Cercetarea La Fata Locului in Cazul Accidentelor Rutiere

Aspecte teoretice si practice privind cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de trafic rutier Ferenc Fagyas

CAPITOLUL I.

NOŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA CIRCULAŢIA RUTIERĂ

1.1. Definirea noţiunilor: “accident de circulaţie” şi „accident de circulaţie rutieră”

Dezvoltarea transporturilor auto, creşterea rapidă a parcului de automobile, au determinat, în mod obiectiv, intensificarea preocupărilor în vederea asigurării siguranţei circulaţiei rutiere. Aceste preocupări sunt cu atât mai necesare cu cât creşterea numărului de accidente este relativ direct proporţională cu mărirea indicelui de motorizare, cu îmbunătăţirea performanţelor autovehiculului, în primul rând a vitezei de deplasare, element ce deţine prioritate în cauzele evenimentelor rutiere.

Pornind de la definirea accidentului ca fiind un eveniment întâmplător şi neprevăzut care cauzează o avarie sau aduce rănirea, mutilarea ori moartea unei fiinţe, constatăm că în accidentul de trafic rutier sunt implicaţi în general doi factori importanţi: autovehiculul şi omul în multiplele sale calităţi: conducător auto, pasager, pieton, biciclist, etc.

În ceea ce priveşte noţiunea de accident de circulaţie, acesta poate fi definit drept un eveniment produs pe drumurile publice, constând din coliziunea a două sau mai multe vehicule, ori a unui vehicul cu un alt obstacol, lovirea sau călcarea pietonilor s.a. având ca rezultat vătămarea integrităţii corporale sau moartea unei persoane, pagube materiale, precum şi stânjenirea circulaţiei.1

O definire mai complexă şi mai exactă consideră accidentul ca fiind un eveniment cu urmări socialmente periculoase care constau în distrugerea sau avarierea mijloacelor de transport sau a altor bunuri, moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane, eveniment care apare în timpul circulaţiei sau exploatării mijloacelor de transport ca urmare a acţiunilor sau omisiunilor conducătorilor auto, pietonilor, călătorilor sau altor persoane ori altor cauze2.

Accidentul de trafic rutier este un fenomen activ, în plină desfăşurare.

Circulaţia rutieră este un fenomen la a cărui existenţă concură mai multe elemente componente dintre care cele mai importante sunt: omul, vehiculul, drumul şi legislaţia corespunzătoare domeniului sau care are influenţă asupra sa. Desfăşurarea normală a traficului rutier presupune existenţa unei tipologii determinate de relaţii între elementele componente. Perturbările apărute în interacţiunea dintre aceste elemente constituie materializarea alterării relaţiilor dintre factorii care

1 Emilian Stancu “ Criminalistica”, vol.II, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag.368 si Camil Suciu “Criminalistica”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1972, pag.52.2 Emilian Stancu “ Tratat de Criminalistica”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 613

1 din 46


concură la realizarea circulaţiei rutiere ca fenomen dinamic al vieţii sociale.

O parte din evenimentele negative produse pe drumurile publice sunt denumite generic accidente de circulaţie.

În accepţiunea Dicţionarului explicativ al limbii române, prin accident se înţelege o întâmplare neprevăzută care poate provoca o avarie, sau rănirea ori moartea unei persoane. Interpretând din punct de vedere juridic, această definiţie trebuie să acceptăm sensul corespunzător căruia întâmplarea nu a fost prevăzută deşi putea şi trebuia să fie, întrucât, altfel ar însemna să fim de acord cu faptul că accidentul în general, este imprevizibil şi prin urmare, încă de la început nu s-ar mai pune problema tragerii la răspundere a celor care au concurat la producerea sa.3

Circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice este reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi Hotărârea Guvernului nr. 85/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Din simpla lectură a acestor acte normative concluzionăm că supravegherea, controlul şi răspunderea pentru luarea măsurilor de asigurare a securităţii circulaţiei revin organelor de poliţie. Ele au, în primul rând, sarcina cercetării accidentelor de circulaţie rutieră, urmărind strângerea probelor cu privire la existenţa infracţiunii, dacă accidentul de circulaţie rutieră întruneşte elementele constitutive ale acesteia, la identificarea făptuitorului şi stabilirea răspunderii sale.

1.2.Infractiuni la regimul circulaţiei rutiere.

Regimul circulaţiei pe drumurile publice urmăreşte asigurarea desfăşurării normale a traficului rutier, securitatea circulaţiei rutiere, precum şi prevenirea evenimentelor şi accidentelor rutiere.

În prezent, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice este o lege specială cu dispoziţii penale, aceste dispoziţii fiind cuprinse în Capitolul VI, „Infracţiuni şi pedepse”, în art. 84-94.

Răspunderea penală, alături de infracţiune şi pedeapsă reprezintă unul dintre cei trei piloni ai dreptului penal în general, şi, deci, ai oricărei dispoziţii cu caracter penal. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice, fiind o consecinţă a nesocotirii normei juridice penale. De ea depinde însăşi realizarea ordinii de drept în general, şi a ordinii de drept penal în special.

Pentru a exista răspundere penală trebuie să existe o infracţiune. Infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale este unul din principiile

3 G. Antoniu “Infractiuni prevazute in legile speciale”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, pag. 82-86.

2 din 46


fundamentale ale acesteia, consacrat expres de art. 17 alin. 2 Cod penal, şi presupune săvârşirea unei infracţiuni (a laturii sale obiective), cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni. Dar pentru a exista infracţiune, aceasta trebuie să fie prevăzută de legea penală ori de o dispoziţie cu caracter penal. Este un alt principiu fundamental care ocârmuieşte dreptul penal, principiul legalităţii răspunderii penale (nullum crimen sine lege).4

Din aceste considerente Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 dispune în art. 84 că nerespectarea dispoziţiilor privind circulaţia pe drumurile publice, care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, atrage răspunderea penală şi se sancţionează potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă. Dispoziţia se pune de acord cu principiile răspunderii penale arătate mai înainte. Astfel, se respectă principiul legalităţii, arătând că trebuie să se încalce o dispoziţie privind circulaţia pe drumurile publice, deci prevăzută de ordonanţă, dar şi principiul infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale, căci fapta trebuie să întrunească elementele constitutive ale unei infracţiuni (fără îndoială atât în ceea ce priveşte latura obiectivă, cât şi latura subiectivă).

S-ar putea pune problema dacă o astfel de prevedere era necesară, din moment ce răspunderea penală care întruneşte toate condiţiile principiilor menţionate mai înainte, este o instituţie de drept penal cu caracter general, deci cu aplicabilitate ori de câte ori există infracţiune, fie în baza Codului penal, fie în baza unei legi speciale nepenale. Soluţia pare întemeiată, întrucât art. 84 atenţionează că infracţiunile din acest act normativ se sancţionează cu pedepsele prevăzute de el. Or, pedepsele ordonanţei nu mai au caracter general.

În general, aceste infracţiuni constau în fapte de pericol, pericolul constând în posibilitatea producerii unor accidente cu urmări deosebit de grave (pierderi de vieţi omeneşti, vătămări grave, distrugeri de bunuri cu valori importante, etc.) sau de împiedicare a constatării cauzelor şi împrejurărilor în care s-a produs un eveniment rutier.

Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc şi se dezvoltă în cadrul unor activităţi reglementate de lege, apărate prin sancţionarea penală a celor care încalcă, cu vinovăţie, regimul legal stabilit pentru desfăşurarea activităţilor respective.

Obiectul juridic special de grup al acestor infracţiuni îl formează acel fascicul al relaţiilor sociale, care se formează şi se dezvoltă în legătură cu asigurarea securităţii traficului rutier, a căror protecţie penală se realizează prin sancţionarea penală a unor fapte, de un anumit grad de pericol social, prin care se încalcă normele legale de circulaţie pe drumurile publice.

Cu puţine excepţii, aceste infracţiuni nu au un obiect material.

4 C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 333-335.

3 din 46


Infracţiunea de punere în circulaţie sau de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat are ca obiect material orice autovehicul pentru care există obligaţia înmatriculării şi care nu a fost înmatriculat mai înainte de a fi pus în circulaţie.

De regulă, latura obiectivă a acestor infracţiuni constă într-o acţiune sau inacţiune de încălcare a unor reguli stabilite prin lege pentru circulaţia pe drumurile publice sau în legătură cu aceste căi rutiere.

Fiind infracţiuni de pericol, de regulă se consumă instantaneu, în momentul săvârşirii faptei, unele dintre infracţiuni putând fi continue, acţiunea sau inacţiunea prelungindu-se, după consumare, până la întreruperea acesteia sau până la o condamnare în primă instanţă, când infracţiunea se epuizează5.

Latura subiectivă a acestor infracţiuni constă în vinovăţie, de regulă sub forma intenţiei, directe sau indirecte, când fapta este comisivă, iar legea nu prevede expres sancţionarea faptei săvârşite din culpă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. 2 Cod penal

Unele infracţiuni pot fi săvârşite şi din culpă când fapta este omisivă iar legea nu sancţionează expres doar fapta săvârşită cu intenţie, fiind aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. 3 Cod penal

Subiect activ principal (autor) al acestor infracţiuni este la cele mai multe infracţiuni, o persoană responsabilă penal, care conduce un autovehicul pe drumurile publice, fiind vorba de un subiect calificat.

Cum infracţiunile nu se referă la toate variantele de conducere ci doar la conducerea unui autovehicul, în cazul acestor infracţiuni subiectul va fi cel care conduce pe drumurile publice un astfel de vehicul, indiferent dacă are sau nu permis de conducere ori dacă permisul este corespunzător tipului de vehicul condus, dacă este sau nu proprietarul autovehiculului (putând fi prepusul unei persoane juridice, deţinătorul cu orice titlu sau chiar fără nici un titlu al autovehiculului).

Prin autovehicul se înţelege potrivit art. 6 pct. 6 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 „vehiculul echipat cu motor în scopul deplasării pe drum. Troleibuzele şi tractoarele rutiere sunt considerate autovehicule. Mopedele, vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie, tractoarele folosite în exploatările agricole şi forestiere, precum şi vehiculele pentru efectuarea de servicii sau lucrări, care se deplasează numai ocazional pe drumul public, nu sunt considerate autovehicule”6.

Infracţiunea de ucidere din culpă (art. 178 Cod penal) şi infracţiunea de vătămare corporală din culpă (art. 184 Cod penal) se săvârşesc, de obicei, în concurs ideal sau real cu infracţiunile speciale, la regimul circulaţiei pe drumurile publice, înscrise în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

5 Revista Română de Drept nr.8./1987, pag 45-48.6 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006

4 din 46


Uciderea din culpă este incriminată în art. 178 Cod penal şi constă în fapta persoanei care, din culpă, suprimă viaţa alteia. Fapta este mai gravă când s-a petrecut ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi, ori când uciderea este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, tot astfel dacă fapta este săvârşită din culpă de orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate. Fapta este deosebit de gravă dacă a fost urmată de moartea a două sau mai multe persoane.

Obiectul juridic special al infracţiunii de ucidere din culpa este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la dreptul la viata asigurat fiecărei persoane prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestei valori fundamentale.

Obiectul material este constituit din corpul fizic al omului asupra căruia se exercita acţiunea sau inacţiunea făptuitorului.

Subiecţii infracţiunii.a) uciderea din culpa are ca subiect activ potenţial orice persoana

care îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal. Uneori legea cere sa existe o anumita calitate – conducător de vehicul cu tracţiune mecanica sau orice alta persoana aflata in exerciţiul profesiei sau meseriei – a subiectului activ, dar pentru existenta variantei agravante a infracţiunii.

b) literatura juridica susţine ideea ca, uciderea din culpa nu exclude coautoratul. In practica s-a decis ca exista infracţiunea prevăzuta de art.178 alin.2 Cod penal in sarcina ambilor inculpaţi, conducători auto, daca accidentul de circulaţie soldat cu moartea unei persoane s-a datorat culpei amândurora7, ori dacă moartea victimei s-a datorat faptului ca un conducător auto a încredinţat vehiculul unei persoane care nu avea permis de conducere auto, iar aceasta conducând imprudent, a ucis o persoană8.

Latura subiectiva. Aceasta infracţiune se săvârşeşte din culpă, fie sub forma culpei cu prevedere, fie sub forma culpei simple.

Există culpă cu prevedere atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale si, in speţă, moartea victimei, dar nu urmăreşte producerea lui, ci crede fără temei ca el nu se va produce. De exemplu: conducerea autovehiculului sub influenta alcoolului cu viteza excesiva sau in stare de boala ori oboseala; depăşirea riscantă a autovehiculului din faţă.

In afara de modalitatea simpla, corespunzătoare variantei tip, infracţiunea poate fi săvârşită si in modalităţi agravate.

O prima modalitate agravanta, potrivit art.178 alin.2 Cod penal, se realizează atunci când uciderea din culpa a avut loc ca urmare a

7 Tribunalul jud. Arges, dec.pen.nr.2567/1972, Revista Română de Drept nr.7/1973, pag.177.8 Revista Română de Drept nr.10/1982, pag.67.

5 din 46


nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi. Aceasta agravantă priveşte caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului.

In domeniul circulaţiei rutiere sunt instituite reguli speciale pentru protecţia vieţii persoanelor si, ca atare, soluţiile privind culpa profesională se desprind prin referire atât la aceste reguli, cat si la cele de drept comun.

Când nerespectarea vreuneia dintre dispoziţiile legale sau a masurilor de prevedere constituie prin ea însăşi infracţiune (de exemplu, contra siguranţei circulaţiei rutiere), va exista un concurs de infracţiuni.

A doua modalitate agravantă, corespunzătoare prevederilor art.178 alin.3 Cod penal, se realizează atunci când uciderea din culpă este săvârşită de conducătorul unui vehicul cu tracţiune mecanică ce se afla in stare de ebrietate sau prezintă in sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală. Prin urmare pentru existenta agravantei este necesar ca făptuitorul, pe de o parte, sa aibă calitatea (subiect activ calificat) de conducător al unui vehicul cu tracţiune mecanica – cu sau fără permis de conducere9 – iar, pe de alta parte, sa fi avut în sânge o îmbibaţie alcoolica peste 0,80 g/l alcool pur în sânge (art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002) sau să fi fost în stare de ebrietate, indiferent de gradul alcoolemiei. Alcoolemia se stabileşte prin analiza de laborator, iar starea de ebrietate poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Conducerea unui autovehicul în stare de ebrietate ori având o alcoolemie ce depăşeşte limita legală este o infracţiune de pericol prevăzuta separat in art.87 din O.U.G. nr. 195/2002.

In legătură cu încadrarea juridică a faptei conducătorului unui vehicul cu tracţiune mecanică de a conduce pe drumurile publice un asemenea vehicul, având o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate şi de a cauza, în aceste condiţii, moartea unei persoane, în literatura juridică au existat numeroase discuţii. Unii autori influenţaţi şi de practica judiciară - inclusiv a instanţei supreme – au considerat că infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 are caracter complex, ea absorbind în conţinutul său fapta incriminată de art. 38 din D 328/196610 (actualul art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002). Alţi autori nu au împărtăşit această opinie, considerând că fapta incriminată în legislaţia circulaţiei rutiere nu se absoarbe în uciderea din culpă, cele două fapte putând alcătui, eventual, termenii unui concurs ideal11.

