CENACLUL de PĂLTINIȘ Nr 67 - Martie 2019...

Revista din partea

a României, cu , din partea Bibliotecii Militare Centrale, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de

activitate, cu revistei e-creator, care apare în Baia Mare.

Valentin LeahuCOORDONATORI: Silviu GUGA (literar),

Ioan TOPÂRCEANU (executiv),

Sorin SAVA (DTP), Silviu CR (website),

SENIORI EDITORI Doina ZAHARIA,HAN, Emil ALM

COLEGIUL DE ONOARE: A ROMÂNIEI,

ASTRA SIBIU,

Ion TACHE, Ioan T MÂIAN, Ioan C RM ZAN, Alexan�ru C� LUNGU,

Dan PAPI�, Ioan RADU V C RESCU, Dumitru BAN, Mircea URECHE, Ioan TOPÂRCEANU,

, Corneliu V� MIHAIL, Mihai GAGEA,

Petre Ovi�iu DUMBR VEANU, Constantin ILEA, Dumitru Au�ustin DOMAN,

Octavian HOANDR , Constantin NECULA, Romeo PETRASCIUC, A�rian SUCIU

Ovi�iu MACOVEI, Eu�en �ITARIUC, Horia TABACU, Dan MUCENIC, Petre DUMBR VEANU �ITARIUC�

�lorin PREDESCU (�A SHINGTON, MONTREAL)Dan D NIL , � alter �OHREND (GERMANIA)

Cristina Ana Maria LEAHU (ROTTERDAM)

REDACTORI:

Bo��an DUMBR VEANU, Iulia ALM

cenaclul�ela�altinis��mail�com

valentin�leahu��mail�com www�revistacenaclul�ela�altinis�ro

Tel�: ��

FONDATORI: Gabriela Bica, Doina Zaharia, Ana Maria Cristina Leahu

a României codul ISSN: 2066-7957

CENACLUL PĂLTINIȘde la sumar Nr 67 - Martie 2019

Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artistului plastic Alexander Pop

CENACLUL PĂLTINIȘde la Sumar

Dan Mucenic Ce aş dori ........................................................2Horia Tabacu Ce n-aş dori ....................................................2Silviu GUGA 100 prozatori DIN 100 DE ANI ..........................3Eugen Jitariuc, Să ascultăm Mozart .....................................4Corneliu V. Mihail Broderii laice în jurul nemuritorului ........5Să nu-l uităm pe Noica .........................................................8Ovidiu Calborean Recuperatorul sicilian ............................10Ioan Cărmăzan Nuvela fanariotă ......................................14Dinu Petrescu • Staţi, ca ăsta e abia începutul • Păziţi-vă avutul şi băgaţi copiii în casă! ............................19Adrian Suciu TERMINUS - fragment - ................................20Lazăr Zăhan Timpul mitic şi semnificaţia lui existenţială (fragment) .....................................................42Liviu Vişan ..........................................................................43Octavian Mihalcea .............................................................44George V. Precup ................................................................45Mierla de dincolo ...............................................................45Emil Almăşan .....................................................................46Dan Ioan Bogdan Ucenicul meu Cassanova (fragment) ....47Niu Herişanu ......................................................................48Marilena Velicu ..................................................................49Viorel Sâmpetrean .............................................................50Ioan Topârceanu ................................................................52Traian Furnea pseudofabulă ..............................................53FLOAREA NECŞOIU Cronică Literară ...................................54 Nicolae Vălăreanu Sârbu POEME .......................................56Călin Sămărghiţan .............................................................57Dan Herciu .........................................................................57Sandu Tarsia.......................................................................58Florian Stoian-Silişteanu ...................................................59Dana Banu .........................................................................60Valentin Leahu Urmele unui semn de carte: Pe strada Mântuleasa ........................................................61 Al Pop ................................................................................66Mihai Posada .....................................................................88Ochiul şi Cuvântul profesorului Ioan Marişl .......................88Critici de teatru importanți din România sunt invitați la eveniment .................................................90„Tribut Ceaikovski” cea mai nouă premieră la Teatrul de Balet Sibiu .....................................................91Surprizele reuniunii literare dedicate Anei Blandiana la Cleveland, Ohio ..............................................................92De Mărțişor, Teatrul de Balet Sibiu a dansat la Făgăraş ...95Ce înseamnă succesul garantat? Cătălin Ştefănescu este invitatul conferinței speciale FITS şi TNRS din luna martie ..................................................................96

1

CENACLUL PĂLTINIȘde laEditorial2

Rareori, şi cu sincer regret, am reuşit să rezist în faţa apelurilor lui Valentin Leahu, indiferent de natura lor. Cu atât mai puţin atunci când a venit vorba de pornirea unei noi publicaţii.

