CHARLES BAUDELAIRE

FLORILE

RĂULUI

si alte boeme

CÂTRE CITITOR

Greşeala şi păcatul, minciuna şi prostia

Ne bîntuie fiinţa cu aspre frămîntări

Iar noi hrănim nevolnici domoale remuşcări

Cum cerşetorii-n zdrenţe îşi cresc păducheria.

Păcatele-s cît munţii, căinţele mărunte,

Mărturisirea laşă ne-o răsplătim apoi,

Ne reîntoarcem veseli greşelilor din noi

Crezînd că biete lacrimi ne fac spre ceruri punte.

în pernele pierzării, Satan înşelătorul

Ne leagănă făptura de taină, ca un voal,

Iar al voinţei noastre nepreţuit metal

La voia-i se topeşte cum se destramă norul.

Da, fără de oprire in jocul său ne leagă!

In suflet ne pătrunde cu tot ce e mîrşav

Şi scoborim cu clipa spre Iad in pas bolnav,

Iar cloaca ne cuprinde cu-mpuţiciunea-i neagră.

Cum desfrînatul muşcă, dorind împreunarea,

îmbătrînita ţîţă a tirfei, hid trofeu,

Plăcerile oprite le procurăm cu greu,

Din stoarsa portocală ne-mai-zimbind licoarea.

Foind ca milioane de viermi in răscolire,

tn cap ne chefuieşte un ocean de draci

Şi Moartea ne respiră şi-o respirăm buimaci

întrind in negrul fluviu, gemind a neoprire.

Pumnalul, siluirea, incendiul, otrava,

De n-au ajuns a-şi pune blazonul de ponos

Pe pinza ce ne-o ţese destinul ruşinos,

E semn că-al nostru suflet încet işi stinge lava.

Dar printre rîşi, pantere — rînjindu-şi bucuria —

Şacali, maimuţe, scorpii şi vipere-aşteptind,

Dihănii fioroase urlind, scrîşnind, muşcind

Şi sufletului nostru sporind menajeria,

E încă o jivină, şi poate cea mai rară!

Şi chiar de nu se zbate iar chipu-i pare şters,

Cu ce plăcere-ar sparge întregul Univers

Şi lumea-ar inghiţi-o cu pofta lui barbară;

Dezgustul e! — Cu lacrimi din preajmă adunate,

Visează eşafoduri fumîndu-şi pipa lin;

Pe monstru-acesta gingaş tu 11 cunoşti deplin,

— O, cititor făţarnic, — tu, semenul meu, — frate!

— «Fii preamărit, o, Doamne, şi dă-ne suferinţa

Ca un divin remediu eternelor căderi,

Esenţă din esenţe ea-i pentru noi putinţa

Ce ne călăuzeşte spre sfintele plăceri!

Eu ştiu că lingă tine îşi are loc Poetul

în rînd cu heruvimii, sortit la veşnicii,

Şi-l chemi la sărbătoare să-şi mistuie regretul

Tirziu de-a fi părtaş la atotputernicii,

Şi ştiu că suferinţa este virtutea rară:

Pămîntul n-o supune, nici veşnicul infern,

Iar spre-a se împletire cununa mea stelară

Tu birui Universul şi Timpul cel etern.

Da, salbele pierdute de antica Palmiră,

Nepreţuitul aur şi perlele din mări

N-ar fi de-ajuns, chiar mîna-ţi divină de le-nfiră,

Acestui nimb extatic ivit în aşteptări.

El e urzit în taină din strălucire pură

Pe care începutul o a creat cu dor

Şi-n faţa lor chiar ochii, umană aventură,

Doar palide oglinde-s în lacrimile lor !»

ALBATROSUL

Adesea, marinarii, spre-a-şi alunga plictisul,

Prind albatroşi, largi păsări pe mările de fum,

Care-nsoţesc alene corăbiile pe-abisul

Amarelor noianuri, lunecătorul drum.

Abia aduşi pe punte, şi regii de azure

Se-arată-a fi deodată stîngaci, fără de gînd,

Mari aripile-şi lasă — o, albele armure! —

Ca nişte visle triste alături atirnind.

Cel călător de ceruri, el, nu de mult, stăpînul

Superb al înălţimii, stă umilit şi-nvins!

Oo pipă peste pliscu-i ii necăjeşte unul

Maimuţărindu-1, altul, pe cel cu mersul stins.

Poetul e asemeni acestui prinţ de noruri,

De-o seamă cu furtuna, sfidindu-i pe arcaşi;

Dar surghiunit pe ţărmuri, hulit şi fără zboruri,

Cu aripile-i vaste se-mpiedică în paşi.

ÎNĂLŢARE

Deasupra: peste lacuri, deasupra: peste văi

Şi peste munţi şi codri, deasupra peste mări,

Mai sus de mindrul soare, ds-albastre etherări,

De ceruri mai departe, de-a' stelelor văpăi,

Te-nalţi acum măiestru, o, suflete al meu,

Precum înotătorul ce-n unde se răsfaţă,

Despici cu frenezie a neştiinţei ceaţă,

In aspră bărbăţie cu-nsemnul tău de zeu.

Mergi in purificare cu zboru-ţi preacurat,

Ridică-te şi-nvinge miasmele morbide,

Şi bea divinitatea licorilor limpide

Din focul ce străbate cel Infinit visat.

In urma ta uritul şi vastele mîhniri

Rămlnă-n a lor noapte, in ceaţa ei miloasă;

Ah, fericit acela cu-aripa viguroasă

Mereu în căutarea prea-sfintei năluciri;

El, ale cărui ginduri spre cer îşi iau avînt

Asemeni ciodrliei in zarea dimineţii,

— El poate sa-nţeleagă, plutind deasupra vieţii,

A' lucrurilor taină şi-al florilor cuvint!

însemne neştiute acelor din vechime:

Obraji mincaţi de cancer — amorurilor fiu —

Şi chipuri leşinate, cu farmecul pustiu;

Dar toate-acestea, însă, de muze plăsmuite!

Nu pot opri vreodată ca rasele-ostenite

S-aducă tinereţii un imn de preamărire

— Preasfînta tinereţe cu fruntea de uimire,

Cu ochi de limpezime, ca un izvor sclipind,

La toţi, la fiecare speranţe dăruind,

Ca florile, ca zarea, ca păsările-albastre:

Miresmele, şi dorul, şi-ndemnul către astre!

ÎNĂLŢARE

Deasupra: pesîe lacuri, deasupra: peste văi

Şi peste munţi şi codri, deasupra peste mări,

Mai sus de mindrul soare, de-albastre etherări,

De ceruri mai departe, de-a' stelelor văpăi,

Te-nalţi acum măiestru, o, suflete al meu,

Precum înotătorul ce-n unde se răsfaţă,

Despici cu frenezie a neştiinţei ceaţă,

In aspră bărbăţie cu-nsemnul tău de zeu.

Mergi în purificare cu zboru-ţi preacurat,

Ridică-te şi-nvinge miasmele morbide,

Şi bea divinitatea licorilor limpide

Din focul ce străbate cel Infinit visat.

In urma ta untul şi vastele mîhniri

Rămină-n a lor noapte, in ceaţa ei miloasă;

Ah, fericit acela cu-arîpa viguroasă

Mereu în căutarea prea-sfintei năluciri;

El, ale cărui gînduri spre cer îşi iau avlnt

Asemeni ciodrliei în zarea dimineţii,

— El poate să-nţeleagă, plutind deasupra vieţii, j

A' lucrurilor taină şi-al florilor cuvînt!

LEGATURI TAINICE

Natura e un templu cu stilpii trăitori

Si auzim adesea cuvinte printre goluri,

Cînd zi de zi străbatem pădurea de simboluri

întimpinaţi de ochii săi proteguitori.

Ca lungi, prelungi ecouri unite-n depărtare

într-o întunecoasă şi-adîncă armonie,

De necuprins, ca noaptea dorind lumina vie,

Culori, parfume, sonuri se vor cu nerăbdare.

Sunt proaspete miresme ca fragezii copii,

Ori dulci precum oboiul, sau verzi cum e cimpia,

— Iar altele viclene, trufaşe-n bogăţii,

Purtînd in ele-avintul etern şi bucuria,

Ca smirna, moscul, ambra, tămîia-mbătătoare,

Dind simţurilor noapte şi spiritului soare.

FARURILE

Rîu al uitării, Rubens, grădină-n îenevire

Şi pernă ds trup fraged, lipsită de săruî,

Dar unde viaţa curge cu îără-de-oprire,

Ca aerul spre ceruri, ca apele spre sud;

Da Vinci, dinspre sine, intr-o oglindă sumbră,

Ivind un cer de îngeri, fermecător şi blînd,

Acoperit de taină în transparenta umbră:

A gheţurilor ţară şi-a pinilor tăcînd;

Rembrandt, spital durerii cu vaiete-n şuvoaie,

Gu numai o podoabă: un crucifix de lemn;

Acolo plinsul rugii se-nalţă din gunoaie

Sub nemişcata rază cu-al neputinţii senin;

Buonarroti, vagul nedesluşit în care

Herculi cu Chrişti alături înalţă chip de zei,

Şi-n înserarea goală năluci de închinare

Cu degete de fildeş rup giulgiul de pe ei;

Atleţi în încordare şi fauni în amoruri

Şi încă: frumuseţe lichelelor a dat,

Debil şi palid, insă, cu capul printre noruri,

Puget cel melancolic, stăpin pe-aşa regat;

Watteau, un bal-minune de suflete ilustre

Zburind ca nişte fluturi in dans carnavalesc,

Decor al ameţelii luminilor din lustre,

Superbă nebunie pe care o iubesc(MIE SCUMPA AMINTIREA ACELUI EV...)

Mi-e scumpă amintirea acelui ev — şi-1 sui! —

Cînd Phoebus, zeul soare, mai aurea statui.

Atunci, fără de grijă, In toată-a lor minune,

Bărbatul şi femeia iubeau fără-a supune,

îndrăgostit şi cerul, şi-i săruta din slavă

Iar stirpea creştea falnic, nu se ştia bolnavă.

Sublimă în rodire, Cybela, ca o vară,

Ai Terrei fii, mulţime, nu-i socotea povară,

Şi admirind lupoaica şi dăruirea sa,

La ţlţele-i preapline natura invita.

Sta omul in puterea deplinei tinereţi,

Stăpîn pe viaţa-i toată, pe-acele frumuseţi

De roade pirguite, la trup catifelate,

Cu carnea de lumină, voindu-se muşcate.

Acum Poetul nostru visează fără rost

Cea tainică grandoare; prin locuri unde-a fost

Doar goliciunea-şi plimbă, de suflet, omenirea;

El simte-un val de scirbă întunedndu-i firea

Văzind tabloul simplu şi fără de scăpare

De stîrpituri cătîndu-şi veşmintele sumare!

Ciudate busturi! bune să sprijine vreo mască

Şi hide trupuri, strimbe, cu carnea moartă, flască,

Pe care zeul vremii, Utilul, implacabil,

De prunci i-a strins in scutec de-aramă prea-durabil!

Femei cu chipuri stinse, ca falsele odoare,

Muncite şi hrănite de vicii, şi fecioare

Păstrînd In plasmă «morbul păcatului matern

Si al fecundităţii distrugător infera!

Şi noi, corupte neamuri, avem — nu neagă nime'—

Însemne neştiute acelor din vechime:

Obraji mîncaţi de cancer — amorurilor fiu —

Şi chipuri leşinate, cu farmecul pustiu;

Dar toate-acestea, însă, de muze plăsmuite!

Nu pot opri vreodată ca rasele-ostenite

S-aducă tinereţii un imn de preamărire

— Preasfinta tinereţe cu fruntea de uimire,

Cu ochi de limpezime, ca un izvor sclipind,

La toţi, la fiecare speranţe dăruind,

Ca florile, ca zarea, ca păsările-albastre:

Miresmele* şi dorul, şi-ndemnul către astre!

FARURILE

Rîu al uitării, Rubens, grădină-n lenevire

Si pernă ds trup fraged, lipsită de sănii,

Dar unde viaţa curge cu fără-de-oprire,

Ca aerul spre ceruri, ca apele spre sud;

Da Vinci, dinspre sine, într-o oglindă sumbră,

Ivind un cer de îngeri, fermecător şi blînd,

Acoperit de taină în transparenta umbră:

A gheţurilor ţară şi-a pinilor tăcînd;

Rembrandt, spital durerii cu vaiete-n şuvoaie,

Gu numai o podoabă: un crucifix de lemn;

Acolo piînsul rugii se-nalţă din gunoaie

Sub nemişcata rază cu-al neputinţii semn;

Buonarroti, vagul nedesluşit în care

Herculi cu Chrişti alături înalţă chip de zei,

Şi-n înserarea goală năiuci de închinare

Cu degete de fildeş rup giulgiul de pe ei;

Atleţi in încordare şi fauni în amoruri

Şi încă: frumuseţe lichelelor a dat,

Debil şi palid, Insă, cu capul printre noruri,

Puget cel melancolic, stăpîn pe-aşa regat;

Watteau, un bal-minune de suflete ilustre

Zburînd ca nişte fluturi In dans carnavalesc,

Decor al ameţelii luminilor din lustre,

Superbă nebunie pe care o iubesc;

Un vis de groază: Goya! cu hăuri mari căscate,

Cu prunci arzînd pe ruguri sub flăcările-n dans,

Cu babe Ia oglindă, copile despuiate,

Cu îngerii cei negri dorindu-le-n balans;

Delacroix: o baltă cu diavoli uzi de sînge,

In preajmă o pădure de brazi privind mîhnit

Şi-alături, sub cer negru, trecind, fanfara pllnge

Ca un suspin din Weber dar neacoperit.

Extaze şi blesteme, noian de lacrimi sfinte,

Te-Deum-uri de-a valma, pestriţe sărbători,

Imens ecou adună din mii de labirinte

Dumnezeiescul opiu al celor muritori.

Un strigăt! şi-1 repetă mulţimi de santinele,

E ordinul ce trece de mii de ori mărit,

E farul ce s-aprinde pe inii de citadele,

E strigătul ce-1 scoate un vînător pierit!

E pllosu-acesta, Doamne, amară mărturie

A demnităţii noastre ce-ar vrea seninătăţi,

Durere mindră care din veac în veac învie

Sîingîndu-se la sinu-ţi în reci eternităţi!

MUZA BOLNAVA

Vai, muza mea, eşti tristă in astă dimineaţă,

în ochii tăi vedenii mai bîntuie, nocturne,

Şi rind pe rînd, ca valuri, ţi se ivesc pe faţă

Sminteala şi oroarea, şi reci şi taciturne.

Ce-nveninată iasmă ori ce strigoi de gheaţă

Cînd groaza, cînd iubirea ţi-au răsturnat din urne?

Coşmarul, pumn despotic, parcă ivit din ceaţă,

Te-mpinse în adincui străvechilor Minturne?

Ah, mai revarsă, Doamnă, miresme de-nviere,

Iar pieptul să-ţi tresalte putere în putere,

Şi să-ţi ritmeze-n vene domn-singele creştin,

Ca imnele scandate în meşter vers latin

Slăvind pe Phoebus, tatăl cîntărilor totale,

Şi-apoi pe Pan, stăpînul pe-ntinderi pastorale.

MUZA VENALA

O, muza mea, amanta palatelor bogate,

în iarna viscolindă, cind bate Ianuar

Cu nopţi de neagră veghe, vei izbuti măcar

A-ţi încălzi la vatră picioarele-ngheţate?

Marmoreeni-ţi umerii vor mai zimbi cu har

Sub luna de tristeţe ce-n casă-abia răzbate?

Săracă şi flămîndă, din ceruri înstelate

Comori mai aduna-vei, tu, harnic aurar?

Va trebui, vai, ţie, spre-a cîştiga o pîine

Să cînţi pe la biserici — trăind de azi pe mîine -

Te-Deum-uri ştiute, ci fără sentiment,

Sau într-un circ, alături, făcind-o pe paiaţa,

Să rizi cu plînsu-n suflet şi, blestemîndu-ţi viaţa,

Să faci să se amuze un public indecent.

MUZA BOLNAVA

Vai, muza mea, eşti tristă în astă dimineaţă,

în ochii tăi vedenii mai bîntuie, nocturne,

Şi rind pe rînd, ca valuri, ţi se ivesc pe faţă

Sminteala şi oroarea, şi reci şi taciturne.

Ce-nveninată iasmă ori ce strigoi de gheaţă

Cînd groaza, cînd iubirea ţi-au răsturnat din urne?

Coşmarul, pumn despotic, parcă ivit din ceaţă,

Te-mpinse în adîncul străvechilor Minturne?

Ah, mai revarsă, Doamnă, miresme de-nviere,

Iar pieptul să-ţi tresalte putere în putere,

Şi să-ţi ritmeze-n vene domn-singele creştin,

Ca imnele scandate in meşter vers latin

Slăvind pe Phoebus, tatăl cîntărilor totale,

Şi-apoi pe Pan, stăpînul pe-ntinderi pastorale.

O, muza mea, amanta palatelor bogate,

In iarna viscolindă, cind bate Ianuar

Cu nopţi de neagră veghe, vei izbuti măcar

A-ţi încălzi la vatră picioarele-ngheţate?

Marmoreeni-ţi umerii vor mai zîmbi cu har

Sub luna de tristeţe ce-n casă-abia răzbate?

Săracă şi flămîndă, din ceruri înstelate

Comori mai aduna-vei, tu, harnic aurar?

Va trebui, vai, ţie, spre-a ciştiga o piine

Să cinţi pe la biserici — trăind de azi pe miine —

Te-Deum-uri ştiute, ci fără sentiment,

Sau intr-un circ, alături, făcînd-o pe paiaţa,

Să rîzi cu plinsu-n suflet şi, blestemlndu-ţi viaţa,

Să faci să se amuze un public indecent.

CĂLUGĂRUL NEVREDNIC

Pe ziduri afumate, bătrîna mînăstire

înfăţişa icoane de Adevăruri sfinte,

Blînd austeritatea in fără de rostire

Stingea acelor chipuri răceala dinainte.

Era atunci cuvintul lui Christ In înflorire,

Cînd mulţi, vestiţi călugări, ce nu se mai ţin minte,

Îşi mlădiau talentul sculptind prin cimitire

5i Moartea preamărind-o cu simple, vechi cuvinte.

— Mi-e sufletul asemeni unui adînc mormînt,

Ca el ne-mpodobită sărmana mea chilie;

Nevrednicul său schivnic îi sunt de-o veşnicie.

Neputincios în toate, cînd voi avea cuvînt

Din trista-nchipuire să-nalţ o sărbătoare:

A ochilor iubire şi-a miinilor lucrare?

DUŞMANUL

întreaga-mi tinereţe doar o furtună neagră

A fost, si prin aceasta rar soarele de jind;

Grădina mea sub tunet mincată-i de pelagră,

Cu doar cfteva fructe abia se pirguind.

Şi iată-mă in toamna ideilor supreme;

Cu sapa şi cu grebla va trebui, zeiesc,

Pămintul dintre ape s-adun, spre-a nu mă teme

De gropile-mprminte ce-n fată se ivesc.

Dar cine ştie dacă acele fiori de ginduri

Vor mai găsi in solul spălat ca aspre prunduri

Dumnezeaiscă hrană spre-a le însufleţi?

— Durere! O, durere! cum ne mănlncă Timpul,

Duşman ascuns in inimi, temeinic zi de zi,

Cum singele ce-1 pierdem ii străluceşte nimbul!

ZADARNICII

Nu, n-am curajul tău celest,

Sisif, să port aşa povară,

Darmite pentru-a multa oară!

Ars longa vita brevis est.

Nicicum, nu voi mormint celebru

Ci, spre un cimitir pustiu

Inima, toboşar tîrziu,

îmi bate-n ritm de marş funebru.

— O, cîte rare nestemate

Dorm, pe vecie îngropate

Singurătăţilor, sub stînci,

Şi cîte flori cu-aleasă haină

Parfumul straniu ca o taină

îl dau tăcerilor adinei!

O VIATA ANTERIOARA

Am locuit, lungi zile, sub falnice portice

Şi splendid aurite de soarele marin,

A' căror nalţi pilaştri se-asemănau din plin,

Cînd seara-şi umbrea faţa, cu grotele antice.

Talazuri cu răsfrîngeri din cerul opalin,

tn chip solemn şi mistic amestecau complice

O muzică de ape în rezonări ferice

Cu-amurgurile triste în ochiul meu declin.

Da, am trăit acolo plăcutul efemer,

înconjurat de-azururi, de valuri înspumate,

Şi sclavii goi în juru-mi cu trupuri miresmate

Mă răcoreau cu frunze de fraged palmier,

Şi gindul lor acelaşi, mereu sîrguitor:

Să-mi afle taina care mă subţia de dor.

ŢIGANII PEREGRINI

Profetic, seminţia cu ochii arzători

Din nou la drum porneşte spre alte zări visate,

Iar pruncii sug dulceaţa din ţîţele bogate

Sau dorm la mame-n spate, de ei neştiutori.

Bărbaţii merg alături de carele-ncărcate,

Cu armele la şolduri şi strălucind fiori;

Ei leagănă sub pleoape un cer de sărbători

Năluci de fericire topindu-se, ciudate.

Un greier, părăsindu-şi culcuşul de pămînt,

Le cintă din vioară cu înrudit avînt;

Cybela, ce-i iubeşte, covoare verzi le-aşterne,

Izvor le dă din stîncă şi-mbracă-n flori de vară

Pustiul ce-i petrece spre jinduita ţară,

în suflet locuind-o visărilor eterne.

OMUL ŞI MAREA

Om liber, pururi fi-vei înamorat de Mare,

Ea, propria-ţi oglindă! Si cugetul ţi-1 vezi

In luciul de soartă, eternă legănare:

Amaru-i fără margini în suflet îl păstrezi.

Şi te-adînceşti in unda-i ca-n propria-ţi icoană,

Şi o alinţi cu ochii, cu imnuri o răsfeţi,

Iar inima îşi uită nefericita-i goană

Cînd marea-şi urlă dorul şi-adîncile-i tristeţi.

întunecaţi şi vajnici, şi mîndri faţă-n faţă:

Ai, Omule, în fire genuni fără sfîrşit;

O, Mare.-ascunzi in sînu-ţi comori, ca intr-o ceaţă,

Ci, amîndoi misterul nu vi-1 lăsaţi privit.

Şi, totuşi, lupta voastră-i mereu neostoită:

Nici remuşcări, nici milă, de mii şi mii de ani

Fără-ncetare, Moartea vă duce în ispită:

Beligeranţi de-a pururi, o, fraţi mereu duşmani!

DON JUAN ÎN INFERN

Cind Don Juan ajunse in zări subpămintene

Şi i-a plătit lui Charon al trecerii obol,

Un cerşetor cu ochiul trufaş, de Antistene,

Lopeţile apucă vîslind spre-adincul gol.

Cu desfăcute rochii, cu sinii de tăcere,

Sub cerul ca o noapte 1-întîmpinau femei,

Precum o mare turmă împinsă la tăiere

Şi rămînea in urmă un plînset către zei.

îi pretindea simbria rizîndu-i Sganarel

Lui Don Luis, şi-acesta, de parcă da porunci,

îl arăta mulţimii de morţi pe fiul cel

Care-i batjocorise bătrîna frunte, -atunci.

în voalul ei de doliu, Elvira, -nfiorată,

Alături de perfidul ei soţ, ce-1 adora,

Părea a-i cere-un ultim surîs ca-ntîia dată

Credinţă cînd jurase, pe care o trăda.

Nalt în armura-i sumbră, un om de piatră, parcă,

Sta-nalt la cîrma bărcii tăcut Inăintind,

Ci, sprijinit in spadă, uitînd a morţii arcă,

Eroul privea valul, nimic nemaivăzînd.

PEDEAPSA TRUFIEI

în vremuri minunate, pe cînd Teologia

Da flori nemaivăzute pulsindu-şi energia,

Se spune că un doctor, preamare învăţat,

— Ce-nnobilase inimi supuse la păcat,

Muncindu-le adîncul cu-aleasă măiestrie —

Şi după ce ajunse prea-sus, la slava vie,

Pe căi necunoscute, de nimeni cercetate,

Pe unde Duhuri pure cîndva de-au fost umblate,

Ca omul ce în piscuri cuprins e de-ameţeală

Strigă, dezvăluindu-şi satanica-i sminteală:

«Isuse mic, Isuse! prea-n ceruri te-am suit!

O, dacă slăbiciunea-ţi aş fi adeverit,

Ruşine ai culege, nu gloria măreaţă,

Ai fi de risul gloatei, o biată mogîldeaţă!»

Nici nu-şi sfîrşise vorba şi mintea-1 părăsi.

Lumina lui de soare c-un văl se adumbri;

întregul haos, parcă, ii năpădi gîndirea,

Odinioară templu boltit în strălucirea

Ideilor de aur ce-şi rînduia; acum

Tăcerea, noapte-adîncă, se-nstăpini precum

într-un cavou cu cheia uitată undeva.

Cu vitele asemeni, de-atunci, în calea sa

Trecea fără şă ştie, şi nu vedea nimic

Pe cimpuri dacă-i vară sau iarnă pe colnic;

Era o biată zdreanţă în colţul unei vetre:

îl huiduiau copiii şi-1 alungau cu pietre.

FRUMUSEŢEA

Frumoasă sunt, ca visul în piatră: o minune,

Iar sinul meu, spre care toţi au aflat pierirea,

Menit e să inspire poetului iubirea,

Materiei asemeni, care nicicînd apune.

Tronez în zări ca sfinxul, mereu neînţeleasă;

Leg inima-mi de gheaţă de-al lebedelor crin;

Urăsc mişcarea care-i al armoniei chin,

Nu rid, nu pîîng vreodată: rămîn in veci mireasă.

Poeţii, contemplîndu-mi adinciie mistere,

Ce uneori nimbează celebrele sfătui,

îşi vor petrece viaţa în studii austere,

Căci am, spre-a-i fascinare pe-aceşti amanţi, destui,

Oglinzile în care mai mîndru totul pare:

Mari ochii mei, lumină întru eternizare!

Nicicind vreo frumuseţe ca searbede vignete,

Produse fără noimă-n secolul ateu

— Picioare-n ghete nalte, în mînă castagnete!—

N-or incinta o clipă un cuget ca al meu.

Lui Gavarni, poetul învinselor cîoroze,

îi las tăcuta ceată cu chipuri de spital;

De caut n-o să aflu în palidele-i roze

Năucitoarea-mi floare in roşu ideal!

Fiindcă-acestei inimi, genune-ntunecată,

Doar tu-i placi Lady Macbeth în crimă-mpurpurată,

Tu, cea-ndelung visată d'Eschil în antici ani

Sau tu, statuie-a Nopţii, vis michelangelesc,

Tu, ce-ţi mlădii fiinţa, ai semnul tău zeiesc:

Surîsul pentru gura ne-nvinşilor Titani.

URIAŞA

Demult, pe cînd Natura se dăruia trufaşă,

Zidind copiii-monştri cu trupuri de titan,

Mi-ar fi plăcut alături de-o fată uriaşă'

Să stau, ca-n poala blindei regine, un motan.

Mi-ar fi plăcut fiinţa-i s-o văd cum înfloreşte

Nesăţioasă-n jocuri cu sufletul avid,

Şi inima ghicindu-i: un foc ce pîrjoleşte

Din umeda-i privire ce mă voia avid;

Primindu-mă-n plimbare magnificele-i forme,

Să urc, abia, versanţii la pulpele enorme,

Cind, vara, moleşită de-aprinşii sori păgîni,

Intinsă-i pe-o cimpie sub zările informe,

Să-adorm la adăpostul imenşilor săi sini,

Ca un sătuc in valea acelor munţi stăpîni.

Adevărat tezaur de graţii florentine

Stă-n marmura aceasta cu trup melodios;

Fineţea şi Vigoarea, două surori divine.

Ivindu-se femeia cu chip majestuos,

Zeiască robusteţe, gingaşă-alcătuire,

Făcută-i să troneze in patul somptuos,

Prelaţi să ingenunche şi prinţi de-aleasă fire.

MASCA

— Priviţi surîsul tainic şi-adinc voluptuos:

Încrederea de sine i-a-ntipărit extazul

Şi mindra sa privire şi galeşă sfîdind

Şi, ca un fruct din văluri ivindu-se, obrazul

Din ale cărei linii Îşi semeţeşte gînd:

«Numele meu Plăcerea-i şi-ncununez Iubirea!»

Iar faţa-i dăruită cu-ascunsul farmec rar,

Că vrăji răscolitoare ne-ngăduie pornirea!

Ci să-i privim de-aproape ameţitorul har.

Afurisită artă! surpriză infernală!

Armonioasă formă, cel trup încintător

E, mai in sus de umeri, o fiară bicefală!

Ba nu! e doar o mască, închipuit decor:

Obrazul de lumină-i schimonoseală blinda,

Priveşte-1 cum se strîmbă fără-a voi ceva,

Iar capul, stind, aievea-i luminii lui crescindă,

Sub falsa-nfăţişare părind a aştepta.

Sărmană mare artă! Precum un fluviu care

în lacrimi se sfirşeşte, cu-amarul lor rotund,

Minciuna ta mă-mbată precum o revărsare

A apelor Durerii cu ochii săi pe prund!

— Dar de ce plînge, oare? Ea-i doar perfecţiunea

Şi poate să-ngenunche tot neamul omenesc,

Ce rău nefast o roade ameninţînd minunea?

— Cum nu-njelegi! Ea plînge apusul timp ceresc!

Şi traiul său de-acuma! Dar ce o îngrozeşte

Şi-i scutură genunchii de piatră, blînzi şi goi,

E c-o să dăinuiască, cu tot ce-i omeneşte,

Şi mîine, şi poimîine, întruna! — ca şi noi!

IMN FRUMUSEŢII

Vii din supreme ceruri, din tainice abise,

O, Frumuseţe! ochiul divin şi infernal,

îmbelşugat revarsă şi crime dar şi vise,

Puterea ta ca vinu-i: în toate triumfal.

Ai in priviri, deodată, amurgul şi aurora,

Şi răspîndeşti parfume: un uragan tăcut;

Sărutul ţi-e licoarea iar buzele amfdra

Dînd celui slab tărie, celui puternic scut. •■

Răsări din hăuri negre sau te cobori din astre?

Vrăjit, Destinul, merge — biet cîine,-n urma ta;

Tu semeni, la-ntîmplare, miminile-n dezastre,

Stăpînă eşti şi nimeni nu ţi-a-ndrăznit cîndva.

