Cine stabileşte ce este moral şi ce nu?Posted on decembrie 12, 2014 by Liviu Mihaileanu

Soluţia actuală pentru evitarea responsabilităţii morale este moralitatea subiectivă. Fiecare îşi stabileşte ce este moral şi ce nu iar majoritatea impune moralitatea subiectiv-constituită. Mai devreme sau mai târziu, orice adept al moralităţii subiective devine, însă, victima propriului concept. Spre exemplu, dacă nu există moralitate obiectivă, cum poţi pretinde toleranţă din partea celorlalţi, toleranţă pe care implicit o reclami ca obiectivă?

Poate cel mai cunoscut argument moral este cel la lui Immanuel Kant. Argumentul său nu se bazează pe natura moralităţii, ci pe raţionalitatea comportamentului moral:

1. Cel mai mare bine al tuturor persoanelor este faptul că acestea au fericire şi armonie în contextul responsabilităţilor.

2. Toate persoanele trebuie să se străduiască să atingă binele absolut.

3. Nu suntem în măsură să realizăm binele absolut în această viață.

4. Prin urmare, trebuie să postulăm existenţa lui Dumnezeu și a unei vieți viitoare în care cel mai mare bine să poată fi atins.

Remarcăm faptul că Immanuel Kant nu a oferit postulatul său ca o dovadă a existenţei lui Dumnezeu, ci mai degrabă vede existența lui Dumnezeu ca o presupoziție necesară moralităţii.

Concepţia lui C.S. Lewis a moralităţii poate fi sintetizată în felul următor:

1. Trebuie să existe o lege universală morală, întrucât, în caz contrar: o (a) Dezacordurile morale nu ar avea niciun sens.

o (b) Toate criticile morale ar fi lipsite de sens (de exemplu, „Naziștii au greşit.”).

o (c) Nu mai este necesar să ne ținem promisiunile sau să respectăm tratatele, deşi toţi considerăm că ar trebui să facem astfel.

o (d) Nu am avea de ce să ne cerem scuze sau să ne pară rău pentru încălcarea vreunei legi morale (ex. minciună, furt, înşelarea încrederii).

2. Însă, o lege morală universală presupune un Legiuitor universal, deoarece Sursa acesteia:

o (a) Stabileşte reguli morale.

o (b) Este interesat de comportamentul nostru.

3. În plus, acest Legiuitor universal trebuie să fie de o bunătate absolută:

o (a) În caz contrar, toate eforturile morale ar fi inutile pe termen lung, deoarece ne-am putea sacrifica viețile pentru ceea ce nu este în cele din urmă bun.

o (b) Sursa tuturor lucrurilor bune trebuie să fie de bunătate absolută, deoarece acesta este standardul la care se raportează.

4. Prin urmare, trebuie să existe un Legiuitor Moral de o bunătate absolută.

Poate cea mai cuprinzătoare argumentare rămâne cea a lui D. Elton Trueblood care le armonizează astfel:

1. Trebuie să existe o lege morală obiectivă; altfel: o (a) Nu am putea cădea de acord asupra înţelesului moralităţii.

o (b) Nu am avea dezacorduri morale vreodată, fiecare persoană fiind corectă din propria perspectivă morală.

o (c) Nici o judecată morală nu ar fi vreodată greșită, fiecare fiind corect obiectiv.

o (d) Nu am avea întrebări etice care să poată fi discutate, întrucât nu putem asocia niciun sens obiectiv vreunui punct de vedere etic.

o (e) Privirile contradictorii ar fi ambele corecte în acelaşi timp.

2. Această lege morală transcende persoanele individuale și chiar umanitatea în ansamblul său:

o (a) Este dincolo de persoanele individuale, deoarece ne simţim adesea în conflict cu ea (N.B: remuşcări ale conştiinţei).

o (b) Este dincolo de umanitate ca ansamblu, întrucât în mod colectiv cădem de la menţinerea ei şi uneori ne măsurăm chiar progresul colectiv în funcţie de aceasta (N.B: un exemplu la scară mică este votul politic recent împotriva minciunii şi a furtului fără a putea rezolva definitiv vreodată aceste probleme).

3. Legea morală trebuie să aibă un Legiuitor deoarece:

o (a) O lege nu are nici un sens dacă nu vine dintr-o gândire; doar prin gândire se pot emite lucruri cu semnificaţie.

o (b) Lipsa de loialitate nu are sens decât dacă este cu privire la o persoană, însă oamenii îşi dau viaţa din loialitate față de ceea ce este moral corect.

o (c) Adevărul este lipsit de sens dacă nu este o întâlnire între minte şi spirit, însă oamenii îşi dau viaţa pentru adevăr.

o (d) Prin urmare, descoperirea și asumarea unei legi morale are sens numai dacă există o Persoană (o Minte) emitentă.

4. În concluzie, în spatele legii morale trebuie să existe o Persoană emitentă a acesteia.

Cele de mai sus pot părea teoretizări însă pentru mulţi a fost înţelegerea faptului că nu ne putem clădi viaţa pe noi înşine sau pe colectivităţile noastre. David Wood a fost unul dintre psihopaţii americii. Pentru el nu exista nici bine, nici rău iar atunci când i-a zdrobit capul tatălui său cu un ciocan nu considera că a făcut ceva greşit. În închisoare a avut timp să mediteze iar în momentul în care a înţeles că există o sursă a moralităţii şi-a dat seama că este într-o mare încurcătură. Nu cauzată de dimensiunea faptelor sale ci de orice faptă prin care ne depărtăm de moralitatea Legiuitorului. Pentru că acolo unde există un Legiuitor există o judecată.

https://praemeditari.wordpress.com/2014/12/12/cine-stabileste-ce-este-moral-si-ce-nu/