Secretul este că amicul Leahu pune mult/mare suflet şi are încredere în tot ceea ce-şi propune să realizeze. Aşa se întâmplă şi cu publicaţia de faţă, aflată în momentele pregătirii primul ei număr. Cenaclul de la Păltiniş mi se pare un titlu intere-sant, dar şi obligând la foarte mult(e).

„Cenaclul” este o formă de comunicare spe-cifică artiştilor ce simt nevoia de a li se confirma dreptul de luare în posesie al statutului către care aspiră şi eventualele progrese făcute, prin punerea în discuţie publică a unor încercări în domeniul creaţiei. Nevoia cu totul presantă pe care o resimt ei este aceea a unor modele în care să creadă, a unui/unor mentor(i) avizaţi, recunoscuţi şi de bună credinţă. În vremea din urmă, instituţia ce-naclului (literar, mai ales) a părut multora vetustă.

Personal, cred în ea, în necesitatea revigorării sale. Din această perspectivă, revista de faţă ar tre-bui să se adreseze cu predilecţie tinerilor în forma-re, necum autorilor consacraţi.

Aceştia pot fi, însă, de folos doar în condiţiile în care îşi asumă o misie cumva pedagogică. Fireş-te, nu de pe poziţii ex-cathedra, ci în sensul unei implicări de profunzime, atrăgând confraţilor de vârste mai fragede atenţia asupra valorilor de care trebuie să ţină seama şi cu care trebuie să ia con-tact. „Păltinişul” trimite, automat, la personalitatea de tip socratic a lui Constantin Noica. Asta presu-pune cunoaşterea şi interiorizarea operei sale şi a mesajelor pe care aceasta şi-a propus să le trans-mită, peste timp, generaţiilor ce o vor parcurge. Nu trebuie uitat faptul că Noica a pledat, cu strălucire, pentru crearea de elite veritabile în rândul elevilor şi studenţilor, elite care să fie susţinute şi antrenate temeinic şi sistematic întru atingerea performanţei intelectuale şi artistice. Aceasta s-ar cuveni să fie şi ambiţia cea mai de seamă a revistei care prinde viaţă în aceste momente.

Pentru a nu fi taxat drept didacticist, ceea ce constat că am început să fiu, îmi doresc, simplu spus, să citesc, în timp, Cenaclul de la Păltiniş ca pe o revistă vie, tânără în spirit, deci îndrăzneaţă, lansând idei şi valori, stimulând competiţia, aşadar trăind intens.

Niciodată, şi cu sincer regret, nu am rezistat în faţa apelurilor lui Valentin Leahu, indiferent de natura lor, mai ales atunci când a fost vorba despre publicaţii noi. Mi s-a întâmplat aşa pentru că m-au tentat şi publicaţiile şi m-a copleşit Leahu, cu per-sonalitatea lui de artist.

Am fost alături de el, adică, în multe proiecte, în cele reuşite şi în cele nereuşite. Toate au rămas, undeva în mintea oamenilor şi câteva vor sta în istoria contemporană a acestei ţări. Cenaclul de la Păltiniş mi se pare un titlu anacronic, rupt din alte timpuri, când televizorul şi internetul existau foarte puţin, sau de loc. De pe vremea când lumea citea şi visa la cuvinte, poezii şi povestiri. Şi când copilăream şi eu, prin Parcul Sub Arini, sau pe Ca-lea Dumbrăvii, unde unchiul meu era profesor la şcoala de Ofiţeri, pe care avea să o termine şi Lea-hu, într-o zi în care s-a trezit locotenent.

Personal cred puţin într-un asemenea proiect, mai ales în anul 2009, mai ales în plină criză, mai ales condus de un artist, paralel cu banii, paralel cu orice noţiune de marketing şi management. Dar îl sprijin, din tot sufletul meu.

