici obiecte de la locul de muncă - de exemplu caiete sau pixuri

pentru uzul personal. Însăşi anvergura conceptului de devianţă este foarte largă, aşa cum vom

arăta în câteva exemple.

Miliardarul Howard Hughes şi-a clădit masiva avere cu ajutorul unui amestec de muncă

susţinută, idei inventive şi decizii iscusite. Din punctul de vedere al nevoii sale de a reuşi,

activităţile desfăşurate de acesta s-au conformat unora dintre valorile fundamentale ale

societăţilor occidentale, valori ce pun accentul pe dorinţa de recompense materiale şi pe

realizarea individului.

Pe de altă parte, în anumite domenii, comportamentul lui a deviat în mod clar de la

normele impuse. El a trăit ultimii săi ani de viaţă aproape complet izolat de lumea exterioară,

ieşind extrem de rar din apartamentul său de hotel pe care îl transformase în adevărata sa casă. Îşi

lăsase părul să crească extrem de lung şi avea o barbă mare şi neîngrijită care îl făceau să semene

mai degrabă cu un profet biblic decât cu un prosper om de afaceri. Hughes a fost plin de succes,

dar totodată extrem de deviant în comportamentul său.

Ca exemplu contrastant, am putea face referire la cariera lui Ted Bundy. În aparenţă, felul

de viaţă al lui Bundy era unul conform normelor de comportament oricărui bun cetăţean.Viaţa pe

care a dus-o el n-a fost doar normală, ci şi extrem de merituoasă. Spre exemplu, el a jucat un rol

activ în cadrul samaritenilor, o asociaţie care organizează un serviciu telefonic pus la dispoziţie

non-stop pentru persoanele disperate sau pentru cele care vor să se sinucidă. Cu toate acestea,

Bundy a săvârşit mai multe crime oribile. Înainte de a-l condamna la moarte, judecătorul

procesului l-a lăudat pe Bundy pentru aptitudinile sale (îşi pledase singur cauza), dar a încheiat

remarcând felul în care îşi irosise existenţa.

Cariera lui Bundy dovedeşte că o persoană poate părea complet normală, în timp ce, în

secret, săvârşeşte acte de devianţă extremă.

Devianţa nu face referire numai la comportamentul individual; ea ţine cont şi de

activităţile grupurilor. O ilustrare o constituie cultul Rare Krishna, o grupare religioasă ale cărei

credinţe şi mod de viaţă sunt diferite de cele ale majorităţii oamenilor din Marea Britanie. Cultul

a fost întemeiat în anii ‘60, când Sril Prabhupada a venit în Occident din India, pentru a răspândi

cuvântul conştiinţei lui Krishna. El îşi îndrepta mesajul îndeosebi către tinerii care erau

consumatori de droguri, proclamând că poţi ramâne euforic tot timpul şi poţi descoperi fericirea

eternă urmându-I învăţăturile.

Membrii cultului Rare Krishna au devenit un grup familiar spectaculos, dansând şi

cântând pe străzi, în aeroporturi şi în alte locuri. Ei erau toleraţi de către majoritatea populaţiei,

chiar dacă convingerile lor păreau excentrice. Membrii cultului sunt consideraţi un exemplu de

subcultură deviantă.

Chiar dacă numărul său de membri a scăzut, ei au avut capacitatea de a supravieţui destul

de uşor în cadrul societatii. Organizaţia este bogată, fiind finanţată de donaţii de la membri şi

simpatizanţi.

Poziţia lor se deosebeşte de cea a unei alte culturi deviante, care ar putea fi menţionată

aici sub formă de contrast, şi anume cei lipsiţi de o casă, oameni care se află într-o situaţie

precară din toate punctele de vedere, care trăiesc pe străzi zi de zi, petrecându-şi timpul în

parcuri sau în clădiri publice (cum sunt bibliotecile). Ei fie dorm în aer liber, fie îşi găsesc

adăposturi. Majoritatea celor fără o casă stabilă duc o existenţă grea, mizeră, la marginea

societăţii.

 Devianţa dobândită - asociere distinctivă

Edwin H. Sutherland punea delictul în strictă legătură cu ceea ce denumea el asociere

distinctivă (Sutherland 1949). Această idee este extrem de simplă. Într-o societate care conţine o

varietate de subculturi, anumite medii sociale tind să încurajeze desfăşurarea activităţilor ilegale,

iar altele nu. Indivizii devin delincvenţi prin asocierea cu oameni care sunt susţinătorii unor

norme delictuale.

După Sutherland, în mare, comportamentul delictual este dobândit în cadrul grupurilor

primare, şi mai ales în cadrul grupurilor de aceeaşi vârstă. Această teorie contrastează cu opinia

conform căreia diferenţele psihologice îi separă pe delincvenţi de ceilalţi oameni, considerand

activităţile delictuale ca fiind învăţate exact în aceeaşi manieră ca şi cele care respect legea, fiind

îndreptate către aceleaşi nevoi şi valori.

Hoţii încearcă să obţină bani exact ca şi oamenii care au slujbe normale, însă aleg metode

ilegale pentru a face acest lucru.

Presiunea, structura şi anomia în calitate de cauză a delictului

Interpretarea delictului realizată de Robert K. Merton, care leagă delicvenţa de alte tipuri

de comportament deviant, pune accent de asemenea, pe normalitatea delincventului (Merton,

1957). Merton s-a axat pe conceptul de anomie pentru a construi o teorie despre devianţă care a

reuşit să exercite o mare influenţă.