Si calci, Neasemuito, pe morţi zîmbind senină,

între podoabe, Groaza o ţii la mare preţ,

Si tot la fel Omorul — breloc făr' de rugină,

Pe pîntec îţi dansează mereu mai îndrăzneţ.

Spre flacăra-ţi divină s-azvîrl efemeride,

Slăvindu-te in clipa cind nu mai au cuvînt;

Iubitul ce-n dorinţă aleasa işi cuprinde,

Un muribund îmi pare, mormînîu-şi alintînd.

Că vii dinspre azururi sau din infern, totuna!

O, Frumuseţe! monstru măreţ, grozav, candid,

Făpturii tale mindre mă dau pe totdeauna

Intrind in Infinitul de taină şi avid.

Satan sau Zeu, Sirenă ori Heruvim? Ce-mi pasă!

Cind tu-mi oferi — o, zină cu ochi sublimi, de stea

Parfume, ritm, lumină — tu, unica-mi crăiasă!

Faci lumea mai minune şi clipa mai a mea!...

PARFUM EXOTIC

Cînd, închizîndu-mi ochii, în toamna cu-nserare,

Respir parfumul tainic al sinului tău pur,

Văd ţărmuri de miragii cu ape împrejur

Şi soarele din slavă curgînd cu-nflăcărare.

O insulă-i acolo de lene şi splendoare

Cu arbori de minune şi fructe de azur,

Femei cu ochi de vrajă şi trup fără cusur,

Bărbaţii de zvelteţe şi proaspătă vigoare.

Parfumul tău mă-ndeamnă spre-acele zări ferice,

Spre porturi cu corăbii şi-ngustele caice

Sosite de din larguri in obosire lină,

In timp ce tamarinii miresme răspindesc

Infiorate-n aer, în nările-mi, grădină

Topindu-mi-se-n suflet cu-n cînt marinăresc.

PÂRUL

O, plete, ca o turmă pe umeri revărsată!

O, bucle! o, parfume plutind stăruitor!

Extaz! şi-i plin alcovul de tot ce-a fost odată: .

Dulci amintiri in părul dormind, pe care, iată

In aer voi să-1 flutur, năframâ-a unui nor!

Asia languroasă şi Africa-n dogoare,

O lume-ndepărtată, stingîndu-se domol,

Trăieşte în adîncu-}i, pădure-aromitoare!

Cum duhul altor oameni stă-n muzici de candoare,

Pe unda-ţi miresinată, al meu devine sol.

Voi merge unde oameni şi arbori cu-a lor soarte

Alene se răsfaţă sub arşiţe de cer;

Păr minunat, fii valul ce lin o să mă poarte!

De abanos eşti, mare, şi neştiind de moarte,

Cu steaguri şi catarge, cu bărci şi cu năieri:

Un port sonor în care vrea sufletu-mi să beie

Asemeni unei flote: culori, parfume, vers,

Cînd navele de aur, plutind sub curcubee,

Spre glorie tind braţe, ca braţe de femeie

Spre-un cer mai pur din care al vieţii frig s-a şters.

Da, fruntea doritoare de-acea beţie sfintă

Voi scufunda-o-n blîndul ocean, spre-a mi-1 ivi

Pe cel ascuns; iar gindul ce bine-te-cuvintă

Va şti să te găsească, tu, lenea mea fecundă,

Şi-n mîngîieri nespuse plăceri a ne vrăji!

Negre-n-albastru, plete, tenebre ondulate,

îmi dăruiţi înaltul de vis şi diafan!

Pe ţărmul vostru iarăşi dorinţa mea răzbate

Şi sorb cu-adinc nosaîiu arome amestecate

De mosc, ulei de cocos şi, încă, de catran.

Mereu! De-a pururi mîna-mi cu-aleasă mîngîiere

In coama ta va pune podoabe strălucind,

Spre-a-mi adăsta dorinţa in tainică veghere!

Nu-mi eşti tu dulcea oază de vis şi de plăcere

Şi vinul amintirii nu-1 beau aici cu jind?

(MI-EŞTI SFÎNTA TOT LA FEL CU...)

Mi-eşti sfintă tot la fel cu cea boltă de-nstelare,

Tu, doamnă de tăcere, tu, vas de întristare,

Şi te iubesc, minune, cu-atit mai mult cind pieri,

Cu cit îmi pari podoabă a nopţilor de ger,

Statornicind ironic o depărtare-adlncă

Ce braţele-mi desparte de-albastrul cer, şi încă.

Vreau să m-agăţ de tine spre nalturi năzuind,

Cum de cadavrul proaspăt, în roiuri, viermi se prind,

Şi te-ndrăgesc, o, fiară mereu mai nemiloasă,

Căci chipul tău de gheaţă te face mai frumoasă!

(ŢI AR PLACE, TOŢI BĂRBAŢII...)

Ţi-ar place, toţi bărbaţii în patul tău să vină,

Femeie deşucheată, punct negru în lumină!

Iar dinţii, spre-a-i păstrare acestui joc turbat,

O inimă, să roadă, pe zi, te-ai angajat.

Ferestre de dughene par ochii tăi în ceaţă,

Şi-arzînd, ca lampioane, la sărbători In piaţă,

Se folosesc obraznic de-o forţă de-mprumut,

Căci legea frumuseţii nicicînd n-au cunoscut.

Maşina oarbă, surdă, prea meşteră la crime,

Tu, care-ai supt de sînge atîta omenime,

Cum nu te prinde-oroarea, privindu-te, să vezi

Că,-n mii de-oglinzi, puterea de diavolă, ţi-o pierzi?

Păcate mari, pe care le-ai săvîrşit cu faimă,

Nicicînd nu te făcură să dai napoi cu spaimă,

Văzînd cum că natura, măreaţă-n gind ascuns,

Să plămădeasc'-un geniu din tine, a ajuns,

— Din tine, desfrînato, regină-n preacurvie?

O, splendidă mocirlă! cerească mirşăvie!

SED NON SATIATA

Ciudată zeitate cu trup misterios,

în taină plămădită de-un Faust de savană,

Mireasmă îndoită, de mosc şi de havană,

Sublimă vrăjitoare cu şolduri de-abanos,

Las altora, şi opiu, şi-al nopţii cer stelos;

Nectarul gurii tale îl vreau in clipa vană,

Cînd poftele spre tine-s grăbită caravană,

Privirea ta izvor e din care beau setos.

O, demon fără milă, dă-mi flăcări mai domoale

Din ochii mari şi negri, ferestre firii tale;

De nouă ori, ca Styxul, nu pot să te-nfăşor

Şi nu pot, furioaso, superbă libertină,

Trufia să ţi-o nărui în bărbăteşti strinsori,

Ca-n patul tău — infernul — să fii o Proserpină!

(ÎNVEŞMÎNTATÂ-N VALURI...)

înveşmintată-n văluri cu sclipăt de argint,

Ea trece fără zgomot, ciudată unduire,

Ca şerpii lungi pe care, fachirul, în alint,

Cu magica-i baghetă îi face-a dănţuire.

Ca tristele nisipuri şi cerurile seci,

La suferinţa lumii total nepăsătoare,

Ca valurile mării ritmîndu-se în veci,

Ea îşi consumă clipa mereu netrecătoare.

Metalică lucire în ochii săi vibrînd,

Simbolică natură, străină, fără gînd,

Amestec de sfinx antic şi înger fără vini,

Din aur, diamante, oţeluri şi lumini,

Rămlne-n strălucirea-i ca steaua inutilă,

Femeie majestoasă, dar rece şi sterilă.

ŞARPELE CARE JOACA

Leneşo, ce mult îmi place

Trupul tău frumos,

Ca o stea ce-a prins să joace

în oglindă, jos!

Părul tău, ce unduire

în parfume-adînci,

Pare marea-n despletire,

Valuri negre-n stinci,

Ca o navă-n zori trezită,

Vînt uşor aud,

Sufletu-mi de dor palpită

Năzuind spre sud.

Ochii tăi nimic n-arată

Dulce sau amar,

Două perle reci, curate,

Fier şi aur, doar.

Ah, şi mersul tău îmi pare

Proaspăt abandon,

Ca un şarpe-n ondulare

Pe-o nuia de somn.

Fruntea de copilă dulce

Cum ţi-o legeni blind,

Pui de elefent să-1 culce

înf taine cînt.

(

Şi făptura-ţi se mlădie,

Nava mea de dor,

Legănîndu-şi, armonie,

Pînzele de nor.

Se topesc gheţari şi creşte

Apa peste mal,

Apa, gura-ji potopeşte,

Dinţii, albul val,

Parcă-aş bea un vin de grele

Glorii, dulce,-amar,

Sufletul e-un cer cu stele

Scuturate-n dar!

UN HOIT

îţi aminteşti, iubito? Era o dimineaţă

Tot proaspătă şi blinda ca şi-acum,

■Cînd, la o cotitură, ni s-a ivit in faţă

Un hoit scîrbos la margine de drum,

pulpele deschise ca intr-o desfrtnare,

In sine zemuind pe-ngustul grind,

îşi desfăcea spre lume-n cinism şi nepăsare

Puhavul pîntec aeru-mpuţind.

Şi soarele-n suişu-i, incet, putreziciunea

O răscocea in roşu-vineţiu,

Spre-a-napoia Naturii, parcă-nsutit, minunea

Cîndva, de-aceasta, strînsă-n trupul viu.

Privea din slavă cerul la stirv cum se desfată

O înflorire-n tainele-i drăceşti,

Şi-atit duhnea de tare, că am simţit pe dată

f"m se învirte totul, şi-ameţeşti.

Dansau in roiuri muşte pe burta-n puroire,

Şi viermii negri unduiau ca-n ghiol,

Mişcindu-se-n scursoare, in grasa ei băltire,

De-a lungu-acestui năclăit atol.

Sălta-n cutremurare aprinsa viermuiala

Cu opintiri şi zvicnete adinei,

De parcă trupu-acesta trezit din toropeala,

Trăia multiplicindu-se, atunci.

O muzică ciudată vuia in cloaca hidă,

Ca vintul şi ca şopotu-n pirîu,

Ca intr-o largă sită, cînd se pornesc să rida

In vînturare, boabele de griu.

.Şi forma de fiinţă aproape dispăruse,

Topindu-se ca-n vis in timpul vast,

O schiţă-a bia, uitată, in care işi pierduse

închipuirea, pictorul fantast.

Dar, după stinci, la pindă, privindu-ne cu ură,

Un ciine, ca o fiară aştepta

A-şi relua ospăţul la groaznica-i captură,

A se-mbuiba cu fericirea sa.

— Şi totuşi, ca această imagine scabroasă

Vei fi cîndva, o, îngere, şi tu,

Statuie a iubirii, tu, azi, Cea-mai-frumoasă,

O, steaua mea, strălucitoare-acu'!

Da, chiar aşa, regină a graţiior lumii,

Purificată-n tot ai să te-aşezi

Acolo, printre oase, în sinul rece-al humii,

Spre-a mucezi sub ierburi şi zăpezi.

Tu, viermilor tăcerii, ce-ţi vor muşca sărutul,

Le spune, amintindu-ţi al meu dor,

Că ţi-am păstrat esenţa divină, absolutul

Din taina descompusului amor

DE PROFUNDIS CLAMAVI

Tu, singura-mi iubire, Stăpîne.-acum te chem

Cu inima-n abisul de spaime prăbuşită,

Posomorită-i viaţa cu zarea plumbuită

Şi-n ea înoată semnul: cel pururea blestem.

Da, şase luni un soare de gheaţă să înduri,

Şi alte şase noaptea cu vălu-i de pustie,

Ca-ntinderea polară făr' o fiinţă vie

— Mişcare nu, nici pajişti, nici ape, nici păduri.

Ah, nu-i oroare-n lumea de chinuri mai adîncă

Decît un ochi de gheaţă plutind in cer şi incă

Imensul întuneric precum bătrinul Haos;

O, jalnice-animale, la care m-am adaos,

Cum somnul ne scufundă: stupidul elixir —

Anevoios şi lung e al vremii searbăd fir.

Vampirul

Tu, ce-ai pătruns ca un cuţit

în biata-mi inimă plingîndă,

Şi, ca un cird înnebunit

De draci, ai năvălit flămîndă

In cugetu-mi total învins

Culcuş făcîndu-ţi, loc de danturi,

Nemernico, de care-s prins

Precum ocnaşul e de lanţuri,

Cum prins de joc e-un cartofor

Cum de pahar e beţivanul,

Cum viermii de cadavrul lor,

Tu, blestemat-o, mi-eşti duşmanul!

Rugat-am spada, cu dreptate

Să taie, spre-a mă libera

Şi-otrava, care totul poate,

Să-i deie picătura sa,

Oar, vai! şi spada şi otrava

Dispreţuindu-mă, au spus:

«Rămîi acolo, in mirşava

Robie, pururea supus,

Neghiobule!— de ţi-am ucidt

Vampirul, liber dacă-i fi,

Tu, stirvul ai re-nsufleţi

Cu sărutările-ţi avide!»

(CUM STĂM IN NOAPTE LÎNGÂ...)

Cum stăm In noapte lingă cea groaznică ebree,

Alături, un cadavru, de alt cadavru, mut,

Un dor mă prinse iarăşi — ah, acest corp vindut!—

"De-acea minune-naltă ce n-o să-mi fie zee.

Mi-nchipuiam fiinţa-i semeaţă de femeie:

Privirea de putere, cu farmecul ciudat,

Al părului coif negru şi tainic miresmat,

A căror amintire-mi dau vlagă şi idee.

— Ah, ţi-aş fi prins tot corpul într-un sărut ateu

Din talpa de răcoare la fruntea luminind,

Comori desfăşurîndu-ţi, de singe şi de gind,

Regina mea temută! mă-ngenunchind mereu,

Poate că într-o seară o lacrimă divină

Va-nceţoşa, spre mine, privirea-ţi de lumină.

REMUŞCARE POSTUMĂ

Cind vei dormi-n vecie, frumoasa mea cea brună.

In mausoleul negru din marmură tăiat,

Cind n-are să-ţi mai fie alintătonil pat

Decît o criptă rece c-o veştedă cunună;

Cind piatra-ţi va supune şi inima nebună

$i coapsele ce-n viaţă atit s-au mlădiat,

Cînd singele-ţi va tace de-a pururi îngheţat,

Nemaiputînd vreodată s-alergi ca o furtună;

Mormîntul, pentru sfintul meu vis tăinuitor

— El, care-ntotdeauna a înţeles poeţii —

Va întreba-n adincuri cu glas sfîşietor:

«Tu, biată curtezană, de ce în timpul vieţii

N-ai vrut să ştii că morţii în tainiţa lor pling?»

— Şi-n remuşcarea-ţi, viermii vor roade îndelung.

PISICA

Te-aştept, pisică, vin' la pieptul meu

— Dar gheara ţine-o-nmănuşată!

Aş vrea, aşa, să mă scufund mereu

tn ochii-ţi de metal şi de agată.

Cînd degetele-mi trec a mîngîiere

Pe capul mic, pe spatele-alintos,

Cind mina se îmbată de plăcere

Pe trupul tău electrizînd lucios,

Îmi văd In gînd femeia; ochii ei

Ca şi ai tăi, domestică felină,

Sunt reci şi-adînci, şi scapără scîntei,

Şi-aţiţător, făptura sa deplină

O-nfăşură din creştet la picioare

Miresmele-i adine ucigătoare.

DUELLUM

Doi luptători potrivnici, în zăngănit de spade;

Şi aerul vibrează de singe şi scintei.

Ce înfruntare mindră! insă nici-unul cade:

E jocul tinereţii, al dragostelor ei.

Ci săbiile-s frînte! şi tinereţea moare,

Iubito! insă dinţii şi unghiile cer

A-nlocui pumnalul ori spada trădătoare.

O, voi, bătrine inimi cuprinse-acum de ger!

Prin ripi, cindva trăite de rîşi ori de pantere,

înlănţuiţi, eroii s-au prăbuşit curind,

Iar carnea singerindă în ghimpi o floare cere;

In hău' acesta jalnic ce mulţi s-aud gemînd!

Hai, cruntă amazoană, e rindul nostru-acum

Să-nveşnicim o ură peste-al iubirii drum!

BALCONUL

Izvor al amintirii, regină-ntre iubite,

Tu, pomul de plăcere! puterea mea de duh!

Nu voi uita adlncul de mîngîieri vrăjite,

Căminul de blîndeţe, al serilor văzduh,

Izvor al amintirii, regină-ntre iubite!

In seri abia ivite de-un foc ce se-ntrema

Sau în amurg balconul, trandafiria boare,

Ce fraged ţi-era sinul, ce blinda inima!

Şi ne-am şoptit atîtea minuni netrecătoare

In seri abia ivite de-un foc ce se-ntrema. -

Ce splendide apusuri in ceruri colorate,

Şi ce adine văzduhul! în suflete ce timp!

Plecindu-mă asupra-ţi, stăpina mea de soarte,

Mireasma ta unică mă-nnobila cu nimb.

Ce splendide apusuri in ceruri colorate!

Cind noaptea peste toate ţesea o ceaţă fină,

Ghiceam In întuneric privirile-ţi de dor,

Iar dulcea-ţi respirare cum ţi-o sorbeam venină!

Şi-ţi mingiiam genunchii şi ne făceam fior,

Cind noaptea peste toate ţesea o pinză fină.

Eu ştiu să chem din umbre zeieştile clipite,

Mă retrăiesc aievea in poala ta culcat;

De ce să vreau aiurea sublimele ispite

Cind tu le ai in trupul şi-n sufletul curat?

Eu ştiu să chem din umbre zeieştile clipite!

Parfume, jurăminte, oh, sărutări-noian,

Mai răsări-veţi, oare, adincurilor noastre,

Ca soarele ce-şi spală tristeţea In ocean

Şi-ntinerit iar urcă-n tăriile albastre?

— Parfume, jurăminte, ob, sărutări-noian!

POSEDATUL

E soarele sub noruri. Spre-a fi al său egal

Tu, Luna vieţii mele, în umbră te-nfăşoară;

Fumează, dormi, fii tristă şi, pentru-a multa oară,

Azvirle-te-n Plictisul acesta abisal.

Aşa te vreau! Dar astăzi, cu-adincul tău vital,

Ca astrul din eclipsă ieşind, te înfioară,

Te-aşteaptă Nebunia precum odinioară,

Ţişneşte, deci, din teacă, incîntător pumnal!

Din lustre strălucinde i-aţi focul în priviri!

Si vulgului deşîeaptă-i murdarele-i poftiri!

Tot ce-i al tău îmi place: cădere, înălţare;

Fii noapte fără stele, fii al luminii zor;

Întreaga mea fiinţă-i spre tine cu-ncordare

Si strigă iar: «O, scumpul meu Belzebut, te-ador!»

In văgăuna tristă şi adincă

In care chiar Destinul m-a închis,

Si unde rază nu pătrunde-n vis,

Doar Noaptea mi-este gazdă şi poruncă;

Sunt meşterul pe care-un Zeu grotesc

L-a pus, pe ceţuri, să-şi fixeze arta;

Sunt bucătarul ce-şi mănincă soarta

Şi inima-n frigare mi-o gătesc.

Din cînd în cind, abia strălucitoare,

Cu aeru-i uşor oriental,

O zînă-aievea pare că-mi apare;

O recunosc in pasu-i triumfal

Ştiu bine, este Ea, cea-mai-frumoasă,

întunecată, ol şi luminoasă.

II. MIRESME

O, cititor! ai respirat vreodată

Cu lăcomia celui poftitor

Tămiia ascunzind un sfînt fior

Sau moscul din perniţa-n scrin uitată?

Ce farmec lin şi lung legănător

Ne e trecutul! clipă ce îmbată,

Precum sorbind mireasma alintată

Din trupul Doamnei — neuitat amor!

Din părul ei sorbind c-un val cea noapte

— Jertfelnic de alcov ce te îmbie —

Miresmi păreau că se rotesc In şoapte,

Iar din veşminte, ca o veşnicie,

pe pura-i tinereţe Îmbibate,

Parfum, simţeam, din blănuri, cum răzbate.

III. CADRA

Cum rama completează o pictură,

Chiar şi atunci cind meşteru-i vestit,

Dindu-i acel ceva de împlinit

Şi astfel o desprinde de natură,

La fel: podoabe, fast desăvîrşit,

O-mprejmuie cu toată-a lor măsură,

Adăugind la frumuseţea pură

Un aer blînd şi tainic inedit.

Mereu, calină şi-ndrăzneaţă, ştie

Că toate dimprejur o indrăgesc;

Gol, trupul îşi afundă-n bucurie

Şi e o-nvăluire mătăsoasă

Iar ea stă-n murmur proaspăt şi regesc

De tinără maimuţă graţioasă.

IV. PORTRETUL

Se mistuie-n Durere şi în Moarte

Văpaia care-atit ne-a mistuit.

Din ochii ce-au ştiut ca să mă poarte,

Din gura ta ce gura mi-a vrăjit,

Din alintări, atunci fremătătoare,

Şi din lumina ce ne-a-nvăluit

Ce-a mai rămas iubirii? Ce mai are?

Un palid chip ce-n sine-a asfinţit,

Pe care Timpul, furios bătrin,

îl spulberă cu-aripile-i deşarte,

Atunci, şi-acum, şi-n viitor stăpin...

— Ah! ucigaş al Vieţii şi al Artei,

Din sufletu-mi n-ai să mi-o ştergi pe Ea,

O, desfătarea, veşnicia mea!

(PÂSTREAZA-ACESTE VERSURI...)

Păstrează-aceste versuri, iar dacă al meu nume,

Corabie purtată de generoase vinturi,

Ajunge-va cu bine acele noi păminturi

Pe oameni fericindu-i c-un vis din altă lume,

Să-ţi fie amintirea precum a' mele cînturi,

Uşoară,-abia şoptită in obosite strune

Şi-n cititoru-acela, intrînd, să se-mpreune

tn tainice inele cu blîndele-i avânturi;

— Tu, ce eşti blestemată de din adincuri pînă-n

Tăriile celeste, doar eu ţi-aud puterea,

O, tu, precum o umbră alunecînd stăpină,

Treci peste gloata care te-au socotit ca fierea,

Privirea-ţi să destrame a proştilor tărie,

Tu, înger cu ochi negri, tu chip de-nţelepţie!

SEMPER EADEM

Mi-ai zis: «De unde-ţi vine ciudata Întristare,

Urcind asemeni mării pe ţărmul dezvelit?»

— Cînd inima-şi termină culesul, ni se pare

C-a exista-i zadarnic. Ce adevăr cumplit!

E o durere simplă, mereu la ea acasă,

Plăcută tuturora ca bucuria ta:

Ci taci iscoditoareo, spre-a fi mereu frumoasă,

E vocea ta minune cînd ştie a tăcea!

Da, taci, neştiutoareo! Suris ca dimineaţa,

Tu, suflet fără pată! Mai mult decit Viaţa

E Moartea, ce ne ţine în plasa-i de mister.

Mai bine bietu-mi suflet să creadă-ntr-o minciună,

Şi ochii tăi mă-mbete: un vis ce-n ochi-mi sună,

Sub genele-ţi de umbră s-adorm, apoi să pier!

ÎNTREAGA-I FRUMUSEŢE

In camera de sus, retrasă,

Dis-dimineaţă se ivi

Satana, şi cu voce joasă,

In felul său mă ispiti:

«Din lucrurile-ncintătoare,

Ce vraja dulce-i întregesc,

Din tot ce roz şi negru are

Şi mindru o împodobesc,

Răspunde, cel mai mult ce-ţi place?»

O, suflete, şi i-ai răspuns:

«Minune-i totul, tot ce face,

S-aleg ceva in stare nu-s.

Nu ştiu, cind chipu-i mă uimeşte,

Ce are mai seducător:

Ca Aurora mă-nnoieşte,

Ca Noaptea e alintător,

Iar armonia-i prea aleasă,

Ce trupul tainic i-a sculptat,

A neglija ceva, nu lasă,

Din ce-i întreg, de toţi visat.

O, mistică metamorfoză

A simţurilor mele-n zbor!

Da, vocea sa e ca o roză,

Suflarea-i: muzicile-n zbor!

(TU, CE-I VEI SPUNE IARĂŞI...)

Tu, ce-i vei spune iarăşi, biet suflet solitar,

Tu, inimă plîngîndă, deseară ce-i vei spune

Acelei preafrumoase, preascumpe şi preabune,

Ce din privirea-i sfîntă iţi toarnă-n cuget har?

— Vom pune-orgoliul nostru să-i legene cîntări,

La dulcea ei asprime s-aducem preamărire,

Făptura-i miresmată, cu îngerii de-o fire-i,

Cînd ochii-i ne-nveşmintă in limpezimi de zări.

Fantoma ei în noapte ori in singurătate,

Sau ziua,-n larma străzii, cînd pulsul vieţii bate,

Ca flacăra pluteşte, înăbuşind dureri

Şi-adeseori cuvintă: «Puterea mea ordonă:

Iubiţi-mă, Frumosul să-1 adunaţi averi!

Sunt îngerul de pază, sunt Muză, sunt Madonă!»

FĂCLIE VIE

Merg Înaintea-mi Ochii plini de-o lumină vie,

Pe care, poate,— un Înger i-a fermecat savant,

Sunt fraţii mei purtindu-şi cereasca lor solie

Şi risipind in ochi-mi trăiri de diamant.

Scăpindu-mă de pofte, de multele păcate,

Călăuzindu-mi paşii spre zarea de Frumos,

Sunt robul lor, precum ei dragi slugile-aşteptate,

Luminii lor, lumina-mi supune-se voios.

Ochi minunaţi, voi ardeţi cu mistică lucire,

Precum făclii de ceară in plină zi pălind

Ci fără a se stinge divina lor clipire;

Dar ele cintă Moartea, voi, Firea inviind,

Şi-n suflet imi pătrundeţi cu blinda adorare,

Voi aştri, a căror taină n-o stinge vreun soare!

REVERSIBILITATE

înger al bucuriei, stăpîn pe-a tainei ceaţa,

Cunoşti tu, oare, spaima, ruşinea sau uritul,

In nopţi pustii, de groază, cînd, revenind, trecutul

In inime pătrunde cu pas tăcut de gheaţă?

înger al bucuriei, stăpîn pe-a tainei ceaţă?

înger al bunătăţii, cunoşti ce e minia,

Si lacrima amară, şi pumnii strinşi in umbră

Cind iarăşi răzbunarea îşi bate toba sumbră,

Şi simţurile noastre-şi arată nebunia?

înger al bunătăţii, cunoşti ce e minia?

înger al sănătăţii, ştii tu ce e amarul,

In searbede ospicii bolnavii delirind

Ca exilaţi, şi paşii tirşindu-şi-i plîngînd,

Şi soarelui de-afară nemaigustînd paharul?

înger al sănătăţii, ştii tu ce e amarul?

înger al frumuseţii, ştii tu ce-i bătrineţea,

In riduri adincită şi-n zbuciumul hidos

De-a mai privi in ochii ce ne-au băut frumos,

Dezgust ascuns credinţa, şi-n preajmă tinereţea?

înger al frumuseţii, ştii tu ce-i bătrineţea?

Tu, Înger al luminii, ce-ndemni spre fericire,

Şi-n agonie, David, iţi implora putere,

Din trupul tău de vreme să-i dai acea avere;

Ci eu Iţi cer doar clipa de-a fi-n Dumnezeire,

Tu, inger al luminii, ce-ndemni spre fericire!

CONFESIUNE

O dată, doar, plăcută şi nobilă femeie,

De braţu-mi sprijinită, ne-am plimbat

(Ah, şi-mi erai alături precum din cer o zee

Şi sufletu-mi nici azi nu te-a uitat);

Tirziu de dor, din ceruri, medalie curată,

O lună plină lumina de vis,

Şi apă largă, noaptea, solemnă şi bogată

Plutea peste un adormit Paris.

Furiş, pe lingă case şi pe sub porţi bătrine,

Pisici se strecurau abia zărit,

Cu-auzul tot la pîndă ne urmăreau, stăpine,

Ca nişte umbre ce ne-au îndrăgit,

Cind deodată-n miezul intimităţii noastre,

Ivindu-se in daru-acela pal,

Din tine, cea asemeni viorilor sihastre,

Cu sunetul din licăriri de val,

Din tine, bucuroasă de dor ca o fanfară

In dimineaţa strălucind uşor,

O notă plingătoare, pustie şi bizară,

Scăpă, abia, cu pas şovăitor,

Plăplnd copil şi mirşav, ce-şi schingiuie menirea,

De care-ai lui se leapădă-n regret,

Şi îl ascund de lume mereu, ştiindu-i firea,

Ca-ntr-un cavou un ruşinos secret.

Biet înger! vocea-ţi blinda ce ţipător sunase:

«Nimic ia lumea asta sigur nu-i

Şi că întotdeauna, sub fardurile-i groase,

Se-ascunde egoismul omului;

Şi-apoi, c-a fi frumoasă e-o aspră meserie

Şi nu aşa un meşteşug banal

Precum al dansatoarei ce moare şi învie

într-un surîs ştiut şi maşinal;

Că inimii a-i crede e o prostie mare,

Că toate pier: amoruri, frumuseţi,

Stringîndu-se in pripă la coşul de Uitare

Apoi, spre-a se topi-n eternităţi!»

Da, mi-amintesc adesea de farmecul de lună,

De-acea tăcere suspinînd frumos

Şi de mărturisirea-ţi cumplită ce m-adună

Şi inima mi-o stringe dureros.

ORI DE SPIRIT

Cind iarăşi desfrinatul la geam simţeşte zorii

Şi-n suflet Idealul e-un mugure arzind,

Minunii se iveşte ticăloşitul gînd

Şi-n bruta somnolentă un inger sparge norii.

Spirituale ceruri, azur neîntinat,

Pentru acel ce-n somnu-i se chinuie şi geme,

Genuni chemînd la ele pe-nMntul ce se teme,

Tot astfel tu, zeiţă cu chip neaşteptat,

Pe vatra-mi fumegîndâ a multelor orgii,

Iţi dănţui frumuseţea etern încintătoare

Iar ochii mei te-aşteaptă s-apari, mereu să vii;

O, da, păleşte-n soare a luminării rază,

Fantoma ta e, insă, mereu de sărbătoare

Şi arde ca un astru şi-n sufletu-mi s-aşează!

ARMONIE DE SEARĂ

La ora de-nserare, pe frageda tulpină,

Flori Îşi topesc fiinţa, abia cădelniţind,

Parfum suav şi sunet In preajmă revărsind,

Ca valsul melancolic in vîrtejire lină!

Flori Îşi topesc fiinţa, abia cădelniţind,

Pe strunele viorii o inimă suspină

Ca valsul melancolic în vîrtejire lină!

Frumos şi trist e cerul ca un altar de gînd.