9 Trib. Suprem, Sect. Pen, dec.nr.4192/1971, R.R.D. nr.9/1973, pag.140.10 M.Zolyneac, Unele aspecte teoretice si practice ale recidivei, R.R.D. nr.6/1983, pag.10-13; G.Mateut, Uenele consideratii in legatura cu structura infractiunii prevazute de art.178, alin.3, R.R.D. nr.6/1986, pag.45.11 G.Antoniu, T. Vasiliu si altii, Codul penal comentat si adnotat, Partea speciala, vol.I, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975, pag.111; O.Stoica Drept penal, Partea speciala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976, pag.83.

6 din 46


Potrivit primei teze, infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 are caracter bivalent, adică o variantă simplă şi o alta complexă, după cum conducerea autovehiculului nu a avut loc pe un drum public sau a avut loc pe un asemenea drum12; dar nu este de presupus că legiuitorul a urmărit să creeze o asemenea construcţie juridică hibridă. De aceea, apreciem4 că legiuitorul nu a înţeles să includă în conţinutul infracţiunii fapta cu incriminare distinctă prevăzută în legislaţia circulaţiei pe drumurile publice, cu atât mai mult cu cât este greu de conceput că o infracţiune din culpă să surprindă în conţinutul ei, ca element constitutiv, o activitate incriminată ca infracţiune intenţionată.

Constituie infracţiunea de ucidere din culpă calificată (art. 178 alin. 4 Codul Penal) şi fapta oricărei alte persoane care, în exerciţiul profesiei sau meseriei, aflându-se în stare de ebrietate provocată, din culpă, uciderea unei persoane.

Agravanta se referă numai la cei ce exercită o profesie sau meserie, nu şi o altă activitate.

Potrivit art. 178 alin. 5 Cod penal, uciderea din culpă este mai gravă dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane. În aplicarea textului sus-menţionat, în practica judiciară s-a hotărât că, dacă în condiţiile unui accident de circulaţie s-a produs moartea a două persoane, în sarcina inculpatului nu se poate reţine un concurs de infracţiuni, ci o infracţiune unică, complexă13.

Vătămarea corporală din culpă este incriminată în art. 184 Cod penal şi constă în fapta de lovire sau actele de violenţă care au pricinuit victimei o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, precum şi fapte de vătămare corporală simplă săvârşite din culpă. Fapta este mai gravă dacă a avut vreuna din urmările prevăzute în art. 182 alin. (1) sau (2); de asemenea dacă săvârşirea faptei prevăzută în alin. 1 este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi; tot astfel, dacă fapta prevăzută în alin. 2 este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent.

În practica judiciară s-a reţinut că fapta conducătorului autovehiculului de a nu respecta obligaţia de a reduce viteza până la limita evitării oricărui pericol, la trecerea prin intersecţiile cu circulaţie nedirijată, accidentând grav un pieton, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 3, raportat la art. 182 Cod penal cu aplicarea art. 71 Cod penal Menţionăm că accidentul s-a datorat faptului că inculpatul, ajungând la

12 C.Turianu, Discutii despre natura juridica si structura infractiunii prevazute in art.178 alin.3, C.Pen., Dreptul nr.4-5, 1991, pag.58.4 V.Dobrinoiu, G. Nistoreanu, Al. Boroi, I.Pascu, I.Molnar si V.Lazar, Drept penal, partea speciala, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1997, pag.120.13 Tribunalul Suprem, sect.pen, dec.nr.331/1983, R.R.D. nr.5/1984, pag.67, dec.nr.3174/1974, R.R.D. nr.8/1975, pag.72.

7 din 46


intersecţie (circulaţia nu era dirijată în intersecţia respectivă), nu a redus viteza până la limita evitării oricărui pericol încălcând astfel dispoziţiile Regulamentului pentru aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 85/2003. În urma accidentului şi a vătămării sănătăţii suferite, victima a avut nevoie de peste 60 zile de îngrijire medicală.

În anul 1997 România a devenit semnatară a două tratate internaţionale, adoptate în cadrul Consiliului Europei, care vizează cooperarea între statele părţi ale Uniunii Europene în materia reprimării infracţiunilor rutiere. Aceste tratate internaţionale sunt: Convenţia europeană pentru reprimarea infracţiunilor rutiere14, semnată la Strassbourg (Franţa) la 30 noiembrie 1964 şi Convenţia europeană cu privire la efectele internaţionale ale interzicerii exercitării dreptului de a conduce un vehicul cu motor15, semnată la Bruxelles (Belgia) la 3 iunie 1976. Ambele convenţii europene enumeră cu caracter limitativ, în anexă, sub denumirea "Fondul comun al infracţiunilor rutiere", toate faptele ilicite care trebuie incriminate, ca infracţiuni sau contravenţii, prin legislaţia internă a statelor părţi: uciderea involuntară sau vătămările involuntare cauzate în

domeniul circulaţiei rutiere; părăsirea locului accidentului, prin care se înţelege încălcarea

obligaţiilor ce revin conducătorilor auto ca urmare a unui accident de circulaţie;

conducerea unui vehicul de către o persoană în stare de ebrietate sau sub influenţa alcoolului ori sub influenţa stupefiantelor sau a produselor având efecte similare;

conducerea unui vehicul de către o persoană inaptă ca urmare a unei oboseli excesive;

conducerea unui autovehicul cu motor fără asigurare de răspundere civilă pentru pagubele cauzate terţilor ca urmare a utilizării acestui vehicul;

refuzul de a se supune ordinului unui agent al autorităţii privind circulaţia rutieră;

nerespectarea regulilor privind viteza vehiculelor, poziţia vehiculelor în mişcare şi sensul deplasării lor, întâlnirea cu vehicule din sens opus, depăşirea, schimbarea de direcţie şi trecerea pasajelor de nivel, prioritatea de trecere, prioritatea de trafic pentru anumite vehicule (cum ar fi cele ale pompierilor, ale poliţiei, ambulanţele), staţionarea şi oprirea vehiculelor, accesul vehiculelor sau al anumitor categorii de vehicule pe unele căi rutiere, în special datorită greutăţii sau dimensiunilor lor;

14 Tratatul internaţional, decretul de încheiere şi legea de ratificare sunt publicate în M. Of. nr. 316/1997.15 Tratatul internaţional, decretul de încheiere şi legea de ratificare sunt publicate în M. Of. nr. 152/1997.

8 din 46


nerespectarea semnelor şi a marcajelor rutiere, în special a semnului "Stop";

nerespectarea regulilor privind echipamentul de securitate al vehiculelor şi al încărcăturii lor, sistemul de lumini al vehiculelor şi folosirea farurilor, încărcătura şi capacitatea vehiculelor, înmatricularea vehiculelor, plăcile de înmatriculare şi semnul distinctiv al ţării de înmatriculare;

conducerea fără permis de circulaţie valabil.Conform dispoziţiilor convenţiilor, sancţiunile pentru infracţiunile

rutiere pot fi, potrivit legislaţiei naţionale, o pedeapsă principală sau accesorie ori o măsură de siguranţă, luată printr-o hotărâre a unei autorităţi judiciare sau printr-o decizie administrativă a unei autorităţi administrative abilitate să pronunţe pedepsele prevăzute de lege pentru reprimarea infracţiunilor rutiere.

O măsură aparte este interzicerea dreptului de a conduce un autovehicul cu motor conducătorului care a comis o infracţiune rutieră. Statul care a pronunţat sancţiunea interdicţiei trebuie să informeze despre aceasta statul care a eliberat permisul de conducere şi statul pe teritoriul căruia autorul infracţiunii rutiere locuieşte în mod obişnuit. Odată informate, aceste state vor pronunţa, în conformitate cu legislaţiile lor naţionale, interdicţia pe care ar fi pronunţat-o şi ele dacă faptele care au dus la o astfel de sancţiune ar fi avut loc pe teritoriul lor, în cazul în care este îndeplinită condiţia dublei incriminări.

Cele două convenţii cuprind, de asemenea, numeroase dispoziţii cu caracter procesual privind cooperarea statelor comunitare în materie de reprimare a infracţiunilor rutiere (de exemplu, cererea de urmărire internaţională a infractorului, cererea de executare a pedepsei stabilită de un alt stat decât cel care o pune în executare, încasarea amenzilor de un alt stat decât cel care a emis-o, notificările între state cu privire la măsurile adoptate etc.), dispoziţii care nu fac însă obiectul analizei acestei lucrări.

1.3. Cauzele accidentelor rutiere16

Infracţiunile rutiere cele mai des întâlnite sunt cele care privesc într-o anumită măsură accidentele rutiere. Nu atât numeric ele reprezintă un mare pericol, cât mai ales datorită consecinţelor dezastruoase pe care le produc. Accidentele de circulaţie figurează printre primele trei cauze de deces, după bolile cardiovasculare şi cancer, afectând în principal grupele tinere ale populaţiei. De asemenea ele provoacă peste 80% dintre accidentele care au ca rezultat invaliditatea. După studiile O.M.S. rezultă că şansele de a muri prin accidente de circulaţie sunt, pentru grupa activă de populaţie, de 3 ori mai mari decât prin alte boli, că din

16 E. M. Gacea, Investigarea criminalistică a accidentului de trafic rutier, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2003, p. 7-16.

9 din 46


totalul accidentelor, cele de circulaţie ocupă 50%, iar în cadrul grupei de 20-30 de ani ele reprezintă 2/3 din totalul accidentelor mortale şi 1/3 din cauzele mortalităţii generale.

În analiza cauzelor accidentelor de trafic rutier, cei mai importanţi factori sunt vehiculul, drumul şi omul. Autovehiculul reprezintă o cauză de accident rutier datorită defecţiunilor tehnice pe care le poate avea. Deşi accidentele datorate deficienţelor tehnice nu au o pondere ridicată, ele sunt considerate grave datorită consecinţelor tragice pe care, mai întotdeauna, le produc. Drumul constituie o cauză de accidente prin copacii sau alte obstacole de pe marginea şoselelor, deoarece, atunci când autovehiculul părăseşte drumul, accidentul se produce prin impactul cu acel obstacol, prin iluminarea şi semnalizarea necorespunzătoare, prin pavajul care trebuie făcut în aşa fel încât să împiedice derapajul, prin terasamentul fragmentat etc.

Dar cel mai responsabil este factorul uman, vinovat de producerea a cca. 90% din accidentele rutiere. Cauzele frecvente ale accidentelor care privesc factorul uman sunt: viteza, fiind cauza cu ponderea cea mai ridicată, neatenţia, oboseala – este invocată în 10-20% din accidentele grave, conducerea sub influenţa alcoolului, depăşirile neregulamentare, nerespectarea semaforului, neacordarea priorităţii la trecerile de pietoni, nesemnalizarea la schimbarea direcţiei de mers, traversarea drumului public prin locuri nepermise sau/şi fără asigurarea la traversare etc.

Accidentele produc adevărate tragedii în cadrul relaţiilor sociale, de aici necesitatea de a lupta împotriva lor. Această „luptă” se asigură prin măsuri de prevenire şi combatere a accidentelor rutiere, iar atunci când acestea nu au putut fi evitate, prin înlăturarea sau reducerea maximă a efectelor pe care le-au generat. Unul din mijloacele de prevenire, poate cel mai eficient şi mai la îndemână, este şi incriminarea pe cale legislativă a conduitelor care pun în pericol relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.

1.4. Importanţa cercetării la faţa locului în cazul accidentelorde circulaţie

Cercetarea la faţa locului în cazul accidentelor de circulaţie reprezintă unul din cele mai importante acte de urmărire penală, cu caracter imediat şi necesar, de modul în care este efectuată aceasta depinzând direct soluţionarea cauzei17.

Deplasarea organului judiciar la faţa locului este una din cele mai eficiente măsuri procedurale. Organul de urmărire penală, ca şi instanţa de judecată, au posibilitatea să investigheze direct la locul săvârşirii fapte şi consecinţele infracţiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis actul penal şi să-l identifice pe autor.

17 E.Stancu “Criminalistica”, vol.II, Ed. Actami, Bucuresti, 1995, pag.8.

10 din 46


Cu atât mai mult este necesar să se sublinieze importanţa unei asemenea activităţi procedurale, cu cât există acţiuni a căror soluţionare este practic de neconceput fără cercetarea la faţa locului, cum este cazul accidentelor de circulaţie.

Importanţa cercetării se explică şi prin aceea că, locul săvârşirii faptei este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracţiune şi la autorul acesteia. De modul în care se efectuează întreaga cercetare, de căutare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca şi fixarea rezultatelor, va depinde într-o mare măsură soluţionarea cazului, identificarea autorului, a celorlalţi participanţi la comiterea faptei penale.

1.5. Epidemiologia accidentelor de trafic rutier.

Influenţată, fără îndoială, de evoluţia economico-socială a societăţii româneşti dinamica fenomenului circulaţiei rutiere s-a derulat potrivit aşteptărilor. Dacă ne referim la anul 2006 - pentru care avem la dispoziţie datele statistice necesare - constatăm că parcul naţional de vehicule a crescut cu 8,6 %, numărul şoferilor a sporit cu 9,6 %, iar nevoile de transport de mărfuri şi persoane s-au amplificat substanţial.

Creşterile prezentate raportate la o reţea de drumuri aflată în mare parte în refacere, precum şi indisciplina manifestată, încă, de toate categoriile de participanţi la trafic au dus la o circulaţie greoaie şi la producerea unui număr mare de accidente rutiere grave.

Analiza evoluţiei şi structurii evenimentelor rutiere evidenţiază, în primul rând, o creştere a gravităţii acestora, precum şi o concentrare a producerii lor în mediul rural în comparaţie cu perioadele anterioare, când cele mai multe se înregistrau în zonele urbane. Apoi, atrage atenţia numărul mare de accidente colective (având drept consecinţe mai mult de trei victime), precum şi unele modificări în distribuţia zonelor cu risc sporit de concentrare a evenimentelor rutiere.

Din cauze tehnice în anul 2006 s-au produs 428 accidente din care 48 datorate defecţiunilor la sistemul de frânare, 26 la sistemul de direcţie, 50 datorită stării pneurilor şi 28 din alte defecţiuni tehnice.

După mediul în care au avut loc în 2006 au fost 4.333 accidente grave în mediul urban şi 4.175 în mediul rural. În mediul urban principala cauză a fost traversarea neregulamentară a pietonilor cu o pondere de 32,5%, în timp ce în mediul rural a fost viteza neadaptată sau peste limita legală cu o pondere de 22%.

În afara localităţilor în acelaşi an s-au produs 577 accidente grave - în scădere faţă de anul anterior - cauza principală constituind-o în procent de 33,4% tot viteza neadaptată sau peste limita legală.