Noţiunea de anomie a fost enunţată pentru prima dată de către Emile Durkheim, unul

dintre principalii fondatori ai sociologiei, care a sugerat că societăţile moderne normale şi

standardele tradiţionale devin subminate dacă nu sunt înlocuite prin altele noi.

Anomia există atunci când lipsesc standarde clare pentru a ghida comportamentul într-un

anumit domeniu al vieţii sociale. Durkheim considera că, în aceste circumstanţe, oamenii se simt

dezorientaţi şi anxiosi, anomia fiind, prin urmare, unul dintre factorii sociali care influenţează

predispoziţia pentru sinucidere. (Durkheim, 1982)

Merton a reuşit o redefinire a conceptului de anomie pentru a putea face referire la

presiunea la care este supus întreg comportamentul indivizilor, atunci când normele acceptate

intră în conflict cu realitatea socială.

În societatea americană - şi, într-o oarecare măsură, în alte societăţi industrializate -

valorile general acceptate pun accentul pe succesul material, iar modalităţile de a dobândi

succesul se presupun a fi autodisciplina şi munca asiduă.

În mod corespunzator, cei care muncesc cu adevărat din greu pot reuşi, indiferent care

este punctul lor de plecare în viaţă.

În realitate, această idee nu este validă, datorită faptului că celor mai dezavantajaţi le sunt

oferite doar oportunităţi convenţionale limitate de avansare, sau nu.

Totusi, aceia care nu reuşesc pot fi condamnaţi de societate pentru aparenta lor

incapacitate de a realiza un produs material. În această situaţie, există o puternică presiune pentru

a se încerca progresia prin orice mijloace, fie ele legale sau ilegale. După părerea lui Merton,

devianţa reprezintă în fapt un produs secundar al inegalităţilor de ordin economic.

Trebuie să fim precauţi în privinţa ideii că oamenii din comunităţile sărace aspiră la

acelaşi nivel de succes ca şi oamenii bogaţi. Majoritatea au tendinţa de a-şi ajusta aspiraţiile la

ceea ce aceştia percep ca fiind realitatea situaţiei lor. Totusi, ar fi de asemenea greşit să

presupunem că un dezacord între aspiraţii şi oportunităţi este doar apanajul celor mai puţin

privilegiaţi.

Contribuţiile teoriilor sociologice despre delincvenţă sunt duble. În primul rând, aceste

teorii accentuează, în mod corect, continuităţile dintre comportamentul delictual şi

cel respectabil.

Cercetări ulterioare au legat noţiunea lui Sutherland de asociere distinctiva (ideea că

grupul de oameni cu care ajung să se asocieze indivizii îi influenţează înspre sau împotriva

delictului) de tipologia lui Merton.

În studiul lor consacrat bandelor de băieţi delincventi, autorii Richard A. Cloward şi

Lloyd E. Ohlin (1960) susţin că astfel de bande apar în comunităţile subculturale unde şansele de

a avea succes pe căi legale sunt foarte reduse, cum ar fi minorităţile etnice lipsite de drepturi.

Lucrarea lor punea accentul, în mod corect, pe legăturile dintre conformitate şi devianţă. Lipsa

de oportunităţi pentru succes în cadrul societăţii reprezintă principalul factor care face diferenţa

între cei care se angajează în comportament delictual şi cei care nu fac acest lucru.

Contextele în care anumite tipuri de activitate sunt socotite ca fiind delictuale şi pasibile

de pedeapsă variază foarte mult. În al doilea rând, toate acceptă că în activităţile delictuale

contextul influenţează fundamental angajarea cuiva în acte delictuale sau faptul că ajunge să fie

considerat un delincvent.

Ce am putea conchide din această trecere în revistă a teoriilor despre delincvenţă? Mai

întâi, trebuie să ne amintim un enunţ făcut mai sus: chiar dacă delincvenţa reprezintă doar una

dintre subcategoriile comportamentului deviant în ansamblu, ea acoperă o varietate atât de mare

de forme de activitate - plecând de la furatul unei simple ciocolate şi mergând pâna la uciderea în

masă - încât este improbabil că am putea produce doar o singură teorie care să poată explica

toate formele comportamentului delictual.

Fiecare dintre aceste teorii contribuie la înţelegerea unor aspecte sau tipuri de delict.

Abordările biologice şi psihologice pot identifica caracteristici de personalitate care, în anumite

contexte de învăţare sociala şi experienţă, îi predispun pe anumiţi indivizi să-şi îndrepte atenţia

asupra actelor delictuale. De exemplu, oamenii cu trăsături care în mod normal sunt considerate a

fi psihopate pot fi reprezentaţi mai mult în rândul unor categorii de delincvenţi violenţi decât în

rândurile populaţiei normale.

De cealaltă parte însă, ei sunt totodată mai bine reprezentaţi în rândurile celor care

savârşesc acte de eroism sau de a-şi asuma riscuri majore.

Bibliografie

1. Cloward, R. and Ohlin 1960: Delinquency and Opportunity (New York: Free Press)

2. Durkheim, Emile 1982: The Rules of Sociological Method (London: Macmillan. First

pub. 1895)

3. Elster, Jon. 2013. Comportamentul social. București: Editura All

4. Merton, Robert K. 1957: Social Theory and Social Structure (revised edn, G1encoe: Free

Press)

5. Sutherland, Edwin H. 1949: Principles of Criminology (Chicago: Lippincott)