Pe strunele viorii o inimă suspină,

Un suflet ce desfide neantu-n veci flămînd!

Frumos şi trist e cerul ca un altar de gînd

Cînd soarele se-neacă in plasma-i asasină.

Un suflet ce desfide neantu-n veci flămînd

Trecutului aşează vestigii de lumină,

Cind soarele se-neacă in plasma-i asasină,

Un chivot eşti, de aur, in taina mea arzind!

STICLUŢA

Există, da, parfume care pătrund adine

Chiar şi-n pereţii sticlei şi timpu-n ele strîng.

Căci deschizînd sipetul din Orient venit

Si care-n balamale scinceşte răguşit,

Ori căutind, prin casa cea veche, într-un scrin,

Amirosind a vreme din mucegaiul fin,

Găseşti flaconu-acela ce-ţi aminteşte, parcă,

De-un suflet ce, din nou, spre viaţă se încearcă.

Mii ginduri crisalide, dormind in taina lor,

Abia fremătătoare se mişcă şi, uşor,

Aripile-şi ridică şi prind incet să zboare,

Reînviind culoarea şi aurul de soare.

Da, tot ce-a fost odată şi-adună-acum risipa,

Reimbătindu-ţi ochii, reameţindu-ţi clipa,

Iar inima învinsă Ji-o-mpinge cu putere

Spre-abisul de miasme ce pururea ne cere,

Ca Moartea, stind in moarte, genune seculară,

Asemenea lui Lazăr, duhnind, un chip de ceară

Mişcindu-se-a trezire, rupindu-şi giulgiul greu:

O rincedă iubire pindindu-te mereu.

Cîndva, şi eu, asemeni, pierdut din amintire,

lntr-un dulap sinistru zvîrlit, fără de ştire,

Ca o sticluţă veche, cu aer dezolat,

Murdară, prăfuită, cu dop cleios, crăpat;

Eu iţi voi fi sicriul, duhoarea mea adîncă,

Mărturisire-a forţei, a răului, şi încă

Otravă îngerească in străveziu amar,

Ce-mi chinui existenţa şi-al inimii hotar!

OTRAVA

E vinul cel ce poate, speluncilor imunde

Podoabă să le dea miraculos,

Să-nalţe nevăzute portaluri fastuos

Din a paharului luciri fecunde,

Ca soarele ce-apune sub cerul neguros.

Şi opiul măreşte tot ce-i nemărginire:

De neoprit al spaţiilor gînd,

El adinceşte timpul plăcerilor storcind

Acea întunecată potolire

Ce-ncearcă peste poate biet sufletul plăpind.

Ci nu-i nici o putere precum otrava sfinta

Cu tainice chemări din ochi-ţi verzi.

Ca iazurile-n freamăt In care chipu-mi pierzi,

Iar visurile-mi bine-te-cuvîntă

Că-n apele-ţi amare le-aduni şi le dezmierzi.

Şi nu cunosc esenţă mai purificatoare

Ca apa sfîntă-a gurii tale atunci

Cind inima mi-o-mbată tăcutele porunci,

Şi îndemnind-o fără remuşcare

Către hotarul morţii cu imnele-i plelungi!

CER TULBURE

Ca într-un văl de ceaţă privirile iţi pierzi,

Iar ochii-n taină-adîncă (albaştri, gri sau verzi?)

Pe rînd plini de visare, duioşi ori cruzi de dor:

Ascunsă nepăsare a cerului sub nor.

Eşti ca acele zile în piele albe prinse

Cind singele-şi agită izvoarele încinse,

Cind carnea, răscolită de-un rău care o coace,

In hohote işi ride de spiritul ce zace.

Da, uneori te-asemeni acelor zări frumoase

Vibrind la blindul soare in toamnele umbroase,

Şi strălucind lumina: un munte după ploaie,

Pe el topindu-şi setea a razelor văpaie,

Femeie a pierzării! seducătoare vreme!

Iţi voi slăvi vreodată chiar viscolul ce geme?

Şi voi putea eu stoarce, atunci cind arde gerul,

Plăceri mult mai tăioase ca gheaţa şi ca fierul?

PISICA GtNDULUI, FRUMOASĂ

Prin creier mi se plimbă lin,

De parcă-ar fi la ea acasă,

Pisica gîndului, frumoasă,

Şi miaună ca-ntr-un suspin,

Atlt de tandră-i vocea sa;

Ci, glasu-oricum ar fi, iveşte

Profunde bogăţii şi creşte

Dintr-un mister de undeva.

Da, vocea asta îmi pătrunde

Mereu adincele tenebre,

Ca versu-ascunselor algebre

Cu alcoolu-i, clnd rotund e.

Durerea mi-o adoarme-apoi

Cu dulcile-i extaze fine;

Nu-i trebuie cuvinte pline

Spre-a-mi spune frazele puhoi.

Şi nu-i arcuş să mi se-ndoaie

Pe suflet şi vibrind perfect,

Ca glasu-i In regal efect,

Durerile să mi le-nmoaie.

E vocea-i ca-ntr-o taină-zee,

Pisică, stranie felină,

Venind din zarea ingerină,

Aşa subtilă şi femeie!

II

Din blana-i moale, brun-roşcată,

Iese-un parfum insinuant

(Ea m-a privit ca pe-un amant!)

Ci n-am s-o mai mingii altdată.

Mă judecă şi mă socoate,

E-al casei mele geniu bun,

Regină e şi-i mă supun:

E, poate,-un zeu, o zină, poate?

Ca de-un magnet mereu atras

Mă uit la ea ca spre-o iubire

Şi-n mine-apoi cu-amănunţirc

Spre-a şti ce-am fost şi ce-am rămas;

Da, sunt in toate uluit,

Mă dor pupilele ei pale

Ce ard ca splendide opale,

Privindu-mă la nesfirşit.

FRUMOASA NAVA

Aş vrea, minune 'naltă, mereu să povestesc

De harurile-ţi multe ce nu se istovesc,

Să-ţi zugrăvesc fiinţa în cuvinte:

Tu, dimineaţă pură, amiaza mea fierbinte.

In rochia ta largă, ivindu-te, îmi pare

Că eşti frumoasa navă inaintind pe mare,

Uşor visînd cu pinzele in vînt

Şi leneş legănată, departe de pămînt.

Marmoreenii umeri şi gitul tău sculptat

Iţi poartă capul mindru de graţii alintat

Şi-n taină treci fără să ne priveşti,

Copilă majestoasă desprinsă din poveşti.

Aş vrea, minune naltă, mereu să povestesc

De harurile-ţi multe ce nu se istovesc,

Să-ţi zugrăvesc fiinţa in cuvinte:

Tu, dimineaţă pură, amiaza mea fierbinte,

Fiindcă sinii mîndri mătasea impingînd,

îmi par un scrin ce-aşteaptă, cu daruri îndemnînd

Spre uşile rotunde-n strălucire,

Primind, ca două scuturi, a poftelor privire,

Ah, scuturi sfidătoare cu-mpunsuri de rubin!

Tu, scrin cu dulci mistere la care-aş vrea să vin

Parfume şi nectaruri să le sorb,

înnebunind in suflet şi-n cintecul meu orb!

In rochia ta largă, ivindu-te, îmi pare

Că eşti frumoasa navă înaintînd pe mare,

Uşor visind cu pinzele în vînt

Şi leneş legănată, departe de pămint.

In unduirea fustei bat pulpele-ţi superbe,

Ce-mi răscolesc dorinţe, iar singele uni fierbe

Ca două vrăjitoare-s ce-au ajuns

Să ardă ierburi negre-n vasu-adînc ascuns,

Iar braţele-ţi asemeni acelor boa-şerpi,

Ce-ar frînge voinicia herculilor imberbi,

Făcute-s a-1 cuprinde pe iubit,

A-l adinei de-a pururi în dorul tău vrăjit.

Marmoreenii umeri şi gîtul tău sculptat

Iţi poartă capul mîndru de graţii alintat

Şi-n taină treci fără să ne priveşti,

Copilă majestoasă desprinsă din poveşti.

INVITAŢIE LA CĂLĂTORIE

Sora mea de dor,

Vis îmbietor,

Să fugim departe împreună!

Spre a ne iubi

Spre a-nveşnici

Ţara ce cu tine se-ncunună!

Soarele curgînd,

Cer desnegurînd,

Sufletului farmece iveşte

Chiar cind mincinoşi

Ochii tăi umbroşi

Lacrimile-i strălucesc zeieşte.

Acolo, totu-i rînduit, frumos,

E linişte şi lux voluptuos.

Mobile sclipite,

De ani poleite,

Podobi-vor locuinţa noastră;

Rarisime flori

Miresmind culori,

Ambră-n adierea ei sihastră,

Aurind, plafoane

Şi oglinzi, icoane

Fast oriental lucind agale,

Inimii, va da

Tăinuirea sa

Dulcea limbă-n unduiri natale.

Acolo, totu-i rînduit, frumos,

E linişte şi lux voluptuos.

Iată-n port, la rînd,

Navele visind;

Hoinărind in dulce năzuinţă,

Din adine de lume

Au venit anume

A-ţi plini şi ultima dorinţă.

Soarele asfinţind

Zări Învăluind

Hiacint şi aur totul scaldă;

Stinge-ni-se larme

Firea lin adoarme

In lumina ce surîde caldă.

Acolo, totu-i rînduit, frumos,

E linişte şi lux voluptuos.

ZĂDĂRNICIE

Adlnca Remuşcare o poţi închide-n lavre?

Ea bîntuie in sufletul amar,

Rozind în noi perpetuu, ca viermii în cadavre

Sau ca omida-n falnicul stejar!

Adinca Remuşcare n-o poţi inchide-n lavre?

In care băutură de tihnă-aducătoare

Vom îneca acest cumplit duşman?

Precum o curtezană flămîndă-i de odoare,

Furnică răbdătoare în drumul său avan!

In care băutură de moarte-aducătoare?

Frumoasă vrăjitoare, hai, spune, dacă ştii,

Acestui suflet împietrit de groază,

Precum acela care strivit în bătălii

Sub vuiet de copite-agonizează,

Frumoasă vrăjitoare, hai, spune, dacă ştii,

Murindului spre care flăminzii lupi se-ndreaptă,

Şi se rotesc deasupra-i corbi tehui,

Soldatului zdrobit ce singerînd aşteaptă:

Avea-va cruce pe mormîntul lui,

Murindului, spre care flăminzii lupi se-ndreaptă,

Poţi lumina deodată un cer inchis ca smoala

Şi mocirloase neguri care tac,

Cu zorii de-ndrăznealâ poţi tu să vindeci boala

Cind stele nu-s iar fulgerele zac?

Poţi lumina deodată un cer Închis ca smoala?

Speranţa ce lucise in geam la Hanul Zării

Pe totdeauna-i stinsă, a murit!

Şi fără blinda lună ce-or face visătorii,

Ce adăpost mai poate fi găsit?

Satan a stins lumina din geam la Hanul Zării!

O, mindră vrăjitoare, iubeşti tu oslndiţii.

Cei care din iertare n-au gustat?

Cunoşti tu Remuşcarea ce-n inima fiinţii

Săgeata-i de otravă-a aruncat?

Prea-mindră vrăjitoare, iubeşti tu oslndiţii?

Da, roade cu-ndlrjire acea Zădărnicie

In sufletul ce-i jalnic monument,

Asemenea termitei; şi piatra temeliei

De neoprit, se năruie latent!

Da, roade cu-ndlrjire acea Zădărnicie!

— Adesea, într-un teatru, sub un decor banal,

Supravibrind c-orchestra-i prea sonoră,

Eu am văzut o zlnă pe cerul infernal

Din flăcări inălţlnd o Auroră

Adesea, Într-un teatru, sub un decor banal

O zlnă cu făptura-i In aur de lumină

Pe marele Satan pulverizlnd;

Ci inima-mi, In care minunea n-o să vină,

E-un teatru şi zadarnic aşteptind...

O zlnă cu făptura-i In aur de lumină!...

CONVORBIRE INTIMA

Tu eşti un cer de toamnă în dulce transparenţă,

In mine însă plînge tristeţea-n flux pustiu,

Pe buzele-mi simţindu-i greoaia persistenţă

A mitului tăcerii cu gustul vineţiu.

— Ţi-aluneci mina-n sînu-mi cutremurat de jale;

Zadarnic, minunato, aici e-un loc prădat

De ghearele şi dinţii femeilor fatale,

Ce inima, ca bestii feroce, mi-au mîncat.

Mi-e sufletul ca templul prea-pingărit de gloate:

Se-mbată, scuipă, ţipă, dau foc şi se ucid!...

— Ci trupul tău e-n taina miresmelor curate!...

O, Frumuseţe, biciu-ţi in sîngele-mi placid

Izbească cu văpaia-i atotmistuitoare

Spre-a arde-aceste zdrenţe rămase de la fiare!

CÎNTEC DE TOAMNA

Ne afundam in toamnă, in recile-i tenebre;

Adio, strălucire pe-a verii scurtă cale!

Şi cad arar, se-aude, cu pocnete funebre,

Din plopi uscate ramuri pe caldarim, cu jale.

In mine iarna-ntreagă va năvăli: minie

Şi ură, şi mustrare, şi groază, silnicii;

Ca soarele-n infernul polar şi pe vede

De gheaţă, bulgăr roşu, inima mea va fi.

Ascult şi mă-nfioară, câzind butucii, poate,

Un eşafod se-nalţă, in mine aspru zel9

Şi cugetu-mi e-asemeni cu turnul care cade

Lovindu-1 cu-ndirjire berbecul de oţel.

Ritmat de şocu-acesta, îmi pare că pe-aproape

S-ar ţintui în grabă o raclă; — oare-a cui?!

Ieri era vară; astăzi e toamnă peste ape.

Şi-i o plecare-adîncă spre zarea nimănui.

Iubesc lumina verde din ochii tăi prelungi,

Tu, mindră frumuseţe, dar azi amar mi-e glndul;

Cu cele ale tale tu nu mă mai ajungi

Cum soarele pe mare, de care sunt flâmîndul.

Şi totuşi, o, minune, iubeşte-mă! fii mamă

Chiar dacă-s rău, chiar dacâ-s nerecunoscător,

Şi soră şi amantă la tainele-Ji mă cheamă

Cind vremea intră-n sînge şi clipele mă vor

Rămli aşa! Mormintui nerăbdător m-aşteaptă,

Ah, pe genunchi-ţi lasă iar fruntea-mi de învins

Şi, regretindu-mi vara, spre cer apusă treaptă,

Să gust din duhul toamnei, ce duhul mi-a cuprins!

UNEI MADONE

EX-VOTO IN STIL SPANIOL

Madonă şi stăplnă, in loc lipsit de stele

Iţi voi zidi altarul nemingîierii mele,

In hăul cel mai negru al inimii, departe

De-a' lumii veselie şi de priviri deşarte

Voi măiestri o boltă de-azur şi aur: smalţ,

In care, uluită, statuie să te-nalţ.

Din versuri împletite in cel mai pur metal

Şi dornic podobite in rime de cristal,

Voi face pentru fruntea-ţi Cunună orbitoare,

Şi-n cruda-mi Gelozie, Madonă muritoare,

O Mantie barbară iţi voi croi, şi grea,

Avind drept căptuşeală chiar Îndoiala, mea,

Iar farmecele-ţi toate ascunse-atunci vor fi,

Dar nu ţesută-n perle, ci-n Lacrimile-mi vii!

Şi rochia, minune, in sclipătul de gind,

Dorinţelor ce-mi urcă şi cîntă coborind,

Se leagănă în vîrfuri, se odihnesc in văi

Şi trupul ţi-1 sărută, roz-alb, in dulci văpăi.

Cu umilinţi voi face Pantofii din atlas

Picioarele-ţi divine să-i poarte-n tainic pas,

Şi, ca-ntr-o-mbrăţişare, ne-atingînd nisipul,

Ca două scoici fidele să le păstreze chipul.

De n-am să pot cu arta ce mi se-adună-n fapta

Din Luna ca argintul, spre cer, să-ţi tai o Treaptă,

Pe şarpele ce-mi roade rărunchii-n toata clipa,

Regină ce mă mîntui şi-mi preţuieşti risipa,

Sub tălpile-ţi l-oi pune spre a-1 strivi Întruna

Pe-mbăloşatul monstru şi ura lui, nebuna.

Gindirile-mi aprinse ca Luminări de ceara

Vor înflori altaru-ţi, Regină-a mea Fecioară,

Străluminind cupola şi-azurul ei ceresc

Mereu in adorare ştiind să te privesc;

Fiindu-mi virtejirea cea ultimă şi-ntîie,

In Mirt mă voi preface, in Smirnă şi Tămîie

Şi veşnic înspre tine, virf pur, înzăpezit,

Mă voi nălţa: Esenţă, mereu neistovit.

Şi, spre-a desăvirşire in tine pe Măria,

Voi da iubirii mele întreagă barbaria:

Din toate cele şapte Păcate capitale,

Călău în remuşcare voi meşteri Pumnale

Prea-bine ascuţite; jongleur in izbăvire

Drept ţintă voi alege superba ta iubire,

Zvîrlindu-le pe toate în Inima-ţi plăplndă

Cea pururea-n suspine şi pururi singerindă!

CÎNTEC DE DUPĂ AMIAZĂ

Arcul din sprîncene doare

Şi-ţi aduce-un chip ciudat:

Ca un înger In păcat,

Ochi imenşi de vrăjitoare,

Uşurateco, te-ador,

O, nebună pasiune!

Preot In devoţiune

Spre păgînul său amor.

Crîngul şi pustiu-n jind

Pletelor miresme-adună,

Capul tău e o furtună

Peste laine călărind,

Şi mă farmeci cu-nserări,

Nimfă caldă.-ntunecoasă,

Trupul: candelă duioasă

Parfumată-n dezmierdări.

Cu puteri ca lenea-ţi vie

Nu-s licori să o întreacă:

O, sărut, o, gură fragă

Care şi pe morţi învie!

Coapsele îndrăgostite

Către sinii dulci se cer;

Perne-n patul de mister

Sunt răsfăţuri şi ispite.

Uneori, pentru-a învinge

Furia-ti vuind adine,

Dai săruturi care pllng

Muşcăturilor din slnge;

Şi mă sfişii, o, nebună,

Risul tău cu gheare dulci,

Apoi, blinda, ochiu-ţi culci

Peste mine, ca o lună.

Sub pantofii-ţi de satin,

Sub a paşilor avere.

Bucuria mea se cere

Geniul şi-al meu destin,

Şi mă vindeci şi mi-eşti dragă,

Tu, lumină de izvod,

Tu, explozie şi rod

In Siberia mea neagră!

SISINA

Mi-o-nchipui pe Oiana plecînd la vînătoare

Şi dind năvală-n crînguri, in codri austeri,

Cu părul o furtună, in vuiet şi ardoare,

Superbă, întrecîndu-şi vitejii cavaleri.

O văd şi pe TheYoigne de slnge doritoare,

Cu fruntea de mînie, cu ochii ei severi,

Pe cei desculţi chemindu-i la aspră răzbunare,

Răzbind cu spada-n mină regeştile tăceri.

La fel Sisina! Insă ce dulce luptătoare,

Pe dt de ucigaşă, pe-atit mîngiietoare;

Strigările din goarne şi tobe-i dau puteri,

Ci, cind e implorată, e toată numai soare

Iar inima-i de pară: surîs cu mari averi;

Cei demni şi-adapă ochii din lacrima-i ce doare!

LAUDE FRANCISCĂI MELE

Strune noi în cînt mi-adie,

O, tu, joc ce-mi reînvie,

Iarăşi, inima pustie.

Cu ghirlande te-nconjoară

Dorul meu, ca pe-o fecioară,

Ce greşelile-mi doboară!

Ţi-oi sorbi, ca rîul Lethe,

Moi săruturi să mă-mbete:

Gura ta ca un magnet e.

Cind furtuna de păcate

îmi lua drumurile toate,

Mi-ai sosit, o, Zeitate,

Spre-a mă smulge din amare

Naufragii; stea şi zare:

Inima-mi ţi-anin pe-alîare!

Eşti izvor al tinereţii,

Lac vrăjit al netristeţii,

Glas de rouă-al dimineţii!

Mi-ai ars tot ce-aveam murdar,

Cuvîntului, mi-ai dat har,

Sîngelui cel tainic jar!

Foamei mele adlncă hrană,

Nopţii luminînd icoană,

Cale-a mea fără prihana.

Dă-mi tărie, gînduri pline,

Scăldătoare cu lumine,

Duh al florilor spre mine!

Pune-mi trupu-n dulci oslnde,

Tu, cea castă, mă pătrunde,

Vis al meu cu sfinte unde;

Trup-potir, de odaliscă,

Sare-a plinii pofta-mi iscă,

Vin divin, Îmi eşti, Francisca!

UNEI CREOLE

In ţara însorită şi veşnic miresmată,

Unde aşteaptă arbori cu vlrful arzător,

Sub palmierii leneşi am cunoscut o dată

O nobilă creolă cu chip fermecător.

Părea o vrăjitoare vislnd, aristocrată,

La gitu-i fin alese bijuterii de dor,

Subţire şi fierbinte Diană, avlntată

In liniştite firii cu somptuos decor.

— De-ai poposi, Minune, în ţara-mi de splendoare,

Pe malurile Senei şi proaspetei Loare,

Aş podobi cu tine castele-aşteptind,

Ţi-ar închina poeţii sonete noi de slavă,

Dorind In taina serii făptura ta agavă,

Mai robi ca robii negri din ţara ta de gind.

MOESTA ET ERRABUNDA

Agata, spune-mi dacă inima ta se-avîntă

Departe de oceanul murdar al lumii noastre,

Spre-un alt ocean In care splendoarea ne indnt

Precum virginitatea cu tainele-i sihastre?

Agata, spune-mi dacă inima ta se-avintă?

O, marea, vasta mare, ce chipurile-alină!

Un demon a-nzestrat-o cu-abisele cântării

Şi-a vinturilor orgă ce urlă şi suspină

îi dăruie, sublimă, alinul legănării!

O, marea, vasta mare ce chinurile-alină!

Să-alerg cu diligenta, să zbor zorind fregata!

Departe, mai departe! Mi-s lacrimile-avere!

— Cu inima-ntristată, adeseori, Agata

Se tinguie: departe de crimă şi durere,

Să-alerg cu diligenta, să zbor zorind fregata!

Tu, paradis-mireasmă, rămii doar gînd şi zare:

Acolo doar iubire-i sub cer de bucurie,

Tot ce-i frumos departe-i şi-i demn de-namorai

Iar inima se-neacă in pura poezie!

Tu, paradis-mireasmă, rămii doar gînd şi zare!

Ci raiul de iubire cu-nmuguriri depline,

Cu zbenguieli, suspinuri şi sărutări florale,

Cu-acorduri de viole vibrind dinspre coline,

Şi, seara, gustind vinul, sub arbori, din pocale.

— Ci raiul de iubire cu-nmuguriri depline

Tărîm al frumuseţii cu dulci plăceri furate,

Stă-n marea depărtare ca India şi China?

Ţi-1 aminteşti plîngîndu-1 cu lacrimile toate

Şi-I reinvii, chemindu-1, precum in zori lumina,

Tărîm al frumuseţii cu dulci plăceri furate?

STRIGOIUL

Ca îngerul cu ochi hain

In patul tău am să revin,

Cu noaptea-n vălurile-i moi

La sînu-ţi strecura-mă-voi,

Sărutul meu, frumoasă brună,

Va fi mai singur ca o lună

Şi-n alintări de reci eşarpe

Te voi cuprinde ca un şarpe!

Cind zorii palizi vor apare

Voi fi de mult o depărtare

Iar tu de chin şi rugăciune.

Cum alţii prin iubire-aşteaptă

A-ţi stăpini şi gind şi faptă,

Eu vreau prin groază-a te supune!

SONET DE TOAMNA

Privirea ta mă-ntreabă cu-adincu-i de cristal:

«Iubitul meu prea-straniu, ce har găseşti In mine?»

— Ah, taci! în suflet iarăşi candorile-s depline,

Aşa cum le avuse străvechiul animai!

Din cuget nu-Ji descopăr secretul infernal,

Tu, care-mi sperii somnul cu degctcle-ţi line,

Nici neagra lui poveste scrisă cu foc, de cine?

Urăsc tăişul minţii şi-al patimilor val!

Şă ne iubim In taină. Cu dragoste ascetă;

Cu ochi hain ţinteşte Amor spre-al nostru dor,

Si-i ştiu tot arsenalul acum Îngrozitor:

Sminteli, orori şi crime! — Tu, pură margaretă,

Suntem două amurguri in toamna de fior,

Tu, palidă, plăpîndă şi rece Margaretă!

TRISTEŢEA LUNII

In seara asta luna visează-n trindăvire,

tn perini alintoase, de bucurii orfană',

C-o mînă mîngîindu-şi, ca într-o părăsire,

A sinilor săi fragezi ivire diafană.

Pe blănuri moi de nouri uşor învălurite,

Topeşte-se-n leşinuri cu dorul ei de-apururi,

Privirile stingîndu-şi pe-a viselor ispite

Ce urcă-n înflorire împodobind azururi.

Cînd, uneori, tăcută în tainică langoare,

Peste pămlnt îşi pică o lacrimă ce doare,

Ne-adormit poetul crezînd In suferinţă,

tn cuibul palmei prinde cea picătură vie,

Cu irizări opale şi gust de veşnicie,

In inimă-ascunzind-o de-a Soarelui dorinţă...

BUFNITELE

Sub tisele care le-ascund,

Stau bufniţele înşirate

Pe crengi ca zeităţi ciudate,

Cu ochii roşii. Meditînd.

Stau nemişcate pină ce

Soseşte melancolic ceasul,

Cind soarele-şi înclină pasul

Si se ivesc tenebrele.

Cei Înţelepţi de-aici invaţă

Să nu le placă-n a lor viaţă

Nici zgomotul şi nici mişcarea,

Ci omul, năzuind norocul,

Îşi poartă pururi condamnarea

De-a fi voit să-şi schimbe locul.

PIPA

Sunt pipa unui autor;

Privindu-mi afumata mină

De cafră sau de abisină

Veţi şti că-i mare fumător.

De-i chinuit şi gînditor,

Fumeg bogat ca vatra plină

Unde se pregăteşte cină

Celor Întorşi de pe ogor.

îi legăn sufletul domol

In plasa-mi învăluitoare

Urcînd din gura-mi arzătoare,

Iar gîndurile-i, negru stol,

I le alin şi-i vindec iar

Al inimii zbătut hotar.

Ca pe o mare-adincă in muzică plutesc!

Spre-o stea ce mi s-ascunde,

Sub încetată boltă sau claru-adinc ceresc

Doar zborul meu pătrunde;

Cu pieptul inainte şi cu plăminii plini

Ca velele rotunde,

Sparg valuri înspumate, albind ca nişte crini

Pe innoptate unde;

1 Şi simt vibrind in mine nebune vijelii

Ca nava-n rătăcire;

Căci vîntul bun, furtuna amarelor stihii

Pe-abisu-n rătăcire

Mă leagănă. — Ci calme oglinzi fiind altdată

Cu disperări mă-mbată!

MORMANT

In noaptea care va fi sumbră

Se va ivi un credincios,

Ca, lingă o ruină,-n umbră,

Să-ngroape trupul tău fălos,

Aici, cînd stelelc-or să-şi lese

Pleoapele spre-a aţipi,

Paingii, pinză işi vor ţese

Iar viperele vor pui;

Deasupra ţestei blestemate

Vei auzi cum, nechemate,

Vin haitele de lupi urlind,

Şi vrăjitoare veninoase

Şi babe-n zbenguieli hidoase

Şi hoţi cu hoţii complotind.

GRAVURA FANTASTICA

Schelet grotesc şi sumbru, pe frunte-ai devastată

Purtind o diademă de bilei de altă dată,

Ne-avînd pe el veşminte: un straniu spectru pal

Şi, fără bici sau pinteni, zorind grozav un cal

Ce, ca şi el, fantomă-i in zbor de-apocalipsă,

Cu nara spumegindă şi cu vederea lipsă,

Şi spaţiul despicîndu-1 se pierd fără-de-trup

In goana lor nebună şi de real se rup.

înalţă cavalerul o spadă cu dogoare,

Peste mulţime calcă, zdrobind-o in picioare,

Străbate ca un rege tăcutele-i palate

Şi cimitirul mare, cu zările-ngheţate,

In care zac sub raze cu-abia lucire ternă

Popoarele din vremea antică şi modernă.

In lutul cu melci umezi şi alte tîritoare

Aş vrea să-mi sap, eu însumi, cit mai adine o groapă,

Bătrînelor ciolane a-mi fi odihnitoare,

Şi a-mi dormi uitarea ca un rechin în apă.

Urăsc şi testamente, şi psalmi de-nmormîntare,

Şi lacrima lipită In mincinoasa pleoapă;

Mi-ar place, mai degrabă, cei corbi rotind pe zare

De viu să mă devore la aspra lor agapă.

O, viermi, tovarăşi sumbri, forfotitor gunoi,

Un mort voios şi liber soseşte-acum la voi,

Vechi filozofi ai vieţii, maeştri-ai putrezirii,

Spre-a termina ruina bîntuitoarei sorţi,

Ci spuneţi-mi, ce chinuri mai sunt in răul firii

Pentru-acest corp ce-n viaţă-i mai mort decît cei morţi?!

BUTOIUL URII

Ura-i precum butoiul umplut de Danaide;

Zadarnic Răzbunarea cu braţele1-] de fier

Neostenit goleşte in hăuri mari, livide,

Găleţile cu lacrimi a' celor care pier,

Căci Diavolul e-acela ce-a găurit abisul

Prin care mii de veacuri de trudă şi sudori

Se scurg; iar morţii, dacă ar fi sa-şi vadă visul,

Le-ar stoarce viaţa, Ura, ca în atîtea ori.

Căci ea, precum beţivul, a Îndrăgit taverna:

Cu cit se-mbată, creşte mai mult şi setea lui

Reînnoindu-şi chipul ca Hydra de la Lerna.

Şi totuşi băutorii cad pradă somnului,

In timp ce Ura-i tristă de soarta ce-o apasă:

Ea ne-avind răgazul de-a adormi sub masă.

CLOPOTUL DOGIT

Amar şi totuşi dulce e-n serile de iarnă

S-asculţi, stind lingă focul ce pîlpiie-n cămin,

Cum amintiri sub pleoape încep uşor să cearnă,

Cind clopote, ca valuri de ceaţă, tainic vin.

Ferice de-acei clopot cu vuiet de izvoare

Şi care-n ciuda vîrstei rămine tot bărbat;

El strigătu-şi lansează precum o rugă mare:

Bătrîn soldat în veghe sub cortul său brumat!