Nu sunt de ignorat aşa numitele accidente colective, adică cele în urma cărora au rezultat cel puţin trei morţi. Astfel în 2006 au fost 270 de astfel de accidente din care au rezultat 372 morţi, dintre care numai în municipiul Bucureşti s-au produs 30, în urma cărora au murit 30 de

11 din 46


persoane iar 78 au fost rănite grav. Cauza principală a acestor accidente colective a fost viteza peste limita legală în 75 cazuri şi depăşirile neregulamentare în 48 cazuri.

Lipsa disciplinei rutiere este evidenţiată şi de faptul că în 2006 din totalul accidentelor grave 10,7% au fost produse de conducători auto profesionişti. Se remarcă faptul că din cele 956 accidente în care au fost implicaţi în 288 cazuri cauza a fost conducerea imprudentă, iar în 257 cazuri viteza neadaptată sau peste limita legală.

3600 de accidente grave s-au produs din vina conducătorilor auto amatori, iar 1292 cazuri cauza a fost viteza neadaptată sau peste limita legală, iar în 869 cazuri - conducere imprudentă. Procentual acestea reprezintă 40,3% din accidentele grave produse în anul 2006.

Ca urmare a deschiderii şi lărgirii relaţiilor internaţionale în ţară circulă un număr foarte mare de cetăţeni străini, unii dintre ei fiind implicaţi în evenimente rutiere grave. Astfel în 2006 aceştia au fost implicaţi în 241 cazuri în urma cărora au decedat 114 persoane, iar 230 au fost grav rănite.

9,8% ceea ce reprezintă 336 cazuri din accidentele grave din anul 2006 au avut la origine conducători auto aflaţi sub influenţa alcoolului. În urma acestor accidente au decedat 116 persoane, iar 326 au fost grav rănite. Pe fondul consumului de alcool principala cauză a constituit-o conducerea imprudentă - 170 cazuri şi viteza neadaptată - 92 cazuri.

În afara acestora în anul 2006 s-au produs 148.851 accidente uşoare din care în 92,40% de vină au fost conducătorii auto, iar 3,95% cazuri vina a aparţinut pietonilor. Principalele cauze ale acestor accidente au fost: viteza neadaptată - 23,8%, nerespectarea distanţei în mers - 21,6% şi neasigurarea la schimbarea benzii sau direcţiei - 14,1%.

Numărul accidentelor rutiere a crescut cu 26,24% in primele noua luni ale anului 2008 fata de aceeaşi perioada a anului trecut, de la 5.785 la 7.303.

În aceeaşi perioadă numărul morţilor a crescut cu 10,5%, de la 1.893 in primele luni ale anului trecut, la 2.094 in perioada ianuarie-septembrie a acestui an, iar numărul răniţilor grav a crescut cu 34,74%, de la 4.806 la 6.476.

Aceste creşteri de 26,24% la accidente, 10,5% la numărul morţilor si 34,74% la numărul răniţilor grav se datorează lipsei educaţiei rutiere, a infrastructurii si a siguranţei rutiere, care nu este prioritate reala a tuturor actorilor care trebuie sa contribuie la aceasta.

Principala cauza a accidentelor este traversarea neregulamentara a pietonilor, lipsa trotuarelor in mediul rural si neadaptarea vitezei la condiţiile de drum. Cele mai multe accidente se produc in localităţi urbane, respectiv 45% din total, in mediul rural 32% si in afara localităţilor 23%.

12 din 46


CAPITOLUL II

OBIECTUL ŞI SARCINILE CERCETĂRIILA FAŢA LOCULUI ÎN CAZUL ACCIDENTELOR RUTIERE

2.1. Reglementări procedurale privind cercetarea la faţa locului.

Cercetarea la faţa locului este o activitate desfăşurată de organele de urmărire penală sau instanţele de judecată, activitate care creează acestora posibilitatea să perceapă nemijlocit situaţia locului unde s-a săvârşit o infracţiune şi să stabilească împrejurările în care aceasta a fost săvârşită18.

Potrivit art.129 din Codul de procedură penală, “cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită”.

Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când acesta nu este posibil. Instanţa de judecată efectuează cercetări la faţa locului, cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie (art.129 alin.2 şi 4 din Codul de procedură penală).

Organele judiciare pot interzice persoanelor care se află sau vin la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele, cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării (art.129 alin. ultim Codul de procedură penală).19

2.2. Organizarea activităţii de cercetare la faţa locului în domeniul circulaţiei rutiere.

Conform regulamentului de organizare şi funcţionare al Inspectoratului General al Poliţiei, cercetarea la faţa locului accidentelor de trafic rutier se efectuează de către formaţiunile specializate cuprinse în structura organizatorică a Direcţiei Generale a Poliţiei Rutiere.

Se întâlnesc două situaţii: accidente de circulaţie simple soldate cu doar cu pagube materiale şi accidente grave, soldate cu moartea sau rănirea unor persoane şi pagube materiale.

- la nivelul comunelor, cercetarea la faţa locului pentru accidentele simple din categoria celor ce înregistrează numai pagube materiale,

18 E. Stancu “Criminalistica”, Vol. II, Ed.Actami, Bucuresti, 1995, pag.369.19 Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 30 aprilie 1997, actualizat prin produsul informatic legislativ LEX EXPERT în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 20 februarie 2009.

13 din 46


denumite şi “Tamponări”, se realizează de către şefii posturilor de poliţie şi agent de poliţieii din subordinea acestora.

- la nivelul oraşelor, în cazul accidentelor uşoare cercetarea la faţa locului este efectuată de către agenţii de circulaţie fie prin deplasarea acestora la locul accidentului, fie prin examinarea autovehiculelor angajate în accident după ce au fost aduse la sediul Poliţiei.

- la nivelul municipiilor, cercetarea la faţa locului în cazul accidentelor grave (soldate cu victime omeneşti, pagube mari ori cu fuga de la locul faptei) se efectuează de către echipe ale poliţiei rutiere specializate în astfel de activităţi, care sunt prevăzute şi dotate cu tehnica necesară.

- la nivelul judeţelor, accidentele grave comise pe raza judeţelor sunt cercetate de echipele specializate ale Inspectoratelor de Poliţie Judeţene, compuse din ofiţeri specializaţi în cercetarea accidentelor şi tehnicieni criminalişti care examinează locul accidentelor, descoperă, fixează şi ridică urmele rămase, în vederea valorificărilor prin efectuarea de expertize.20

2.3. Sarcinile cercetării la faţa locului în cazul accidentelor rutiere.

Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie este orientată în două direcţii importante:

- stabilirea împrejurărilor de loc, timp şi mod în care s-a produs accidentul.

- descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor formate cu ocazia producerii accidentului.

Pe baza datelor obţinute prin cercetarea la locul faptei, în care se include şi ascultarea persoanelor implicate în accident şi a martorilor oculari, organul de cercetare penală are posibilitatea să formuleze primele versiuni referitoare la natura evenimentului. Elaborarea versiunilor reprezintă o componentă tactică importantă a cercetării unor evenimente rutiere în care autorul faptei a părăsit locul accidentului.

Sub raport tactico-metodologic, cercetarea accidentelor se poate împărţi în două mari categorii:

- cercetarea accidentelor de circulaţie în care autorul a rămas la locul faptei, într-o situaţie asemănătoare aflându-se şi cel care s-a reîntors la faţa locului, după ce, de exemplu, a dus victima la spital.

- cercetarea accidentelor în care autorul a părăsit locul accidentului, ceea ce impune să se procedeze la identificarea autovehiculului şi a conducătorului acestuia.21

20 I.Ursu si I.D.Cristescu “Ghidul Procurorului Criminalist”, vol.II, Ed. Helicon, Timisoara, 1995, pag.163.21 E. Stancu “Criminalistica”, vol.II, Ed. Actami, Bucuresti, 1995, pag.373.

14 din 46


CAPITOLUL III

ETAPELE EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Cercetarea locului accidentului se face de către o echipă, în componenţa căreia vor intra, pe lângă lucrătorii serviciului de circulaţie, specialişti criminalişti şi eventual şi eventual medicul legist, dacă accidentul a avut ca urmare moartea unor persoane rămase loa faţa locului. În situaţii deosebite nu se exclude participarea directă a procurorului la efectuarea cercetării.

Pregătirea cercetării va consta în: Verificarea şi completarea măsurilor luate iniţial de lucrătorul de

poliţie sosit primul la locul faptei, îndeosebi de protejarea şi conservarea urmelor;

Delimitarea exactă a locului faptei, care nu se reduce numai la locul în care se află victima sau autovehiculul, acesta cuprinzând întreaga porţiune de drum şi terenul înconjurător al accidentului;

Obţinerea unor prime informaţii cu privire la împrejurările de producere a evenimentului;

Stabilirea sarcinilor şi metodelor tehnico-ştiinţifice care vor fi aplicate pe parcursul cercetării, precum şi a locului de unde începe cercetarea22.

3.1. Etapa pregătitoare.Primirea sesizării de către organul de poliţie.

În conformitate cu prevederile art. 221 din Codul de procedură penală, sesizarea organelor de urmărire penală se poate face în trei moduri:

- prin plângerea scrisă sau orală făcută de o persoană fizică sau juridică, căreia i s-a cauzat o vătămare prin accident;

- prin denunţul făcut de persoane care au luat la cunoştinţă despre producerea accidentului, cum ar fi conducătorii auto care au sesizat urmările evenimentului, pietoni care au trecut prin zona locului faptei, etc.;

- din oficiu, atunci când aceste evenimente sunt descoperite de ofiţeri sau agent de poliţiei de poliţie, în special de cei care fac parte din patrule auto sau moto, agenţi de circulaţie sau agent de poliţiei de la posturile de poliţie23.

În situaţia în care sesizarea se face prin intermediul plângerii orale, ofiţerul sau agentul de poliţie care o primeşte va redacta un proces-

22 E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 61723 I.Ursu si I.Cristescu “Ghidul Procurorului Criminalist”, vol.I, Ed. Helicon, Timisoara, 1994, pag.26.

15 din 46


verbal în care pe lângă datele prevăzute de art. 222 alin.2 din Codul de procedură penală, va menţiona cât mai multe amănunte pe care va încerca să le obţină de la persoana care face plângerea, evident, în măsura în care aceasta le va putea furniza.

Cele mai multe probleme le ridică sesizarea prin intermediul denunţului întrucât aceasta poate îmbrăca diferite forme de materializare. Nu luăm în discuţie denunţul scris, când organul de urmărire penală îl are în faţă pe denunţător, putând aprofunda subiectul denunţului şi obţine astfel mai multe date despre fapta sesizată.

De cele mai multe ori, denunţul este oral şi efectuat prin intermediul telefonului. În astfel de situaţii un rol deosebit de important îl are lucrătorul de poliţie care primeşte denunţul. Dacă acesta va da dovadă de lipsă de interes, aroganţă, lipsă de condescendenţă ori de solicitudine, persoana care face denunţul va avea o reacţie de adversitate şi profitând de faptul că nu este faţă în faţă cu interlocutorul, fie că va refuza în mod expres să-şi decline identitatea, fie că va întrerupe legătura telefonică înainte de a fi comunicat toate amănuntele de care avea cunoştinţă.

În schimb, dacă se adoptă o atitudine binevoitoare, folosind cuvinte de apreciere la adresa celui care face sesizarea şi formându-i convingerea că aspectele prezentate prezintă importanţă, interlocutorul va avea şi el o atitudine pozitivă astfel încât organul de urmărire penală va obţine un plus de date şi de informaţii la care se va adăuga şi posibilitatea obţinerii datelor de stare civilă necesare identificării ulterioare a persoanei pentru a se putea obţine alte date şi informaţii în special când aceasta a fost martor ocular.

În situaţia în care mai multe persoane telefonează pentru a aduce la cunoştinţă poliţiei producerea aceluiaşi accident de fiecare dată, ofiţerul sau agentul de poliţie de poliţie, va trebui să manifeste acelaşi interes căutând să afle de la fiecare persoană cât mai multe date şi informaţii.24

O deosebită atenţie se va acorda persoanelor care se prezintă personal la unităţile de poliţie sesizând primele despre producerea unui accident de circulaţie. În astfel de cazuri este indispensabil necesară identificarea persoanelor respective şi formularea în scris a denunţului întrucât în activitatea practică a rezultat că nu de puţine ori, autori ai accidentelor de circulaţie s-au prezentat la organele de poliţie în calitate de simpli participanţi la trafic care aduc la cunoştinţă despre producerea unui accident ascunzând faptul că ei înşişi l-au produs, încercând astfel să se sustragă răspunderii penale, prin crearea unor alibiuri.

În cazul în care are loc sesizarea din oficiu, lucrătorii de poliţie, au obligaţia, chiar în afara orelor de program să acorde primul ajutor victimelor, să asigure conservarea locului producerii accidentului, identificarea conducătorilor vehiculelor implicate în accident, identificarea 24 E.Stancu “Criminalistica”, vol.II, Ed. Actami, Bucuresti, 1995, pag.169.

16 din 46


martorilor oculari şi să raporteze imediat dispeceratului poliţiei judeţene sau al Brigăzii Poliţiei Rutiere a Capitalei, pentru a fi trimisă echipa de cercetare.

Înainte de efectuarea cercetării locului accidentului este necesar a se analiza şi pe această bază a se stabili cărui organ de cercetare penală îi aparţine competenţa efectuării acestei activităţi precum şi cele care urmează în cadrul urmăririi penale.

Astfel, lucrătorii de poliţie cu atribuţii de constatare în materie de circulaţie sunt competenţi să cerceteze orice fel de accident de circulaţie, indiferent de consecinţele acestuia, cu excepţia cazului când accidentul, soldat cu moartea uneia sau mai multor persoane este rezultatul intenţiei conducătorului auto, situaţie în care urmărirea penală se face de către procuror, conform dispoziţiilor art. 209 în referire la art. 27 pct.1, lit. b din Codul de procedură penală.

În cazurile în care calitatea persoanei care a săvârşit accidentul atrage competenţa de cercetare a procurorului, lucrătorul de poliţie este obligat să anunţe de îndată pe procurorul competent, iar în cazul în care constatarea nu suferă amânare, va proceda la efectuarea acesteia, urmând ca actele întocmite să fie imediat înaintate procurorului pentru urmăriri penale.

Organele de poliţie sunt competente să efectueze urmărirea penală şi în cazul accidentelor de circulaţie produse de cetăţeni străini cu excepţia acelora care se bucură de imunitate de jurisdicţie (art. 8 din Codul penal) indiferent dacă victima este cetăţean român sau cetăţean al altui stat.

Competenţa teritorială este determinată, (potrivit art. 30 din Codul de procedură penală) de locul unde s-a comis accidentul de circulaţie în total sau în parte ori rezultatul acestuia, de locul unde a fost prins făptuitorul, de locul de domiciliu al făptuitorului sau la locul de domiciliu al persoanei vătămate.

Atunci când nici unul din locurile arătate, nu este cunoscut, competenţa revine organului de urmărire penală mai întâi sesizat. Dacă mai multe organe de urmărire penală au fost sesizate în acelaşi timp, competenţa se stabileşte în ordinea criteriilor ce determină competenţa teritorială. În cazul când, în raport cu vreunul din criteriile arătate la literele a-d din art. 30 din Codul de procedură penală sunt competente mai multe organe de urmărire penală, competent va fi organul mai întâi sesizat.

