Clasificarea cheltuielilor publice

1. Clasificările administrative au cunoscut o anumită evoluţie în timp şi au la bază fie structura administrativă a statului, fie funcţiile fundamentale ale acestuia; au rezultat de aici două tipuri de clasificări administrative: o clasificare organică şi o clasificare funcţională.

2. Clasificările politice

Sub aspect politic, cheltuielile se împart în două categorii: cheltuieli neutre şi cheltuieli active.

În concepţia clasicilor, cheltuielile publice trebuie să fie neutre, să nu influenţeze direct mediul economic şi social.

În concepţia modernă, cheltuielile publice au un caracter activ, prin intermediul lor urmărindu-se atingerea unor obiective extrem de diverse.

În raport de natura obiectivelor stabilite, cheltuielile active pot fi împărţite în mai multe categorii:

cheltuieli active, ce vizează direct sau indirect un obiectiv politic. Este cazul “fondurilor speciale” sau “fondurilor secrete”, sustrase procedurilor ordinare de control şi care permit, spre exemplu, subvenţionarea unui partid sau a unui ziar. Indirect, alocarea din fondurile publice a unor sume destinate protecţiei unei anumite clase sau categorii sociale, va menţine influenţa politică a guvernanţilor în rândul acelei clase sau categorii sociale;

cheltuieli active prin care se urmăresc obiective sociale, adică acelea care tind să amelioreze condiţiile de trai ale populaţiei şi să atenueze inegalităţile sociale: cheltuieli cu asistenţa socială, alocaţii, indemnizaţii şi ajutoare sociale, etc.

cheltuieli prin care se urmăresc obiective economice. Subvenţiile, alocaţiile bugetare, cheltuielile pentru investiţii, constituie, alături de facilităţile fiscale şi de credit, procedee frecvente de intervenţie financiară în economie;

cheltuieli prin care se urmăresc obiective diverse: formarea profesională şi ridicarea nivelului general de cultură, protecţia mediului ambiant, dezvoltarea în profil teritorial, etc.

3. Clasificările economice cuprind două categorii de cheltuieli: cheltuieli curente (de funcţionare) şi cheltuieli de capital (de investiţii).

Cheltuielile curente (de funcţionare) asigură întreţinerea curentă şi funcţionarea în bune condiţii a instituţiilor publice. Ele nu lasă să subziste nimic în urma lor, reprezentând un consum definitiv de PIB şi presupun o permanentă reînnoire, pe măsura consumului public.

În raport de conţinutul lor economic, cheltuielile curente se împart în cheltuieli de personal şi cheltuieli materiale şi servicii.

Cheltuielile de capital sau de investiţii sunt cele care permit achiziţionarea sau construirea de bunuri publice de folosinţă îndelungată, contribuind la îmbogăţirea şi modernizarea sectorului public (construirea de autostrăzi, porturi, aeroporturi, baraje, sisteme de irigaţii, şcoli, spitale, clădiri administrative, centrale nucleare, etc.).

Ele nu reprezintă un consum definitiv de PIB, ci o transformare a bogăţiei publice şi creează premise de sporire a acesteia.

4. Clasificările financiare au în vedere momentul şi modul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare ale statului. Se disting, din acest punct de vedere, trei categorii de cheltuieli: cheltuieli definitive, cheltuieli temporare şi cheltuieli virtuale.

Cheltuielile definitive sunt acelea care presupun o ieşire definitivă de resurse din bugetele publice, atât pentru asigurarea funcţionării curente a instituţiilor publice, cât şi pentru realizarea de investiţii în sectorul public. Ele nu sunt nici precedate şi nici urmate de o intrare corelativă de resurse financiare publice. Majoritatea cheltuielilor publice au un caracter definitiv.

Cheltuielile temporare nu reprezintă sarcini definitive pentru stat, reprezintă ieşiri temporare de resurse financiare publice, care vor fi urmate la intervale mai apropiate sau mai îndepărtate de timp de intrări corelative de fonduri.

Asemenea operaţii au un caracter divers: rambursări de credite sau avansuri acordate anterior; credite şi avansuri acordate în anul curent; împrumuturi acordate colectivităţilor locale pentru acoperirea golurilor temporare de casă, în aşteptarea încasărilor fiscale viitoare; avansuri acordate de stat în contul furniturilor ce urmează a fi achiziţionate pentru sectorul public.

Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le efectueze numai în anumite circumstanţe. Cheltuielile de acest fel au o existenţă condiţionată, devenind reale numai dacă se realizează condiţia respectivă.

Exemplul clasic îl constituie garanţiile pe care statul le acordă pentru a facilita acordarea unor împrumuturi către întreprinderi publice sau private, colectivităţi publice sau chiar state străine. Dacă debitorul devine insolvabil, statul preia sarcina împrumutului.

5. După caracterul lor permanent sau incidental întâlnim cheltuieli ordinare şi cheltuieli extraordinare.

Cheltuielile ordinare sunt cele care se fac în mod regulat, necesită o permanentă reînnoire, datorită principiului continuităţii serviciului public. Cheltuielile de funcţionare sunt de regulă, cheltuieli ordinare.

Cheltuielile extraordinare (excepţionale) se efectuează numai în situaţii deosebite, nivelul acestora fiind mai greu de estimat, iar finanţarea lor se asigură, de regulă, pe calea împrumuturilor sau prin emisiune monetară