Ah, sufletul dogit mi-e şi desgustat de viaţă,

Cind imnuri mai încearcă in aerul de gheaţă

Al nopţilor, ci glasu-i se stinge-năbuşit,

Ca geamătul agonic al unui biet rănit,

Care-ntr-un lac de singe, cu morţi, în jur, mormane,

E-n spasmele pieirii sub zările duşmane...

Februarie-ndirjitul o lume îngrozeşte,

Din urna-i plină varsă puhoaie reci, vuind

in negre cimitire monninturi potopeşte

Şi-n mahalăli stă moartea ca gheaţa peste grind.

Motanul meu cătîndu-şi culcuş se tot foieşte

In Mana scămoşată pe trupul său slăbind-

Bătrin poet odată, un suflet rătăceşte

Ca un strigoi pe streaşini m aiurit colind.

Prin vlnt s-aude clopot, şi-n soba aţipită

Un aot murind, inglnă pendula răguşită,

&i-n cărţi de joc soioase, ne-mai-simţind fioruri,

Lăsate moştenire de-o biată bătrinică,

Valetul cel de tobă şi dama cea de pică

Îşi povestesc sinistru apusele amoruri

SPLEEN (II)

Mai mult ca dintr-o mie de ani mi-aduc aminte!

Un scrin cu-adînci sertare (păstrind acele sfinte

Scrisori din tinereţe, şi poliţi, şi bilanţe,

Si bucle lungi şi grele visind printre chitanţe)

N-ascunde atitea taine ca bietu-mi creier-eeu:

Imensă piramidă-i, adine mausoleu

Cu morţi fără de număr ca-n gropniţa comună.

— Sunt precum cimitirul trist, blestemat de lună,

In care viermi în hoarde se tiriie-ameţifi

Ca remuşcări, să roadă din morţii mei iubiţi.

Vechi budoar, in mine zac rozele uscate,

Un vălmăşag de lucruri ca vremea: demodate,

Cînd palide tablouri semnate de Boucher

Sorb din sticluţe goale parfumul ce nu e.

Ah, ce plictis teribil aceste zile şchioape

Cînd, sub ninsori, ca valuri, ce lumea vor s-o-ngroape,

Untul, rod al tristei, totalei nepăsări,

E-asemeni veşniciei mereu fără-ndurări.

— De-acum eşti piatră rece, materia mea vie

Incercuită-n spaime, nefastă armonie,

Si adormind in ceaţa unei adinei Sahare,

Un Sfinx bătrin ca timpul: uitare In uitare,

Pierdut pe-o hartă veche, sălbatic intre dune,

Soptindu-şi rugăciunea doar soarelui-apune.

SPLEEN (III)

Sunt ca bogatul rege al unei ţări ploioase,

îmbătrînit de tinăr, cu-averi neputincioase,

Dispreţuind pe-acei ce credinţă vor să-i joace,

In preajmă-avînd doar ciini-i şi alte dobitoace.

Nimic ne-mai-plăcindu-i: nici şoimi, nici vinătoare,

Şi ignorînd mulţimea ce-i piere la picioare.

Bufonul său de suflet şi povestind gîngav

Nu descreţeşte fruntea acestui crud bolnav;

Mormînt ii pare patul cu flori in podobire,

Iar damele de-onoare, voind a-1 şi iubire,

Nu ştiu ce trasparente veşminte să-şi croiască,

Spre-a-1 face pe-acest june schelet să le dorească;

Savantul care-adesea chiar aur ii inventă,

N-a dat de stricăciunea ce-1 mistuie latentă,

Nici băile de singe, celebre, atunci, la Roma,

Şi care bătrîneţii ar alunga fantoma,

Acestui timp cadavru n-aduc ceva folos:

In venele-i doar Lethe se scurge-ncet, vîscos.

SPLEEN (IV)

Cînd cerul greu, pe lume, ca un capac apasă,

Dat pradă neputinţei, gemînd in sfişieri

Şi inchizindu-şi zarea, încercuire joasă,

Ne dăruie-o zi sumbră şi azi la fel ca ieri;

Cind tot pămintul este o umedă-nchisoare,

Ţinind in ea Speranţa, biet liliac spăimit

Lovindu-se de ziduri cu-aripi şovăitoare,

Năuc izbind cu capul plafonul putrezit;

Cind ploaia îşi abate imensele-i şiroaie

Asemeni unor gratii de pază la-nchisori,

Şi cînd mişei, păianjeni mişcîndu-se-n convoaie

In creieri prind a ţese reţele de fiori,

Deodată, mii Ia număr, sar cîopote-n furie

Spre cer lansînd un urlet prelung şi fioros,

Ca sufletele fără de ţară şi tărie

Gemind înverşunate, ci fără de folos.

— Procesiuni funebre şi fără de fanfare

îmi trec încet prin sînge: Speranţa mi-a pierit,

Iar Spaima îşi împllntă — despotică-arătare —

In ţeasta mea învinsă drapelul ei cernit.

OBSESIE 1

Mă îngroziţi, voi, codri, ca nişte catedrale,

In care urlă orga; şi-n inimi blestemate,

Chilii de veşnic doliu in gemete de jale,

Vă recunosc ecoul în care moartea bate.

Cum te urăsc, o, Mare! tumultul tău, amarul,

In sufletu-mi îl aflu! Şi rîsul de durere

Al omului sub vremuri, suindu-le calvarul,

Eu îl aud in tine icnind imensă fiere.

Ce dragă mi-ai fi, Noapte! dar fără mindre Stele;

Lucirea lor repetă un prea ştiut limbaj!

Eu vreau abisul negru, ascunsul lui miraj!

Dar nopţile-tenebre sunt pînze mari, şi ele,

Pe care-s mii de chipuri ce le-am iubit de mult

Şi care,-acum, luminii, din ochii mei s-au smult!

GUSTUL NEANTULUI

Trist suflet, altădată îndrăgostit de luptă,

Speranţa, ce cu-n pinten ardoarea-ţi aduna,

Te-a părăsit! Nevolnic, de-acum te poţi culca,

Mîrţoagă costelivă avînd copita ruptă.

Dormi, inimă; din tine uitarea doar se-nfruptă.

O, cuget frint şi searbăd! Tu nu mai poţi prăda,

Fără de gust amoru-i, o scîrbă ne-ntreruptă;

Adio zvon de trîmbiţi şi flaute, mi-e suptă

Plăcerea: nu-s 'tentaţii să-mi frîngă inima!

Ah, mindră primăvară, unde-i mireasma ta!

Şi timpul mă devoră cum viespile o fruptă,

Precum zăpezi rod trupul pornit a degera;

Privesc de sus Pămintul in rotunjimea sa:

Pustiul se intinde in vrerea lui coruptă!

Oh, avalanşă, du-mă-n prăpastia abruptă!

ALCHIMIA DURERII

Lumină, unul îţi aduce,

Natură! Altul, jalea lui!

Cînd unu-şi urcă greaua-i cruce,

Un altu-i prinţul cintului!

O, Hermes prea-ascuns, tu, care

Cu sfaturile-ţi mă insişti,

Ca Midas iţi înalţ altare,

Eu, cel mai trist dîntre-alchimişti.

Schimb aurul în fier, ce moare

Şi raiul în infern, ce doare

Şi-n giulgiul norilor, ca-n lavre,

Descopăr scumpele-mi cadavre

Şi pe cereşti întinderi large

Clădesc imense sarcofage.

GROAZĂ PLĂCUTA

«Din cerul sumbru şi-aplecat,

Şi ca destinu-ţi, plin de jale,

Ce gînduri, om neînfrinat,

Au coborît într-ale tale?»

— Spre tot ce-i tulbure-nclinat,

Nu mă voi tingui pe cale,

Precum Ovidiu alungat

Din raiul Romei ancestrale.

Cer sfîşiat, ruină-albastră,

Mîndria-n tine-mi stă sihastră!

Voi, şpaime-n doliu, nor de nor,

Mari dricuri visurilor mele,

Şi voi, luciri de negre stele,

Veniţi din Iad, v-aştept cu dor!

HEAUTONTIMORUMENOS

Ca un casap te voi lovi,

Fără de ură sau minie,

Ca Moise ştîncă din pustie!

Şi ochii tăi se vor porni,

Izvoare ale suferinţei

Spre-a adăpa Sahara mea,

Şi voi porni în calea grea

Plutind pe lacrima fiinţei

Corabie fără de teamă;

Şi inima o să ritmeze

Suspinele-ţi în mine treze,

Ca toba ce la luptă cheamă!

In simfonia ce-i divină

Nu-s eu un glas dezacordat,

Un sunet sumbru, sfişiat

De ironia ce-nvenină?

Ea ţipă-n viaţa-mi fioros,

Otravă neagră-mi pune-n sing«

Şi sunt oglinda ce răsfringe

Al vrăjitoarei chip hidos.

Sunt rana sărutînd cuţitul!

Obrazul, palma aşteptind!

Şi roata dură,'trupul frînt,

Călăul sunt şi oslnditul!

Vampir ce nu cunoaşte plinsul,

— Sunt dintre marii părăsiţi,

La rîsul veşnic osindiţi,

Dar care nu cunosc surîsul!

IREMEDIABILUL

Un Gînd, un Chip care gindeşte

S-a aruncat dintru zenit

Şi lacom Styxul 1-a primit —

Vrun ochi din cer nu nîi-1 zăreşte

— Ce imprudenţă, îngere,

în dorul tău de urîţenii

Să cazi în mrejele gheenii,

Să-noţi în apa frîngerii!...

Şi spaima morţii îl cuprinde

Ca un vîrtej fără măsură,

Ce varsă neoprita-i ură

Cind bezna beznele-şi aprinde:

Un biet vrăjit ce-şi poartă vina

Şi bîjbiie printre jigănii,

Minat de şuierul pierzănii,

Ci vai, inchisă-i e lumina!

Un blestemat fără de zare,

Spre-abisul muced coborînd

In putrede miasme, gînd

Pe scara fără de scăpare,

Spre monştrii aşteptind băloşi

Cu ochii lor de fosfor, Încă

Făcîndu-i noaptea mai adincă,

Ei stlnd acolo veninoşi;

Corabie-ntre sloiuri prinsă,

Ca intr-un cleşte de cristal,

In drumul ei spre-un vis fatal,

Stă ca-ntr-o închisoare ninsă...

Tablou perfect! Nu pot să-ndur

Cea soartă care nu se schimbă,

Prin care Diavolul se plimbă

Brav arhitect, fără cusur!

Ce tristă, limpede-ntilnire,

Cind dorul se-oglindeşte-n dor,

Precum In limpede izvor

Vag, steaua din nemărginire,

Ironic far şi blestemat,

A Iadului bătrînă torţă,

Şi alinarea, calma forţă

Tu, conştiinţă în Păcat!

CEASORNICUL

Ceasornic! zeu sinistru, cumplit nepăsător,

Cu degetul ameninţi spunindu-mi: Ia aminte!

Durerile vibrante în inima-ţi, fierbinte,

Degrabă, ca-ntr-o ţintă 'se vor izbi din zbor;

Plăcerea, abur dulce, se va topi precum

Pierind intre culise silfida vaporoasă,

Iar clipa te devoră, te soarbe nemiloasă,

Cu desfătări deşarte pe scurtul vieţii drum.

De trei mii şase sute de ori pe ceas, secunda

Şopteşte: Ia aminte! cu vocea sa de greier:

Acum e Altădată, şi-ţi sfredeleşte-n creier,

Şi-ţi suge-adînc viaţa cu trompa sa, imunda.

Esto memor! Remember! Ucigător de clipe

(Gîtlejul meu metalic răsună-n orice grai)

Minute-n dansul morţii, ca minereu: ce stai?

Extrage-i strălucirea de aur din risipe!

Şi iarăşi: Ia aminte că Timpul nu trişează,

Oricind ciştigă jocul, aşa e legea lui;

Vezi, noaptea se lărgeşte in paşii-i nesătui,

Clepsidra se goleşte, genunea-i tot mai trează.

Curind va bate ora! iar el, Norocul viu

Şi soaţa ta Virtutea — rămasă tot vergină! —

Şi-alături lor Căinţa (han ultim in lumină!)

Vor zice: «Mori bătrîne mişel, e prea tîrziu!»

ROŞCATE

Aş vrea, spre-a scrie-n stilul idilic al eglo'gii,

Să dorm cit mai aproape de cer, ca astrologii,

Şi-alături de clopotniţi s-ascult, mereu visind,

Solemnele lor imnuri călătorind pe vînt.

De-acolo, din mansardă, în dulce contemplare,

Să văd atelierul cintînd in zarvă mare

Şi hornuri, o mulţime — catarge la cetăţi —

Sub cerurile-nalte păstrind eternităţi.

Da, e plăcut, prin ceaţă, să vezi cum la fereastră

O lampă se aprinde şi-n boltă prima astră,

Şi fumul în largi ape urcînd spre firmament,

Şi luna ce revarsă un dor opalescent.

Si primăveri vedea-voi, şi veri, şi toamne blinde,

Iar cind veni-va iarna cu albele-i osînde,

Eu, peste tot, voi trage obloane şi perdele

Spre a-nti clădi cu noaptea feerice castele.

Voi fantaza: departe un orizont alabastru,

Grădini, fîntîni plingînde-n bazinuri de-alabastru,

Săruturi dulci şi păsări cintind in seri senine,

Precum într-o idilă cu bucurii depline.

Viforniţa la geamuri s-o vînzoli zadarnic:

La masa mea de lucru eu voi rămîne harnic,

Şi, înotînd tăcerea cu voluptate rară,

Îmi voi chema în preajmă o mindră Primăvară,

Din inimă ivindu-mi, precum din cer, un soare,

Şi-o caldă atmosferă din glnduri arzătoare.

SOARELE

Prin vechile foburguri unde, după obloane,

Desfriul se desfată in tainice cotloane,

Cind soarele izbeşte cu suliţe-nmiite

Peste oraşul sumbru şi pe cimpii rodite,

Eu singur merg aflindu-mi fantastica mea scrimă,

Adulmecind in aer o fericită rimă,

Mă-mpiedicînd in vorbe ca-n strada desfundată,

Lovindu-mă de versuri ce le-am visat odată.

Părintele acesta, duşman al ofilirii,

Ce viermilor dă viaţă şi-mbată trandafirii,

El, grijile, ca abur, le piere către cer,

In stupi revarsă miere, in cugete-adevăr;

Inzdrăvenind ologii şi, dîndu-le mişcare,

Ii face iarăşi proaspeţi, ca proaspete fecioare;

Imens belşug de roade iveşte-a lui poruncă

In inima vieţii cea pururea adincă!

Iar cind, precum poetul, coboară in oraşe,

Innobilind ideea de lucruri nevoiaşe,

Asemeni unui rege, fără de-alai in spate,

Pătrunde şi-n spitale, şi-n marile palate.

UNEI CERŞETOARE

Copilă, chip nevinovat,

Cu zîmbet rar, cu păr roşcat,

Sub rochia-ţi ruptă stau tristeţi

Şi frumuseţi;

Da, pentru mine, poet blind,

Suav e trupul tău plăpind,

Şi are, chiar cu-atîţi pistrui,

Dulceaţa lui.

Căci tu mai graţios păşeşti

Decît regina din poveşti,

Şi-ntrec saboţii tăi cei grei

Pantofii ei.

In locul zdrenţelor ţi-aş vrea

Un lung veşmint de catifea,

C-o trenă-n urma ta curgînd

Precum un gînd;

Pe pulpa-ţi cu ciorap plesnit,

Un fin pumnal şi aurit

Să strălucească-ar trebui

Noapte şi zi;

Un şnur, de-ar fi mai slab legat,

Spre-al nostru văz plin de păcat

Să-ţi dezvelească cei doi sini

Ca ochi păgîni;

IMAGINI PARIZIENE

Şi-ncet, spre a te dezbrăca,

De braţu-ţi braţu-mi s-ar ruga,

Ci el s-ar apăra atent

De-un insistent;

Divine perle-n străluciri,

Sonete de Belleau, subţiri,

Ţi s-ar trimite în extaz

Făr' de răgaz,

Şi-n rime proaspete, poeţi,

în înserări şi-n dimineţi

Ar aştepta la scară, jos,

Pasu-ţi frumos;

Mulţi paji, visindu-te, mulţi barzi,

Mulţi seniori şi mulţi Ronsarzi

Ar da tîrcoale pofticioşi

De ochi umbroşi!

Ai şti, de patul tău, s-anini

Iubiri mai multe decit crini,

Deşi oricînd la el te-ar lua

Un Valois!

Acuma, insă,-n grabă mare,

Deja cerşeşti ceva mîncare

La un biet birt de mina-a patra:

Ah, cruntă-i soarta;

Apoi furiş te uiţi şi vrei

Chiar o brăţară de trei lei,

Insă, vezi, tu, sunt un mizer:

Nu ţi-o ofer.

Mergi, dară, fără de podoabe,

Parfume care să te-nroabe,

Căci goliciunea-ţi e făclie:

Poezie!

LEBĂDA

Lui Victor Hugo

O, tristă Andromaca, mereu gîndesc la tine,

La micul riu, oglindă in care ai Închis

Durerea-ţi majeastoasă şi lacrimile-ţi pline

Din care se ivise ceţosul SimoTs,

Ce mi-a hrănit adesea memoria umilă,

Purtîndu-mă In taină prin noul Carrousel.

— Parisul vechi dispare (privesc la el cu milă:

Chiar inimile noastre mai tinere-s ca el);

Abia-mi aduc aminte: barăcile murdare,

Ucise capiteluri, butoaie, bălării,

Şi-n mari grămezi gunoaie, stătute ape-n care

Luceau fără de viaţă şi pietre şi hirtii.

Aici era altdată menajeria-aceea;

Revăd o dimineaţă sub cerul nalt şi pur,

Cind Munca se trezise şi curăţind aleea

Stirneau măturătorii tot praful Împrejur;

O lebădă scăpată din cuşca sa lichidă,

Se chinuia, greoaie, pe asprul drum uscat,

Tirlndu-şi cu durere podoaba sa splendidă

Şi deschizindu-şi ciocul spre-un iaz mereu visat;

Cu aripile-i albe lovea in strada brună,

Cu patimă-amintindu-şi de lacul ei natal:

— «De ce nu-mi cazi tu, ploaie, sub fulgerul ce tună?»

O văd mereu aievea, mit straniu şi fatal,

Precum, clndva, Ovidiu, işi înălţa privirea

Spre bolta nepăsării cu-albastre, mute zări,

Ea, lacomă de bine nu-şi află izbăvirea

Şi Domnului aduce tăcutele-i mustrări!

Parisul se-nndieşte! Ci-n inima mea tristă

De neschimbat e totul! Palate, mari clădiri,

Bătrînele foburguri in ceaţa ametistă

Mi-apar ca-nchipuire, sunt numai amintiri!

Da, şi privind la Luvru, în gînd iar mi s-arată

Cea lebădă regală in mersu-i dureros,

Ca exilaţii mîndri, cu inima-ncârcată

De-un dor fără-de-moartc!... Din suflet nu te-am scos,

Sublimă Andromaca, purtată in robie,

De îngîmfatul Pyrus vîndută-n iarmaroc,

Tu, văduva lui Hector! lui Helenus soţie!

Mormîntul gol plingîndu-1, tu, fără de noroc.

Gîndesc şi la negresa de ftizie-ofiiită,

Zbătîndu-se-n mizerii amarnice, vislnd

Cocotieri de aur din Africa-ndrăgită,

Ci-n faţa ei doar ziduri şi ceţuri mari tăcind,

ti văd şi pe cei care chiar sufletu-şi pierdură,

Ne-mai-găsindu-şi chipul pe drumul de regret,

Durerea alăptlndu-i ca o lupoaică sură!

Şi-orfanii, flori sihastre, stingindu-se încet.

Astfel, ca-ntr-o pădure ce sufletu-mi cuprinde,

Străvechea amintire răsună: corn prelung!

Şi-mi vin în gind luntraşii pe-un ţărm, fără merinde,

Captivii şi învinşii!... şi-atiţia care plîng!

CEI ŞAPTE BĂTRlNI

Lui Victor Hugo

Cetatea mea de visuri, cetate voibnrantă,

Unde iţi ies naînte fantome-n plină zi!

Pe-ngustele canale, ca sevele în plantă,

Mistere curg puternic şi nu le poţi opri.

Treceam în zori pe-o stradă ca tristă-nfăţişare

Şi casele in ceaţă parcă pluteau uşor

Spre cer ca două maluri de rîu în revărsare,

Un trist decor asemeni cu-n suflet de actor.

Şi, galbenă, cea pidă îmi murdărea privirea,

Iar eu mergeam strunindu-mi cei nervi, ca un erou,

Tot discutînd cu mine spre-a-mi potoli pornirea:

Foburgul era-n larma <te roţi, prelung ecou,

Cind, un bătrin în zdrenţe, s-asemuind cu ceaţa,

Mi se ivi {de unde?) sub cerul phrvios;

Puhoi de milostenii i-ar fi-ndulcit viaţa

Oe n-ar fi fost veninul din ochiul său sticlos.

Cu uitătură crudă, parcă muiată-n fiere,

Acoperea-mprejurul cu ger şi cu polei,

Ca Iuda avea barba: o groaznică avere

Căzind precum o spada In ascuţişul ei.

Şi nu era doar girbov, ci parcă frint de şale:

Picioarele şi trunchiul aduse drept în unghi,

Se sprijinea-n toiagu-i tirindu-se pe cale

Cu pasul şovăielnic şi tremuraţi genunchi;

li văd şi-acum aievea; se chinuia prin zloată:'

Ebreu in trei picioare sau «patruped mizer,

Zdrobind morminte, parcă, sub gheata lui netoată

Total duşman al lumii şi nu un efemer.

Asemenea lui altul! Ochi cruzi şi ninsă barbă,

Purtind aceleaşi zdrenţe, de-acelaşi iad născut;

Şi centenarii gemeni, aduşi de soarta oarbă,

Mergeau de-acum alături spre-un ţel necunoscut.

Ce uneltiri obscure mă sorb in a lor undă

Spre a mă umilire, sau ce hazard si cum?

De şapte ori, la număr, secundă de secundă,

Acest bătrîn sinistru s-a înmulţit in drum!

Nu rîdeţi de-acca spaimă, care mă prinse-n plasă,

Chiar dacă nu vă-ndeamnă un sentiment fratern,

Gîndiţi: cei şapte gemeni, in starea lor hidoasă

De monştri fără nume, aveau ceva etern.

Aş fi avut puterea, pe-al optulea, cum vine,

Să-1 văd, la fel cu ceilalţi, ironic şi fatal,

Ivindu-se, ca Phoenix, pe sine dintru sine?

Ci m-am desprins cu groază de-alaiul infernal,

Şi am fugit acasă, şi-am zăvorit intrarea,

Ca un beţiv ce-şi vede ochi patru-n loc de doi,

Bolnav, cuprins de friguri, trăindu-mi tulburarea,

Rănit adine în suflet de-absurdul stind în noi.

In van voia gîndirea-mi să mă aducă-n fire:

Furtuna-n jocu-i sumbru mă azvîrlea in larg,

Iar sufletu-mi, o luntre, sălta, sălta-n neştire

Pe-o mare monstruoasă şi neavînd catarg!

BATRlNELELE

Lui Victor Hugo

tn marile oraşe, pe uliţi sinuoase,

Pe unde chiar uritul are-un surîs uşor,

Pindesc, împins adesea de toane curioase,

Fiinţe de-altă dată c-un ce fermecător.

Aceste chipuri hide, au fost femei odată,

LaYs ori Eponina! Azi monştri, bieţi strigoi,

In chinul lor! au inimi: să le lăsăm să bată!

In rochii destrămate sub pleasna recii ploi

Se-apleacă biciuite de nemiloase vinturi,

Prin vuiet de-omnibuze, cu paşi simţiţi abia,

Stringînd la piept, relicvă, cu-nduioşate gînduri,

Un săculeţ de mină brodat de cineva,

Şi treapădă asemeni păpuşilor mişcate,

Şi se tirâsc asemeni rănitelor jivini,

Ori dănţuie in scirbă, ca zurgălăi ce-i zbate

Vrun demon, să se-amuze! Şi totuşi ce haini,

Necruţători Ii-s ochii, burghii sfredelitoare,

Stătute gropi cu apă sub stele licărind;

Sau sunt sublimi ca ochii naivelor fecioare

Care privesc la lume uimite şi cu jind.

— N-aţi observat că multe sicrie de bătrine

Sunt mici precum acela al unui biet copil?

Prea înţeleaptă Moarte în aste racle pune

Un simbol ce indică un gust bizar, subtil,

Iar cînd zăresc, departe, o şubredă nălucă

Trecind prin furnicarul Parisului amar,

Mi-nchipui totdeauna că-ncearcă să se ducă

Spre-un leagăn de iubire, să înflorească, iar;

Şi totuşi, geometria îmi prinde-n sine gîndul

Privind la vînzoleala acestor oase vii:

De cite ori dulgherul işi va schimba orlndul

Spre-a Ie putea cuprinde In micile cutii?

— Ah, aceşti ochi sunt puţuri cu lacrime-n izvoare,

Nepreţuite vase de fluturi îngheţaţi...

Misterioşi sunt ochii tăcerii ce nu moare,

Cu cei ursiţi durerii, ce-i alăptează, fraţi!

II

Era-n Frascati.-atuncea, Vestală-ndrăgostită,

Ori Thaliei slujindu-i, ci numele-i vestit

Pieri cu regizorul; sau alta prea-iubită

La Tivoli, in fastul grădinii, a-nflorit;

Sunt Îmbătat de toate ce chiar supus-au clipa,

Durerea transformînd-o in miere şi mister,

Spunind jertfirii care le-a-ngenuncheat aripa:

«Cal năzdrăvan, minune, hai, zboară-ne la cer!»

In patria-i fu una de pătimiri ajunsă,

Pe alta însuşi soţul durerii o a dat,

A treia, ca Madona, de pruncul ei străpunsă:

Din plinsul lor s-ar face un fluviu blestemat!

Le-am urmărit adesea, pe-aceste bătrinele!

Şi o revăd pe una la ceasul de amurg:

Se-nsîngerase cerul cu purpurile-i grele;

Pe-o bancă ea, tăcută la clipele ce curg,

Şi asculta concertul de goarnă de departe,

Cu care-ades soldaţii inundă peste-oraş;

In serile acestea parcă uităm de moarte

Şi-un eroism ne-naljă, pierindu-1 pe vrăjmaş.

Sta mlndră bătrînica şi dreaptă-n ale sale,

Trăind cu lăcomie cel cîntec glorios,

Iar ochiu-i de acvilă desfăşura o cale

De marmur fruntea-i lauri cerea majestuos!

Aşa vă duceţi toate, răbdind, fără de pllngeri,

Prin marile oraşe cu huiet răscolit,

Voi, mame fără pată, voi, curtezane-ori Îngeri,

Al căror nume-altdată era de toţi rostit.

Voi: gloria Înaltă, voi: graţia gingaşă,

iSunteţi de toţi uitate! Arar, cite-un beţiv

Vă-ntreabă de iubire c-o vorbă ucigaşă,

Sau vrun copil vă strimbă in mersu-i costeliv.

Oe viaţă ruşinate, voi scorojite umbre,

Vă aplecaţi fricoase pe lingă reci zidiri;

Nu vă salută nimeni, o, voi destine sumbre!

Umane crengi uscate în veci sperind iubiri!

Dar eu, eu de departe, veghez cu grijă caldă,

Privind ades cu teamă cum vă mişcaţi de greu,

De parcă v-aş fi tatăl, şi inima-mi se scaldă

In taina bucuriei ce mi-o doresc mereu;

Văd mugurirea-ntîia a dorurilor voastre,

Şi zilele de aur sau negre ce-aţi avut,

Şi viciile toate, alese flori sihastre,

Virtuţile sublime smerit vi le sărut!

Ruini! noi una suntem in cugete şi-n slnge!

Şi-n fiecare seară eu vă, salut supus,

O, Eve-octogenare! ci miine vă va stinge

Ne-nduplecata mină a Celuia-de-Sus!

ORBII

O, suflete, priveşte-i pe-aceşti nefericiţi!

Par nişte manechine absente, fără viaţă,

Ca somnambulii, singuri şi pipăind in ceaţă,

Văzind cu-auzul, parcă, mereu neistoviţi.

Din ochii lor lucirea divină-a dispărut,

Şi-acum ţintesc departe şi fără să clipească

Numai spre-nalt; şi fruntea de umbră omenească

Nu vor să şi-o indine spre răbdătorul lut.

Şi merg aşa, prin bezna tăcerilor bogate,

Purtîndu-şi împietrirea eternă. O, cetate,

Tu, ce-mprejurul nostru benchetuind prosper

Te-afunzi in lăcomia plăcerii desfrinate;

Vezi, ca şi ei, mă tîrii, ci parcă mai mizer,

Şi-ntreb: «Ce află orbii cătînd mereu spre cer?»

UNEI TRECĂTOARE

Nepotolită, strada in jurul meu vuia.

înaltă şi subţire, in doliu majestos

Trecu atunci femeia, şi-n gest melodios

Veşmintul de mătase uşor işi unduia.

Ce nobilă statură! iar pasul ca un lied e!

Şi ii băui fiinţa ce-o risipea, regină,

Din ochii săi, cer vînăt care furtuni înclină:

Chemare fascinantă, plăcere ce ucide.

Un fulger... apoi noaptea!... — Superbă zeitate

Tu, care, c-o privire, mi-ai pus in suflet clipa,

Ne-om revedea aievea, sau în eternitate?

Te-ai dus şi niciodată îşi flutură aripa!

Ah, nu ştiam nici unul ce zare ne-a ales;

Te-aş fi iubit, minune! iar tu ai înţeles.

ÎN INSERARE

Coboarâ-amurgul, iată, prieten cu-asasinul;

Ci fără să se-audă, cu pas de lup; seninul,

Ca un alcov deasupra, de patimă se-nnimbâ,

Şi omul de nelinişti in fiară se preschimbă.

O, seară, blinda seară, atit de mult dorită

De miinile acelui ce-avu o zi muncită!

Ce dulce-alinare, adevărate-averi

Tu, cugetelor dărui: alin peste dureri,

Savantului ce-şi simte, de gînduri, fruntea grea,

Şi, după trudă, celui ce-şi mişcă trupu-abia.