În cazul infracţiunilor rezultate din accidente de circulaţie săvârşite de cetăţeni români pe teritoriul altor state, competenţa pentru efectuarea urmăririi penale revine organelor de poliţie ale sectorului doi din Bucureşti25.

Deplasarea la locul accidentului.25 Codul de procedură penală art.30 şi art.209 Cod penal, art.8 Cod penal

17 din 46


Şefii unităţilor de poliţie vor lua măsuri pentru cercetarea la faţa locului în toate cazurile când sunt necesare constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor acestuia, stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită26.

Se constituie în mod obligatoriu echipa de cercetare la faţa locului în cazul accidentelor de circulaţie cu urmări mortale sau a accidentelor ai căror autori au părăsit locul faptei (art. 2).

Echipa de cercetare va avea în componenţă un ofiţer de specialitate de la compartimentul de circulaţie, un ofiţer de cercetare penală, un ofiţer sau agent de poliţie tehnician criminalist, ofiţerul sau agentul de poliţie de la postul ori sectorul pe a cărui rază de competenţă s-a comis fapta. Dacă este cazul, vor participa şi unul sau doi agent de poliţiei conducători cu câinele de urmărire şi câte un ofiţer sau agent de poliţie pentru a-i însoţi pe itinerarul parcurs de câine. În funcţie de complexitatea faptei, în echipă vor fi incluse şi alte cadre de poliţie pentru a asigura o cercetare operativă şi eficientă (art.3)27.

Cercetarea la faţa locului în cazul altor accidente decât cele menţionate se va efectua de către ofiţeri sau agent de poliţiei de la compartimentul de circulaţie.

În toate cazurile ca şef al echipei de cercetare va fi numit ofiţerul de circulaţie care conduce şi răspunde de întreaga activitate de cercetare la faţa locului.

Pentru a asigura deplasarea la faţa locului cu maximă urgenţă, şefii unităţilor şi subunităţilor de poliţie, vor organiza activitatea astfel încât, în orice moment atât în timpul cât şi în afara programului, ofiţerii sau agenţii de poliţie de politie să poată interveni prompt pentru efectuarea cercetării la faţa locului.

Mijloacele de transport şi cele de tehnică criminalistică vor fi permanent pregătite şi în stare de funcţionare luându-se măsuri ca ofiţerii şi agenţii de poliţie desemnaţi pentru cercetarea la faţa locului să plece de îndată la locul accidentului28.

Luarea primelor măsuri la faţa locului.Acordarea primului ajutor victimelor şi identificarea lor.Lucrătorii poliţiei rutiere ajunşi la locul accidentului, vor avea ca

prim obiectiv al activităţii lor culegerea de date şi informaţii referitoare la victimele accidentului. De regulă, acestea sunt transportate la spital de către alţi conducători auto care ajung întâmplător la locul accidentului, înaintea echipei de cercetare sau a vreunui lucrător de poliţie. Totuşi,

26 Ordinul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative nr. 1486/2006, art.1-2.27 Ordinul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative nr. 1486/2006, art. 2 şi art. 3.28 E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 621

18 din 46


dacă victimele nu au fost transportate la o unitate sanitară pentru îngrijiri medicale organele de poliţie care ajung primele la locul faptei vor lua măsuri pentru acordarea primului ajutor. Astfel, dacă la locul accidentului se află persoane cu pregătire medicală, vor fi invitate acestea pentru acordarea primului ajutor medical. În caz contrar, lucrătorul de politie va întreprinde el însuşi măsurile necesare pentru oprirea hemoragiei, imobilizarea fracturilor, aşezarea victimei într-o poziţie cât mai corespunzătoare în raport cu leziunile pe care le prezintă, efectuarea respiraţiei artificiale etc. Imediat ce s-a asigurat că victima poate fi deplasată, lucrătorul de poliţie va folosi mijlocul de transport cel mai rapid de care dispune pentru a o transporta la o unitate sanitară, în măsură să acorde ajutorul medical de specialitate în funcţie de vătămările pe care le-a suferit sau pe care se presupune că le are victima. În cazul victimelor găsite la locul accidentelor, se va marca cu creta poziţia acestora, după care vor fi transportate la spital29.

În situaţia în care victimele sunt conştiente, vor putea fi chestionate în legătură cu date de stare civilă şi locul de domiciliu, precum şi în legătură cu modul şi împrejurările producerii accidentului.

În cazul în care victimele sunt inconştiente sau au decedat, identificarea se va face prin controlarea buzunarelor hainelor, a genţilor sau a sacoşelor, etc., pentru a se găsi actele de identitate sau orice alte înscrisuri din care ar rezulta identitatea persoanei respective sau a altor persoane care la rândul lor ar putea furniza date despre victimă. Subliniem faptul că, controlul buzunarelor hainelor victimei precum şi a obiectelor ce se aflau asupra acesteia în momentul accidentului, trebuie să se facă în prezenţa a cel puţin un martor asistent, pentru a se preveni complicaţiile ulterioare ce ar putea rezulta din eventuale reclamaţii ale membrilor familiei ori ale altor persoane, referitoare la bunurile sau sumele de bani aflate asupra victimelor.

Atunci când accidentele se produc pe teritoriul localităţilor rurale sau în cartiere ale oraşelor, acolo unde, îndeobşte, persoanele care locuiesc în zonă se cunosc bine între ele, identificarea victimelor se va putea face prin recunoaştere de către vecini, pietoni, cunoştinţe etc., verificându-se ulterior veridicitatea acestor date30.

Identificarea conducătorilor vehiculelor angajate în accident şi a martorilor oculari.

Identificarea conducătorilor vehiculelor angajate în accidentele de circulaţie este sarcina lucrătorului de poliţie care ajunge primul la locul evenimentului. Acesta odată cu identificarea, va reţine şi documentele corespunzătoare, ale conducătorilor de vehicule, pe care le va preda şefului echipei de cercetare la sosirea acestuia.

29 E.Stancu “Stiinta investigarii infractiunilor”, vol.II, Ed. Tempus SRL, Bucuresti, 1992, pag.69.30 E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, pag.374.

19 din 46


În unele cazuri conducătorul autovehiculului, transportă el însuşi victima la o unitate sanitară, astfel că la sosirea echipei de cercetare, acesta nu se află la faţa locului. Unul din membrii echipei va căuta să afle de la persoanele aflate la locul accidentului, numărul de înmatriculare al autovehiculului precum şi alte elemente de identificare întrucât nu de puţine ori, autorii accidentelor care au plecat să transporte victimele la spital le-au abandonat fie pe drum fie la unitatea sanitară, încercând astfel să se sustragă identificării31.

Printre curioşii adunaţi la locul accidentului se pot afla şi martori oculari, persoane ce au acordat primul ajutor victimei ori, chiar făptuitorul. Din aceste considerente, practica judiciară recomandă ca înainte de îndepărtarea acestora din locul de conservare a urmelor infracţiunii să se procedeze la o selecţie, persoanele ce pot furniza date referitoare la accident, fiind identificate şi invitate să rămână pentru a fi audiate. Dacă făptuitorul a rămas la focul faptei fie din proprie iniţiativă fie pentru că a fost reţinut de alte persoane, acesta trebuie identificat şi izolat, luându-se măsuri de pază şi asigurare a integrităţii sale corporale. Măsura se impune atât pentru a-l proteja de eventuale agresiuni din partea celor prezenţi şi indignaţi de fapta comisă, cât şi pentru a feri martorii de “influenţele” venite din partea făptuitorului.

Dacă lucrătorul de poliţie ajuns primul la locul faptei ori echipa de cercetare constată că autorul a luat victima şi a plecat către o unitate sanitară, este bine să comunice acest lucru lucrătorului de la dispecerat, pentru ca acesta la rândul său să avertizeze camerele de gardă ale unităţilor sanitare în vederea preîntâmpinării situaţiei când autorul ar încerca să abandoneze victima în sala de aşteptare după care să dispară32.

Paza locului accidentului.

Punerea sub pază se face pentru conservarea şi protejarea urmelor de aşa-zisul “val al curioşilor” care poate deteriora înfăţişarea locului, distruge urmele faptei, schimba poziţia obiectelor, etc.

Locul accidentului se marchează cu semnalizatoare, iar dacă este noapte cu triunghiuri reflectorizante. Se deviază circulaţia de pe artera respectivă a celorlalte autovehicule, dacă este posibil.

Se stabileşte cu precizie o rută, pe ambele sensuri de circulaţie pentru a devia circulaţia. Pentru pază se poate apela şi la: militari în uniformă, conducători auto care se oferă voluntari să oprească. Se cere sprijin prin staţie pentru a se trimite personal superior de pază, pe timp de noapte dacă este nevoie33.31 I.Ursu si I.D.Cristescu “Ghidul Procurorului criminalist”, vol.II, Ed. Helicon, Timisoara, 1994, pag.164.32 E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, pag.373.33 E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 323.

20 din 46


Îndepărtarea curioşilor din zona producerii accidentului şi devierea traficului rutier.

În general la locul producerii unui accident de circulaţie se concentrează un număr mare de persoane, mai ales dacă evenimentul s-a produs în zone intens circulate şi la ore de vârf de trafic.

Şeful echipei de cercetare sau lucrătorul de politie care a ajuns primul la locul producerii accidentului rutier trebuie să procedeze la îndepărtarea curioşilor din zona evenimentului şi să asigure în cât mai bune condiţii fie desfăşurarea traficului (dacă acest lucru este posibil), fie devierea acestuia pe alte artere sau drumuri. Îndepărtarea curioşilor trebuie să se facă cu mult tact şi politeţe, explicându-le curioşilor că prezenţa lor împiedică efectuarea cercetării şi poate fi cauza distrugerii urmelor sau obiectelor ce constituie probe în aflarea adevărului referitor la modul şi împrejurările accidentului. Totodată o atitudine calmă şi înţelegătoare dublată de fermitate şi siguranţă de sine va impune respect, astfel încât curioşii vor respecta indicaţiile poliţistului iar eventualii martori oculari vor colabora mai repede şi mai bine cu acesta, relatându-i cât mai exact ceea ce cunosc în legătură cu accidentul. De asemenea, nu ar fie exclus ca printre aceştia să se afle chiar autorul accidentului34.

După îndepărtarea curioşilor, echipa de cercetare sau poliţistul care a ajuns primul la locul accidentului va evalua situaţia şi dacă este posibil va permite reluarea traficului pe partea de carosabil neafectată de accident sau de urmările acestuia sau dacă acest lucru nu este posibil va devia circulaţia vehiculelor şi pietonilor pe alte străzi sau drumuri. Zona afectată de accident poate fi semnalizată până la sosirea echipei de cercetare cu orice mijloace care să facă evident sectorul unde nu trebuie să pătrundă vehiculele şi pietonii, iar după sosirea echipei, cu mijloacele de semnalizare speciale pe care orice echipaj de circulaţie trebuie să le aibă asupra sa. De asemenea, tot cu mijloace specifice va fi semnalizată şi o eventuală deviere a traficului, pe alte străzi sau drumuri, deviere ce poate fi supravegheată cu unul sau mai mulţi agenţi de circulaţie35.

Recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei conducătorilor şi victimelor.

Chiar dacă în succesiunea abordării măsurilor ce trebuie luate cu prilejul producerii unui accident rutier, recoltarea probelor biologice nu a fost una dintre primele activităţi prezentate, totuşi aceasta trebuie să fie una dintre principalele preocupări ale organelor ce efectuează cercetarea la faţa locului. Recoltarea probelor biologice nu se impune a fi

34 C.Suciu “Criminalistica”, Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972, pag.504.35 Vladimir Stoica “cercetarea accidentelor de circulatie”, pag.52.

21 din 46


efectuată ori de cât ori s-a produs un accident de circulaţie. În numeroase cazuri este suficientă testarea conducătorilor de autovehicule cu aparatul etilotest. Testarea cu aparatul etilotest se va face în prezenţa a cel puţin unui martor, făcându-se ulterior menţiuni despre acest aspect în procesul verbal de cercetare la faţa locului. În cazul accidentelor de circulaţie soldate cu urmări ce pot atrage răspunderea penală, practica a demonstrat că este imperios necesară recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei persoanelor implicate direct în accident, sau cel puţin conducerea acestora la o unitate sanitară în vederea recoltării probelor biologice, chiar dacă ulterior persoanele respective refuză să li se recolteze probele de sânge necesare stabilirii alcoolemiei. Cei care efectuează cercetarea la faţa locului vor putea, de îndată ce au ajuns la locul faptei, să testeze cu aparatul etilotest persoanele implicate în accident şi prezente la locul acestuia. Dacă aparatul etilotest indică consum de alcool, de îndată, se va proceda la conducerea persoanei respective la o unitate sanitară unde i se va solicita acceptarea recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Dacă persoana refuză, se va încheia proces verbal în condiţiile în care am subliniat că trebuie procedat, cu ajutorul analizei măsurilor ce trebuie luate pentru probarea infracţiunilor. Subliniem că în cazul accidentelor de circulaţie în care sunt implicate mai multe vehicule sau autovehicule, este necesară testarea cu aparatul etilotest şi solicitarea recoltării probelor biologice tuturor conducătorilor36.

De asemenea se vor lua măsuri, astfel încât să se recolteze probe biologice şi victimelor accidentului, încât ulterior, la stabilirea cauzelor şi împrejurărilor producerii acestuia, rezultatul analizei toxicologice poate avea o importanţă deosebită. Uneori încă din faza cercetării la faţa locului nu se cunoaşte cine a condus autovehiculul datorită ascunderii acestuia fapt, de către cei care s-au aflat în mijlocul de transport. Sunt situaţii când deşi mai multe persoane recunosc că au fost în autovehicul, nici unul dintre ei nu recunoaşte că l-a condus, fiecare susţinând că un altul s-a aflat la volanul maşinii.

În astfel de cazuri se impune ca recoltarea probelor biologice să se facă de la fiecare dintre cei care ar fi putut să conducă autovehiculul, chiar dacă vreunul dintre ei nu este posesor de permis de conducere. În situaţia în care din accident a rezultat moartea vreunei persoane, aceasta va fi transportată la cea mai apropiată unitate sanitară care dispune de condiţii pentru necropsiere, iar prin ordonanţă, organul de cercetare penală, are obligaţia de a solicita şi stabilirea alcoolemiei decedatului, rezultatul putând avea relevanţă în soluţionarea cauzei.

Subliniem că de o importanţă majoră, în stabilirea alcoolemiei pe care o persoană a avut-o în momentul accidentului, este reducerea cât mai mult posibil a timpului scurs între producerea evenimentului şi cel al recoltării probelor biologice. În caz contrar se pot crea premizele 36 I.Ursu si I.D.Cristescu “Ghidul procurorului criminalist”, vol.II, Ed.Helico, Timisoara, pag165.

22 din 46


interpretărilor aproximative şi deci a posibilităţilor de eludare a prevederilor legale.