Păltinişul nu mai trimite de multă vreme cu gândul la Constantin Noica ci mai degrabă la o staţiune turistică. Dar elitele de elevi şi studenti, pe care marele om de cultură şi le-a visat, există. Sunt chiar în Sibiu şi în împrejurimi şi aşteaptă să fie chemate la treabă, eventual în paginile unei pu-blicaţii şi, de ce nu, chiar într-un cenaclu.

Dacă acestea vor începe cu mare seriozitate şi cu cuvinte paşoptiste, dar serioase, dacă totul va fi fără bani, cum se pricepe Valentin să procedeze, pentru că visele sale nu produc dobânzi şi nici nu conving bogătanii să le sponsorizeze, tinerii vor veni puţin din obligaţie faţă de părinţi şi unii pro-fesori, de modă mai veche. Dar dacă vor fi chiar ei lăsaţi să conducă ostilităţile, să se administreze, să „îşi gătească” ideile lui Leahu ar putea prinde consistenţă.

Marii sponsori, din oraş, şi nu numai, ar putea chiar să se alăture. Şi atunci, peste câteva luni, ar putea veni vorba şi de Noica. Ar fi chiar o sărbă-toare, pentru toate vârstele.

P.S. De atunci au trecut trei ani şi rezistăm cu stoicism.

Dan Mucenic Ce aş dori

Horia Tabacu Ce n-aş dori

3CENACLUL PĂLTINIȘde la Editorial

După publicarea, în numărul precedent al revistei „Cenaclul de la Păltiniş”, a unei liste cu 100 de poeți care au activat după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, mi s-a făcut pertinenta observație că n-am realizatat şi o listă asemănă-toare cu prozatorii aceleeaşi perioade. Ca să mă „reabilitez” dau curs acestei doleanțe pentru că între 1919 şi 2019 am găsit chiar mai multi de cât o sută de prozatori. În lista ce urmează am men-ționat doar prozatorii care nu mai sunt printre noi. Ordinea din listă este dată de vârsta proza-torilor şi încept cu autorul romanului „Europo-lis”, Jean Bart, pe numele lui adevărat Eugeniu Botez (n.1874), iar apoi în ordinea anului naş-terii: Hortesia Papadat Bengescu (1876), Gala Galaction (1879), Mihail Sadoveanu (1880), Tu-dor Arghezi (1880), Ion Agârbiceanu (1882), Urmuz (1883), Vasile Voiculescu (1884), Panait Istrati (1884), Liviu Rebreanu (1885), Dinu Ni-codim ( 1886), Emanuil Bocuța (1887), Victor Papilian (1888), Felix Aderca (1891), Camil Pe-trescu (1892), Cezar Petrescu (1892), Ion Marin Sadoveanu (1893), Carol Ardeleanu (1893), H. Bonciu (1893), Gib Mihăescu (1894), Mateiu Caragiale (1895), Lucian Blaga (1895), Ion Vinea (1895), Ionel Teodoreanu (1897), George Mihail Zamfirescu (1898), G. Călinescu (1899), I. Petz (1899), Henriette Yvonne Stahl (1900), Mihai Drumeş (1901), Anton Holban (1902), Zaharia Stancu (1902), Ion Călugăru (1902), Sergiu Dan (1903), Virgil Birou (1903), Ion Biberi (1904), Mircea Eliade (1907), Mihail Sebastian (1907), Pavel Dan (1907), Cella Serghi (1907), Geo Bo-gza (1908), Iulian Vesper (1908), M. Blecher (1909), Mircea Streinul (1910), Radu Tudoran

(1910), Ioana Postelnicu (1910), Dan Petraşincu (1910), Anişoara Odeanu (1912), Vintilă Horia (1915), Gellu Naum (1915), Constantin Virgil Gheorghiu (1916), Laurențiu Fulga (1916), Ada Orleanu (1916), I.D. Sârbu (1919), Francisc Pă-curariu (1920), Marin Preda (1922), Constan-tin Țoiu (1923), Paul Georgescu (1923), Petru Dumitriu (1924), Eugen Barbu (1924), Valentin Silvestru (1924), Constantin Chiriță (1925), Şte-fan Bănulescu (1926), Octavian Paler (1926), Radu Petrescu (1927), Mircea Horia Simiones-cu (1928), Ion Lăncrănjan (1928), Nicolae Țic (1928), Costache Olăreanu (1929), Teodor Ma-zilu (1930), Titus Popovici (1930), Alexandru George (1930), Petre Sălcudeanu (1930), Radu Cosaşu (1930), Pop Simion (1930), Laurențiu Cerneț (1931), Fănuş Neagu (1932), Alexandru Ivasiuc (1933), Ion Băieşu (1933), Matei Căli-nescu (1934), Vasile Rebreanu (1934), Sorin Titel (1935), George Bălăiță (1935), Romulus Rusan (1935), Daniel Drăgan (1935), Nicolae Velea (1936), Marin Sorescu (1936), Mircea Micu (1937), Augustin Buzura (1938), Horia Pătraşcu (1938), Romulus Guga (1939), Mircea Ciobanu (1940), Vintilă Ivănceanu (1940), Mi-hai Sin (1942), Radu Mareş (1941), Vasile An-dru (1942), Dana Dumitriu (1943), Maria Luiza Cristescu (1943), Mircea Nedelciu (1950), Ghe-orghe Crăciun (1950), Alexandru Vlad (1950).