La ora asta, demoni, din rău făcindu-şi fală,

Asemeni cu bancherii, din somn greoi se scoală,

Izbesc acoperişuri şi-obloane-n strimbul zbor,

Născind luciri ciudate şi-un aer duhnitor;

Pe uliţi depravarea aprinde felinarul,

In fundături şi ganguri deschis e lupanarul,

Tăindu-şi peste toate o cale nevăzută,

La fel ca şi duşmanul ce pentru el te-ajută;

Ea colcăie-n cetate, mocirlă neagră,-adîncă:

Un vierme care fură din Om tot ce mănîncă.

Ici, colo,-auzi grătare şi plite sfiriind,

Şi teatrele ce urlă, orchestre sforăind;

La mesele de jocuri, ce-ar procura delicii,

Vin curvele, escrocii, cu-alaiul lor de vicii,

Şi hoţi de meserie nerăbdători aşteaptă

Cea oră potrivită să intre iar in faptă:

Să spargă uşi de taină, sertare să golească

Şi-apoi cu ţiitoare un timp să beţivească.

IMAGINI PARIZIENE

E-acum şi clipa gravă! o, suflete, mă cheamă

Ca urletele-acestea să nu le iau in seamă.

E vremea tind bolnavii dureri nu mai suportă,

Şi nefiinţa Nopţii le suflă In aortă,

Cind soarta se opreşte, topind orice speranţă;

De agonii spitalul e plin. — Cu siguranţă

Că mulţi acasă, seara, niciclnd n-or să revină

lingă ai lor, in pace, să guste calda cină.

Da, mulţi căminul dulce nu l-au avut in gînd,

Şi n-au trăit in viaţă, şi vor sfirşi curînd!

JOCUL

In jilţuri ponosite, bătrine curtezane,

Cu gene rimelate, cu-n leneş ochi fatal,

S-alintă mofturoase, iar la urechi zorzoane

Cu clinchete şoptite de piatră şi metal;

La masa verde, toate, cu chipuri fără gură,

Cu guri fără culoare şi fălci fără de dinţi,

Cu degete febrile lipsite de căldură,

Cătind in vechi poşete şi-n sini cindva fierbinţi;

Şi lustre din tavanul murdar lăsau să cadă,

Ca nişte lămpi enorme, lumină tristă-abia,

Pe frunţile celebre — poeţi veniţi vreodată

Pe-aici să-şi risipească tristeţea ce-i durea —

— Acesta e tabloul ceţos, ce, într-o noapte

Se etala in visu-mi, in văz interior,

Eu insumi stind in veghea de hrubă fără şoapte,

In coate, mut şi rece, cu ochi pizmuitor

Spre hidele fiinţe in patimă nebună,

Spre tirfele bătrine, fără de haz rinjind,

Negustorind sub ochi-mi, pe aurul ce sună,

Trecuta frumuseţe sau rangu-acum pierind.

M-am îngrozit că insumi le-nvidiasem clipa

Acestor rămăşiţe ce-aleargă spre abis

Cu sîngele lor putred şi preferind risipa,

Durerea-n locul morţii şi iadu-n loc de vis.

DANS MACABRU

Lui Ernest Christophe

Pe cit se poate, mîndră, cu nobila ţinută,

Purtlnd mănuşi, batistă şi flori: ales buchet,

Ea are nonşalanţă, mereu neabătută,

Precum o curtezană cu zîmbetul cochet.

La care bal, văzut-aţi o talie mai zveltă?

Ce rochie minune in albul ei bogat

Căzîndu-i peste glesne, invoaltă ca o delta,

Rizind pantoful-floare pe un picior uscat!

Peste osoşii umeri dantelele-s ca spume

frecîndu-se-n plăcere ca un pirîu de stinci,

Să apere, Încearcă, de arzătoare glume,

Funebrele-i podoabe, momelile-i adinei.

Privirile-i făcute-s din goluri şi tenebre,

Iar ţeasta-i, coronală in flori, cu meşteşug

Se leagănă pe-naltul fragilelor vertebre.

— O, vrajă-a nebuniei, neant în vicleşug!

Dar pentru unii fi-vei doar o caricatură:

Amanţii beţi de carne, ei, nu vor cerceta

C-ascunzi cu eleganţă umana-ţi armătură.

Dar eu te vreau, schelete, cu nebunia ta!

Vii, oare, ca să tulburi, cu-a ta schimonoseală,

A vieţii sărbătoare? Sau poate vechi porniri

lmpintenind carcasa-ţi de pofte, bestială,

Sabatului plăcerii te-mping în neopriri?

(EU N-AM UITAT...)

Eu n-am uitat vreodată, oraşului vecină,

Căsuţa noastră albă, tăcută şi senină;

Pomona sa de ipsos şi-o Venus învechită

într-un boschet ferindu-şi făptura dezgolită,

Nici soarele, spre seară, in curgerea-i superbă,

în geamuri sfărămindu-şi neasemuita jerbă:

Un ochi mereu la pindă în cerul curios,

Părînd să ne contemple cel prînz misterios

Şi răspindind ciudate reflexele-i făclii

Peste frugala masă şi peste draperii.

IMAGINI PARIZIENE

(PREABUNEI SLUJITOARE...)

Preabunei slujitoare pe care-ai fost geloasă,

Şi care-şi doarme somnul total in taina joasă,

S-ar cuveni să-i ducem la groapă nişte flori.

Cei morţi, şi ei, sărmanii, sunt trişti adeseori,

Cînd se-ndirjeşte toamna prin arbori, joc tîrziu,

Iar vîntul pe morminte se tînguie pustiu,

Ei cred că noi, de-afară, uitărilor i-am dat,

Dormind fără de grijă în căldurosul pat,

In timp ce, roşi de negre visări, bătuţi de ginduri,

Fără vrun soţ alături şi nemişcaţi pe scinduri,

Schelete îngheţate, de viermi tenaci muncite,

Ei simt cum vin spre-adîncuri zăpezile topite,

Cum veacul se destramă, cum prieteni buni şi rude

Nu schimbă zdreanţă veche a panglicilor ude.

Cind focul cîntă-n sobă şi ora inserează,

De-aş mai zări-o, blinda, pe scaun cum s-aşează,

Sau dacă într-o noapte geroasă şi tirzie

Aş da de ea în casă — o, sfîntă bucurie!—

Venită din adîncuri, din patul său etern

Oin nou să-mi privegheze cu ochiul ei matern,

Acestei sfinte inimi ce aş răspunde-atunci,

Cind aş vedea în lacrimi orbitele-i adinei?

CETUM ŞI PLOI

Sfirşit de toamnă, iarnă şi primăveri cu ploi,

De somn, lungi anotimpuri! ce dragi îmi sunteţi, voi!

Mi-acoperiţi gindirea in ceaţă străvezie

Şi inima mi-o prindeţi In giulgiu de sicrie.

Cind, peste timpuri, vintul alungă veştezi foi

Iar de pe case plinge morişca înspre noi,

Vezi, sufletu-mi, mai bine ca-n primăvara vie,

Cu-aripi de corb se-naljă şi intră în pustie.

Nimic nu e mai dulce In inimile triste,

Pe care promoroaca de mult s-a fost depus,

O, palide-anotimpuri, regine spre apus,

Decît lumina voastră de palide-ametiste

— Afară numai dacă purtind durerea veche

Pe-un pat de suferinţă ne-o adormim, pereche.

VIS PARIZIAN

Lui Constantin Guys

Priveliştea ciudat-măreaţă,

De nevăzut de-un ochi deschis,

Anume,-n astă dimineaţă,

Mă ţine-n vraja sa de vis.

Ah, plin e somnul de miracol!

Dintr-un capriciu, nefiresc

Tăiasem din acest spectacol

Tot vegetalul pămîntesc,

Şi, pictor plin de nebunie,

Priveam tabloul genial:

O tainică monotonie

De marmuri, ape şi metal.

Un Babilon in risipire

De scări şi-arcade, necuprins,

Havuzuri strălucind uimire

Cădeau pe aurul Învins,

Mari cataracte-apăsătoare,

Perdele de cristal sever,

Se suspendau, strălucitoare,

Pe-nalte ziduri de mister.

Nu arbori, mîndre colonade

La ţărm de lacuri strălucind,

Unde gigantice naiade

Păreau femei In val de-argint.

Largi ape-n unduiri albastre,

Cu maluri verzi-trandafirii,

Călătoreau spre zări sihastre,

într-ale lumilor vecii;

Erau comori nemaigindite,

Talazuri magice; erau

Oglinzi imense, ameţite

De tot ce-n ele ameţeau!

Gangi taciturni mişcînd azururi

Urcau al cerului neant,

Vărsînd averea lor de-a pururi

Abiselor de diamant.

Zidar de feerii astrale,

Făceam s-alunece uşor

Printr-un tunel numai opale

Oceanu, -acum ascultător;

Şi totul, chiar culoarea neagră,

Lucios era şi iriza

Iar slava-şi incrusta întreagă

Lumina ce cristaliza,

Şi nici un soare şi nici stele

Nu s-arătau pe-un cer de gind

Spre a ilumina acele

Minuni prin ele luminînd!

Peste tărîmul de himere

Plutea (ce lucru nou, cumplit,

Nu pentru-auz, pentru vedere!)

Tăcerea timpului oprit.

MACINI PARIZIENE

Cu ochii plini de-aşa bogate

Minuni, clnd vieţii m-am redat,

Mizera mea realitate

tn inimă mi-a implintat.

Cuţitul grijilor; funebre

Se auzeau bătăi de ceas,

Iar cerul sur vărsa tenebre

Peste pămlntul fără glas.

De la cazărmi s-aude a goarnei deşteptare

Iar dimineaţa suflă cu vintu-n felinare.

E ora clnd, cuprinşi de pornirile acele,

Adolescenţii-n vise aleargă după iele;

Cind, ca un ochi rănit ce palpită-n agonie,

Pe albul zilei lampa-i o pată singerie;

Clnd trupul de putere şi sufletul de vis

Se-ncaieră ca steaua cu zorii-n cer deschis.

Cum un obraz In lacrimi e-atins de-un vint hoinar,

Văzduhul se sărută cu duhuri ce dispar,

E frînt de scris poetul, amanta de amor.

Din hornuri, ici şi colo, ies fumuri, lin izvor;

Femeile de stradă cu vinete pleoape

In somn stau împietrite, ca împietrite ape,

Iar cele cerşetoare cu sini de viaţă seci,

Suflă-n cărbuni şi suflă în degetele reci.

E ceasu-n care frigul şi aspra sărăcie

Durerea la lehuze o fac mai grea să fie;

Ca un oftat ce-1 curmă un val de singe roş

E spintecată picla de-un strigăt de cocoş;

Şi ceaţa ca o mare îneacă edificii

Pe cind murinzii-n gheara adincilor ospicii

Îşi horcăie suflarea din urmă ca pieriţi.

Se-ntorc destrăbălaţii acasă istoviţi.

tn timp ce aurora pe cheiurile Senei

in roz înveşmîntată se-nchipuie alene,

Parisul se trezeşte, bătrin ce nu aşteaptă,

Uneltele-şi încearcă şi apoi intră-n faptă.

SUFLETUL VINULUI

Cinta din suflet vinul în seara încetată:

«Biet om, o vorba, iată, mă chinui să-ţi şoptesc;

Butelia mă-nchide, sub ceară, sigilată,

Dar chipul meu spre tine-i cu zîmbetul frăţesc.

Ştiu bine cită muncă, ce rîuri de sudoare

S-au dăruit colinei sub soarele-arzător

Spre-a mă rodi tulpina ca tainică licoare,

Ci fi-voi pentru toate din plin răsplătitor.

Fiindcă ce plăcere să fiu băut cu sete

De lucrătorul zilnic în trudă istovit,

S-alunec pe gltleju-i în desmierdări încete:

In trupul său mai bine-i ca-n beciul amorţit.

Auzi in sărbătoare cum cîntecul răzbate

Şi susurînd speranţa in mine s-adunînd?

Cu toţi ai tăi la masa cea plină de bucate

Mă veţi sorbi cu poftă, mă voi preface-n gînd.

Femeia-ţi va fi mindră şi-avînd in ochi îndemnul,

Odraslei tale da-voi puteri ca-n proaspeţi zori

Lui, mic atlet al vieţii, voi fi ca untdelemnul

Ce oţeleşte muşchii la marii luptători.

Voi stărui în tine, ambrozie cerească,

Săminţă aruncată de-Acel Semănător,

Ca din iubirea noastră poezia să-şi ivească

Cea floare fără umbră urcind spre Creator.

VINUL PETICARILOR

peticar apare, mişcindu-se încet,

De unul singur, planuri

Dictează legi sublime şi jurăminte,-apoi

Pe cei loviţi i-alină, izbeşte in> «V*:

Şi sub adinca noapte cu splendid talda

Se-mbată de minunea propnulm său destin.

Da, oamenii aceştia, sărmani cit nu se P<»te'

Sunt deşelaţi de vîrstă, de tot^e-au dus in spate,

Sub maldăre de zdrenţe tîrind un trup ucis.

Imundă vărsătură a marelui Paris.

Se-atorc tîrind cu dinşii un damf de vinuri pnjste

Cu alţi bătrîni, prieteni de cînd av i fosUa^oaste.

Păr alb, mustăţi enorme ca steagun a irnind,

Flori, arcuri triumfale şi prapure m vint,

Ca-ntr-o solemnă vrajă apar în faţa lor.

Şi in orgia-aceasta cu luminos decor

De surle, tobe, soare şi strigăte durează

Poporului izbindă şi dragoste vitează!

CHARLES BAUDBLAIRE

La fel ca-n Omenirea cu sufletu-i frivol

Vinul se schimbă-n aur, strălucitor Pactol;

El cintă prin gitlejuri tot ce nu s-a cîntat,

Prin darurile sale domnind cu-adevărat.

Spre-a îneca durerea acestor blestemaţi

Bătrîni în suferinţă şi care mor uitaţi,

Căindu-se, Cel Veşnic, un somn le-a dat, cu har

Iar omul le-a dat Vinul, prea-sfîntul fiu solar!

VINUL

VINUL ASASINULUI

Da, mi-a murit nevasta! ^j

De-acum pot bea pină ce crăj,.*

Cind mă-ntorceam de la adăj>'

O, moară parcă-i era gura.

Precum un rege,-s fericit;

E cer albastru,-i cald şi bine,

Ca-n vara ceea cind in fine

De ea m-am fost îndrăgostit.

Mă sfişie o Cwte-adîncă!

Şi-atita vin mi-ar trebui

Spre a o stinge, cit ar fi

Să-ncapă-n groapa ei, şi încă!

Am îmbrîncit-o-ntr-o fînîînă

Şi pietre-am prăvălit pe ea

Spre a o-nghite bezna grea —

Aş vrea s-o uit, c-a fost

După atitea jurăminte

Ce nu le poţi călca, de-amor,

Şi fiindcă nu-mi era uşor

Să n-o mai văd ca mai nainte,

De-o întîlnire m-am rugat,

La inserat pe-o stradă-obscură:

Veni! nebună creatură!

Nebuni toţi suntem, de legat!

Era frumoasă ca o ceaţă,

Chiar dacă obosită! Eu

Prea o iubisem, şi cu greu

I-am spus: Desparte-te de viaţă!

Aice nimeni n-o să-mi placă:

Beţivi stupizi ce n-au visat

In nopţi bolnave de păcat

Din vinul lor un giulgiu să facă!

O hidă gloată-n nesimţire,

Precum maşinile de fier!

Nicicînd nu voi putea să-i cer

Să inţeleagi o iubire

Cu negrele-i dorinţi duioase,

Cu-alaiut ei drăcesc, o lavă,

Cu lacrimi-rîu şi cu otravă,

Cu scrîştiete de lanţ si oase!

— Acum sunt liber, singur sint

Şi mort de beat voi fi diseară,

Nepăsător, a multa oară

Mă voi întinde pe pămînt

Şi voi dormi precum un ciine!

Ci poaie-un car Împovărat

Ori un vagon neaşteptat

Vor trece-n vuiet peste mine,

Să-mi sfarme ţeasta-n plină ură

Sau să mă rupă-n două, eu

Mi-oi bate joc de Dumnezeu,

De Drac şi Cuminecătură!

VINUL SINGURATICULUI

Privirea care cheamă a unei curtezane,

Ce ne pătrunde-n suflet, Îmbietoare rază

De lună, cînd pe lacuri dalei scânteieri aşază,

Scăldindu-şi frumuseţea in ape diafane,

Bănuţii-n care încă mai speră jucătorul,

Al blîndei Adeline sărut răscolitor,

Şi muzicile care, adinei ca un fior,

In inimi, de departe, ne reaprinde dorul,

Decit acestea toate, butelie adîncă,

Mai scumpă-mi eşti, balsamu-ţi l-îmbogăţeşte încă

Şi mîngîie visarea poetului în zori;

Tu, viaţă, tinereţe, speranţe-i dai, mindrie,

— Comoară-n veci aprinsă celor în sărăcie,

Făcindu-ne asemeni cu zeii-nvingători!

BEŢIA ÎNDRĂGOSTIŢILOR

Splendid văzduhul! iar noi sprinteni,

Fără de frîu, zăbală, pinteni,

Ne avîntăm călări pe vin

Spre-un cer feeric şi divin!

Iubindu-ne: doi îngeri puri,

Suntem ai marii aventuri,

Care ne-absoarbe, sfînt voiaj

Spre-adîncul zărilor miraj.

Uşor pe aripi legănaţi

De mult dorita-nvîrtejire,

In patimă îngemănaţi

Zburăm, o, sora mea, în fire

Făr' de răgaz mai către astre,

Spre raiul visurilor noastre!

PIERZANIA

Fără de preget, Dracul, cu gindu-i mă-nconjoară,

Pluteşte imprejuru-mi ca boarea nevăzută,

îl sorb şi-mi simt plăminii in flacăra-i amară,

Umplindu-mi-i o poftă etern reîncepută.

Şi, cunoscînd adinca-mi iubire pentru Artă,

Mi-apare-n chipul unei femei desăvîrşite,

In suflet îmi pătrunde, acum deschisă poartă,

Obişnuindu-mi firea cu marile-i ispite.

De-a Domnului privire departe mă alungă,

Urîtu-i o cîmpie cu-nveninată dungă

Iar paşii-s grei de trudă, privirile mă dor,

Veşmintele-mi sunt zdrenţe in singerarea rănii,

Abia mă port prin rele care mă-mpart, mă vor

Sub arma nemiloasă a veşnicei pierzănii!

O MARTIRA

Printre sticluţe, stofe şi horbote-nspumate

La mobile tronînd in clar-obscur,

Printre statui, tablouri şi rochii parfumate

în falduri dulci tăcerii dimprejur,

în aerul de seră din calda încăpere

Cu-n iz de nemişcat apăsător,

Şi unde,-n vaze, jerbe lipsite de putere

Abia simţit se tînguie şi mor,

Zace-un cadavru sumbru, decapitat, pe perne,

Vărsînd un abundent şi viu şuvoi

Gilgiietor de singe ce-n pînze se aşterne

Cum apa într-o pajişte de soi.

Ca năluciri, ce-n umbră stau palide şi-aşteaptă

Să intre in privire şi-n tăceri,

Cu-ntunecata-i coamă de păr şi făr' de şoaptă,

Bijuterii bogate-n adieri,

Pe masă tace capul! un trandafir sălbatic

Din trupu-i rupt zvîrlit pentru vecii,

C-o uitătură pală spre un hotar noptatic,

Tulburător, din ochii tulburii.

Pe pat, cu nepăsare, gol, trupul îşi desface

Nestingherit misterele deplin,

S-abandonînd acelei reci frumuseţi, şi zace

într-un fatal, definitiv destin;

Ciorapii roz, cu puncte de aur, pe picioare

Perfect întinşi, o amintire par,

Iar jartiera strinsă, un dor secret ce doare,

O zare diamantică-n calvar.

Singurătatea asta, ciudata ei măsură,

Şi un portret înalt pătruns de vis,

Cu ochi sfidînd ca mîndra lui făptură,

De-o dragoste vorbesc şi de-un abis,

De vinovate jocuri şi de petreceri stranii:

Săruturi in voluptuos păcat,

Ce bucurau tot roiul de îngeri în pierzanii

Dansînd între perdele la-nserat.

Şi totuşi, privind forma firavă şi plăcută

A umărului în conturul frint,

Şi coapsa mult subţire, şi talia-absolută

Ca o reptilă-n clipa de avînt,

Se vede frăgezimea-i! — Dar sufletul de jale,

Simţirea-i in plictisul otrăvit,

Căzut-au pradă haitei de pofte infernale,

Alunecînd mereu, de neoprit?

Bărbatul crud pe care ascunsa ta iubire

Sâ-1 sature in viaţă n-a putut

Şi-a împlinit pe trupul inert, ieşit din fire,

Dorinţa-i arzătoare cum a vrut?

Răspunde, hoit impudic! tu, cap cumplit, hai, spune,

De pletele-ţi te-a prins şi, tremurînd,

Te-a ridicat de-odată spre a-şi lipi nebune

Buzele lui de buzele-ţi tăcînd?

— Departe-acum de lumea, in felul ei, barbară,

De-orice judecător prea curios,

Poţi odihni in pace, cum ai trăit, bizară,

Dormi In mormintul tău misterios;

Fugar iţi umblă soţul; ci somnul i-1 veghează

Eterna ta fiinţă, gînd în stea;

Şi el, fără-ndoială, spre tine-ngenunchează

Şi pin' la moartea-i va îngenunchea.

FEMEI OSlNDITE

Lungite pe nisipuri, o turmă ce gindeşte,

îşi aţintesc privirea spre zările de mări,

Dorindu-se cu pulpe şi miini prea-omeneşte,

Cu dulce lîncezeală şi-amare-nfrigurări.

Mărturisindu-şi taine, mereu Îndrăgostite,

Cutreieră prin crînguri, la murmur de izvor,

Îşi amintesc pruncia iubirilor ivite,

Şi sapă-n coaja verde un semn despre amor,

Sau trec, In ascultare, precum călugăriţe,

Spre stîncile pe unde vedenii bîntuiesc

Şi unde sfint Antoniu văzu acele-arşiţe

De sini superbi, tentaţii ce doruri înfloresc.

Ori merg in licărirea răşinilor aprinse,

In scorburile mute,-n păgine văgăuni,

Chemindu-te, o, Bachus, de ritul lor încinse,

Tu, care, nebunia, etern le-o incununi.

Iar altele,-ascunzîndu-şi sub glugă pocăinţa,

Păstrează-n dedesubturi un bici cu-ardoare strins,

Şi-n nopţile pădurii işi liniştesc fiinţa

C-o spumă de plăcere, cu-al zbuciumului plins.

O, voi, fecioare, demoni, voi, monştri ori martire,

Voi, spirite alese natura infruntind,

Satirilor asemeni şi-avînd spre cer pornire,

Voi lăcrămind vieţii, voi chinuind un gînd,

în iadul vostru, iată, pătrund, şi omeneşte

Vă plîng, surori de chinuri, cu sufletul durut,

Căci vă cunosc tristeţea şi-ardoarea ce vă creşte,

Şi urnele iubirii ce-n inimi le-aţi umplut!

CELE DOUA SURORI

Orgia şi cu Moartea sunt blindele prezente

Mult darnice-n săruturi, cu trup de taine plin,

Al căror pintec pururi virgin, drapat în zdrenţe

N-a cunoscut prin vreme al naşterilor chin.

Poetul rupt de lume, in ale lui demenţe

Infernului promisul, curtean fără destin,

îşi află în morminte şi-n lupanar esenţe,

Şi, fără remuşcare, un pat neasasin.

Alcovul şi coşciugul, bogate in blesteme,

Ne dau, pe rînd, ca două prea-gemene surori

Plăceri spăimîntătoare şi dulcile orori.

Cind mă îngropi, Orgieî vrea trupu-mi să te cheme!

Tu, Moarte, cînd veni-vei să-ti altoieşti, frumoşi,

Pe mirţii săi de-o clipă, eternii chiparoşi?

IZVORUL DE SÎNGE

Adeseori Imi pare că sîngele in vine

Ca un izvor se zbate în ritmice suspine,

L-aud cu limpezime izbind in clipa vană,

Dar în zadar mă pipăi, nu pot să dau de rană.

El trece prin cetate ca prin cîmpii destine

Şi, prefăcînd pavajul în insule divine,

La toţi le stinge setea ce-i bintuie, duşmană,

Imprumutind naturii culoarea lui umană.

Şi uneori rugat-am un vin de nobil soi

O zi măcar să-mi stingă durerilor noianul,

Dar vinul face ochiul mai clar, mai fin timpanul;

Am căutat uitarea în dragoste apoi:

Ea insă-i pentru mine un pat de spini şi birfe,

In care-mi sorb paharul nesăţioase tîrfe!

ALEGORIE

E o femeie mîndră, de-aleasă frumuseţe,

Ce-şi moaie în pahare a pletelor mîndreţe,

Otrăvuri amoroase de prin spelunci sordide

Pe pielea-i, precum bronzul, alunecă livide.

Cu Moartea nu discută, iar de Orgie-şi ride:

Doi monştri peste lume cu chipurile hîde,

Ci-n jocul lor bezmetic şi-adinc primejdios

N-au Îndrăznit să muşte din trupul majestos.

E pasul ei de zee, de leneşă sultană,

Plăcerilor se-nchină ca o mahomedană,

Şi-n braţele-i deschise, cu sînii-n fericire

Aşteaptă, cu privirea, întreaga omenire.

Fecioară pururi stearpă, ea crede cu tărie

Că pentru mersul vieţii e ca lumina vie,

Şi-a trupului splendoare cu cerul se străluce,

Şi stînd lingă păcate iertarea le-o aduce;

Nici Iad, nici Purgatoriu in inimă nu poartă,

Iar cînd va fi să intre pe-a Veşniciei poartă,

O să primească Moartea şi negrele-i cîntări

Ca pruncul: cu blindeţe şi fără remuşcări.

BEATRICE

Prin locuri de cenuşă, pustii, fără verdeaţă,

Cind mă plingeam naturii de amărita-mi viaţă,

Şi rătăceam bezmetic în al durerii val

Pe inimă-ascuţindu-mi din gînduri cel pumnal,

Văzui în plină-amiază cum tunete s-adună,

Asupra-mi cum coboară de-odată, din furtună,

Un nor purtînd o ceată de demoni bîrfitori,

Piticilor asemeni, voit iscoditori.

Uitîndu-mi-se-n faţă cu scirbă-n ochiul hid

Aşa cum trecătorii de vrun nebun îşi rid; Da, ii vedeam, spre mine rinjind cum nu sepoate,

Schimbind intre ei semne apoi şi dindu-şi coate:

— «Priviţi pe îndelete această pocitură

Pe Hamlet imitindu-1 cu palida-i statură,

Cu păr de vrăjitoare, cu ochiul repulsiv,

Ce milă să-ţi inspire asemenea beţiv,

Zevzec de rasă mare, bufon fără pereche

Şi care-şi joacă rolul, aşa, după ureche,

Cu aiureli anoste viind inima să-nmoaie

La vulturi şi la greieri, la flori şi Ia pîraie,

Iar noi, chiar noi, prea meşteri la astfel de braşoave,

Să-1 ascultăm strigindu-şi trăsnitele-i iznoave?»

Aş fi putut — mindria-mi, cit muntele de plină,

li domina pe demoni şi vorba lor venină —

Să-ntorc în nepăsare iar fruntea suverană

De nu zăream deodată în ceata lor golană

— Şi soarele, o, Doamne, cum nu s-a prăbuşit! —

Pe-a inimii regină, pe care-o am iubit,

Cu demonii rizîndu-şi de neagra-mi Întristare

Şi mai şi dăruindu-i cu dezmierdări murdare.

O CĂLĂTORIE IN CYTHERA

tnaripatu-mi suflet preafericit să zboare,

Rotea domol in preajma înaltului catarg;

Corabia, sub cerul senin, plutea in larg

Asemeni unui înger înamorat de soare.

— Ce insulă-i aceasta, tristeţilor ursită?

— Cythera e! faimoasă prin cîntecele ei,

Un Eldorado, visul bătrinilor holtei,

Acum adine pustie, cu zarea-nvăluită.

— O, insulă de taine, cu sărbători-minune,

A Venerei fantomă, superbul antic chip,

Peste-ale tale ape, arome-1 întruchip

Şi ne pătrunde-n suflet spre-a nu a mai apune.

Tărim cu mirţi in valuri şi ierburi înflorite,

Tu, care pretutindeni eşti adorat in veci

De inimi in suspine, tu, care nu te treci

Ca fumul de tămiie peste grădini vrăjite,

Sau precum uguitul hulubului-iubire;

— Cythera nu mai este decit un chip amar,

Deşert stincos şi sumbru, cu ţipete-n calvar...

Şi totuşi ceva straniu lovi a mea privire!

Dar nu era vrun templu in umbră şi verdeaţă,

Spre care preoteasa zeiţei, printre flori,

Se strecura cu trupul invîlvorînd fiori,

Sub rochia-i desfăcută de briza îndrăzneaţă;

Căci, ţărmul, cind s-atingem cu prova navei noastre,

Şi pinzele-i umflate dlnd spaima-n păsări-mii,

FLORILE RXULUI

Sus, o spinzurătoare văzurăm, ca-n stihii:

Un chiparos ce urcă grav braţele-i sihastre.

Mari corbi, şi ciori, şi ulii, ca harpiile îlămînde,

Rupeau cu-nverşunare din hoitul spînzurat,

Crud infigindu-şi pliscul ca pe-un cuţit spurcat

In cea putreziciune de cărnuri sîngerînde.

Ca două găuri ochii, din burta spintecată,

Pe coapse, maţe-n valuri alunecau lucios,

Şi ghiftuiţi, călăii, cu ciocul lor scirbos

Castraseră scheletul de bărbăţia-i toată.

Jos, se-adunase-o haită de fiare-n neputinţă:

Priveau în sus cu bale, se agitau urlînd;

In mijloc cea mai mare, de poftă tremurînd,

Părea un gide,-n preajmă cu cei de o fiinţă.

Fiu al Cytherei mindre ce n-a gustat frămintul,

Tu sufereai acestea drept ispăşire grea

A riturilor care şedeau sub neagră stea,

Păcate care, toate, ţi-au interzis monnîntul.

Tu, spînzurat ridicol, durerile-ţi mă-ncearcă!

Şi simt, privindu-ţi hoitul sub razele fierbinţi,

Cum, valuri, urcă greaţa oprindu-mi-se-n dinţi,

Un fluviu lung de fiere ce-n mine se descarcă.

In faţa ta, biet diavol în amintiri închis,

Simt iar mulţimi de pliscuri şi fălci de sfîşiere

A' hulpavelor păsări şi-a' negrelor pantere

Ce-mi bintuiră carnea, un groaznic paradis.