În cazul în care există dubii cu privire la corectitudinea efectuării analizei toxicologice şi deci a rezultatului acestuia, se pot recolta probe biologice duble. Una dintre ele va fi trimisă spre analiză laboratorului medico-legal, pe a cărui rază de competenţă teritorială se află unitatea de poliţie care a solicitat-o iar cea de a doua unui alt laborator medico-legal, Institutului de criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române sau laboratorului criminalistic37.

3.2. Etapa cercetării propriu-zise la locul faptei.

Cuprinde două faze principale: faza statică şi faza dinamică.

3.2.1. Faza statică . În această fază, urmele, obiectele, toate mijloacele materiale de

probă sunt cercetate, fără a fi mişcate din locul lor, fără a se modifica poziţia acestora. Această fază debutează cu observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia, organele de urmărire penală şi în special, şeful echipei de cercetare, având posibilitatea să verifice în concret dacă locul de examinat a fost corect delimitat şi să procedeze în consecinţă38.

Delimitarea locului accidentului.

Prin loc al accidentului nu trebuie înţeles sensul restrictiv, adică locul unde s-a produs impactul dintre vehicule, dintre vehicul şi victima pieton ori dintre vehicul şi obstacol. Prin loc al accidentului se înţelege întreaga suprafaţă de teren, care poate cuprinde şi zone din afara carosabilului, unde se găsesc urme sau obiecte ce provin sau au legătură cu accidentul. Uneori în preajma locului unde se află cele mai numeroase urme sau obiecte provenite din accident se pot găsi şi obiecte sau urme care la prima vedere nu ar avea nici o legătură cu evenimentul cercetat. Locul accidentului va fi astfel considerat încât să cuprindă şi aceste elemente. Delimitarea locului accidentului înseamnă marcarea marginilor suprafeţei în interiorul căreia se vor afla toate obiectele sau urmele şi în care accesul se va face numai în condiţiile impuse de respectarea regulilor de tactică criminalistică39.

Executarea fotografiilor de fixare.

37 A.Ciopraga “Criminalistica tacticã”, Universitatea din Iasi, 1986, pag.42.38 E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 61839 I.Ursu si I.D.Cristescu "Ghidul procurorului criminalist", vol.II, Ed.Helicon, Timisoara, 1994, pag.165.

23 din 46


În faza statică, pentru fixarea locului accidentului, se execută fotografia de orientare şi fotografia schiţă.

Fotografia de orientare are ca sarcină fixarea în ansamblu a locului unde a avut loc accidentul şi a terenului înconjurător. Importanţa unei asemenea fotografii constă în faptul că ea redă profilul, lăţimea, serpentinele şi amplasamentul, drumului public. Prin fixarea pe fotografie a caracteristicilor de mai sus, se creează posibilitatea lămuririi cauzelor care u contribuit la producerea accidentului de circulaţie. Unele fotografii de orientare se vor efectua din locurile din care conducătorii auto şi martorii oculari au observat fazele producerii accidentului, aceasta asigurând verificarea exactităţii celor relatate.

Fotografia schiţă are ca sarcină fixarea locului accidentului, fără a fi incluse împrejurimile. Pe o asemenea fotografie, urmează, să se fixeze tot ce intră în noţiunea de loc al accidentului.

Pentru a se fixa cât mai bine locul accidentului se mai folosesc şi filmarea sau video-filmarea.

Prin fotografierea obiectelor principale se fixează diferite componente ale locului accidentului la o scară mai mare, în aşa fel încât să se redea: poziţia şi locul cadavrului în raport cu autovehiculul, urmele de frânare sau derapare, etc.

Fotografia de detaliu fixează la o scară mai mare, diferitele urme şi probe materiale, ale accidentului cum sunt: urme de impact pe autovehicule, urmele de pe cadavru sau îmbrăcămintea acestuia, urme de sânge sau de vopsea, cioburi, etc. De câte ori dimensiunile obiectelor sau urmele fixate prin fotografie pot avea importanţă, se execută fotografia la scară40.

Vor fi efectuate, deci, fotografii judiciare operative de orientare, schiţă, măsurători fotografice, alte genuri de măsurători necesare ridicării schiţei accidentului, o atenţie deosebită trebuind acordată măsurării urmei de frânare.

Căutarea, marcarea şi fixarea urmelor accidentului.

La locul accidentului pot fi descoperite anumite categorii de urme specifice:

- urme provenite de la faruri, lanterne de poziţie, semnalizatoare, geamuri şi parbrize. De regulă, fragmentele de sticlă provenite de la autovehiculele angrenate în accident rămân pe partea carosabilă a drumului public, în blocurile optice sau în alte porţiuni ale acestora, pe corpul victimei etc. Numărul fragmentelor de sticlă este mai mare în locul unde s-a produs impactul.

- urme de vopsea. Pe puntea carosabilă, pe corpul victimei sau pe diferitele suporturi pot rămâne urme de vopsea desprinse de pe autovehiculul angajat în accident.40 C.Sucui “Criminalistica”, Ed. Didacticã si Pedagogicã, Bucuresti, 1972, pag.55-59.

24 din 46


- urme biologice: sânge, păr, ţesut organic. Prezenţa acestora la faţa locului determină natura urmelor care trebuie căutate cu ocazia examinării autovehiculului bănuit că a fost implicat în accident.

- urme de fragmente de ţesături. Este posibil ca în locul impactului să fie descoperite mici fragmente de ţesături, fibre textile, aderate pe partea carosabilă (în urma de frânare) sau pe părţile laterale ale autovehiculului.

- urme de ulei, vaselină, benzină sau alte substanţe provenite de la autovehicul. Ca urmare a accidentului au loc deteriorări ale băilor de ulei, ale cilindrilor, rezervoarelor de benzină, urmate de pierderea lichidelor respective şi depunerea lor pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul victimei sub formă de scurgeri, pete, stropi, care pot contribui la identificarea autovehiculului cu care s-a produs accidentul.

- urme provenite de la desprinderea unor părţi componente ale autovehiculelor şi resturi de încărcătură. Pe partea carosabilă sau pe lateralele drumului pot rămâne bucăţi din garniturile sau racordurile din cauciuc, accesorii - oglinda retrovizoare, antena radio, emblema de pe radiator, etc., precum şi resturi de încărcătură, ambalaje, transportate în autovehiculul implicat în accident.

- urme de sol. Suprafaţa interioară a autovehiculului este îmbâcsită cu noroi iar în timpul impactului o parte din această materie cade pe carosabil.

- urmele de anvelope şi de frânare. La faţa locului se găsesc, de regulă, numai urmele lăsate de suprafeţele de contact ale anvelopelor roţilor din spate, cele din faţă fiind acoperite total sau parţial de acestea prin mişcarea spre înaintare a vehiculului, cu excepţia urmelor create în timpul virajelor. Suprafaţa antiderapantă a vehiculelor cu tracţiune mecanică se deosebesc foarte mult ca dese, lăţime, lungime, de la un autovehicul la altul41.

Executarea măsurătorilor.

Măsurătorile au un rol important şi sunt executate cu ajutorul ruletei şi riglei gradate. Măsurătorile propriu-zise sunt realizate de membrii echipei de cercetare şi sunt consemnate în agendă şi pe schiţa accidentului. Principalele distanţe măsurate se referă la: distanţa dintre autovehiculele angajate în accident; distanţa dintre victimă şi autovehicul; lungimea urmelor de frânare; dimensiunile obiectelor principale şi ale urmelor descoperite la faţa

locului; distanţa dintre victimă şi toate obiectele aflate la locul accidentului; lăţimea şoselei şi ecartamentului; dimensiunile urmelor de adâncime şi a celorlalte urme.

41 E.Stancu “Stiinta investigarii infractiunilor”, vol.I, Ed. Tempus SRL, Bucuresti, pag.156-158.

25 din 46


Marcarea cu ajutorul benzii gradate a districtelor importante este folosită cu rezultate bune în cercetarea la faţa locului. Banda este confecţionată din material plastic, lată de 10 cm. şi divizată în pătrate de 10 cm., colorate alternativ în negru şi alb. Folosirea benzii gradate ajută la realizarea ulterioară a măsurătorilor fotografice. Măsurătorile tridimensionale se pot face prin folosirea unor planşe speciale, prin sterefotografie, cu aparate având două obiective la o distanţă de 62 mm. precum şi pe fotografii executate ocazional.

Fotogrammetria este singurul procedeu ştiinţific de efectuare a unor măsurători fotografice tridimensionale precise, mai ales dacă împrejurările o impun42.

Întocmirea schiţei locului accidentului.

Schiţa locului accidentului, denumită şi plan schiţă, este destinată fixării şi prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse în plan, obiectele şi urmele infracţiunii precum şi a distanţelor sau a raportului de poziţie dintre acestea.

Din punct de vedere tehnic, modalităţile de efectuare a schiţei pot fi împărţite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporţiile dintre dimensiunile reale şi prezentările grafice.

Planul schiţă, executat la scară, în care sunt respectate riguros proporţiile dintre dimensiunile reale ale suprafeţelor, distanţelor, etc. şi prezentările acestora din plan. Scara la care se ridică planul este în funcţie de suprafaţa şi natura locului faptei.

Desenul schiţă se realizează, de regulă, printr-o simplă desenare a locului faptei fără să se respecte cu rigurozitate proporţiile dintre dimensiunile reale şi reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurătorilor executate la faţa locului şi prezentarea în schiţă.

Pentru fixarea poziţiei unui obiect în plan se recurge la mai multe metode, metode stabilite în funcţie de întinderea şi complexitatea locului faptei. Astfel sunt:

- vizarea încrucişată şi metoda punctului de întretăiere, executată în două puncte diferite, denumite şi puncte de staţie;

- metoda triangulaţiei, folosită în geodezie, în care punctul de dispunere a obiectelor aflate la faţa locului sunt determinate pe baza distanţei faţă de o axă de referinţă şi a unor puncte fixe de reper, după care se formează o reţea de triunghiuri, aproximativ echilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren43.

3.2.2. Faza dinamică.

42 N.Ionescu “Tratat practic de criminalisticã”, Vol.I, Ed. Ministerului de Interne, Bucuresti, 1976, pag.51.43 S.A.Golunski “Criminalistica”, Ed.Stiintifica, Bucuresti, 1961, p.553.

26 din 46


Faza dinamică a cercetării la faţa locului începe după epuizarea activităţilor specifice primei faze. Ordinea cercetării la faţa locului în faza dinamică poate fi de la centru spre periferie (excentrică) sau de la periferie spre centru (concentrică), în funcţie de dimensiunile locului accidentului, de împrejurările concrete existente, precum şi de necesitatea verificării urgente a versiunilor elaborate în faza preliminară a cercetării.

Dacă unele urme ar putea să dispară cu timpul, este indicat ca cercetarea să înceapă cu acestea indiferent dacă ele se găsesc la centru sau la periferie.

Sunt situaţii când până la sosirea organului care efectuează cercetarea la faţa locului se produc modificări în ambianţa existentă, în sensul că se deplasează autovehiculul din poziţia iniţială, se înlătură obiectele distruse în vederea degajării şi stabilirii circulaţiei, etc.44

Examinarea şi interpretarea urmelor descoperite la locul accidentului.

În faza dinamică echipa are posibilitatea mişcării obiectelor purtătoare de urme în funcţie de posibilităţile tehnice din dotare pentru examinarea minuţioasă a tuturor obiectelor şi a mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracţiunii. Aceasta nu reprezintă o reluare a cercetării locului faptei, prin metode specifice, ci este o continuare inevitabilă a fazei statice printr-un registru tactic de activităţi diversificate, pentru că după prima fază, cercetarea nu se întrerupe. Registrul diversificat de activităţi presupune examinare fiecărei urme sau obiect în mod complet sistematic şi atent, dar şi determinarea relaţiilor logice ce există între anumite date, fapte care au legătură cu cauza.

Se va face o examinare completă şi multilaterală a fiecărei urme identificate şi marcate în prima fază, fixând-o topografic şi criminalistic prin măsurători în raport cu alte urme, cadavru sau reperele din ambianţa locului faptei. Echipa de cercetare foloseşte mijloace tehnice pentru a releva, fixa, ambala şi ridica toate urmele existente la locul faptei45.

- urme existente pe corpul şi îmbrăcămintea victimei. Pe corpul şi îmbrăcămintea victimei rămân multiple urme, rezultat al accidentului. Descoperirea, relevare, fixarea, ridicarea şi examinarea acestora oferă posibilitatea stabilirii mecanismului producerii accidentului, autovehiculului implicat, timpul survenirii morţii, etc.

Un autovehicul în mişcare poate lovi victima producându-i leziuni la cap, torace, abdomen sau membre. De obicei, lovirea capului se asociază cu tasarea victimei pe partea carosabilă sau cu izbirea corpului

44 C.Suciu “Criminalistica” Ed. Didacticã si Pedagogicã, Bucuresti, 1972, pag.62.45 V.Berghesan, C.Pletea si I.E.Sandu “Trata de criminalistica”, Academia de Politie a M.I., Ed. Carpati, Craiova, 1992, p.46

27 din 46


de obiecte învecinate. Pe corp pot exista leziuni, fără a pute fi observate la suprafaţă. Aceste leziuni pot fi tipice sau atipice. Cele tipice se creează ca urmare a imprimărilor diferitelor părţi ale autovehiculului pe corpul victimei, pe când cele atipice sunt diferite răni, fracturi, scurgeri de sânge, etc., ce pot fi întâlnite şi în alte cazuri în afară de accidentele de circulaţie.

Specificul leziunilor şi fracturilor ce se creează cu ocazia producerii accidentelor de circulaţie constă în aceea că ele sunt repartizate de obicei pe o singură parte a corpului victimei, deoarece a avut un contact cu autovehiculul.

Forma leziunilor ce se găsesc pe cadavru, trebuie să corespundă cu relieful exterior al diferitelor părţi ale autovehiculului sau a altor obiecte cu care s-a făcut atingerea. Dacă mijlocul de transport se găseşte la faţa locului este indicat să se măsoare şi să se compare nivelul diferitelor părţi proeminente ale sale cu nivelul leziunilor ce există pe cadavru, iar în cazul în care autovehiculul lipseşte, această comparare se va face după ce acesta va fi identificat. Este necesar să se facă interpretarea acestor urme46.

Leziunile de târâre sau izbire pot îmbrăca fie forme mai uşoare: echimoze, hematoame; fie forme grave, de tipul fracturilor craniene.

În cazul în care victima este târâtă pe distanţe mai lungi, pe corpul acesteia se vor găsi leziuni multiple, complexe zgârieturi sub formă de benzi pe partea târâtă, numeroase echimoze şi plăgi contuze47.

Bara autovehiculului va produce leziuni numai în zona membrelor inferioare, aripa poate lovi abdomenul, în timp ce parbrizul şi lada autovehiculului produce leziuni în zona toracelui şi a capului. De foarte multe ori lovirea este asociată cu proiectarea victimei, aşa încât cadavrul este găsit la distanţe destul de mari de autovehicul, iar leziunile - prin aspectul lor - se vor apropia de cele cauzate de căderea de la înălţime. Dacă victima a fost călcată de una sau mai multe roţi, cadavrul va prezenta leziuni grave de zdrobire şi strivire a ţesuturilor.