Lista are, desigur, un grad de subiectivitate, dar vă mărturisesc că am încercat să fiu cât se poate de obiectiv. Îmi reproşez chiar că, din do-rința obiectivității, nu i-am trecut în această listă pe Traian Filip, Vasile Crețu şi Constantin Stan cu care am fost prieten.

Silviu GUGA100 prozatori

DIN 100 DE ANI

CENACLUL PĂLTINIȘde laCEnaClu4

Trăim nişte vremuri tare păgub-oase. În jurul nostru se prăbuşesc în cenuşă imperii şi se ivesc regate noi ale unor avortoni monstruoşi.

Sisteme de valori efemere apar şi dispar într-o clipă. Axiologia este că-zută în derizoriu şi toate încercările de clasificare au fost abolite pe baza unor sofisme brutale născute din renunţarea la orice inferenţe logice, la judecăţi sau raţionamente. Com-paraţia ca operaţie a gândirii a fost înlocuită din neputinţă cu repetiţia pentru că viteza, criza de timp, acceleraţia, domină o societate care aleargă nebuneşte să-şi piardă identitatea.

Un sistem social în care viaţa a devenit o scla-vă a algoritmilor şi în care algebra visului a fost înlocuită cu aritmetica primitivă a lui „a avea” ne constrânge să alegem în fiecare clipă un viitor anterior şi să păşim în acesta defazaţi, anacronici şi vetuşti.

În elanul nostru donquijotesc şi efemer de a susţine un sistem de valori care nu se mai poa-te susţine singur de multă vreme, semănăm tot mai mult cu o pereche de chiloţi de damă roz, cu mânecuţe, învechiţi şi decoloraţi de prea multe spălări şi care flutură ca un steag, pe o plajă plină de tineri în tanga sau de nudişti. Pentru noi e un simbol, un steag, pentru ei o afurisită de cârpă veche, demodată. Într-un astfel de context în care vorba poetului: „Când Kant şi raţiunea se ascund tăcuţi în file, în vremi în care umbra ajunge-n în avanpostul luminii…”, în această conjunctură istorică, în care principalele preocupări ale româ-nilor sunt acelea de a acumula, de a strânge, de a dobândi, de a avea, pare deplasată, nebunească şi sinucigaşă încercarea unui grup de oameni de a încerca să realizeze o revistă de cultură şi civiliza-ţie, bazată pe forţe proprii, pe resurse proprii şi cu mijloace proprii.

Ce-aş putea să spun despre nişte oameni ală-turi de care am luptat, am sperat, am suferit pen-tru ca această revistă să apară? Că ei iubesc litera-

tura? Că idealul lor nu este legat de bogăţii trecătoare? Că au renunţat la avantajele materiale imediate pen-tru a crea ceva? Aş putea să vă spun că fac parte din categoria acelor aler-gători de cursă lungă pentru care singurul trofeu valoros este acela de a şti! Că pentru ei frumosul şi ine-fabilul împletite organic reprezintă cheia de boltă a vieţii. Că mulţi din-tre ei, dascăli cu experienţă repetă

an de an, pentru fiecare generaţie, sacrificiul sim-bolic al pelicanului care îşi hrăneşte puii din sine însuşi? Dacă ar exista o societate în care totul să se stabilească în funcţie de merite, ei ar face parte din clasa dominantă, ar fi meritocraţia unei lumi bazată pe valori necenzurate de avere. Dar aşa? în ochii multora care preţuiesc portofelele oameni-lor mai mult decât cunoştinţele lor de semantică, geografie sau de altă natură, în ochii acelora care procreînd bogăţia materială, ocultează inteligen-ţa, cultura sau caracterul tot demersul nostru a părut nebunesc, romanţios, neavenit şi inutil. şi totuşi speranţa, că mai sunt oameni pentru care arcul curcubeului este mai important decât arcul de la broasca uşii casei de bani, ne-a făcut să rezis-tăm şi să mergem mai departe.