— Era un cer de vrajă şi-o mare azurie,

Dar pentru mine totul doar negru-sîngeriu,

Şi inima ascunsă, ca într-un văl pustiu,

Trăia nefericită această-alegorie.

în insula ta, Venus, un simbol mi-am ivit:

Spinzurătoarea care îmi leagănă-aparenţa;

— O, Doamne! dă-mi puterea iubirii şi ardenta

Să-mi pot privi şi cuget şi trupul, neştirbit!

AMORUL ŞI CRANIUL

Amoru-i aşezat pe craniul

Bietei umanităţi,

Ca pe un tron, şi rîsu-i straniu

Răsună în cetăţi,

Suflînd voios rotunde bule

Uşor le-nalţă-n cer,

Ca alte lumi, la fel credule,

Să-nchîpuie-n ether.

Plăpîndul glob cu strălucire

Se-avîntă-n falnic zbor,

Spărgîndu-şi sufletul subţire

De aur visător.

Aud la orice glob cum ţeasta

Se văietă gemînd:

— «Ridicolul din joaca asta

Sfîrşit va fi, şi cînd?

Căci tot ce gura ta arzindă

Distruge-n preajma sa

E mintea mea de-nalt flămindă

Şi singele-mi de stea!»

LEPĂDAREA SFÎNTULUI PETRU

Ce face Domnul, oare, cu valul de-anateme

La îngerii din preajmă-i urcînd dinspre pămînt?

Ca un tiran, de chefuri prea îndelunge frînt,

Adoarme-n legănarea cumplitelor blesteme.

O simfonie pare noianul de suspine,

Mereu îmbătătoare pentru acei din cer,

Cărora-n sîngerafe se-nchină cei ce pier,

Ci ei doresc întruna cîntările-asasine!

— O, Christ, reaminteşte-ţi a lacrimei Grădină,

Unde cu-nfrigurare rugai pe Cel-de-sus,

Cel ce fără de milă la chinuri te-a supus

Rîzînd la răstignirea-ţi de groaza morţii plină.

Cînd ai văzut că-ţi scuipă atunci dumnezeirea

Străjerii şi rîndaşii, lumina-ţi pîngărind,

$i spinii, drept cunună, în roşu se ivind

Pe bolta frunţii-n care gîndiseşi Omenirea,

Si cînd apoi se frînse a trupului povară

Iar braţele-ţi întinse pe lemn se nemişcau,

Cînd chipul tău sudoarea şi sîngele-1 brăzdau

Fiind în faţa gloatei o ţintă de ocară,

Te mai gindeai tu, oare, la cele zile faste

Cînd, spre-a-mplini Cuvîntul din veci, ai fost venit

Călare pe asinul cel blind, şi-mpodobit

Cu flori îţi era drumul de paşnica ta oaste,

Sau cînd, plin de speranţe, în brava ta mînie,

Ai alungat zarafii din templul profanat,

Fiind stăpîn, în fine? Şi-n pieptu-ţi a intrat

Mustrarea mai nainte ca lancea să-1 sfîşie?

— Din lumea-n care fapta nu-i soră cu visarea,

Desigur, eu pleca-voi fără păreri de rău;

Putea-voi trage spada, cînd spada mi-e călău!

S-a lepădat şi Petru de Christ... i-aprob trădarea!

ABEL ŞI CAIN

Neam a' lui Abel, te ghiftuieşte,

Domnul spre tine e zîmbitor,

Stirpe-a lui Cain, ticăloşeşte

Şi mizerabil trăieşti şi mori.

Neam a' lui Abel, a ta jertfire

Lung, Serafimii, a desfătat!

Stirpe-a lui Cain, in chinuire

Fără de capăt ai sîngerat!

Neam a' lui Abel, petreci în bine

Precum o turmă-n pajişti de cer;

Stirpe-a lui Cain, foamea in tine

Cîine-i, ce urlă prins de hingher.

Neam a' lui Abeî, dulce ţi-e traiul,

Dulce căminul patriarhal;

Stirpe-a lui Cain, negru ţi-e raiul,

Tremuri prin peşteri sărman şacal;

Neam a1 lui Abel, cale deschisă!

, Auru-ţi creşte şi mai bogat,

Stirpe-a lui Cain, inimă-aprinsă,

Rămii la pofte neîmpăcat.

Neam a' lui Abel, crezi, ie îmbată,

Ploşniţe grase-n mii de păduri!

Stirpe-a lui Cain, veşnic damnată,

Te înconjoară zările suri.

II

Ah, neam a' lui Abel, hoitul tău va să

Pururi îngraşe solu-aburind!

Stirpe-a lui Cain, nicicum la masă,

Nu, datoria nu s-a sfîrşit,

Neam a' lui Abel, iată-ţi ruşinea:

Lancea o-nvinge parul plebeu!

Stirpe-a lui Cain, nalţă-ţi minunea:

Din tronu-i zvîrle-l pe Dumnezeu!

LITANII CÂTRE SATAN

O, tu, ce între îngeri, eşti cel mai învăţat

Şi mai frumos, de soartă şi laude trădat,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Prinţ izgonit din ceruri, rămas nedreptăţit,

Şi care, — nvins, de-a pururi, te-nalţi mai oţetit,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce ştii totul, rege al celor din-desubt,

Vindecător al lumii cu sufletul abrupt,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care iei leprosul, hulitul şi proscrisul

Şi cu a ta iubire le-nchipui paradisul,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu, cel mereu al Morţii, preamărea ta iubită,

Ai izvodit Speranţa, nebuna fericită,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce calmezi privirea celui pe eşafod,

Dispreţuind tăcerea prostitului norod,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care ştii acele tărimuri cu ispite,

In care-ascunde Domnul comori nemaizărite,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce cu ochiu-ţi ager pătrunzi în arsenale

Unde, in mari adîncuri, dorm neamuri de metale,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce ascunzi cu mina genuna pinditoare,

Cînd somnambulul trece pe streşini fără soare,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care in mod magic mlădii bătrîne oase,

Cînd e zobit beţivul tîrziu în nopţi ceţoase,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care pe cel şubred îl scapi de suferinţă,

Şi-i pui trăgaciul armei în mînă cu ştiinţă,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care-ai pus pe fruntea lui Cresus cel mirşav

Pecetea-ţi de putere şi-a aurului brav,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce iveşti in ochii fecioarelor crescind

Poftirea spre amorul de trupul lor flămînd,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Toiag celui ce fuge şi far născocitor,

La sprînzuraţi duhovnic şi la uneltitori,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tată-adoptiv al celor ce Domnu-a vrut să fie

Goniţi din raiul veşnic, in neagra lui minie,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

RUGĂ

Mărire, slavă, ţie, Satan, in înălţimi,

Unde-ai domnit o dată, precum şi-n adîncimi,

Unde visezi în tihnă şi nesupus Căinţii!

Ia-mi sufletul aproape sub Pomul Cunoştinţii,

Spre a te admirare şi-a aştepta o zi

Cind fruntea-ţi ca un templu de ramuri va-nflori!

MOARTEA

MOARTEA ÎNDRĂGOSTIŢILOR

Paturile noastre fi-vor parfumate,

Şi adinei divane sugerind morminte,

Flori pe etajere murmurînd, ciudate,

Despre alte ceruri tainice cuvinte.

Ultima căldură risipind, curate

Inimile noastre, două facle sfinte,

împărţi-vor dubla lor paliditate

Sufletelor noastre năzuind fierbinte.

Fi-va roş amurgul in mistere-albastre,

Naltă fulgerare, unică spre astre

Expirarea noastră plină de-amintiri;

Mai apoi un tnger va deschide uşa,

Vrînd să reînvie fostele iubiri,

Din oglinzi tăcerea şi din noi cenuşa.

MOARTEA SĂRMANILOR

Doar Moartea ne alină şi, vai, ne-mbărbătează

Ea singura nădejde in zarea vieţii dură;

Ne-nalţă şi ne-mbată: grozavă băutură,

Şi inima ne-o creşte, spre înc-o zi, vitează;

Ea-i calea prin furtună şi prin zăpezi: nimbează

Lumina chemătoare cu fără de măsură:

Vestitul han aşteaptă cu blinda lui căldură

Cu cina şi odihna, cu liniştea sa trează;

Ea-i Îngerul puterii şi-n mîini magnetic ţine

A' somnului dorinţe, a' visului ruine,

Dind aşternut spre pace acelor mulţi şi goi;

E-a zeilor izbindă şi misticul hambar e,

Celor sărmani o ţarâ-i şi fără de hotare,

E poarta larg deschisă la cerurile noi.

MOARTEA ARTIŞTILOR

Cit va mai fi nevoie să sun din zurgălăi

Şi fruntea să ţi-o mingii mereu, caricatură?

Ah, să ochesc adincul din mistica-ţi natură

Săgeţile-mi de suflet nerătăcind pe căi!

Ne istovim din suflet acele ascunse văi

Spre-a dărima minciunii greoaia armătură

Şi-a contempla in voie sublima Creatură

Al cărei dor ne arde: tăcute vîlvătăi!

Ci sunt artişti ce-adună nemăsurat orgoliu:

Clnd Idolul vreodată ei nu şi l-au ivit

îşi bat cu pumnii pieptul de spaime bîntuit,

Nădăjduind s-ajungă în sumbrul Capitoliu!

Doar Moartea, fără preget, precum un proaspăt soare,

Le va-nflori din creier ideile arzătoare!...

SFlRŞITUL ZILEI

Sub palida lumină rară

Viaţa-şi face dansul-chin,

Impudică ţipînd, barbară,

Cînd, dinspre zările-n declin

Ca un alint soseşte seara

Şi scade foamea potolit,

Şterglnd ruşinea şi ocara,

Poetu-şi zice: «în sfîrşit!

Suflet şi oase obosite,

Doriţi odihna-n timpul stins;

Precum de-a morţii dulci ispite,

Pe spate m-aş lăsa întins,

Şi-n văluri, din răcori urzite,

M-aş da tenebrelor, învins!»

VISUL UNUI CURIOS

Lui F.N.

Asemeni mie şi tu, plăcerile durerii

Le ştii, şi-auzi in preajmă şoptind: «Ce om ciudat!»

— Parcă muream. Iubirea-mi s-amesteca tăcerii,

Iar groaza in dorinţă: chin dulce-mbrăţişat,

Tristeţea şi speranţa nerăzvrătind mizerii,

Cu cit fatalul ornic grăbea ca disperat,

Cu-atit avea tortura, parcă, dulceaţa mierii

Smulgindu-mă simţirii din lumea ce-am umblat.

Eram precum copilul in sala de spectacol

Urînd cortina scenei ca pe-un absurd obstacol...

Deodată, adevărul se revelă deplin:

Murisem fără veste şi-o Auroră-adincă

Mă-nvăluia. — Cum, Moartea e-atlta de puţin?

Cortina se-nălţase; eu aşteptam, ce, încă?

CĂLĂTORIA

Lui Maxime du Câmp

îndrăgostit, copilul, de-acele hărţi şi stampe,

Măsoară Universul cu-avîntul său de-a şti.

Ah! cît de mare-i lumea sub globul unei lampe!

Şi-n ochii amintirii ce mică poate fi!

Aşa plecăm, deodată, cu minţi învăpăiate,

Cu inimi de răscoală, cu suflet ameţit,

Ducînd spre zări, in ritmul talazurilor toate,

Nemărginirea noastră pe-oceanul mărginit.

Da, unii fug departe de-o patrie tirană,

Iar alţii de un leagăn îngrozitor; cîţiva

Magi înecaţi în ochii unei femei-satană,

înmiresmata Circe ce i-a robit cîndva.

Acum, spre-a nu-i preface din nou în aspre fiare,

Se-mbată în lumină, văzduh şi înserări,

Iar gerul ce-i cuprinde şi arşiţa ce-i doare

Şterg urmele lăsate de-acele sărutări.

Dar călători aievea sunt doar acei ce pleacă

Spre a pleca! sunt inimi uşoare ca un pai,

De-a lor fatalitate nu pot să se desfacă,

Si. fără-a şti pricina, îşi zic de-a pururi: Hai!

Cei cu dorinţi asemeni cu norii în plutire,

Visează, cum recrutul visează un asalt:

Plăceri nemaiştiute, imense,-n devenire,

Al căror nume nimeni nu 1-a ştiut vreodat'!

II

Ne-asemuim, eroare! c-o bilă ori sfîrlează

Ce se invîrt în cercuri; şi chiar adine dormind,

Ea, Curiozitatea, ne chinuie vitează,

Ca îngerul sălbatic un soare biciuind.

Ciudată soartă-n care o ţintă locu-şi schimbă,

Şi nefiind niciunde, e, poate,-n orice loc!

Cînd Omul, cu speranţa vorbind aceeaşi limbă,

S-alungă-n neodihnă către al său noroc!

Ni-e sufletul o navă spre ţărmul Icariei;

«Deschide ochii!», strigă pe punte-un glas amar,

Ci se aude altul, catarg al bucuriei:

«Iubiri... plăceri... mari glorii!» Blestem! E-o stîncă, doar!

Orice ostrov ce-n zare zimbind se întrevede,

Ne pare-un Eldorado de Soartă inventat;

închipuirea-şi varsă orgia-n care crede,

Ci-n dimineaţă-apare reciful blestemat.

O, biet îndrăgostitul de ţărmii lui himerici,

Cum poţi să-1 pui în lanţuri ori să-1 arunci în val

Pe-acest fără-de-seamăn izvoditor de-Americi,

Care, visînd, sporeşte amarul abisal?

La fel şi vagabondul ce prin noroi grăbeşte,

Cu nasu-n vînt visează un rai strălucitor,

Privirea lui vrăjită o Capuă iveşte

Oriunde-o candeluţă luceşte-ncetişor.

III

O, călători de vrajă! ce nobile istorii

Citim în ochii voştri ca mările de-adinci!

Deschideţi-vă scrinul bogatelor memorii,

Cu stranii juvaeruri de stele, ceruri, stînci.

Vrem să plutim şi fără vapori, şi fără vele!

Din inimile-temniţi urîîul ne-alungaţi,

Pe sufletele noastre, ca pînzele acele

Cu zările drept ramă, din amintiri, pictaţi!

Ei! ce-aţi văzut, ne spuneţi?

IV

«O, noi văzurăm astre

Şi valuri, şi, de-asemeni, lungi ţărmuri de nisip;

Şi, chiar loviţi de soartă, surprize ori dezastre,

Amară plictiseală ni se ivea pe chip.

A soarelui splendoare pe mări violacee,

Oraşele-n lumina tăcutului amurg,

Ne aprindeau în cuget acea dorinţă-zee

De-a ne-afunda în cerul spre care toate curg.

Cetăţi sclipind bogate, măreţe peisaje

Nu ne-au atras atîîa, chiar licărind mister,

Precum cetăţi de nouri in mişcătoare vraje,

Şi iarăşi mai departe, căci visuri noi ne cer!

Dorinţa împlinită adaugă dorinţă.

O, tu, dorinţă, arbor hrănit cu voluptăţi,

Cum scoarţa ta se-ngroaşă spre-a soarelui fiinţă,

Cum ramurile-ţi mîndre întind eternităţi!

Vei creşte pururi, arbor, în tot ui-tot mai spornic,

Mai nalt decît cypreşii? — Ci iată, noi am scos

Cîteva schiţe pentru albumul vostru dornic,

Fraţi ce găsiţi frumosul dincolo de frumos!

Am salutat pe cale şi idolii cu trompă

Şi tronuri podobite cu pietre de lumini,

Palate mari a căror neasemuită pompă

Pe toţi bancherii voştri i-ar duce la ruini;

Veşminte care pentru priviri sunt o minune,

Femei vopsindu-şi dinţii şi unghiile lungi,

Savanţi-jongleri cu şerpii in alintări nebune.»

Si mai departe, încă?

vi

«Sunteţi ca nişte prunci!

Spre-a nu uita un lucru, din toate mai de seamă,

Căci peste tot văzut-am, deşi n-am cercetat,

De sus în josul scării, de-a pururea infamă,

Ticăloşia-ntreagă a vechiului păcat:

Femeia, ce-ngîmfată, şi proastă, şi-n sclavie

Se-adoră fără zîmbet nu-n patul conjugal,

Bărbatul, despot hulpav, şi dur, şi-n preacurvie,

El însuşi sclav al sclavei, scursoare în canal;

Călăul ce rinjeşte, martirul care cade,

Serbările-nsoţite de-al sîngelui parfum,

Otrăvile puterii tiranilor dind roade,

Mulţimea-ndrăgostită de bice şi de scrum;

Religii, deopotrivă cu-a noastră, dînd năvală

Spre cerurile-nchise; Sfinţenia aflînd

In cuie şi-n păr aspru voluptuoasa fală,

Aşa cum delicaţii pe-un pat de puf visind;

Flecara Omenire, de geniul său beată,

Cu mintea-nceţoşată, strigînd la Dumnezeu

Si azi, la fel, nebună precum şi altă dată:

«Stăpîne, al meu seamăn, fii blestemat mereu!»

Şi ciţiva proşti, Demenţei, adoratori de vază,

Fugind din marea turmă închisă de Destin,

In opiul vast îşi află a veşniciei rază!

Acesta este-al lumii prea-trainic buletin.»

VII

Amare-nvăţăminte ne dă călătoria!

Atît de mică lumea şi monotonă; ieri,

Şi azi, şi mîine,-aievea ne e fotografia:

întunecată oază-n deşertul de dureri!

Să stai? Să pleci? Cum oare? Rămîi de poţi rămîne;

De trebuie, chiar pleacă. Fug unii ori s-ascund

Spre-a-şi înşela duşmanul care mereu stăpîn e:

Timpul! Dar iată alţii spre-al zărilor rotund

Fugind fără oprire: Jidov-rătăcitorul,

Şi-apostolii în groaza de-un retiar nebun,

Nimic nu le ajunge: nici trenul, nici vaporul;

Alţii ucid acasă, fără-a pleca la drum.

Cind pe grumaz, piciorul, i-1 vom simţi, şi vina

Va deveni speranţă, porni-vom cu avint,

Precum odinioară cînd se pleca spre China,

Cu ochii largi spre larguri, cu pletele în vînt,

Pluti-vom, deci, pe marea întinselor Tenebre

Cu inimi bucuroase de tineri avîntaţi ;

Nu auziţi, voi, glasuri vioaie şi funebre,

Chemind: «Veniţi, cei, care doriţi ca t mîncaţi

Din parfumatul Lotus! Acum este culesul

Fantasticelor fructe ce le-aţi dorit în vis;

Veniţi, să vă îmbete, azi, gustul lor, alesul;

Această după-amiază-i un infinit deschis!»

Ştiam al cui e glasul şi felul întrebării;

Din zări, Pilazii, iată, tind braţe către noi.

«Te-aşteaptă iar Electra», ne strigă-aceea cărei

Cîndva îi sărutasem genunchii amîndoi.

VIII

O, Moarte, este clipa! să ridicăm ancora!

E-o ţară plicticoasă, bătrîne căpitan!

De-i de cărbune cerul iar marea-şi umflă hora,

în inimi arde dorul, neprihănit elan!

Otrava ta ne-o toarnă: o bem fără de teamă!

In creier să ne ardă nestăvilit ecou,

Infern sau rai, totuna, cu-abisul lor ne cheamă!

Vrem doar Necunoscutului şi-n miezu-i ceva nou!

APUSUL SOARELUI ROMANTIC

O, Soarele, ce mîndru-i şi proaspăt cind răsare,

Explozie-n lumină, pe toţi îmbrăfişind!

— Ci fericit e cel ce cu dragostea Iui mare

Apusul i-1 admiră, chiar visul întrecind!

îmi amintesc de toate!... Flori, holde şi izvoare

Se prosternau sub ochiu-i, ca inima vibrind...

— Să alergăm spre zare, s-ajungem mai curind,

Spre-a-i prinde chiar şi raza piezişă care moare!

Dar ffi-am grăbit zadarnic la Zeul ce pleca;

Cu neoprire, Noaptea imperiu-şi aşeza,

întunecat şi straniu, mă-nfiorind în oase;

Duhoare de morminte plutea peste tăcere

Iar eu treceam pe margini de mlaştini, cu durere

Călcînd pe melcii umezi şi broaştele rîioase.

EPAVE

LESBOS

Rai de latine jocuri şi de plăceri eline,

Tu, Lesbos, cu săruturi legănătoare-n dor,

Ca razele de soare în dăruiri depline

împodobindu-ţi vremea cu nesfîrşirea lor,

Rai de latine jocuri şi de plăceri eline,

Tu, Lesbos, cu săruturi ca asprele cascade

Zvîrlindu-se-n plăcere spre hăurile adinei,

Şi, hohotind, aleargă ca tinere naiade,

Vijelioâse-n umbră, izbindu-se de stînci,

Tu, Lesbos, cu săruturi ca asprele cascade!

Lesbos, care protegui lascivele Phrynee,

Aici, unde suspinul suspine dă-n ecou,

Sus, astrele, cu Paphos, te-admiră şi seînteie,

Iar Venus e geloasă pe Sapho,-n gîndul său!

Lesbos, care protegui lascivele Phrynee;

Lesbos cu nopţi de calde sfirşeli în voluptate,

In care, cu ochi tainici, fecioare se uimesc

La fragedele trupuri cu fructe minunate

Pe care-n dulce pîrgă le-alintă şi-ndrăgesc,

Lesbos cu nopţi de calde sfîrşeli în voluptate;

Prin timp încrunte-şi Platon sprinceana austeră,

Iertarea ta stă-n taina bogatelor iubiri,

Regină pe-un imperiu ce-i fără frontieră

Posesiuni subtile in fără de sfîrşiri;

Prin timp încrunte-şi Platon sprinceana austeră.

Iertarea ta stă-n chinul ce ne-ntrerupt aşteaptă

Pe cei cu inimi-flăcări, in felul lor martiri

Ademeniţi de-un zlmbet, de-o zare intr-o şoaptă

Ca dinspre alte ceruri cu alte fericiri!

Iertarea ta stă-n chinul ce ne-ntrerupt aşteaptă!

Ce zeu din ceruri, Lesbos, ţi-ar judeca avintul

Spre-a-ţi umilire fruntea ce visului s-a dat,

Cind c-un clntar de aur ţi-ar măsura frămintul

Şuvoaielor de lacrimi ce-n mare le-ai vărsat?

Ce zeu din ceruri, Lesbos, Ji-ar judeca avintul?

Ce-i, oare, nedreptatea, şi ce-« dreptatea noastră,

Fecioare ce, cu faimă, aji înălţat un mit?

Ca orice crez, e sfintă aici iubirea voastră

Ce, peste Iad şi Ceruri pe sine s-a zidit!

Ce-i, oare, nedreptatea şi ce-i dreptatea noastră?..

Da, eu am fost de Lesbos ales, cu-a mea putere

Frumoaselor fecioare iubirea să le-o cînt,

Eu, care din pruncie ştiu negrele mistere

In care rls şi plînset e un amestec sfînt;

Da, eu am fost de Lesbos ales, cu-a mea putere.

Pe vîrful Leucate veghez de-atunci încoace,

Stind, trează santinelă, cu ochii-n depărtări

Spre-a desluşi fregata, catargile-i buimace,

Sub soare ori sub stele sosind cu-albastre zări;

Pe vîrful Leucate veghez de-atunci încoace

Să aflu dacă marea e binevoitoare

Şi-n valuri, ce suspină la vreme de-nserat,

De nu cumva aduce din aspra depărtare

Pe adorata Sapho ce-n moarte a plecat —

Să aflu dacă marea e binevoitoare !

Neasemuita Sapho, poetă şi iubită,

Ca Venus, mai frumoasă, cu palidu-i obraz !

Doar ea, cu ochii-i negri, de cearcăn şi ispită,

Pe-albaştrii ochi supune — ai zeei in extaz.

Neasemuita Sapho, poetă şi iubită!

Mai mîndră decît Venus ce zboară peste lume

Vărsînd întru vecie seninele-i culori

In marea-ndrăgostită de fiica sa din spume

Ce-şi străluceşte chipul de aur printre nori,

Mai mîndră decît Venus ce zboară peste lume!

— O, trista Sapho, moartă in zi de blasfemie

Cind, insultindu-şi cultul şi-al ritului său har,

îşi dăruise trupul: sublimă poezie,

Unuia ce păcatul i-a răsplătit cu-amar;

O, trista Sapho, moartă în zi de blasfemie!

Din clipa-aceea, Lesbos adine se lamentează,

Oricîte imne lumea-i Înalţă pentru veci,

Iar ţipătul durerii în noaptea pururi trează

Spre ceruri îl aruncă din ţărmurile-i seci,

Din clipa-aceea, Lesbos adine se lamentează!

FEMEI BLESTEMATE

DELFI'IA Şl IPOLITA

In palida lumină a lămpilor tînjite,

Acolo, între perne scăldate în parfum,

Visează Ipolita la-mbrăţişări flămînde,

îndepărtînd perdeaua candorilor de fum.

Ea caută cu ochii, ca-ntr-o înceţoşare,

Spre-al nevinovăţiei cer blînd, îndepărtat,

Precum drumeţu-ntoarce privirea-n înserare

Să vadă iar seninul sub care a umblat.

Pe genele-i răsfrînte dulci lacrimi lenevoase:

Uimirea, voluptatea in adîncit fior,

Şi braţele, ca arme învinse, le lăsase;

Firava-i frumuseţe se-mpodobea cu dor.

De bucurie plină, la poalele-i lungită,

Cu ochii de văpaie, Delfina o pindea

Ca fiara ce veghează la prada-i potolită,

Ce, mai intîi cu dinţii, o sîngerase, ea.

Vînjoasa frumuseţe sta in genunchi in faţa

Aceleia fragile, sorbind-o din priviri

Precum, izbînzii, vinul, tăcerea ei, semeaţă,

Cu-ntreaga sa făptură dorindu-şi mulţumiri.

Şi caută in ochii prea-palidei victime

Acea cîntare mută pornită din plăceri,

Şi-acea recunoştinţă în formele-i sublime,

Ivită de sub pleoape, suspin în adieri:

— «Oh, scumpă Ipolita! ai înţeles acuma

De ce nu trebuieşte să dărui nimănui

A frumuseţii floare şi s-o fereşti de bruma

Şi vînturile toamnei ce ne izbesc tehui?

Săruturile mele sunt dulci efemeride,

Care alintă-n taină mari lacuri de azur;

Bărbatul, cînd sărută, e aspru şi avid e,

Şi carnea-ţi răscoleşte cu plugu-i bont şi dur,

Şi trece peste tine ca vite de povară:

Bieţi cai şi boi trăgîndu-şi prin târnă drumul greu...

O, scumpă Ipolita! Minune-n primăvară,

Tu, gind şi-ntruchipare mă oglindind mereu,

Intoarce-ţi către mine privirile-nstelate!

Balsam divin surîsu-ţi, o, cum m-ai ferici,

Ţi-aş dezveli ascunse plăceri nemaiumblate,

£i-n visul fără margini visind te-aş adormi.»

Ci, Ipolita, fruntea, şi-o înălţă, frumoasă:

— «Ah, nu sunt o ingrată şi nu te osîndesc,

Delfino, insă sufăr, neliniştea m-apasă

Ca după un teribil nocturn ospăţ. Simţesc

In mine cum s-adună tăcute spaime grele,

Fantome negre-n cîrduri, ca negre remuşcări,

Ce vor să mă alunge pe drumurile-acele

Jur împrejur închise de sîngerînde zări.

Cumva, făcut-am astăzi ceva nelegiuire?

Explică-mi tulburarea şi spaima ce mă prind,

Cînd îmi şopteşti: «O, înger!», parcă îmi ies din fire

Şi totuşi îmi simt gura spre gura ta cu jind,

Privirea ta îmi arde privirea, ca sărutul,

Tu, soră prea-aleasă, te voi iubi în veci,

Chiar de mi-ai fi o cursă, pieririi începutul,

Îmi vei rămîne-n suflet, tu, suflet, n-ai să pleci!»

Delfina, scuturîndu-şi întunecata pleată,

Izbind în trepiedul de-alăturea, sever,

Cu ochi fatal privind-o se auzi înceată:

— «Cum, tu vorbeşti de moarte, iubirea, cînd |i-ofer?

Ah, blestemat să fie de-a pururi visătorul,

El, care a vrut, primul, şi-atit de fără rost,

Să lege-onestitatea cu dragostea şi dorul,

Enigmă şi-azi sterilă, aşa precum a fost!

Cel care, printr-un mistic acord, vrea să unească

Fierbintele cu umbra, şi bezne cu lumini,

Nu-şi va-ncălzi vreodată povara lui trupească

La soarele iubirii tronlnd peste grădini!

Mergi, dacă vrei, în lume şi mire îţi găseşte,

Care să-ţi muşte sinii, stupidul animal,

Apoi, în remuşcare spre mine te grăbeşte,

Fecioară pîngărită într-un amor banal...

Poţi mulţumi pe jume doar un stăpin, pricepe!»

Copila pradă, insă, unei dureri adinei

Strigă: — «Simt că abisul în mine îşi începe

Nebuna-i prăbuşire: o, inimă, tu plingi

Arzînd precum vulcanul profund ca o genune:

Nimic nu-1 potoleşte pe monstrul meu gemînd,

Chiar setea Eumenidei nu-1 poate-acum răpune,

Care cu torţa n mînă îi arde trup şi gînd.

De lume să ne-ascundă perdelele închise,

Şi-adincă oboseală ne fie pat duios:

Vreau să-mi topesc sărutul pe gura-ţi de abise,

La sinul tău să-mi aflu mormîntul răcoros!»

— Pieriţi fără de urmă, voi victime urîte,

Duceţi-vă pe drumul bătrînului infern!

Genunele v-aşteaptă cu guri posomorite

Cu bice de văpaie păcatului etern,

Care se zvîrcoleşte urlînd ca o furtună.

Nebune umbre, -acolo, spre pofte vă împing;

A voastră vilvătaie cu moartea se-mpreună:

Plăcerile sunt înseşi pedeapse ce vă-ncing.

In peşterile voastre n-a înflorit vreo rază,

Doar prin spărturi de cremeni miasmele pătrund,

S-aprind ca felinare ce, pîlpiind a groază,

In trupurile voastre parfume grele-ascund.

Sterilitatea aspră a bucuriei voastre

V-a scorojit fiinţa şi setea v-a-nteţit,

Iar vîntul desfrinării cu bicele-i sihastre

Vă şerpuieşte-n carne ca-n steagul zdrenţuit.

De tot ce-i viu departe, de-a vieţii frumuseţe,

Ca lupii prin pustiuri, voi, umbre, alergaţi

Şi vă-mpliniţi destinul, penibilă tristeţe,

Fugind de necuprinsul cc-n sînge îl purtaţi!