După ce s-a fixat prin fotografie poziţia cadavrului faţă de autovehicul şi obiectele înconjurătoare, se trece la examinarea detaliată a tuturor leziunilor existente pe corp, insistându-se pe descrierea formei, mărimii, aspectului şi amplasării lor. La examinarea victimei trebuie acordată atenţie “împrejurărilor negative”. De exemplu o astfel de victimă prezintă multiple leziuni, situaţie ce impune elaborarea versiunii omorului, disimulat în accident de circulaţie.

Examinarea victimei se continuă cu verificarea amănunţită a îmbrăcămintei şi încălţămintei pentru descoperirea: urmelor de natură biologică, noroi, vopsea, fragmentele anvelopei, urma de târâre sau ale diferitelor părţi ale autovehiculului48.

46 C.Suciu “Criminalistica”, Ed. Didacticã si Pedagogica, Bucuresti, 1972, pag.509.47 M.Kernbach “Medicina judiciarã”, Bucuresti, 1958, pag.167.

28 din 46


Trebuie să se acorde atenţia cuvenită fixării şi ridicării urmelor de târâre ce se găsesc pe încălţăminte sau urmelor de alunecare create de încălţăminte pe drumul public, deoarece prin aceasta se va ajunge la stabilirea poziţiei şi a felului cum s-a deplasat victima şi autovehiculul înainte şi în timpul lovirii sau din ce direcţie a fost lovită victima.

Începutul şi sfârşitul urmelor de târâre vor da posibilitatea să se stabilească locul unde a fost lovită victima, locul agăţării sale cu îmbrăcămintea de diferite părţi proeminente ale autovehiculelor, precum şi locul unde victima a fost abandonată sau a rămas după târâre.

Fixarea locului şi a modului de repartizare a urmelor pe corpul şi îmbrăcămintea victimei oferă date cu privire la poziţia acestuia faţă de sensul de mers al autovehiculului care a accidentat-o. Dacă roţile au trecut peste victimă, uneori direcţia de deplasare a autovehiculului poate fi stabilită după felul în care sunt şifonate, boţite, aşezate cutele hainelor unele peste altele.

- urmele create de pneurile autovehiculelor pe suprafaţa carosabilă. Aceste urme apar în special, în timpul frânării, dar şi în procesul de rulare când drumul este acoperit cu noroi, zăpadă, etc. şi furnizează date potrivitoare la direcţia de deplasare a autovehiculelor, încărcătura acestora, intensitatea efortului de frânare, starea tehnică a frânelor, etc. Asemenea urme nu apar în timpul rulării pe suprafeţe tari şi curate, ci numai în cazul frânărilor violente efectuate la derapaje şi demaraje buşte, precum şi la viraje strânse efectuate la viteze mari.

Urmele găsite vor fi ridicate şi fixate în vederea examinării lor ulterioare, acordându-se atenţie deosebită determinării:

- limitelor părţii carosabile în lungime şi lăţime, începând cu porţiunile apropiate, apoi cele îndepărtate;

- dimensiunile şanţurilor şi trotuarelor;- urmele benzilor de rulare (longitudinale, simple, în zig-zag, cu

creste înguste, cu crestături de formă complicată, profil tip universale, etc.);

- urmele de vulcanizare, străpungere sau altor caracteristici individuale ale anvelopei imprimate pe şosea;

- ecartamentul autovehiculului după urmele anvelopei lăsate pe şosea de roţile de pe osia din faţă şi de pe cea din spate;

- bazei autovehiculului;- urmele anvelopei care indică un viraj spre dreapta sau stânga;- lungimii totale a urmei de frânare şi faptului dacă acea urmă a fost

creată de roţile de pe toate osiile autovehiculului, dacă urmele sunt suprapuse sau separate;

- urmele de noroi uscat căzute de pe părţile interioare ale aripilor49.

48 V.Berghesan, C.Pletea, I.E.Sandu “Tratat de practica criminalistica” Academia de Politie a M.I., Ed.Carpati, Craiova, 1992, pag.48.49 I.Ursu si I.D.Cristescu "Ghidul procurorului criminalist", vol.II, Ed.Helicon, Timisoara, 1994, pag. 169.

29 din 46


Dimensiunile urmelor vor fi folosite pentru determinarea corectă a vitezei autovehiculelor după lungimea urmei de frânare, atunci când frânele acţionează doar asupra roţilor de pe osia din faţă sau din spate. Dimensiunile pneurilor vor da posibilitatea să se determine genul de autovehicul care le utilizează. Atunci când în urmă se repetă de două ori una şi aceeaşi particularitate individuală, se poate identifica chiar roata care a lăsat urmele.

Urmele create prin stratificare vor fi cele lăsate de autovehicul în cazul în care acesta a trecut anterior peste o anumită substanţă de altă culoare decât suprafaţa drumului public şi ale cărei particule au aderat pe anvelopă, fiind depuse apoi pe partea carosabilă a şoselei.

Urmele create prin destratificare vor fi cele lăsate de benzile de rulare ale anvelopei, în cazul în care acesta desprinde de pe suprafaţa drumului public, particulele unei substanţe colorate, umede sau noroioase, desprindere care se produce după forma reliefului de contact a desenului antiderapant50.

Suprafaţa antiderapantă a roţilor se deosebeşte foarte mult ca desen, lăţime, de la un gen de autovehicul la altul. Caracteristicile individuale ale pneurilor pot consta din uzura parţială sau totală a desenului antiderapant, uzura laterală datorată unghiului de bracaj defectuos reglat, găuri, tăieturi, petice, urme de pietricele pătrunse în şanţurile dintre desenele antiderapante, urmele folosirii lanţurilor, etc.51

Uneori din cauza frânării bruşte, roţile autovehiculului se blochează pe toată distanţa de frânare sau pe o porţiune din ea, determinând patinarea în direcţia de mers. Din această cauză, pe suprafaţa carosabilă se vor forma urme bine conturate şi clare cu exces de particule de cauciuc pe margini. Acest lucru trebuie reţinut deoarece la calcularea vitezei se va aplica conflictul de aderenţă, la limita inferioară valorii sale.

Pe spaţiile de frânare mari, urmele nu au aspectul unor linii duble continue pe toată lungimea ci se repetă de două sau mai multe ori în funcţie de numărul de acţionări ale pedalei de frânare, pana de blocare pe distanţa parcursă cu roţile blocate coeficientul de aderenţă atingând valoare maximă.

Atunci când autovehiculul se deplasează în viraj strâns cu viteză neadecvată, forţa centrifugă fiind mai mare decât forţa de aderenţă, produce derapajul lateral, urmele de derapare putând fi rectilinii, curbe, de aceeaşi lungime pe toate roţile sau cu lungimi diferite pentru fiecare pneu.

Urmele de demarare lăsate de pneuri la pornirea de pe loc, cu acceleraţii foarte mari furnizează date privitoare la poziţia iniţială a

50 C.Suciu "Criminalistica", Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972, pag.513.51 E.Stancu "Criminalistica", vol.II, Ed.Actami, Bucuresti, 1995, pag. 372

30 din 46


autovehiculului la pornire. Astfel de urme sunt în general scurte, cca. 1 - 2 m. mai pronunţate pe prima porţiune şi mai estompate către final.

În cazurile în care urma creată de anvelopă pe şosea a rămas imprimată de două ori aceeaşi particularitate, se va fixa distanţa dintre cele două urme, pentru ca ulterior pe această bază să se poată calcula perimetrul roţii. Aceste particularităţi vor putea fi găsite în urmele lăsate de către roţile din spate sau în urmele create de roţile din faţă, la virajele spre dreapta sau stânga. Particularităţile existente în urma creată de roţile din faţă nu vor fi distruse de roţile din spate, deoarece cele două urme au trasee separate.

Este relevant faptul că, în condiţiile uneia şi aceleiaşi viteze dacă frânarea se face doar cu roţile unei singure osii, se va crea o urmă de frânare mai mare cu 50-70% faţă de cazul în care frânarea s-a făcut simultan pe ambele osii. Aceasta se datoreşte faptului că în primul caz suprafaţa de aderenţă a anvelopelor cu şoseaua este mai mică, din care cauză vehiculul parcurge un spaţiu mai mare până se opreşte52.

- urmele de lichide provenite de la autovehiculele sau din autovehicule.

Urmele sau petele de ulei, vaselină, benzină, apă, lichid de frână şi alte substanţe ce se găsesc pe suprafaţa şoselei pot fi folosite în scopul identificării autovehiculului angajat în accident.

Aceste urme apar fie datorită avariilor produse în momentul coliziunii la instalaţiile de răcire, ungere sau frânare, fie ca rezultat al unei defecţiuni anterioare impactului. Examinând cu atenţie aceste urme, organele de urmărire penală pot atrage concluzii referitoare la direcţia de deplasare a autovehiculului, integritatea instalaţiei de frânare - dacă frânele sunt acţionate hidraulic - locul producerii impactului, etc. Urmele de ulei - provenite de la instalaţia de ungere - se păstrează un timp mai îndelungat pe suprafaţa părţii carosabile. Uneori, la locul accidentului, lichidele se pot prezenta şi sub formă de scurgeri, dând posibilitatea să se precizeze locul unde s-a oprit autovehiculul după impact şi să se reconstituie parcursul acesteia.

Când apar urme de lichid de frână este important să se stabilească dacă aceasta exista şi înaintea locului de impact pentru a dovedi că pierderea de lichid nu are legătură cu accidentul.

Urmele de lichide, rămase pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul victimei - sub formă de scurgeri, pete - pot contribui la identificarea autovehiculului cu care a fost produs accidentul.

- urme produse prin lovirea sau frecarea dintre diferite părţi ale autovehiculelor implicate în accident sau între autovehicule şi alte obiecte.

Urmele din această categorie ar putea fi clasificate astfel:

52 E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 327.

31 din 46


- urme provenite de la faruri, lanterne de poziţie şi semnalizatoare, geamuri, parbrize;

- urme de vopsea;- urme de sol, etc.

La faţa locului pot fi descoperite fragmente din sticlă rezultate din spargerea farurilor, lanternelor, geamurilor şi parbrizelor. Aceste urme pot fi găsite pe partea carosabilă, în blocurile optice ale autovehiculului, pe corpul sau îmbrăcămintea victimei53.

Cioburile apar de regulă atunci când tamponarea autovehiculelor cu diferite obiecte este puternică. În acest caz, la faţa locului rămân o parte din cioburi, iar în blocul optic al farului distrus sau pe alte părţi ale autovehiculului, restul. Fixarea şi ridicarea corespunzătoare a acestora va da posibilitatea specialistului traseolog, să ajungă la concluzia că cioburile de la faţa locului şi cele găsite pe autovehicul aparţin unuia şi aceluiaşi far, lanternă, geam, sau parbriz.

Dacă se foloseşte examinarea traseologică a cioburilor de far după relieful exterior sau microrelieful suprafeţelor de profil şi aceasta nu dă rezultatul scontat se poate folosi şi metoda analizei spectrale. Cu ajutorul acesteia se stabileşte compoziţia chimică şi provenienţa diferitelor elemente, se diferenţiază diferitele tipuri de faruri fabricate la una şi aceeaşi uzină sau la o uzină diferită. Cioburile găsite vor fi fotografiate separat după regulile fotografiei la scară, apoi vor fi împachetate corespunzător spre a fi transportate la organul care va efectua constatarea tehnico-ştiinţifică.

Împachetarea se face în felul următor: cioburile sunt puse la o anumită distanţă unul de altul pe un start dublu de tifon, vată sau alt material moale, apoi sunt acoperite cu alt strat din acelaşi material, după care se împachetează în cutii cu pereţi tari. Pe aceste cutii se fac menţiuni cu privire la data şi locul unde au fost găsite, numărul de dosar, aplicându-se semnătura lucrătorului operativ54.

Pentru identificarea autovehiculului angajat în accident, o deosebită importanţă o are descoperirea şi fixarea urmelor de vopsea care rămân imprimate cu ocazia tamponării atât pe autovehicul cât şi pe alte obiecte găsite la faţa locului. În vederea efectuării cu succes a constatării tehnico-ştiinţifice sau a expertizei criminalistice, se trimit atât peliculele de vopsea ridicate de la faţa locului (împachetate în plic separat) cât şi peliculele de vopsea ridicate de la autovehiculul bănuit, împachetate tot în plicuri distincte (cu indicarea prin desen a locului de unde au fost desprinse).

Ridicarea probelor de vopsea de pe autovehiculul bănuit se face cu ajutorul unui bisturiu din diverse părţi, în special de pe cele anterioare şi

53 I.Ursu si I.D.Cristescu "Ghidul procurorului criminalist", vol.II, Ed.Helicon, Timisoara, 1994, pag. 182.54 I.Coman, C.Pletea si I.E.Sandu “Tratat de practica criminalistica”, Academia de Politie a M.I. Ed. Carpati, Craiova, 1992, pag.22.

32 din 46


laterale în care există goluri de vopsea cauzate anterior sau crăpături. Necesitatea luării probelor din diverse zone ale tablei se explică prin aceea că numărul straturilor de vopsea şi grosimea acestora nu este aceeaşi pe toată suprafaţa, deoarece datorită vopsirilor succesive, vechile straturi se înlătură numai în cazul în care nu fac priză cu tabla. Aceasta face ca pe porţiuni de tablă acoperite să existe diferenţieri, care ar putea deruta pe specialistul criminalist. Dacă aceasta este în posesia probelor care au aceeaşi succesiune, număr şi grosime a straturilor de vopsea (găsite la faţa locului şi a celor luate experimental) se va putea ajunge mai uşor la o concluzie de omogenizare.

Datorită impactului cu un pieton, autovehiculul sau obiectul fix, prin infrastructura autovehiculului angajat în accident – de regulă îmbâcsită cu noroi – cad pe partea carosabilă urme de sol. Compararea compoziţiei chimice a acestor urme cu probe pe sol prelevate de pe autovehiculul despre care există indicii că a fost angajat în accident şi a părăsit locul faptei, chiar dacă nu oferă o concluzie certă, este de natură să demonstreze că autovehiculul respectiv are legătură cu accidentul. Datele obţinut în acest mod coroborate cu alte probe şi mijloace materiale de probă duc la identificarea făptuitorului.

În momentul impactului se produce în majoritatea cazurilor şi desprinderea unor părţi ale autovehiculelor, a unor obiecte aflate la locul accidentului sau a părţii carosabilului. Dacă coliziunea are loc sub un punct mic, atunci apar numai urme de frecare, nu şi de deformare a caroseriei, situaţie în care sensul de deplasare a autovehiculelor se stabileşte numai prin analiza de laborator. În cazul în care tabla caroseriei se deformează apar atât urme de frecare cât şi de deformare, indicii care permit aprecieri asupra mişcării relative a autovehiculelor.