Mulţi ne-au reproşat că într-o lume plină de sărăcie şi foamete noi încercăm să facem acte de cultură gratuite. Oare există acte de creaţie negra-tuite? Îmi amintesc că am citit odată un interviu cu un mare dirijor al unei filarmonici celebre care a fost întrebat de reporter dacă nu i se pare depla-sat ca în timp ce oamenii mor de foame, unii să asculte Mozart.

Cu un calm glacial marele muzician i-a răs-puns reporterului: „Oamenii mor de foame pen-tru că nu ascultă Mozart”. Cred în sinea mea, că scopul publicaţiei de faţă este tocmai acesta şi că noi cei câţiva prieteni care am lucrat la ea şi cărora li s-au adăugat pe parcurs mulţi oameni de mare valoare, avem cu toţii aceeaşi dorinţă: Să ascul-tăm Mozart!

Eugen Jitariuc,Să ascultăm Mozart

5CENACLUL PĂLTINIȘde la CEnaClu

Printr-un straniu joc al taine-lor, moment în care dispar grani-ţele de sare a reticenţelor umane, pulverizate de adierile violent-can-dide a conştiinţelor dezamorsate, eliberate de orice constrângeri, am fost acceptat în „sanctuarul” nemuritorului păltinişan. Relaxat, marcat de o bonomie jucăuşă în privirile istovitorpătrunzătoare, maestrul Noica a acceptat să se debaraseze de „birou” (o placă de lemn pe care scria – întins în pat) schiţând oficii de gazdă bună în camera de sus a vilei. Afectat ghiduş, voit ludic, că absenţele lui Nicolae şi a Noricăi, ajutoarele lui fidele, îl îm-povărează, sugerândune din priviri să apucăm borcănelele goale de muştar din vitrina-rastel. Cu ironie dulce ne-a invitat (eram împreună cu Iacobina, prietena mea, şi cu prof. univ. Geor-ge Bălan, un autentic dizident, de o erudiţie copleşitoare, pierdut ulterior prin labirinturile unor abaţii occidentale) să ne aşezăm pe nişte hocăle şchioape, să ne cinstim din galonul de vodcă adus cadou. Marcat de o detentă psihi-că specială, poate animat şi de emoţia estetică provocată de „cea mai frumoasă domnişoară ce mi-a călcat pragul”, maestrul, cu elegant şi desuet cavalerism, încerca să dialogheze teres-tru cu Iacobina, numind-o „fascinantă statuetă de Tanagra”. Într-adevăr, bronzată infinit, cu ochii-tăciune muţi de admiraţie, Iacobina sta prosternată, într-o tăcere plină, deşteaptă fiind, uluită de miracolul de a asista la altă „rostire românească”, consternată fiind că semnatarul „sentimentului românesc al fiinţei” îi acordă spaţiu din „bunătatea timpului său”. Pendulam între toaste gruzine, miraculoase caligrafii ver-bale, fantezii amuzante, cu mult mai reale decât

adevărurile insipide. Se însera, chiar şi nemuritorii au oboseli-le lor, voiam să-l menajăm, bă-tând în retragere din bun simţ, că altfel nu mai plecam nicio-dată. Cu zâmbet sfios, cu adieri melancolice în priviri şi gesturi, vagvisător, maestrul ne-a de-clarat că, frecvent, timpul prea scurt şi realitatea brutală i-au deraiat poveştile plăcute. Nouă ne-a sunat ca un suprem elogiu.