LETHE

Tu, monstru crud, tigresă adorată,

Vino ia mine, suflet ticălos,

în părul tău ca noaptea, unduios,

Vreau mina să-mi desfăt, înfiorată;

în rochia-ţi în care zac parfume

Vreau, fruntea-ndurerată să-mi cobor,

Să te respir ca pe-un buchet de dor,

Mireasmă a iubirii fără nume.

Să dorm, aş vrea, adine şi fără teamă,

Un somn ca moartea-n care să-mi depun,

Fără suspin, sărutul meu nebun,

Pe trupul tău cu-adinci luciri de-aramă.

Spre-a-mi risipi durerile-mi odoare

E patul tău abisul legănat;

Pe gura ta uitarea a uitat

Al Lethei duh, sărutului izvoare.

Martir docil, neştiutor, pe cale

Destinului de-acum, deliciul meu,

Supliciului supus fiind mereu

Voi asculta poruncile-i totale.

Spre-a m-adormi, voi suge în risipă

Otrăvile la care m-am supus

Din sfîrcu-acestor sîni de nesupus,

In care n-a fost suflet nici o clipă.

CELEI PREA VESELE

Privirea, gestul, gura ta

Ca o privelişte mă-ncîntă,

Pe chipul tău surisul cîntă,

O briză-n cer ce m-aştepta.

Pe întristaţi tu îi vrăjeşti

Cu sănătatea ta prea plină

Ce curge, proaspătă lumină,

înalt din umerii regeşti.

Răsunătoarele culori

Veşmintelor văluitoare,

Poeţilor inspiratoare:

Eşti toată un balet de flori.

A' cugetului tău lumesc

Nebune rochii, par embleme

Şi-i sufletul nebun şi geme

Şi te urăsc şi te iubesc!

Cîndva,-n grădini mi-am preumblat

Fiin{a-n blîndă trîndăvie,

Dar, cu cerească ironie,

El, soarele, m-a sfîşiat

Şi inima mi-a ofilit

Cu primăvara şi verdeaţa,

Incit o floare-şi frînse viaţa

Sub pasul meu batjocorit!

Aşa,-ntr-o noapte, aş dori,

Cind ora voluptăţii bate,

Comorile-ţi nemaiumblate

Ca un tîlhar a-ţi jefui,

Ţi-aş pedepsi frumosul trup

Şi sinii tăi de fată pură,

Şi-o rană, proaspătă arsură,

Uimită-n carnea ta să rup,

Şi, fericire-n apogeu,

Prin buzele astfel croite,

Bogate, moi şi-ndrăgostite,

Să-ţi torn adine veninul meu!

PODOABELE

Iubita era goală şi, cunoscîndu-mi firea,

Asupra sa păstrase sonorele podoabe,

A căror bogăţie i-arată semeţirea

Ce-o au în zile faste a' maurilor roabe.

Cind se aruncă-n dansu-i, cu clinchete barbare

Metal şi pietre rare în străluciri se-mbină;

Extazul mă cuprinde, iubindu-i cu furoare

Acest amestec tainic de sunet şi lumină.

Era, deci, pe divanu-i şi se lăsa iubită,

Surisu-i de plăcere ii înflorea dorinţa,

Iubirea mea adîncă o cuprindea-n ispită,

Ca marea-n flux cind ţărmul îşi năruie fiinţa.

Tigroaica îmblinzită, mă urmărea ca-n ceaţă,

Mereu mai visătoare, cu-mbietoare poze,

Lubricitate simplă, candoare îndrăzneaţă,

Dînd farmec nou acestor străvechi metamorfoze.

Ce braţe, ce picioare, ce coapse-n fericire,

Lucind în unduirea de lebădă sub stea,

Mi-acaparau privirea precum o nălucire

Şi pintecul, şi sinii, ciorchini din via mea,

Ca Îngerii pierzării mă îndemnau spre bine,

Spre o prea-tulburare a sufletului meu,

Ce se afla-n cristalul de rocă-n clipe line

Unde se aşezase cu calmul lui de zeu.

Mi se păreau unile de-o linie ciudată

Ale Antiopei coapse cu bustu-unui imberb,

Sub zveltul tors sta şoldul in curba lui bogată,

Pe chipu-i brun, sălbatic, lucea un fard superb.

Şi lampa, cu încetul, se îndură să moară,

Şi doar din vatră jarul uşor mai clipocea,

Stingîndu-se-n suspinu-i, cînd îumina-ntr-o doară

Şi pielea-i ca arama în singe se-mbăta!

METAMORFOZELE VAMPIRULUI

Femeia.-n timpu-acesta, se zvîrcolea sălbatic,

Asemeni unui şarpe dansînd peste jăratic

Şi frărnîntîndu-şi sinii încorsetaţi, abia,

îmi gifîia cuvinte într-o mireasmă grea:

— «Am buze dulci ca fraga, şi am acea ştiinţă

De a topi-n plăcere bătrîna conştiinţă,

Zvînt lacrimile toate pe gurguiaţi-mi sîni,

Şi-i fac, precum copiii, să rîdă, pe bătrîni,

Căci, pentru cei ce goală mă văd, şi fără voaluri,

Sunt lună şi sunt soare, şi stele peste valuri!

Aşa-s de pricepută în voluptăţi, fierbinte

Ştiu palmele-mi oriunde bărbaţii să-i alinte,

Şi-abandonîndu-mi sînii, cu patimă mi-i gustă;

Timidă sunt, lascivă, fragilă şi robustă,

încit în patu-n care se leşină-n plăceri,

Neprihăniţii îngeri ar năvăli din cer!»

Cind oasele-mi sărmane de măduvă mi-a stors

Şi, vlăguit, spre dînsa iar chipul mi-am întors

Şpre-ai da o sărutare de dragoste, vai, mie,

Un pîntec văzui, doară, plin-ghiol de murdărie!

O spaimă ca de gheaţă privirile mi-a stins,-

Iar cind, o clipă-n urmă, lumina m-a cuprins,

Alături, chiar pe locul hidoasei întrupări

De slnge îmbuibată şi fără-asemănări,

Văzui frînturi de oase puţind mucegăite,

tn scrişnet de morişcă, săltlnd înnebunite,

Ca tabla ruginită izbită-amar de vînt

In nopţile de iarnă cu monştri pe pămînt.

GALANTERII

HAVUZUL

Ţi-s ochii obosiţi, iubită!

Inchide-i şi rămii aşa

De nepăsare, liniştită

Plăcerea a ţi-o distila.

Afară murmură havuzul

Şi noapte, zi, făr'de răgaz,

Cu taină-ţi mingiie auzul

Continuîndu-mă-n extaz.

Jerba se desfiră

In mii de flori,

Phoebe Ie prefiră

Cu vii culori,

Cad ca dintr-o liră

Stropii sonori.

La fel şi inima-ţi se-avintă

Incendiată de plăceri,

Iar cerul vast n-o înspăimintă

Cu neştiutele-i puteri.

Apoi, scăzînd ca înspre moarte,

Tristeţi ce-n unduiri se sting,

Mi-adună-n suflet clipe sparte

Pe panta timpului năting.

Jerba se desfiră

In mii de flori,

Phoebe le prefiră

Cu vii culori,

Cad ca dintr-o liră

Stropii sonori.

O, tu atîta de frumoasă,

Cînd aplecat spre sinul tău

Ascult cea undă mîngiioasă:

Havuzul suspinind mereu!

Şoptiri in arbori, lună plină

în vuiet ape, şi-mprejur

Melancolia ta senină

Oglindă-a dorului meu pur.

Jerba se desfiră

în mii de flori,

Phoebe le prefiră

Cu vii culori,

Cad ca dintr-o liră

Stropii sonori.

OCHII BERTHEI

Nu vă sfiiţi de ochii cei mai făloşi din lume,

Voi, ochi ai mîndrei mele, din care se strecoară

O nu-ştiu-ce minune ca Noaptea de uşoară,

Vărsaţi asupra-mi bezne ţesute in parfume!

Ochi mari ai dragei mele, mistere adorate,

Cu magicele peşteri mereu v-asemujesc

Acolo, printre umbre letargice, tînj^sc

în vagă licărire comorile unate!

Privirea ta, iubito, tăcută, adîncă, va stă,

Ca Noaptea-i, fără margini şi străl^nd ^ g^

Iubirea şi Credinţa arzînd, aceeaşi ste3)

Ce pîlpîie-n adincuri, voîuptuoasă, casta.

IMN

Preascumpei, preafrumoasei care

în sînge îmi străluminează,

Icoana mea netrecătoare,

Salut a nemuririi rază!

E răspîndită-n viaţa-mi toată

Ca sarea în văzduhul mării,

în sufletu-mi avid înoată

Şi varsă gust etern cîntării.

Mireasmă proaspătă-n tăcerea

Ungherului care ne-ascunde,

Cădelniţă arzîndu-şi mierea

în taina nopţilor profunde,

Cum, dragoste fără prihană,

Să-ţi cint minunile acele?

Tu, bob de mosc, ascunsă rană

în miezul nemuririi mele!

Preabunei, preafrumoasei care

Mi-e bucurie-n vîrf de soarte,

Icoana mea netrecătoare,

Salutul meu în peste-moarte!

PROMISIUNILE UNUI CHIP

Îmi plac, frumoasă brună, sprincenele-ţi arcate,

Din care mari tenebre se ivesc,

Iar ochi-ţi de tăciune îmi toarnă-n gînd păcate

Ce nu-s funebre, ci mă fericesc,

Fiindcă ei sunt asemeni cu părul tău de noapte,

Ca o pădure, firea-ţi podobind,

Ochi tinjitori, spre ochi-mi luciră-aceste şoapte:

«Amant al muzei plastice fiind,

Urmează-ţi deci speranţa ce ţi-am ivit-o-n sînge

Cu gusturile ce le profesezi,

Şi vei putea de-ndată să ţi le poţi ajunge:

De la buric la pulpe, să le vezi;

Da, vei găsi în vîrful celor doi sîni-minune,

De bronz, două medalii largi, ca-n vis,

Şi sub un pîntec neted, sublimă goliciune,

Pictat în tonul palid-indecis,

O, pajişte de lină bogată, soră buna,

Acestor plete mari ce le adori,

Dulce,-ondulată, deasă, care in ea adună

Cea Noapte fără stele, numai nori!

MONSTRUL sau ÎNSOŢITORUL

UNEI NIMFE MACABRE

Tu, sigur, nu te-asemeni, scumpa mea,

Cum zice Veuillot, cu o brinduşă,

Chiar dacă-amoruri, jocuri, faimă rea,

Te fierb şi-acum, bătrînă căldăruşă!

Se duce prospeţimea, scumpa mea,

Copilă-mbătrînind cu anii! Iată,

Ca nişte caravane în tumult

Ţi-au scris pe faţă lustrul fără pată

A lucrurilor folosite mult,

Ce încă sunt seducătoare, iată!

Verdeaţa celor patruzeci de ani

Nu-i monotonă încă, nici tardivă;

Prefer ai Toamnei struguri dolofani

Decit, în Mai, o floare costelivă!

Nu, nu mă obosesc trecuţii ani!

Căci incă are haz scheletul tău,

El, mai păstrindu-şi graţiile sparte;

Orbitele-ţi, ca solniţe de hău,

Mă pipărează cu tăceri aparte;

Da, încă are haz scheletul tău!

Ridicolii amanţi mă tasă rece,

Cu tot melonul lor ca un dovleac!

Cind mina mea pe umeri-ţi petrece,

Chiar Solomon îmi pare mai sărac

E părul tău o cască albăstrind,

Umbrind la fruntea ta de luptătoare,

Ce nu gindeşte şi-încă ne-roşind

Prin spate se salvează de pudoare

Pe sub zulufii căştii albăstrind.

Sunt ochii tăi asemeni cu noroiul,

în ei lucind ceva ca de spital;

Ci fardul gros acoperindu-ţi boiul

Le dă deodat' un aer infernal!

Sunt ochii tăi mai negri ca noroiul'

Desfrîu total într-un total dispreţ

E gura ta amară, şi provoacă;

Această gură încă-i rai semeţ

Şocîndu-ne cu vinovata-i joacă

Desfrîu total într-un total dispreţ!

E muşchiulos piciorul tău, îmbie

Cînd urcă pe-nălţimi, peste vulcan,

Chiar dacă o zăpadă subţirie

Dansează-afurisitul ei cancan;

Ce muşchiulos piciorul tău îmbie!

Dar pielea-ţi aspră-i şi ne-alintoasă,

Precum o are un jandarm bătrîn

Ne-mai-ştiind sudoarea voluptoasă

Cum făr'de lacrimi ochiu-ţi este spin

(Şi totuşi ea mă cheamă alintoasă!)

II

Tu, proasto, drept la Dracu te vei duce!

Şi-aş merge, zău, cu tine, bucuros,

Dar zboru-ţi cu aripile-i năuce

Mă Inspăimîntă, e prăpăstios.

Deci, singură la Dracu te vei duce!

Genunchii mei, rărunchii şi plăminii

Mă-mpiedică omagiu să închin

Acestui zeu, cum merită stăpinii.

«Vai! vai de noi, pâcatu-i asasin!»

Se tinguie genunchii şi plăminii.

Oh! sincer, sufăr, clipa greu m-apasă

Că nu pot merge-acolo la Satan,

Spre-a te vedea, cind bese cu pucioasă,

Cum ii săruţi sdrbavnicul organ!

Oh! sincer, sufăr, clipa greu m-apasă!

Tu, chin aprins! cit sunt de Întristat,

Cu torţa, de-a nu-ţi fi însoţitorul

Acolo,-n iad, că m-am concediat,

Ah, scumpa mea, poţi fi judecătorul:

Mă chinuiesc şi sunt prea-intristat,

Fiindcă de-atita vreme te iubesc,

E logic, deci! Şi, în concluziune,

Vreau, Răului esenţa să-i găsesc:

Fii tu, perfectul monstru, stricăciune;

Ah, da! bătrîne monstru, te iubesc!

INSCRIPŢII

VERSURI PENTRU PORTRETUL

D-LUI HONORE DAUMIER

O, cititor! îţi prezentăm un tip

De înţelept, ce-n arta lui subtilă

Ne-nvaţă să privim al nostru chip

Rlzind, dar şi plînglndu-ne de milă.

E un satiric, un zeflemitor,

Şi dăruirea cu care pictează

Răul din jur cu numerosu-i cor

A inimii frumseţe îi probează.

Nu-i rîsul lui grimasă din Melmoth

Sau din Mefisto care se răsfaţă

Sub torţa lui Alecto peste tot

Vin pîrjolind, dar care ne îngheaţă,

E rîsul său de veselie, dar

Nu e decît durere şi povară

Averea sa, ce strălucind cu har,

Stă semn în bunătatea lui amară!

LOLA DE VALENCE

Atitea fete mîndre, oriunde şi oricînd,

Prieteni, şi dorinţa e-n permanent balans;

Ah, strălucitul fannec al Lolei de Valence,

Bijuterie rară in negru-roş arzind!

PE CEAŞCA, IN ÎNCHISOARE,

A LUI EUGENE DELACROIX

Întemniţat poetul, bolnav şi chinuit,

Călcind pe manuscrise cu pas împleticit,

Măsoară c-o privire aprinsă de teroare

A ameţelii scară şi sufletul ii doare.

îmbătătoare risuri, vuind in puşcărie,

Prea-stranii şi absurde l'-invită la trezie;

In preajma-i Îndoiala şi Frica strălucesc

Ridicol, prea hidoase, cu mersul nefiresc.

Un geniu sub tăcerea cu ziduri ticăloase,

Şi ţipete-n adîncuri, şi spectre fioroase

Involburate-n roiuri, auzu-i ameţindu-1,

Biet visător, oroarea îi locuieşte gîndul;

Iată-ţi emblema, Suflet, cu visurile-n ceji:

Realul te-năbuşă cu groaznicii pereţi!

GLASUL

Pruncie-n dulce leagăn! biblioteca plină

Sta-n juru-mi ca un Babei de tomuri, acolo

Cenuşa latiniei şi pulberea elină

Se-amestecau, iar eu doar cît un in-folio.

Un glas de din adincuri şoptea cu viclenie:

«Pămintul e o tortă zimbind îmbietor,

Şi pot să-ti dau plăcerea cu zarea aurie

A poftei fără saţiu, ce n-am să ţi-o măsor.»

Alt glas, ce tainic însă! rostea a lui dorire

Aleasă precum vintul într-un tărim avut:

«Oh, vino să pătrundem in cea călătoare

De vis fără de seamăn şi nemaicunoscut!»

Da, glasu-acesta, parcă, îmi alinta auzul,

Inspăimîntindu-1 totuşi cu necuprinsul lui,

Ci i-am răspuns: «Să mergem!»

De-atunci mi-e călăuzul,

E-a mea fatalitate, e rana zborului,

Cum o numesc. Dincolo de-acest decor de viaţă,

Abis şi-ntunecare in zorii săi trufaşi,

Ciudate lumi, distincte mi se rotesc în faţă,

Cind eu tirăsc aspide muşclndu-mă de paşi.

De-atunci precum profeţii ador asprimea mării,

Pustiul, cu tandreţe, mi-1 fac eu însumi dar,

Şi rîd în zi de doliu, vărs lacrimi sărbătorii,

Iar gustu-mi pare dulce cind beau un vin amar.

Tot căutind la ceruri ades îmi lunec pasul,

Şi iau ca fapte-aievea tot felul de minciuni;

«Cei înţelepţi, şopteşte din tainiţa sa glasul,

N-au visuri de minune cum au acei nebuni!»

NEPREVĂZUTUL

Cînd tatăl său, de viaţă, in chin se despărţea,

Trist, Harpagon, privindu-1, sta frămintat de ginduri

Şi-ntrebător, în sine, neliniştit zicea:

«Avem, pentru sicriu destule sclnduri?»

Şopteşte Celimena: «M-a izvodit frumoasă,

Cu inima curată, chiar bunul Dumnezeu.»

— Inima ei! Supusă-i la fumul de pucioasă

în iad: jambon uscîndu-se mereu!

Un scrib, un biet opaiţ dorindu-se făclie,

Sărmanului, pe care cu scrisu-i 1-a-necat,

Ii spune: «Unde-1 vezi tu pe Cel ce totul ştie,

Pe Domnul cel de tine lăudat?»

Dar, decît toţi mai bine un desfrinat se-arată,

El cască pe-ndelete, fiind ce poate fi:

Neputincios şi leneş: «Ah! m-aş dori o dată

Un virtuos, dar nu ştiu-n care zi!»

La rîndu-i, orologiul, cu voce joasă-ngînă:

«E putred osînditul! Ce rost să-1 mai previn?

Orb, surd, fragil e omul, ca un perete pînă

li prăbuşesc insectele-n destin!»

Şi apoi vine Cel ce cu toţi îl negară,

El, mindru şi sarcastic cuvintă: «V-amintiţi

Că-n liturghia neagră din fiecare seară

Din vinu-mi aţi băut preafericiţi!

In sufletele voastre mi-aţi înălţat altare

Şi-aţi sărutat in taină chiar fundul meu murdar!

Satana sunt! iar rîsu-mi învingător şi mare,

E slut ca lumea-n chipul său hilar!

Cum aţi putut deci crede, făţarnici demascaţi,

Maestrul să vi-1 rideţi, să-1 înşelaţi la joc,

Plăcindu-vă preţ dublu pe viaţă să-ncasaţi,

Aicea, aur, dar şi-n cer un loc?

E dreptul la răsplată: bătrin e vlnătorul,

Şi-a stat atît la pindă să-i cadă prada-n la).

Prin marile desişuri vă voi purta în zborul,

Ciraci ai bucuriei fără saţ,

Prin marile desişuri din munţii fără seamă,

Prin a' cenuşii voastre mormane drum tăind

Spre un palat cit mine de-nalt şi fără teamă:

Un bloc din piatră dură, strălucind;

Căci e făcut din trupul păcatelor mulţimei:

In el, dureri, orgolii şi glorii am închis!»

In acest timp, un tnger din cer, deasupra crimei

Izbinda o suna, din paradis,

Acelor ce cuvîntă cu inima: «Părinte,

Slăvit să fie biciul, Durerea ce ne-o dai!

Stau sufletele noastre în mîinile-ţi preasfinte,

In grija-ţi care pentru om o ai».

Şi-al trimbiţei clnt mindru legănător mingiie

Amurgurile-acestea cu sfîntul lor cules,

Extazul ei pătrunde ca fumul de tămîie

In cei ce cîntă Domnului ales.

RĂSCUMPĂRAREA

Spre-a ne plăti vecia ceţei

Ogoare două ni s-au dat,

Şi le muncim neîncetat

Cu fierul minţii îndrăzneţe;

Trudind să crească trandafirii

Iar bobul trup să bage-n spic,

Noi stoarcem frunţii pic cu pic

Sărată lacrima trăirii.

E Arta un ogor, Iubirea

E celălalt; tîrziu, cindva,

Cînd totul se va judeca,

Spre a-mblînzi dumnezeirea,

Va trebui s-avem prea-pline

Hambare şi noian de flori

Cu nestemate în culori

Şi Îngerii ne vor susţine.

UNEI MALABAREZE

Picioarele-ţi sunt tot ca şi miinile de fine,

Iar coapsele-îi, prelunge, pe-o albă-ar prinde-o bine;

Artiştii te admiră, căci ochii tăi, regină,

Mai negri-s decit pielea de întuneric plină.

tn ţară ta, ce Domnul ţi-a dat-o, pururi caldă,

Ai grijă ca luleaua stăpînului să ardă,

In sticle apă rece să torni şi-arome dulci,

De lingă pat ţînţarii sîcîitori s-alungi,

Şi dis-de-dimineaţă, cînd frunzele dau glas,

De la bazar să cumperi banane şi-ananas.

Desculţă, ziua-ntreagă, tu umbli şi visezi

Tot fredonind vrun cintec străvechi, malabarez,

Iar cind coboară seara de purpură-n tăcere,

Pe vechea rogojină odihna iar te cere,

Şi-n somnu-ţi se adună, în stoluri, colibri,

Şi, floare adormită,-i înveţi a înflori.

De ce, preafericito, vrei tu să mergi în Franţa,

Unde mulţimi de oameni işi chinuie speranţa,

Şi-ncredinţîndu-ţi viaţa matrozilor străini

Să-ţi laşi pe totdeauna roz-albii tamarini?

Te văd: abia-mbrăcată în muselini uşoare,

Pe străzi întunecate sub ploaie şi ninsoare;

Ah, cum vei plînge traiul de-aici — un tainic fum

Şi prinsă in strlnsoarea corsetului de-acum,

Prin glodurile noastre va trebui, ah, da,

Pe-o pline amărită să vinzi splendoarea ta,

Privind cu-ndurerare topindu-se sub cer

Fantoma tristă-a unui pierdut cocotier!

LA DEBUTUL AMINEI BOSCHETTI

LA TEATRUL DB LA MONNAIB,

BRUXELLES

Amina zburdă, cîntă, suride fericită,

Jar Welche: «Pentru mine, parc-ar vorbi-n sanscrită;

V crîngurilor nimfe, ivite efemer,

Le ştiu doar din Montagne-aux-Herbes-potageres!»

Pictorul său minune-i şi ochiul clematită;

Delir ne toarnă-n suflet: Amina-i o ispită;

Iar Welche: «Miocinoase-s deliciile şi pier!

Nevastă-mea se poartă cu mult mai auster.»

Ah, voi nu ştiţi: silfida cu pasul triumfant

E-n stare să-1 Înveţe chiar vals pe elefant,

Pe barză veselia, pe bufniţă să rida,

Ci Welche strigă: «Huideo!» cu limba lui cea hidă:

Ca şi cind, dacă Bachus bourgogne vrind să-i ofere,

El, monstrul, ar răspunde: «Mai mult mi-ar place-o bere!»

BUFONERII

DOMNULUI EUGENE FROMENTIN

A PROPOS DE UN NEPOFTIT,

CARE SE CONSIDERĂ PRIETENUL SĂU

Mi-a spus că e foarte bogat,

Şi că holera-1 ocoleşte;

— Că aurul şi 1-a-ncuiat,

Că, Opera, o preţuieşte;

— Că e nebun după natură,

Asemeni domnului Corot;

— Că, încă, nu avea trăsură,

Ci-i va veni cu cai cu tot;

— Că marmură şi cărămidă

Şi grinzi în negru, stîlpi bronzaţi

îi plac, şi-n fabrica-i solidă

Are trei meşteri decoraţi;

— C-ar poseda, în plus de case,

Douăzeci-mii acţiuni la Nord;

Că, pe un fleac, işi procurase

Rame cu marca Oppenord;

Că s-ar fixa chiar in Luzarches,

Unde nimic n-are măsură,

Şi că In Piaţa Patriarhii

A dat o mare lovitură;

Că soaţa nu şi-o mai iubeşte,

Nici mama; — dar credea, şi e

Un suflet ce se veşniceşte,

Că 1-a citit pe Niboyet!

— Că-i pentru dragostea de-o noapte,

Că-n Roma, loc de plictiseli,

O doamnă cu aprinse şoapte,

Se-ndrăgostise grav de el.

Timp de trei ore şi jumate

Ast vorbăreţ de prin Tournai

Mi-a spus rapid viaţa-i toată,

De parcă mintea-mi nu mai e.

Ar fi să-mi bat o lună gura

De suferinţa mea să-ţi zic;

Şi mă gîndeam struhindu-mi ura:

de-aş putea dormi un pic!»

N-am îndrăznit măcar să miaun,

Cum nici să pleci, cînd vrei, nu poţi,

Şi fundul mi-am frecat de scaun,

Visînd, in ţeapă să-1 cocoţ.

Bastogne se cheamă acest monstru,

Fugind de biciul meu, şuvoi;

Eu, in Gascogne, să-mi aflu rostu,

In apă ineca-mă-voi,

Dacă-n Parisul cu-ale sale

— In care toţi se-ntorc, la ce!?—

ti voi mai intîlni pe cale

Pe nătărăul din Tournai.

Bruxelles, 1865

UN CABARET VESEL

PE DRUMUL DE LA BRUXELLES LA UCCLE

Tu, cel nebun după schelete

Şi alte detestate-nsemne,

Condimentînd plăceri, pesemne

(Ce-au fost în fapt nişte omlete!),

O, Monselet, bătrin hai-hui!

«tn faţa cimitirului»,

Această insolită firmă

Din nou in gindu-mi te confirmă.

ALTE FLORI ALE RĂULUI

EPIGRAF PENTRU O CARTE BLESTEMATA

Tu, paşnic cititor, bucolic,

Naiv şi sobru, şi uman,

Azvirle-acest saturnian

Scris orgiac şi melancolic,

Capcana stilului retoric

De n-o cunoşti de la Satan,

Iţi voi părea nebun! E-n van!

Azvîrle scrisu-mi alegoric!

Dar dacă, totuşi, vei porni

Tăcut a-mi pipăi abisul,

Citeşte-mă, spre-a mă iubi;

Tu, care-ţi cauţi paradisul

Şi-n suflet patimile-ţi gem

Deplînge-mă!... Sau te blestem!

EXAMEN LA MIEZUL NOPŢII

Cînd miezul nopţii bate iar,

Ne întrebăm, privind la ornic,

Timpul de azi, de ne-a fost spornic,

De n-a trecut, cumva,-n zadar:

— Astăzi, o zi predestinată,

Vineri, în treisprezece, da,

De ne mai amintim, cumva,

Pe via}a noastră-am pus o pată,

Căci pe Isus l-am ponegrit,

El, între dumnezei preabunuî,

Şi — parazit sugînd stăpinul —

Un Cresus tîmp ne-a ghiftuit;

Pentru plăcerea ăstui monstru,

Satanei stînd cirac intim,

Scuiparăm peste ce iubim

Şi-am lăudat urîtul nostru;

Iar celui slab călăi am fost,

Aşa robindu-ne trufiei,

Şi imnuri am cintat Prostiei

Cu fruntea ei de taur prost.

Apoi, Materiei cumplite,

Sărutul, în genunchi, i-am dat,

Şi, încă,-ain binecuvîntat

Putreziciunea ce ne-nghite.

In fine, pentru-a-năbuşi

Cea ameţeală în delire,

Sfoi, preoţi vanitoşi ai Lirei,

Glorificaţi spre-a împlini

Beţia-n tainele-i funebre,

Fără de- chef, mincind siliţi,

Să stingem lampe, istoviţi

Să ne ascundem în tenebre!

MADRIGAL TRIST

Nicicum nu-mi pasă dacă eşti cuminte!

Fii tristă! fii frumoasă! Iăcrămînd

Ţi-adaugi farmec celei dinainte

Cum fluviul acelui şes fierbinte

Şi cum furtuna florilor gemind.

Şi, de pe chip, de-ţi cade bucuria,

Mihnirea, da, mai mult ţi-o îndrăgesc;

Sau cind dureri spre tine-şi vor stihia,

Cind, orb, trecutu-şi varsă nebunia

Peste-acest azi ce vreau să ţi-1 sfinţesc.

Mi-eşti dragă, da, cind ochi-ţi mari revarsă

Ca sîngele fierbinte, apa lor,

Şi te mingii cu mina-n doruri arsă

Cind spaimele te-nvăluie şi par să

Ţi-agonizeze trupul poftitor.

Iţi sorb, dumnezeiască voluptate,

Ca imn de taină, delicios şi rar,

Zvîcnind, suave, gemetele toate,

Iar lacrimile strălucind, agate

Iluminează-n inima-ţi de har!

II

Da, ştiu acum că inima ta geme,

Din sine alungind mai vechi iubiri

Ce încă ard In forja lor poeme,

C-ascunzi 'n suflet — veşnice-anateme —

Trufii ce izvorăsc nefericiri;

Dar cită vreme visurile tale

N-or oglindi in ele un infern,

Si ca într-un coşmar cu-adîncă vale,

Visind otrăvuri, săbii şi pumnale

Cu ce iubire ţie se aştern,

Cu frică deschizind celui de-afară,

Descoperind urîtul peste tot,

Zbătîndu-te acum şi-a multa oară

Spre-a nu simţi, cumplit, c-m te-mpresoară

Dezgustul lumii, marele despot,

Nu vei putea, regină Înrobită

Ce mă iubeşti cu spaimă, ca pe-un zeu,

In noaptea de orgie, îngrozită,

Să-mi spui, cu sufletul ţipînd, rănită,

«Sunt eu stăpina ta, Stăpinul meu!»

AVERTIZORUL

In cugete, şi eu şi tu,

Purtăm o viperă ce creşte

Şi stînd ca pe un tron, zeieşte,

Cînd spunem: «Vreau!», ea zice: «Nu!»