În multe accidente autovehiculele intrate în coliziune se desprind, nu rămân în contact şi se opresc în locuri diferite. Mişcările suplimentare ale autovehiculelor: de balans, de rotire în jurul centrului de greutate cât şi deformările suplimentare din momentul desprinderii sau revenirii la forma iniţială a unor deformări, aduc dificultăţi în procesul de analiză a accidentului. Rolul expertului este de a interpreta corect posibilităţile de deformare a diferitelor tipuri de materiale cu dimensiuni şi forme neidentice, astfel încât deformările produse să-i permită să stabilească poziţiile reciproce ale autovehiculelor intrate în coliziune.

După producerea impactului se ivesc două situaţii: una în care autovehiculul se deplasează pe pneuri până la oprire, când urmele lăsate de el pe carosabil, permit stabilirea traiectoriei şi deci determinarea direcţiei de mers, iar alta în care autovehiculul se răstoarnă efectuând mişcări complexe de rotire şi translare, când reconstituirea se poate face numai în baza urmelor de deformare şi de frecare dintre caroserie şi suprafaţa drumului55.

55 V.Stoica “Cercetarea accidentelor de circulatie”, ]n Revista de Drept Penal, nr. 2/2004, pag.58.

33 din 46


Alte categorii de urme - biologice, textile, digito-palmare, urme de sol, etc.

Urmele de sânge ce se găsesc la faţa locului de cele mai multe ori pe şosea, pe autovehiculul participant la accident sau pe corpul victimei, pot fi sub formă de stropi, scurgeri, cruste, picături, etc. După formele pe care le au urmele de sânge se poate stabili care era poziţia victimei în timpul lovirii, ştiindu-se că picăturile de sânge cauzate de la distanţă lasă pe şosea urme circulare cu margini regulate şi cu un diametru mai mic decât aceleaşi picături de sânge, în cazul în care acestea cad de la o înălţime mai mare.

Urmele de sânge iau forma semnului exclamării dacă suprafaţa pe care au căzut are o poziţie oblică sau dacă sunt create în timp ce autovehiculul pe care se scurg astfel de urme era în mişcare.

O deosebită importanţă o are fixarea culorilor diferitelor urme de sânge de la faţa locului, deoarece pe baza lor se va determina timpul când a avut loc accidentul, ştiindu-se că modificările ce au loc în sânge se reflectă în nuanţele sale de culoare. La început petele au culoarea roşie, apoi roşu închis iar în cele din urmă culoarea maro.

Culoarea roşie a urmelor de sânge se transformă în maro în decurs de 1-2 zile, în sensul în care urmele sunt supuse influenţei razelor solare. Aceeaşi transformare durează 5-6 zile pe timp de temperatură moderată şi 12-20 de zile în timp răcoros sau dacă urmele se găsesc la întuneric. Fixarea acestor urme se face în felul următor. La început se menţionează în procesul verbal de cercetare la faţa locului, locul unde au fost găsite aceste pete asemănătoare sângelui, se descrie forma şi culoare lor. Următorul procedeu de fixare este fotografia, de preferinţă color.

Când autovehiculul cu care s-a produs accidentul a fost abandonat la locul faptei trebuie să fie căutate, relevate, fixate şi ridicate urmele digitale sau palmare de pe suporturile care păstrează astfel de urme: portieră sau mânerele nichelate ale acestora, geamuri, parbrize, bord, maneta schimbătorului de viteze, etc. În acest scop se folosesc cu rezultate bune: negrul de fum, roşu de sudam, oxidul de cupru, oxidul de zinc, carbonatul de plumb şi alte substanţe.

În cadrul Institutului de Criminalistică a fost experimentată, cu rezultate bune, metoda relevării urmelor digitale cu ajutorul afumării create prin arderea unor aşchii de poliester. Calitatea urmelor obţinute prin relevarea cu această metodă este superioară tuturor celorlalte, atunci când obiectele suport sunt metale nichelate sau lucioase, geamuri, celuloid, ebonită şi altele similare şi când urmele nu au vechime prea mare (peste 24 ore)56.

În interiorul autovehiculelor trebuie căutate urme biologice. Prin valorificarea acestor urme se ajunge la identificarea persoanei care s-a

56 E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 330.

34 din 46


aflat la volan în momentul impactului. Având în vedere faptul că forma leziunilor descoperite pe corpul victimei corespunde reliefului exterior al autovehiculului, cu ocazia cercetării la faţa locului se impune examinarea detaliată a tuturor părţilor acestuia - bara de protecţie, numărul de înmatriculare, cârligele de remorcare, roţile din faţă, radiatorul, farurile, capot, parbrizul, caroseria, părţile din spate şi infrastructura.

De pe infrastructura autovehiculului trebuie recoltate probe de sol, pentru a fi comparate cu cele descoperite pe partea carosabilă, ridicate din zone unde s-a produs accidentul.

Fixarea în detaliu a urmelor prin fotografie şi descriere.

Scopul fotografiei de detaliu este fixarea la o scară mai mare a diferitelor urme şi probe materiale ale accidentului.

Asemenea obiecte pot fi: urmele de tamponare izolate pe autovehicul, urme de lovire, urme de pe cadru sau de pe alte obiecte, desenele benzilor de rulare ale anvelopelor, diferitele obiecte distruse de la autovehiculele cu care s-a produs tamponarea, urmele de sânge sau de vopsea, etc.

Aceste urme se pot fotografia metric, folosindu-se un liniar sau un metru de croitor pentru a se putea ulterior calcula exact mărimea lor naturală. Liniarul sau metrul se aşează la aceeaşi înălţime cu suprafaţa deteriorată sau la nivelul obiectului ce urmează a fi fotografiat.

Această fixare în detaliu prin fotografie se execută şi supra urmelor de sânge pentru a se stabili amănunţit: forma, dimensiunile, culoarea şi locul în care a fost găsit. La început se menţionează în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, locul unde au fost găsite aceste pete asemănătoare sângelui. Urmele de sânge se găsesc sub diferite forme: de stropi, scurgeri, cruste, picături, pete, etc. Ele mai au forma semnului exclamării dacă, suprafaţa pe care au căzut are o poziţie oblică sau dacă maşina din care se scurg era în mişcare. Culoarea petelor de sânge reflectă timpul scurs de la săvârşirea accidentului până la găsirea acestuia. La început petele au culoarea roşie, apoi roşu închis, iar în cele din urmă culoarea maro. Pentru ca organul de urmărire penală să poată determina dacă urmele găsite sunt într-adevăr de sânge, se poate folosi apa oxigenată, luminalul sau benzidine, care produc o reacţie chimică specifică, fiind vorba de urme de provenienţă organică. Spre exemplu, folosind praful de benzidină dizolvat în apă şi tamponând urma cu o vată îmbibată în acest reactiv, acesta se va colora în albastru.

Întreaga descriere amănunţită va fi trecută în procesul-verbal de cercetare la faţa locului.

Fotografia de detaliu a cadavrului, ce reprezintă diferite răni va trebui să fie executată de două ori. Prima dată se va executa o fotografie

35 din 46


de ansamblu a rănilor şi a amplasamentului lor şi apoi se va fotografia fiecare rană la o scară mai mare57.

Ridicarea urmelor.

Ridicarea urmelor se face prin mai multe metode:- prin fotografiere. Este metoda principală de ridicare a oricăror

feluri de urme şi în special a celor de suprafaţă. Prin această metodă urmele nu sunt influenţate cu nimic, existând posibilitatea ca apoi să se aplice şi alte metode de ridicare. În principiu, urmele cum ar fi digitale, dentare, etc., se fotografiază dacă se poate în laborator unde sunt condiţii optime. Se fotografiază la faţa locului numai când obiectul pe care se găsesc nu poate fi transportat la laborator.

Sunt fotografiate atât urmele de adâncime cât şi cele de suprafaţă. Urmele invizibile cum sunt cele papilare uneori, se fotografiază numai după ce au fost relevate.

- prin transferare pe pelicula adezivă. Acest procedeu se referă în special la urmele digitale. El se aplică atunci când nu se poate face ridicarea prin fotografiere deoarece obiectul purtător de urme este: becuri electrice mici, stilouri, eprubete, etc. De aceea, după relevare, astfel de urme se pot transfera pe pelicula adezivă. La fel se procedează şi cu urmele existente pe obiecte, care, din cauza poziţiei lor sau a spaţiului strâmt nu permit întrebuinţarea aparatului fotografic. Pentru ridicarea urmei cu ajutorul peliculei adezive este necesar ca urma să fie bine relevată numai cu una din pudrele colorate. După aceea se taie o peliculă de culoare contrară prafului întrebuinţat la relevare. Se ia apoi pelicula şi după ce se desprinde celuloidul de protecţie de deasupra se aplică peste urmă, apăsându-se bine cu degetul dintr-o parte în alta, pentru a se elimina aerul.

Întocmirea procesului-verbal de constatare la faţa locului.

Procesul-verbal trebuie încheiat imediat după terminarea activităţii la locul faptei, în nici un caz acesta nu va fi încheiat în alt loc decât acela în care s-a făcut cercetarea şi la o dată ulterioară.

În procesul-verbal de cercetare la faţa locului este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute, indiferent dacă se poate stabili sau nu o legătură logică între urmele, mijloacele materiale de probă ori diversele împrejurări de fapt şi versiunile elaborate privitoare la modalităţile comiterii faptei sau la legătura acestora cu infracţiunea avizată. În procesul-verbal este interzis să se facă presupuneri, să se emită păreri ori să se tragă concluzii pe marginea celor constatate cu prilejul cercetării la faţa locului58.

57 E.Stancu “Stiinta investigarii infractiunilor”, Ed.Tempus SRL, Bucuresti, 1992, pag.94.58 I.Ursu si I.D.Cristescu "Ghidul procurorului criminalist", vol.II, Ed.Helicon, Timisoara, 1994, pag. 87.

36 din 46


3.3. Finalizarea cercetării.

În această ultimă etapă se continuă operaţiunile începute la faţa locului prelungindu-se prin măsuri şi acte procedurale.

Pot fi materializate acum prin măsuri ca:Scoaterea în afara carosabilului a autovehiculelor angajate în

accident sau a altor obiecte care constituie obstacole pe carosabil.Pentru desfăşurarea activităţii de eliberare a drumului public,

uneori chiar în timpul efectuării cercetării, prin intermediul dispeceratului poliţiei, vor fi anunţate unităţi economice care dispun de utilajele necesare ridicării şi transportării vehiculelor avariate sau organele care în mod curent desfăşoară astfel de activităţi. Astfel, vor fi anunţate organele de administrare a drumurilor care au sarcina să cureţe locul accidentului, precum şi instituţiile specializate pentru transportul autovehiculelor. În cazul necesităţii deplasării autovehiculelor grele, vor fi folosite automacarale, trailere, cu ajutorul cărora se va elibera carosabilul.

De asemenea, organele de administrare a drumurilor au obligaţia de a îndepărta stâlpii, pomii sau alte elemente căzute pe carosabil, sau care efectuează traficul precum şi a înlocui semnalizarea rutieră distrusă sau defectată ca urmare a producerii accidentului.

Pe timpul efectuării lucrărilor de remediere sau de curăţire a zonei producerii evenimentului, se va asigura fie dirijarea traficului pe acelaşi sector de drum, fie devierea pe rute ocolitoare sau întreruperea circulaţiei, în funcţie de condiţiile existente în zonă.

Toate aceste activităţi vor fi realizate de agenţi de circulaţie dotaţi cu echipamentul necesar şi cu mijloace de comunicare radio59.

Examinarea autovehiculelor bănuite că au fost parte la accident.

Această examinare se efectuează ulterior cercetării la faţa locului, de multe ori, ea constituindu-se într-o cercetare a locului faptei independentă.

Locul faptei îl constituie, de data aceasta nu locul unde s-a produs accidentul, ci locul unde făptuitorul a condus vehiculul după săvârşirea faptei şi unde a încercat să şteargă urmele infracţiunii: autobaze, garaje, locuri de parcare, curţi, etc. Sarcina examinării revine şi în acest caz, echipei de cercetare şi îndeosebi, specialistului criminalist. Cu acest prilej trebuie acordată atenţie maximă identificării, relevării, fixării şi ridicării de pe autovehiculul bănuit a urmelor care ar putea avea legătură cu cauza.

La examinarea autovehiculului bănuit trebuie să se ţină seama de natura urmelor descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului, precum şi

59 E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 618

37 din 46


de celelalte constatări făcute la locul accidentului. Pe părţile proeminente ale autovehiculului examinat, trebuie căutate urme de tamponare, frecare, atingere, cum ar fi: înfundături, zgârieturi; părţi de echipament sau accesorii rupte; urme de vopsea. De multe ori făptuitorii procedează la înlocuirea echipamentelor şi accesoriilor distruse sau avariate în timpul accidentului.

Atunci când făptuitorul a revopsit parţial sau total autovehiculul implicat în accident, întrucât exista posibilitatea evidenţierii sub stratul de vopsea aplicată stratului vechi, se vor ridica probe din startul vechi, precizându-se culoare, porţiunile chituite, etc.

Având în vedere că după producerea accidentului făptuitorii spală autovehiculele implicate pentru a şterge urmele, este puţin probabil ca pe părţile laterale să se găsească alte categorii de urme cum ar fi urmele biologice: sânge, păr, ţesut organic, fibre textile; totuşi existenţa lor nu este exclusă, îndeosebi pe genţile şi tamburii roţilor. Tot din acest loc se vor recolta probe de materie în vederea comparării lor cu urmele de sol ridicate de la locul accidentului.

Prin examinarea urmelor descoperite cu această ocazie şi compararea lor cu cele găsite la faţa locului se poate stabili cu certitudine dacă autovehiculul în cauză a fost sau nu implicat în accident.

Întocmirea planşelor fotografice de la locul accidentului.

În termen de trei zile de la încheierea cercetării la faţa locului, se va întocmi, de către specialistul criminalist, planşa fotografică cu aspectele de la faţa locului, iar în termen de cinci zile, planşa fotografică reprezentând toate urmele şi celelalte mijloace materiale de probă, descoperite şi ridicate de la faţa locului, indiferent cui îi aparţin (cu excepţia celor relevate în laborator, pentru care se va întocmi raport de constatare tehnico-ştiinţifică)60.

Dispunerea şi efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor necesare.

Expertiza tehnică se va limita la examinare stării mecanice a autovehiculului, a sistemului de frânare, de direcţie, de semnalizare, stabilind, de pildă, dacă acesta a prezentat defecţiuni anterior producerii accidentului şi dacă ele puteau fi cauza accidentului. Poate oferi date referitoare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului sau drumului.

Expertiza criminalistică are un raport deosebit în clarificarea unor împrejurări privind producerea accidentului şi în identificarea autovehiculului, a persoanei vinovate, îndeosebi în ipostaza părăsirii locului accidentului.

60 Ordinul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative nr. 1486/2006, art.33.

38 din 46


Expertiza medico-legală va viza stabilirea morţii, mecanismul de formare a leziunilor, eventualele afecţiuni preexistente care au concurat la decesul persoanei s.a. O problemă importantă rezolvată prin expertiza medico-legală este aceea a determinării alcoolemiei ori a stării conducătorului auto sau a victimei, unei boli psihice, cardiovasculare, de nutriţie, stând şi ele la originea accidentelor de circulaţie61.