Altădată, la insistenţele bahico-agresive ale lui Ion Băieşu (Guţă) am cedat, urcând la sanctuar. Firesc, deloc protocolar, maestrul ne-a primit, „întins la birou”, scriind în figurat la monu-mentala exhaustivă eminesciană. Guţă, dorind să intre în atenţia maestrului, o tot da cu „Pre-şul”– piesa lui de succes, premiată zgomotos, la care Excelenţa-Sa i-a răspuns că agreează mai puţin dramaturgia actuală, mai ales că de la vechii greci nu a mai parcurs nimic înălţător în domeniu. Interzis, Guţă nu a mai articulat nimic, în schimb şi-a notat într-un carneţel dizertaţiile uluitoare, pe care maestrul le făcea în jurul delirurilor existenţiale, insistând insi-nuant-zeflemitor asupra delirului bahic. Am rămas siderat, când citind ulterior marele ro-man de succes „Balanţa” a lui Băieşu, am reali-zat că substanţa spirituală a cărţii a fost extrasă din delirurile invocate de maestru. Mici fraude, mici cabotinisme, aparent inocente, toate în-scrise în dosurile unor biografii controversate. Aş mai avea multe, multe, multe mărunţele istorioare, poate insignifiante pentru esteţii scorţoşi, petrecute în camera de sus a vilei, dar nu vreau să irit idiosincrasiile belferilor literaţi, legitimaţi, intimii maestrului.

Corneliu V. MihailBroderii laice în jurul nemuritorului

CENACLUL PĂLTINIȘde lain mEmoriam6

Să nu-l uităm pe NoicaFotografii din colecția Ion DUR

Celebra poză cu pipa

Pleșu, Liiceanu și părintele Antonie Plămădeală.

7CENACLUL PĂLTINIȘde la in mEmoriam

Comemorare la Schit în prezența Cenaclului de la Păltiniș

CENACLUL PĂLTINIȘde lain mEmoriam8

Să nu-l uităm pe Noica

9CENACLUL PĂLTINIȘde la in mEmoriam

Comemorare la Schit în prezența Cenaclului de la Păltiniș


Motto: „ Şi ce Doamne-iartă –mă era să le mai spun, că io nu-i înţelegeam pi ei, şi ei nu mă înţelegeau pi mini!” Stelică Eram cu ceva treburi (în limbaj local: daraveri) legate de colectarea stufului. Provincia era răvăşită de arşiţă, astfel în-cât pielea pământului arăta ca fiind nu-mai bună de jupuit şi pusă la păstrare pe iarnă, întocmai ca scrumbiile albastre ale lui Nea Vasile Vasile, al Vasiloaiei, meşte-rul şi făurarul locului, provinciei şi Mării Negre. În acelaşi timp, mare pescar, dar cu prea puţin succes. În fond, Nea Vasile nu-i important în povestirea noastră. Cu toate implanturile noi, vechiul han al lo-calităţii a rămas centrul universului la scară mică al cetăţenilor şomeri, pensio-nari sau doar lipsiţi de tragere de inimă, dacă-i vorba de muncă... Aici l-am cu-noscut pe Nea Tase, care mi-a vorbit des-pre Dom’ Cireşică, cel ce l-a găsit pe Dumnezeu tocmai la papistaşi, la biseri-ca de pe munte din Palermo. Trăgeam de-o bere ieftină şi proastă, aşteptând o ambarcaţiune leneşă cu ore imprecise de staţionare prin diferitele localităţi pescă-reşti, privind cum se clătina vechiul birt prin apa opalescentă, adunând laolaltă colbul câmpiei şi firele roşcate ale soare-lui din sud. Cu politeţea specifică oame-nilor locului, un bătrân în haine cenuşii mă fixa de minute bune. Cu siguranţă, masa la care stăteam era masa lui, iar sca-unul pe care eram aşezat – locul său. Pri-virea politicoasă a omului putea fi inter-

pretată ca „dă-te!”... După o vreme, la tejgheaua barului, printre alţi consuma-tori – localul se umpluse foarte repede – se distingea un bărbat obosit de viaţă, cu o faţă tăiată des cu lama briciului, din cauza mâinilor tremurânde, fără îndoia-lă, cu fire de barbă din oţel şi ochi demo-nici, careşi schimbau nuanţele şi dimen-siunea irişilor la fiecare tresărire a luminii. Continuând atitudinea politi-coasă, specifică zonei, comeseanul meu, Nea Tase, adică, aşa cum aveam să aflu curând, îşi începe povestirea... „Îl vezi, băi băiete, acela-i Dom’ Cireşică şi s-a fă-cut pustnic pe jumate (cum adică pe ju-mate?, zisei în gând, dar n-aveam vreme de gândit, că Nea Tase torcea înconti-nuu)... Nimeni nu-şi aducea aminte cum