Iar ochii de ţi-ai cufundat

In al plăcerilor păcat,

Ea şuieră: «Ţi-ai dus povara?»

De faci copii, ori pomi plantezi,

De scrii poeme sau sculptezi,

Te-ntreabă: «Apuca-vei seara?»

Fie că-ncerci, ori speri mereu

Nu poţi petrece un moment:

Fără-acel crud avertisment

Al viperei din eul tău.

RĂZVRĂTITUL

Un înger ca un vultur din ceruri se avîntă,

Pe păcătos îl prinde cu miinile de păr

Si-1 scutură spunîndu-i: «Să crezi in legea sfîntă!

Sunt îngeru-ţi de pază! Minune şi-adevăr!

Vei îndrăgi de-acuma, cu-ntreaga ta fiinţă,

Săracii, răii, proştii, schilozii — negru val!—

Cu-a tale milostenii şi veşnica-ţi căinţă

Pentru Isus aşterne covorul triumfal.

Aceasta e Iubirea! Cit inima-ţi e trează,

Extazul reaprinde-ţi, la Domnul genunchează:

Sublimă Voluptate-i, şi doar cei buni o au!»

Si îngerul certîndu-1 din dragoste adincă,

Pe-afurisit, cu pumnii, îl mîngiie şi încă;

Dar pururi osinditul răspunde: «Nu! nu vreau!»

DEPARTE MULT DE-AICI

Căsuţa parcă e sfinţită

Şi-n ea o fată prea gătită

în linişte, şi pregătită,

îşi răcoreşte fragezi sinii

Cu fluturarea blîndă-a mînii

Şi-ascultă plinsetul fîntînii;

E Dorothea! şi-o găsesc

Blînd imnul apelor din zare

Şi-aripa vîntului ceresc

Şi sufletul i-1 podobesc.

Oe sus in jos cu grijă mare

îşi unge trupul său zeiesc

Cu miruri: sfîntă miresmare —

Iar într-un colţ se stinge-o floare.

RECULEGERE

Durere, fii cuminte, reintră-n calm, frumoasă,

Doreai să vină Seara; priveşte-o cum coboară:

Peste oraş, tăcută, o atmosferă joasă,

Dind unora odihnă, la alţii grijă-amară.

tn timp ce gloata lumii de vechi plăceri setoasă

Se lasă biciuită ca de-un călău, ocară

Si remuşcări culege — serbare vicioasă —

Durerea mea, dă-mi mina şi să fugim, fecioară,

Departe. Iată anii cei morţi cum se arată

Pridvoarelor de ceruri, in haină demodată,

Din ape-adînci Regretul, surîs opalescent

Şi Soarele se stinge sub arcul unui nor;

Da, draga mea, e noaptea sosindu-ne uşor

Precum un lung linţoliu sosind din Orient.

ABISUL

Pascal şi-avea abisul in propria-i trăire,

— Vai! totul un abis e: dorinţă, vis, cuvint!

Şi am simfit adesea al Groazei aspru vint

Cum părul îmi ridică, nebună-nvîlvorire.

Sus, jos şi pretutindeni, adine, peste pămint,

îngrozitorul spaţiu ce-i fără de oprire...

Cu inţeleptu-i deget şi-a lui neprihănire

îmi desemnează Domnul coşmaruri peste cint.

Chiar somnul mi se pare un puţ enorm ce-ascunde

Orori nedefinite ducind spre nu ştiu unde;

Şi oricare fereastră mă zvîrle-n zări enorme.

Da, sufletu-mi, ce pururi e chinuit de toate,

Rîvneşte-a nefiinţei insensibilitate;

— Ah! de-am ieşi o dată din Numere şi Forme!

TÎNGUIREA UNUI ICAR

Sunt fericiţi, sătui, uşori,

Amanţii fetelor pierdute,

Cind mie braţele mi-s rupte

Fiindcă-am strîns cu ele nori.

Voi, sori fără asemănare,

Care-n adine de cer luciţi,

în ochii mei de voi orbiţi

Doar amintirea mai tresare.

Zadarnic spaţiului voii

Să-i aflu miezu-n tainic joc,

Sub nu ştiu care ochi de foc

Aripa mi se nărui,

Şi ars de dorul meu zeiesc,

Nu voi avea onoarea sfîntă,

Genunea care mă-nmormîntă

Cu numele-mi s-o-nveşnicesc.

CAPACUL

Oriunde-1 poartă soarta, peste uscat sau mare,

într-un tărîm fierbinte, ori sub un soare şters,

Ca slujitor al Crucii sau întru Desfrînare,

Biet cerşetor, sau Cresus vestit in Univers,

C-o minte mai înceată, ori mult-iscoditoare,

Din sat sau din cetate, pribeag în veşnic mers,

Pe om îl paşte pururi a tainelor teroare

Şi cată-n sus cu spaimă, spre-un bănuit advers.

Acolo, Cerul! Criptă cu-naltul strivitor,

Plafon cu luminaţii de operă, decor,

Şi sîngerînd actorii dansează-a nesfîrşire;

Speranţă pentru schivnici şi iad pentru cei răi,

O, cer! capac ce-acoperi cazanul cu văpăi

In care fierbe, vastă, mărunta Omenire.

POSTUMĂ

POEME DIN PRIMA EDIŢIE

POSTUM

RUGA UNUI PÂGÎN

Ah! nebunia nu-ţi opri;

Cu flăcări inima-mi străbate,

Tortură scumpă, Voluptate!

Diva supplicem exaudi!

Zeiţă răspîndită-n aer,

Adincul spre-a mi-1 încălzi,

Topeşte-mi amorţitul vaier

Şi-un imn de-aramă-ţi voi porni.

Fii, Voluptate,-a mea regină!

Şi-o* mască de sirenă-ţi pune

De carne şi de catifea,

Sau dă-mi odihna cea deplină

In vinuri mistice, nebune,

Şi fii mereu fantoma mea!

LUNA JIGNITA

O, Lună, tu, pe care te adorau părinţii,

Regină de azururi, cu strălucit serai

De stele-n podobire urmindu-te, alai,

Tu, Cynthie bătrînă dlnd farmec suferinţii,

Mai vezi, trudiţi, amanţii în somnul lor de rai

Cu gura-ntredeschisă uşor zimbindu-şi dinţii?

Sau pe poet in veghe storcind puterea minţii?

Ori cum se-mperechează năpirci sub ciumăfai?

Sub dominoul galben, cu pasul clandestin,

Mai mergi, precum in veacuri, din seară pină-n zori,

Endymion aşteaptă, să-i dai al tău suspin?...

— «Pe maică-ta, copile al unui veac de-orori,

O văd stînd la oglindă, cu trupul gîrbovit,

Privindu-şi jalnic sinul cu care te-a hrănitj».

PIPA PĂCII

DUPĂ LONGFEIXOW-

Atunci, Gitche Manito, Stăpînul mare-al Vieţii,

A coborît puternic din zarea dimineţii

la verdea şi imensa cimpie cu coline;

La Rouge Camere, semeţ, pe-nalte stînci,

Lumina dominind-o şi spaţiile-adinci

Sta drept, şi vast, şi mîndru, şi-ncrezător ia sine.

Pentru-a chema la sfatu-i popoare numeroase

Precum nisipul mării şi ierburile joase,

Cu mîna-i de-ndrăzneală, o stincă-a smuls, avan,

Şi-a meşterit o pipă superbă pe măsură;

Dintr-un buchet de trestii cu falnică statură

A luat pe cea mai lungă spre-a face-o nalt burlan.

Şi coaja unei sălcii a rupt cu mina Sa

El, Creatorul Firii, luleaua a-ndopa,

Şi-acolo, în picioare, ca felinar astral

Aprinse Pipa Păcii. Şi stlnd în pisc stincos

El a fumat; lumina îl podobea frumos.

Popoarele zăriră, deci, marele-i semnal.

Şi fumul sfint, ca blinda coloană miresmată,

In dimineaţa calmă se arătă pe dată,

Fiind, la începutu-i, ca brazda cenuşie,

Apoi albastru abur se arginta treptat

Şi se mărea întruna urcind neîncetat

De-ajunse să se spargă în bolta azurie.

Abia ghicite virfuri a' Munţilor Stîncoşi,

Mari, nordicele lacuri cu ţărmii viforoşi,

Chiar valea Tawasentha ce-i raiul pămîntesc,

Şi codrii Tuscaloosa se-nmiresmind aparte,

Toate şi toţi văzură imensul fum departe

Urcind in dimineaţă cind zări se rumenesc.

Profeţii cuvintară: «Vedeţi această bandă

De fum, care-i asemeni cu mina ce comandă,

In lină înălţare şi soarele l-ascunde?

Gitche Manito este pe toţi Stăpînitor,

Prin acest fum de taină el spune tuturor:

«Voi, luptători, la sfatu-mi, veniţi de orişiunde!»

Prin patru părţi de zare prin care umblă vîntul,

Peste cîmpii şi ape prin care taie gindul,

Războinicii din triburi semnalul au zărit,

Spre Camere Rouge, spre fumul ca un glas,

Tăcuţi se îndreptară in acel mare ceas,

Acolo, unde Gitche Manito-a poruncit.

Toţi, echipaţi de luptă cu indîrjite chipuri

Înaintau prin verdea prerie, ca nisipuri

împestriţaţi, ca-n toamnă, pădurea ruginită;

Şi ura, care pururi în lupte-i încleştase

Şi în străbunii vajnici ca flacăra dansase,

Le-incendia privirea şi rămineâ cumplită.

Da, se-ncontrau prin ura străveche şi riătingă,

Şi Marele Manito, ce nu ştia să plîngă,

Privindu-i cu asprime., dar nu cu ochi despoţi,

Ca un părinte cărui dezordinea nu-i place

Dorind ca veşnic fiii săi să trăiască-n pace,

Iar el, Gitche Manito, părinte bun la toţi,

Puternic, mina dreaptă o-.ntinse peste ei,

Şi spre-a le domolire minia grea, de lei,

Şi-a frunţii fierbinţeală cu umbra palmei sale,

Le spuse atunci cu vocea de ceruri majestuoase

Asemeni unor ape venind tumultuoase

Ce cad peste adincuri cu vuiete-abisale:

II

«O, seminţie scumpă, eşti plină de păcat!

Voi, fiii mei, de-acuma o hotărîre sfîntă

Vă dă Gitche Manito, cel care vă cuvîntă,

Mai Mare peste Fire, şi care, el, v-a dat

Castorul, ursul, renul, bizonul ce vă-nfruntă.

Străvechea vinătoare v-o am făcut uşoară;

De ce, dar, vînătorul devine asasin?

Iar bălţile, cu păsări le-am populat din plin,

De ce nemulţumirea şi vorbele de-ocară?

Bogaţi sunteţi şi totuşi furaţi de la vecin!

Da, mă desgustă-amarnic războaiele-ntre fraţi,

Şi ruga, şi dorinţa ca simple întocmeli;

Pericolul stă-n toane şi-n veşnice-ndoieli;

Ci numai în unire puteţi să vă salvaţi:

Trăiţi de-acum în pace şi-n drepte rînduieli.

Curînd la voi veni-va din partea-mi un Profet,

Spre-a vă-nvăţa Iubirea şi-a suferi cu voi.

O sărbătoare-a vieţii sunt vorbele-i şuvoi;

Vă lepădaţi dispreţul: e-un înţelept perfect;

Ci daţi-i ascultare spre-a nu pieri apoi!

Spălaţi-vă în valuri culoarea de pierire.

Aici belşug de trestii şi piatră, munţi întregi;

Deci, faceţi-vă pipe. Şi fără războire,

Fără vărsări de singe, în dulce înfrăţire

Fumaţi toţi Pipa Păcii, şi fiţi ai păcii regi!»

Ei, armele de luptă indată-şi aruncară,

A sîngelui culoare in valuri îşi spălară,

Pe chipurile crude, blindeţea se ivind.

Din stincă şi din trestii lulele meşteriră

Şi, pricepuţi la toate, le mai şi înfloriră,

Iar Spiritul,-copiii şi-i alinta zimbind!

Cu sufletu-n lumină plecau spre calme zări,

Cind el, Gitche Manito, Stăpin pe-ndepărtări,

Prin poarta-ntredeschisă se înălţa la cer

— Prin aburii-minune ai norilor de fum

Atoateştiutorul urca sublimul drum —

Prea-mulţumit de fapta-i: tărie şi mister!

LUI THEODOR DE BANVILLE

Tu, pletele Zeiţei le-ai înşfăcat c-o mină

De duritate plină — ce-altdată te-a-nhăţat —

Erai deplin stăpînul, nepăsător bărbat,

Acum, stăpina sorţii tirind-o prin ţarină.

Ardea un foc in ochii-ţi, acea precocitate

Cu care te-nzestrase mindria de-arhitect:

Zidirile în care ai îndrăznit corect

Şi anunţau cu fală a ta maturitate.

Poete!-al nostru sînge ne părăseşte — faur! —

Şi nu din intîmplare cămaşa lui Centaur,

Care-i scimbase trupul in chinuri nesătule

A fost de trei ori dată prin balele subtile

Ale acelor multe şi groaznice reptile

Pe care, in pruncie, le-a strîns de git, Hercule!

FÂRÂMITURI

(VERSURI DESPERECHEATE)

ORGOLIU

Îngeri îmbrăcaţi in aur, purpură şi hiacint.

Geniul şi dragostea sunt datoriile-mi uşoare.

LACOMUL

Rumeg'nd, eu rid de trecătorii flămînzi.

Ca un obuz aş exploda

De nu aş suge ca un cancer.

Noroi am frămîntat şi aur am iscat

Avea in ochi puterea ce-n inimă-ascundea.

Deşert vivant, Parisul îl alunga mereu,

El: neirifrint ca fiara şi liber ca un zeu.

Privirea-i, nici timidă şi nici nepăsătoare,

Se răspindea in juru-i cu lăcomie mare,

Şi nări in fremătare drept griji, ca la artişti

Ce opera-şi mîngîie cu degetele, trişti.

Da, tinereţea fi-va-ţi bogată-n mari furtuni

Ca Zodia Leoaicei cu ochii arzători

Ce ne alintă fruntea şi braţele-n sudori,

Călătorind în spaţii şi respirind fugos

Ea naşte-acele zine cu mersul amoros,

Ivindu-le-n oglindă, sterilă voluptate;

Ca fructe-n pîrguire a lor virginitate.

Dar eu zăresc in ochii adinei, răscolitori,

Că inima-ţi nu-i pentru plăpinde sărbători

Şi-această frumuseţe ca fierul in tenebre

Va re-zidi Infernul cu nesecate febre,

Spre a-mplini desfriul cu groaznicele-i guri

Şi a-ntrista simţirea .umilelor făpturi.

Da, dbborind sub sine molaticele perne

Un trup superb ca noaptea odihnei se aşterne

Şi somnul podobindu-şi cu un surîs total

A spatelui său urmă de pofte chinuit.

De-o patimă nebună sta aeru-mpregnat;

Ca spre o lampă fluturi se năvăleau, perdeaua

Sub nici o adiere, iar sreaşina ca neaua.

Era o noapte caldă, o baie a iubirii

Tu, îngere puternic pe chipul mîndru-avînd

A Iadului pecete sub care te-ai nălţat,

Imblîhzitor feroce, in cuşcă mi-ai băgat

Spectacol de ruşine cruzimii tale-oricind,

Coşmar în miez de noapte, Sirenă-n totul goală,

Tu ce mă-mpingi spre hăul din mine chiar stind drept

Purtînd veşminte sfinte sau barbă de-nţelept

Spe-a-mi oferi otrava iubirii ce înşală

BLESTEM

Bancul de peşti nestăpinit şi dur

Şi trecătbarea-ngustă, maelstromul vorace

Agită mai domol nisipul sur

Decît a' voastre inimi, dînd cerurilor rază;

Ele-s o aruncare de nobilă putere

Acolo unde farul vedeta luminează

Dar care şi ucide moluştele-n tăcere;

Şi, încă-a noastre inimi se-aseamănă c-un han

La care hămesiţii vislndu-şi masa, patul,

La cei ce-s înlăuntru se roagă, ţipâ-n van:

Ci tac: studentul, popa, tac: tîrfa şi soldatul;

Şi pleacă fără-ntoarceri; ce camere infecte:

Război, ştiinţă, amoruri; e-ngust al nostru unghi,

E rece vatra; patul şi vinul au insecte

Pe oaspeţii aceia eu i-aş servi-n genunchi!

SCHIŢA PENTRU UN EPILOG LA A DOUA EDIŢIE

Liniştit ca un înţelept, blînd ca un proscris,...

am zis

Te iubesc, o, preafrumoaso, tu încîntarea mea...

Fără de-asemuire...

Orgiile-ţi fără de saţiu şi fără suflet dragostea,

Plăcerea ta fără oprire

Ca peste tot, în însuşi răul, se-arată fără-a se vedea,

Bombele şi pumnalele, izbînzile şi sărbătorile tale,

Mahalalele melancolice,

Hotelurile tale fastuoase,

Grădinile de intrigi pline şi de suspine,

Templele tale vomitînt rugăciuni muzicale,

Disperările-ţi copilăreşti, ochii de bătrînă nebună,

Descurajările tale;

Focurile-ţi de-artifiqi, explozive bucurii

Care fac să rîdă cerul peste morţi şi peste vii.

Viciul tău, prea-venerabil în mătase îmbrăcat

Şi rizibila-ţi virtute cu privirile spanchii

In extaz spre luxul care îl depling cu-adevărat...

Principiile-ţi salvate, dispreţuite legi,

Statuile trufaşe cu umerii in ceţuri

Şi turnurile tale deasupra strălucind,

Reginele-ţi din teatru cu vocile-ndrăzneţe

Şi clopote, şi tunuri, orchestre asurzind

Şi pietre fermecate zidite-n fortăreţe,

Şi oratorii care îţi predică amarul,

Canalele cu sînge spre Iad tălăzuind,

Şi-asemeni cu-Orinocul, pierindu-le izvorul,

Şi îngerii tăi încă, bufoni în zdrenţe nouă:

în purpură şi aur şi încă-n hiacint,

Voi, toţi, rămîneţi martori de truda-mi împlinită:

Perfect precum chimistul şi-n sufletul meu sfînt.

Eu, lucrurilor, stors-am esenţa ca un faur:

Noroiul tău, priveşte: l-am transformat în aur.

POEME DIVERSE

POEME DIVERSE

Ştiu, ai trecut, adesea, tu, suflet de poet,

Prin cîte-un sat mai mare, gătit sărbătoreşte,

Cînd cerul şi pămîntul se-mbrăţişau discret:

O duminică-naltă, c-un soare ce-aureşte;

Clopotniţa vibrează lansînd acel verset,

Care pătrunde-n toate adine, dumnezeieşte,

Cu elegantă pompă, bătrini şi tineret,

Se-ndreaptă către slujba ce-acum se pregăteşte;

Fiinţa ta mondenă mişcată-i in adine

De sunete de orgă, de clopote ce plîng,

Şi-n inimă, deodată, se-adună un suspin!

Cucernicia, iată, în tine se ridică

Desferecînd din vreme trecutul tău senin,

Şi-n miezu-i, luminoasă, o zi de duminică!

VII

Eu nu am ca metresă ilustră o leoaică:

Şi-mi dărui puritatea la o mahalagioaică.;

Nesuportînd pe cei ce au ochiul furibund,

In inima prea tristă odorul îmi ascund.

Pantofi, spre-a-şi cumpărare, ea sufletul îşi vinde

Şi Dumnezeu, prea-bunul, ar rlde de-aş cuprinde

Ungă infama asta pe-acel modest Tartuf,

Eu, care-mi vînd gindirea spre-a fi celebru,...uf!

S-a viciat, trăznita, şi poartă, deci, perucă:

Pe ceafa ei cea albă curg plete, buclă-n buclă;

Ne-mpiedecînd, aceasta, săruturi amoroase

Să plouă-acum pe fruntea cea cheală-ntre cheloase.

Chiorîş la toţi se uită ciudata ei făptură

Sub gene lungi, umbroase, cum îngerii avură;

Ci ochii toţi, avizii, ce-o condamnară greu,

Privirea sa ebree n-o vor uita, nici eu!

Douăzeci de ani, atit, doar. obrajii i-au căzut

De fiecare parte i-atîrnă peste gît,

Şi totuşi noaptea-ntreagă mă trage peste ea

Şi sunt ca pruncul proaspăt: o sug, o muşc, mă vrea,

Şi-i bine că adesea nu are-o para chioară

Ca umerii să-şi ungă şi-apoi o subsuoară:

O ling eu pe tăcute cu şi mai multă-ardoare

Decit Magdala-n patimi a' Domnului picioare.

Sărmană creatură, plăcere-n gîflire,

De-aşa sughiţuri aspre nu poate să respire,

Şi bănui din aceste scurte-opintiri brutale

C-a ros, desigur, plinea cea veche prin spitale.

Neliniştiţi sunt ochii-i de-a lungul nopţii crude,

Crezind că văd alţi doi ochi in uliţele-afunde;

Fiind prea primitoare cu falşii săi eroi,

I-e frică de-ntuneric şi crede în strigoi.

Ba chiar, plăcîndu-i seul, 1-a folosit mai mult

Decit savantul, noaptea, pe-al cărţilor tumult,

Şi i-a scăzut şi foamea, iar ochii-s brilianţi

Cînd ii apar din noapte defuncţii săi amanţi.

De o-ntîlniţi, bizară şi împopoţonită

Pe-o mizeră stradelă, spre margini, rătăcită,

In jos ţinlndu-şi capul de porumbel rănit

Tirîndu-şi prin noroaie călciiul dezgolit,

Să n-azvîrliţi, de scîrbă, înjurături spurcate

Spre faţa prea fardată a bietei nespălate,

Căreia chiar Famina, zeiţă şi iscoadă,

I-a poruncit a-şi scoate juponu-n plină stradă.

Ei, da! boema asta e tot ce am mai bun:

E perla mea, regina la care mă supun,

M-a legănat adesea pe sînu-nvingător

Reincălzindu-mi firea cu mucedu-i amor.

vni

Aicea zace cel ce prea mult iubit de dame,

A coborît de tlnăr la ale lui infame.

IX

Tu, nobilă femeie cu timpu-n apogeu

Fără-a gindi prea multe dormi sau visezi mereu,

Şi imbrăcată-n antic strai grecesc,

De zece ani încoace, care-au trecut alene

Obişnuindu-mi gura cu sărutări viclene

Tu îngrijeşti un dor călugăresc —

Orgiei preoteasă ai fost, ţi-aduci aminte!?

Iar astăzi, neplăcindu-ţi adincurile-ţi sfinte

Să-nmugurească într-un pui de om,

Alungi, prea-credincioaso, stigmatul alarmant

Pe care chiar virtutea cu plugu-i 1-a-mplîntat

In plntecul matroanelor, atom.

Imberbi, atunci, cu toţii, în bănci mai învechite

Decît acele lanţuri, cu mult mai lustruite,

Ce-a oamenilor piele frecatu-le-a mereu,

Noi ne tiram tristeţea ş-acel dezgust ateu,

încovoiaţi sub cerul pătrat, privit cu ură,

Bind, zece ani, un lapte de aspră-nvăţătură.

E mult de-atunci dar vremea aceea ne-a marcat:

Voiam să spargem sensuri la dasicu-nchistat;

Profesorii ce nu se-mpăcau cu-a voastre rime,

Se prăbuşeau ridicol sub ale noastre scrime,

lăsîndu-1 pe şcolarul, de-acum învingător,

Să-şi urle bucuria in grai latin, sonor. —

Care din noi atunci — ah, da, adolescenţa —

Precum o oboseală nu i-a simţit prezenţa

— Ochiul pierdut în zarea posomorîtă-a verii

Sau in înmărmurirea zăpezii, — să nu-1 sperii,

Auzu-avid şi sincer, — şi supt în hăituiala,

Ecoul unei cărţi sau un strigăt de răscoală?

Era mai ales vara, cînd plumbii se turnau,

Precum aceste ziduri ce mari tristeţuri au,

Cînd fierbinţeala zilei sau picla toamnei reci

Iradiau spre ceruri trăirile lor seci,

Făcînd să somnoleze-n balcoanele propice

Adolescenţii care mai ieri jucau arşice;

Sezon de reverie cînd Muza sta din şopot

O-ntreagă zi s-audă bătaia unui clopot;

Cînd chiar Melancolia, la prînz, cind totul tace,

Stă cu bărbia-n palmă ne mai avînd ce face, —

Cind ochiul e albastru şi nu religios

Ştiindu-se oricine obscen de dureros,

— Tirîndu-se abia şi precoce-n plictiseli,

Cu fruntea transpirată-n ascunse lîncezeli.

— Şi serile bolnave şi nopţile fierbinţi

închipuite fete care te scot din minţi,

Ivindu-se-n oglindă, — sterilă voluptate, —

Ah, fructele lor coapte, a lor nubilitate, —

Ce seri italiene, cînd moale~i neputinţa,

— Ce de plăceri viclene descoperă ştiinţa,

— Cînd mohorîta Venus, din jilţul ei de nori,

Revarsă-n valuri moscul: cădelniţînd candori. —

Aşa a fost conflictul, domoale circumstanţe;

I-aţi dat drept sfat sonete, l-aţi pregătit cu stanţe,

Cum unei cărţi deodată esenţa-i presimţii,

Eu am purtat in suflet povestea cu-Amaury.

Abisul mistic este de indoială-aproape —

Beţia, infiltrată cu-ncetu-n mici etape

în mine, ce-n cădere, prăpastia-mi place',

Mi-a descifrat sublimul suspin al lui Rene,

Şi setea ridicindu-şi mereu tot maţ* bizară,

— Adincul meu muncindu-1 emoţia amară. —

Am absorbit, prin zile, miasme şi parfume,

Şi amintiri defuncte cu-nvăluiri molcume,

Şi lunga împletire a frazelor-cabale,

— Şi rugăciuni şoptite, mistice madrigale;

— O carte voluptoasă, ce nu ştiu de-a rămas. —

Apoi, fie-n adincul unui azil retras,

Fie sub naltul soare al zonelor'alese,

Eternă legănare a valurilor dese,

Născinde orizonturi, mereu fără sfirşit,

Readucind în inimi divinul dor vrăjit, —

Fie-n răgazuri surde a' zilelor de foc,

In trîndăvia rece cînd brumele se coc,—

Sub fumul de trabuce tavanu-acoperind, —

Eu răsfoiesc misterul alene se ivind

Din cartea asta scumpă mult celor renegaţi,

Destinul lor: să fie de-aceleaşi boli marcaţi,

Privindu-mă-n oglindă, am perfectat, ispită,

A vrerii artă crudă, de-un demon dăruită:

— Spre marea voluptate se trece prin durere, —

Să-njunghiem deci răul, căci răul prin rău piere.

Poet! o-njurătură-i, sau, poate-un compliment?

Eu sunt în faţa voastră ca un amant, atent

Privind la o fantomă cu multele-i momeli,

Căci mîinile-i şi ochi-i, puternice-amăgeli,

Au farmece ascunse. — Toţi cei iubiţi, proscrişi,

Ca vasele cu fiere-s, le bei cu ochii-nchişi,

Iar inima străpunsă, mereu însingerata,

Se prăbuşeşte zilnic, imbrăţişind săgeata.

XI

Cit va dura, iubite, — amorul tău?

Se alinta copila-n clar de lună.

Răspunse el: — O, bruna mea stăpînă,

Mereu, mereu!

Cind totul doarme-n preajmă, dulce hău,

Eliza, — ncolăcindu-se-n plăcere,

Se dăruie sărutului şi-l cere

Mereu, mereu!

Iar eu mai zic: — Spre-a-mi podobi cel rău,

Şi-a nu uita durerile primite,

Carafe dulci, vreau să vă văd golite

Mereu, mereu!

Da, cel mai cast amor, aş spune, zău,

Şi-ndrăgostitul ce se dăruieşte,

Ca un flacon parfumul îşi goleşte

Mereu, mereu!

XII

tn mijlocul mulţimii atit de schimbătoare,

Păzindu-şi amintirea, comoară preţioasă,

Ea caută ecoul, ce-o mingiie şi-o doare,

A tristelor lui vorbe, columbe zburătoare

Chemindu-se-n pădurea deasă.

XIII

Da, farmecul tău e chiar arhitectura:

E, deci, ea frumuseţea, in timp ce eu, natura;

Şi cum, oricind, natura frumosu-1 podobeşte,

Eu te-nfloresc, minune, şi mîndru sunt, fireşte!

VERSURI PENTRU PORTRETUL SÂU

Toţi îmi spun micul motan;

Femeiuşte elegante

Vin la mine apetisante:

Sunt un paşă năzdrăvan.

Cer de-azur, cum e cascada,

Doar in ochii mei aflaţi;

De vreţi să mă-nfricoşaţi,

Cititori, muşcaţi-mi coada!

XV

E chiar seducător ciudatul tău proiect

— Dar din toţi, citi vor fi, va-nvinge Bruandet!

XVI

VERSURI LĂSATE UNUI PRIETEN ABSENT

ORA S, LA HERMITAJ

Nu te-am găsit! Am fost la tine

Spre-a auzi-un cuvint de bine,

Cum cineva in Africa

Atena veche-ar căuta.

Intre sălbateci, de-a mea vină,

Voi sta, de-o fi, in carantină,

Căci, proştilor, prefer nebunii:

Eu, cel mai mare, cum zic unii!

Duduiei Fanny, spune-i tu

(Ea nu iţi va răspunde nu,

Doar n-o salută yrun măgar!)

Omagiul meu de cărturar,

— La fel domnului Scriitoru

Şi, sigur, Jeannei, ce-i duc doru'!

XVII

SONET, SCUZANDU-SE DE A NU PUTEA INSOŢI

UN PRIETEN LA NAMUR

Fiindcă mergi spre-oraşul care,

Stind bine-n ziduri încastrat,

Plăteşte zel, dar şi mincare,

Faimosului poet castrat;

Dacă-n vacanţă-ţi duci fiinţa

Spre a gusta ce nu mai e,

încearcă-ţi toată elocinţa

La scumpul Coco-Malperche.

(Aşa, precum chiar eu aş face!)

Să-i spui, te rog, ce mult îmi place

Acelui domn zburdalnic, Rops;

El, premiul Romei nu-1 deţine,

Talentu-i, însă,-n inălţime-i

Cit piramida lui Keops!

XVIII

Domnului Auguste Malassis

Strada Mercelis

Trei-zeci-şi-cinci bis,

Cartier Ixelles,

Bruxelles.

(Recomandată lui Anoste

La poştă,

Adică unui factor

Versificator).