61 L.Coman, Gh.Dinitã “Cercetarea la fata locului in cazul accidentelor de circulatie” Ed. M.I., Bucuresti, 1970, pag.32.

39 din 46


CAPITOLUL IV

FIXAREA CONSTATĂRILOR CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Fixarea constatărilor făcute la faţa locului se realizează prin: descrierea în procesul verbal, întocmirea schiţelor, executarea fotografiilor judiciare şi realizarea înregistrărilor video.

4.1. Redactarea procesului-verbal.

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului este principalul mijloc procesual de fixare a urmelor şi a altor probe materiale62.

Pentru a ocupa locul pe care i-l conferă legea şi a avea valoare pentru cauză, la încheierea procesului-verbal trebuie respectate o serie de condiţii de fond şi de formă. Sub aspectul formei procesul-verbal trebuie să răspundă atât unor exigenţe de stil, cât şi unor cerinţe, astfel:

- să prezinte situaţia generală de la locul săvârşirii fapte. Caracterul obiectiv al procesului-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să se manifeste în redactarea imaginii fidele a locului unde s-a comis infracţiunea, aşa cum a fost ea percepută de echipa de cercetare şi lucrătorii care au ajuns primii la locului faptei;

- să fie complet, în sensul de a evidenţia absolut toate constatările făcute, oglindind locul unde au fost descoperite urmele şi mijloacele materiale de probă ori obiectele presupuse a avea legătură cu fapta, inclusiv poziţia acestora, raportată la reperele stabile şi planurile orizontale şi verticale;

- să se caracterizeze prin precizie şi calritate. Descrierea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, precum şi a altor obiecte examinate şi ridicate, trebuie făcută în mod detaliat. Astfel, urmele vor fi descrise sub aspectul naturii, mărimii, plasamentului, culorii, caracteristicilor fizico-chimice şi particularităţilor de identificare, cu indicarea metodelor şi mijloacelor folosite pentru relevare, fixare şi ridicare;

- să fie concis. În cuprinsul procesului-verbal trebuie să se găsească, într-o formă concentrată toate constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului. Prezentarea succintă a acţiunilor desfăşurate şi a rezultatelor acestora nu trebuie să se facă în detrimentul celorlalte cerinţe enunţate.

Din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la faţa locului care constituie principalul mijloc de fixare a rezultatelor cercetării trebuie să rezulte următoarele:

- anul, luna, ziua şi locul întocmirii;

62 E.Stancu "Criminalistica", vol.II, Ed.Actami, Bucuresti, 1995, pag. 374.

40 din 46


- componenţa echipei de cercetare, cu specificarea gradului, numelui, prenumelui şi organul de urmărire penală din care provin membrii acesteia;

- numele, prenumele, calitatea şi unitatea din care provin ceilalţi participanţi;

- temeiul de fapt al efectuării cercetării la faţa locului;- modul de aşezare şi conţinutul pe scur al acestei;- temeiul de drept al intervenţiei organului de urmărire penală;- menţiuni referitoare la martorii existenţi;- amplasarea locului faptei;- măsuri luate pentru paza şi conservarea urmelor şi mijloacelor

materiale de probă;- măsuri survenite în câmpul infracţiunii;- poziţia în care a fost găsită victima şi autovehiculul implicat în

accident;- constatările făcute cu prilejul cercetării la faţa locului;- rezultatul examinării victimei şi măsurilor luate pentru acordarea

îngrijirilor medicale;- menţiuni despre fotografiile judiciare efectuate şi despre

întocmirea schiţei locului faptei;- observaţiile martorilor existenţi şi obiecţiile făptuitorului63.

4.2. Întocmirea schiţei locului accidentului.

Schiţa locului săvârşirii infracţiunii constituie o modalitate de reprezentare grafică a situaţiei de la faţa locului.

În literatura de specialitate, schiţa locului faptei mai este denumită şi plan-schiţă, delimitarea făcându-se ţinând cont de faptul dacă transpunerea în plan respectă sau nu proporţiile reale ale obiectelor sau suprafeţelor reprezentate.

Oricare ar fi modalităţile de reprezentare grafică, schiţa locului faptei ajută la înţelegerea mai exactă a tabloului real al locului săvârşirii infracţiunii, având menirea de a ilustra constatările din procesul-verbal şi de a întregi celelalte mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului.

Pentru ca schiţa locului faptei să formeze o imagine edificatoare şi veridică a situaţiei de la locului producerii unui accident de circulaţie, ea trebuie să îndeplinească unele condiţii, cum ar fi64:

- să fie clară - claritatea schiţei înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă numai acele elemente ce ilustrează constatările menţionate în procesul-verbal, cum ar fi: elementele de localizre a accidentului, elementele angajate în accident, elementele care au favorizat

63 V.Berghesan, C.Pletea si I.E.Sandu “Tratat de tacticã criminalisticã”, Acad. de Politie a M.I., Ed.Carpati, Craiova, 1992, pag.50.64 A. Ciopraga,Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, 1992, pag.51-52

41 din 46


producerea accidentului precum şi oricare elemente care pot concura la soluţionarea cauzei.

- să fie cotată - aceasta înseamnă notarea pe schiţă a dimensiunilor obiectelor reprezentate, adică lăţimea carosabilului, a benzii de rulare, a trotuarelor, a şanţurilor, lungimea urmelor de frânare, ecartamentul autovehiculelor precum şi distanţele existente între diferite urme şi obiecte aşa cum au fost găsite de echipa de cercetare;

- să fie exactă - executarea unei schiţe exacte presupune determinarea dimensiunilor obiectelor şi a distanţelor cu ajutorul ruletei, cu prilejul măsurătorilor în teren, precum şi utilizarea ustensilelor din trusa de desen la efectuarea schiţei la masa de lucru;

- să fie realizată la scară - realizarea la scară a schiţei presupune existenţa unui raport între dimensiunile obiectelor ori a distanţelor de pe schiţă şi cele reale. Spre exemplu, scara 1:100 reprezintă faptul că un cm. de pe schiţă înseamnă 100 de cm. (1 m.) în realitate;

- să fie realizată cu semne convenţionale - conciziunea şi sugestivitatea pe care trebuie să le aibă o schiţă presupune ca reprezentarea în plan a obiectelor aflate la faţa locului să se facă prin anumite semne grafice cu aceeaşi semnificaţie pentru toate organele judiciare. Dacă pentru unele obiecte, elemente sau detalii nu sunt prevăzute semne convenţionale criminalistice, acestea vor fi reprezentate fie prin semne convenţionale topografice standardizate, fie prin semne cu simboluri utilizate în alte domenii de activitate, cu explicarea lor prin legendă;

- să fie orientată - cu ocazia întocmirii schiţei locului faptei şi în special a locurilor deschise, aceasta trebuie orientată după punctele cardinale, fie cu ajutorul busolei, fie a altor metode, cum ar fi: după poziţia soarelui, după soare şi ceas, după steaua polară s.a. Întotdeauna pe schiţă se va trasa o săgeată al cărei vârf va indica nordul;

- să fie individualizată - individualizarea schiţei înseamnă înscrierea pe aceasta a titlului, a scării la care s-a întocmit, a numelui, prenumelui şi organului din care fac parte membrii echipei de cercetare precum şi a semnăturilor celor care au participat la cercetarea locului faptei. În titlu trebuie să se precizeze data, locul şi cauza în care s-a procedat la cercetarea locului şi întocmirea schiţei65.

4.3.Fixarea cu ajutorul fotografiilor judiciare şi înregistrările video.

Fotografia judiciară executată la faţa locului se numără prin cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării.

Cu ajutorul fotografiei judiciare operative se asigură exactitatea, urgenţa şi caracterul obiectiv probator al activităţii de fixare şi indicare a urmelor şi probelor materiale de la faţa locului.

65 E.Stancu, „Tratat de Criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 331-332.

42 din 46


Fotografia locului accidentului rutier cuprinde imagini care redau: aspectul general al locului accidentului; autovehiculul în ansamblu sau, poziţia, avariile şi urmele găsite pe

acesta; cadavrul, poziţia lui faţă de autovehicul şi faţă de alte obiecte găsite

la faţa locului; diferite probe materiale sau urme rezultate din accident.

Conform metodologiei criminalistice, la locul accidentului se execută numeroase categorii de fotografii: fotografii de orientare; fotografii schiţă; fotografii ale obiectelor principale; fotografii în detaliu; fotografii ale urmelor.

- fotografia de orientare - este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârşit infracţiunea. Pentru verificarea exactităţii celor relatate se vor executa fotografii de orientare şi din locul martorilor oculari care au observat fazele producerii accidentului. Astfel pentru fotografierea spre exemplu a unei părţi, aparatul de fotografiat trebuie instalat la înălţimea corespunzătoare vizibilităţii conducătorului auto sau a martorului ocular, ştiindu-se faptul că unghiul de vizibilitate depinde şi de tipul mijlocului de transport.

În anumite intersecţii vizibilitatea unui conducător de autovehicul poate fi limitată de clădiri, zone verzi sau construcţii, iar pentru alţi şoferi, care circulau sub un unghi drept o asemenea limitare a vizibilităţii poate să nu existe. Acest lucru cere ca pentru fiecare dintre cei doi conducători să se efectueze fotografii separate.

Fotografiile de orientare se fac din patru părţi: în lungul liniei mediane a şoselei, de o parte şi de alta şi din două puncte perpendiculare pe lungimea şoselei.

- fotografia schiţă serveşte, la redarea locului faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, redare în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcţie de varianta în care este executată. De pildă, fotografia schiţă unitară, fotografia schiţă panoramică, în variantele liniară sau circulară, fotografia schiţă pe sectoare şi fotografia schiţă încrucişată66.

- fotografia obiectelor principale se foloseşte în scopul fixării diferitelor porţiuni ale locului accidentului la o scară mai mare. Fotografiile ce se fac trebuie să ilustreze atât părţile care nu prezintă urme ale accidentului, cât şi cele care redau toate deteriorările exterioare ale accidentului. Obiectele principale fotografiate sunt autovehiculele

66 L.Coman, Gh. Dinitã “Constatarea la fata locului a accidentelor rutiere”, Ed. M.I., Bucuresti, 1970, pag.29.

43 din 46


angajate, victimele şi tot ce se produce de la acestea. Fiecăreia dintre acestea li se execută mai multe imagini.

Pentru fotografie izolată a urmelor de frânare apare necesară alegerea corectă a unghiului de fotografiere, astfel amplasarea reală pe teren a urmelor de mai sus va fi redată în mod eronat. În acest scop aparatul de fotografiat se fixează în aşa fel încât în vizorul aparatului să fie văzute în mod distinct urmele amintite.

Cadavrul găsit la faţa locului va fi fotografiat izolat de restul obiectelor sau urmelor. Fotografia se execută perpendicular pe lungimea cadavrului pentru a se evita deformările de perspectivă. Ea se execută fie de sus, fie lateral şi de la o distanţă de aproximativ 3 metri. În unele cazuri fotografierea cadavrului se poate face şi din alte părţi, dacă prin aceasta se asigură redarea cât mai exactă a amplasării unor urme.

- fotografia de detaliu. Scopul acesteia este fixarea la o scară mai mare a diferitelor urme şi probe materiale al accidentului. Se pot fixa: urmele de tamponare izolate ale autovehiculului, urmele de lovire, desenele benzilor de rulare ale anvelopelor, etc. Aceste urme se pot fotografia metric folosindu-se un liniar sau un metru de croitor pentru a se putea, ulterior, calcula exact mărimea lor naturală.

Fotografia de detaliu a cadavrului, ce reprezintă diferite răni, va trebui să fie executată de două ori. Prima dată se va executa o fotografie de ansamblu a rănilor şi a amplasamentului lor, iar apoi se va fotografia fiecare rană la o scară mai mare.

4.4. Înregistrarea video.

Se înscrie printre metodele moderne de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului, metodă devenită indispensabilă mai ales în cazurile deosebite.

Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă magnetică presupune, ca şi în cazul fotografiei judiciare, imagini sau secvenţe de orientare, schiţa, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor şi detaliilor, inclusiv înregistrări la scară. Înregistrarea video presupune respectarea unor reguli tehnice specifice filmului clasic. De pildă, este necesară o iluminare adecvată prin folosirea de surse naturale sau artificiale, surse aflate în dotarea laboratorului criminalistic mobil.

Planurile şi imaginile sunt cele folosite în cinematografie: planul general, prim-planul, gros-planul, etc.

Avantajele înregistrării video constau în posibilitatea înregistrării simultane a sunetului şi imaginii şi în realizarea unor imagini panoramice, continue şi de lungă durată care redau mai bine ambianţa locului unde s-a întâmplat accidentul.

44 din 46


De mare ajutor sunt declaraţiile victimelor, conducătorilor auto şi ale martorilor oculari înregistrate pe casete video, chiar la locul accidentului.

Ele reprezintă de regulă, un grad mai înalt de sinceritate, fiind luate imediat după comiterea şi în prezenţa tuturor persoanelor aflate acolo.

Sub aspect procedural este indicată prezentarea la începutul înregistrării: a locului accidentului, a victimei şi numerele de înmatriculare ale autovehiculelor angajate în accident, precum şi membrii echipei de cercetare67.

67 E.Stancu “Stiinta investigarii infractiunilor” Vol.I, Ed. Tempus S.R.L, Bucuresti, 1992, pag. 92-101.

45 din 46


CAPITOLUL V

ÎN LOC DE CONCLUZII

Procedeul probator denumit de Codul de procedură penală „cercetarea la faţa locului” reprezintă actul de debut al investigaţiilor în fapte de periculozitate deosebită: omucideri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei, distrugeri, catastrofe sau accidente grave, infracţiuni din domeniul crimei organizate şi altele.

Cercetarea la faţa locului în cazul accidentelor de trafic rutier reprezintă unul dintre cele mai importante acte de urmărire penală, cu caracter imediat şi necesar, de modul în care este efectuată depinzând soluţionarea cauzei.

Deşi se supune regulilor generale tactice criminalistice şi procesual penale, cercetării accidentelor de trafic rutier îi sunt proprii şi câteva particularităţi care se regăsesc, într-o formă sau alta, în întreaga metodologie a cercetării evenimentelor rutiere, pe care am încercat să o redăm cât mai lămuritor, cu ajutorul şi a bogatei bibliografii ce ne-a stat la dispoziţie.

Cercetarea la faţa locului presupune existenţa unui număr relativ mare de lucrători specializaţi care să poată efectua cu maxim profesionalism o cercetare de asemenea natură, întrucât, apreciem noi, este o cercetare complexă ce necesită multă atenţie şi nu în ultimul rând cunoştinţe aprofundate.

46 din 46

Cercetarea La Fata Locului in Cazul Accidentelor Rutiere

Documents

Transcript of Cercetarea La Fata Locului in Cazul Accidentelor Rutiere