Ovidiu CalboreanRecuperatorul sicilian


a ajuns Cireşică la Universitatea Tehnică, Literară şi de Comunicare Româno-Itali-ană dintr-un mare oraş moldovean. Pe vremea aceea era o instituţie cu presti-giu, cu examene de admitere dure (mulţi au ajuns să se sinucidă după încercări repetate de a pătrunde în onorabila insti-tuţie), iar Cireşică venea dintr-un sat pescăresc, inundat de praf, plauri şi gâze verzi, loc în care copiii pescarilor beţivi treceau pe la şcoală mai mult în vacanţa de vară. Se ştia, Cireşică era omul bun la toate. Ba la balurile bobocilor, ba la festi-vităţile sfârşitului de an universitar, mai pe la o tainică şi păcătoasă petrecere (în limbajul locului: bairam) a vreunuia sau mai multor profesori, cu studente... Cire-şică se ocupa. Aşa că nu prea avea nimeni vreme să cerceteze în ce an şi la ce speci-alitate aplica, el, Cireşică. Signora del’ La Rocca a fost cea care a iniţiat excelentul program al bursierilor italieni în Româ-nia şi a celor români în Italia, la Messina, unde funcţiona o grupă a Facultăţii de Comunicare Româno-Italiană din ca-drul Universitatăţii Tehnice, Literare şi de Comunicare Româno-Italiană. Ales-sandro a fost prins, în urma unei afaceri stranii, în plasa lui Cireşică, precum peş-tele în năvod. Alessandro crescuse repe-de la noi în ţară, fiind singurul profesor de engleză-italiană al Universităţii. Ales-sandro era şeful comisiei de evaluare a bursierilor români în Italia, iar Signora del’ La Rocca şefa proiectului în cauză. Iar nu se ştie cum, Cireşică s-a prezentat la examinare, pregătit pentru Messina. Problema era că examinarea se făcea în limbile italiană sau engleză, la alegere, iar omul nostru nu cunoştea decât rusă şi oleacă de ucraineană. Băi, ascultă-mă pi

mini, dacă spui ceva, poţi să-ţi faci baga-jele pintru Sicilia! zicea Dom’ Cireşică despre examinare... Cum, în afară de Alessandro, toţi ceilalţi din comisie nu cunoşteau engleza, Cireşică a fost selec-tat, primul dintr-o sută şi mai bine de candidaţi. Trebuia să fiu recunoscător, ne povestea Dom’ Cireşică, în primul rând, Signorinei Del’ La Rocca, aşa că i-am dus flori. Năcazu’ o fost că i-am luat trei cri-zanteme, ori, în Sicilia crizantemele se duc la hoit, iar florile fără soţ la coşniţă, să vezi încurcătura Dracului, o făcut Signora o faţă lunguiaţă ca o ţâţă de ca-pră! În Italia, Cireşică a întâmpinat pri-mele greutăţi din întreaga sa carieră stu-denţească. Pe coridoarele căminului studenţesc şi oriunde în altă parte, toată lumea era amabilă şi-i oferea detalii şi amănunte despre noua lui viaţă. Studen-tul nostru repeta invariabil si, si, câteo-dată si signora sau si signor, după caz. De cazat, m-am cazat, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, da’ greu tare o fost la canti-nă, când sa-mi facă abonament pintru masă, că mi-o dat nişte acte în italiană... am priceput io nome, cognome, età că-i ca la noi, etate, da n-am înţeles ce-i cu Laura, de o chemat intendentul pi toată lumea, că nu înţelegea nime nimic şi nu puteau să mă facă să completez rubrica aceea. M-am tot gândit, ce Laura, că am luat toate concubinele la rând şi pi nici una n-o chema Laura, ş-apoi de unde şti-au ei de viaţa mea? Până la urmă o ajuns şi decanul facultăţii şi cu greu am price-put că-i vorba despre studii! Aşa s-a inte-grat Dom Cireşică în comunitatea stu-denţilor din Messina (continua de-acum interlocutorul meu) şi după ceva vreme, a început Cireşică să vorbească şi italia-

CENACLUL PĂLTINIȘde la CEnaClu12

nă. În anul doi era deja omul bun la toa-te, iar în anul trei l-a cunoscut pe Giulio. Această întâlnire i-a schimbat din nou viaţa, de data aceasta decisiv. Dădeam bairamuri după bairamuri, cu Giulio, Stefano, cele două surori poloneze, litua-nianca şi încă o droaie de pretini de-ai lui Giulio, toţi cu maşini bengoase... Mai consumam o iarbă, un praf, mult acool... Într-o seara chiar s-o trezit polonezele să mă care după fructe de cactus, de s-o umplut de ţepi, iar io scoteam ţepii din ele şi dânşii intrau în mini!, încurcată treabă ne povestea Dom’ Cireşică ”, mai adăugă Nea Tase. Pentru câteva clipe, Nea Tase îşi încetă relatarea, scărpinân-du-se după ureche şi privind spre fluviul molcom. Îşi aprinse o ţigară, schimbă câ-teva semne cu omul de la tejghea, apoi se întoarse spre mine, răsfirând aceeaşi pri-vire binevoitoare, specifică locului. „Văd bine că nu fumezi, iar barja pe care o aş-tepţi nu ajunge niciodată la timp, ba chiar sunt ani în care nu vine deloc, da, ce-mi pasă mie, vănvârtiţi pe la noi cu tot felul de afaceri dubioase, nu vă mai încap oraşele... Când se face sihastru, pe Dom’ Cireşică nu-l mai cheamă cum îl strigă, ci-l pomenim ca Părintele Silvestru şi atuncea trupul i se ascunde înăuntru şi rămâne doar cu ochii adâncoşi ca hula mării în iarnă. La absolvire, Signora Del’ La Rocca l-a elogiat pe Dom’ Cireşică, adică cum şi ce-a făcut el să înveţe aşa bine italiană, de unde nu ştia deloc şi ce folositor, vezi, tu, a fost universităţii şi toate celelalte... Da, io, a fost ultimul lu-cru povestit nouă de Dom’ Cireşică, când am luat cuvântul, praf i-am făcut, le-am spus că m-au discriminat, că s-au purtat urât, toată adunarea era mută, iar pe

signora o pufnit-o plânsu’. Desigur, Giu-lio şi amicii săi au făcut tărăboi ca la tea-tru de revistă, susţinându-l pe Cireşică, de-acum omul lor, după ce a făcut câteva mici comisioane şi două trei recupero, pentru Giulio, în realitate pentru cineva mai important, Dom’ Cireşică era prea inteligent să nu priceapă cum stăteau lu-crurile. Ce mai, le-a stricat jupânul tot cheful în acel sfârşit de an universitar. Ce ştiu mai departe, ştiu de la Părintele Sil-vestru”, rosti Nea Tase, de această dată cu glas schimbat, aproape mistic, desigur, doar pentru o fărâmă de timp... „Dai şi tu o bere, că voi trebuie să aveţi bani, că d-aia umblaţi telelei peste tot, nu mai poate omu’ de răul vostru”, continuă co-meseanul meu, prietenos, cum sunt oa-menii din zona aceea. „După o afacere în stil mare, Giulio a decis că-i vremea să-l prezinte pe Cireşică lui Don Scappa, bos-sul cel mare. Te-ai fi aşteptat ca cineva ca el, Cireşică, să asude şi să emane nori de emoţie până-n Malta şi Africa, numai la gândul că va fi introdus în cabinetul şe-fului peste toţi. Ei, aş! Cireşică trecea ca granitul peste nisipul emoţiilor umane, aşa că, după noaptea fabuloasă petrecută la castelul ce încununa promontoriul de var, i s-au încredinţat misiuni tot mai grele. Atunci şi-a câştigat sihastrul Sil-vestru numele de Dom’, întrucât cel de Don (aicea Nea Tase a devenit sfătos, aşa am simţit eu) era rezervat doar capilor sicilieni. Totul mergea ca pe roate, iar Dom’ Cireşică strângea averi după averi. Nu-mi puteam obli sufletul din cauza spaimei cele grozave, de parcă luasem pojarniţă, iar când povestea toate aces-tea, Părintele Silvestru pironea întreaga lume în hăul ochilor săi, insensibili la


metamorfozele luminii crepusculare, fe-tiţa zăcea undeva pi un pat cu stinghii de metal, ca cele de la spitalul comunal, iar io nu-mi aflam cu ochii degetul mic de la mâna stângă. La-nceput am crezut că m-o fi pălit albeaţa cocoşului de munte, da restul trupului se vedea ca iazul la amiază. Nu ştiam acuma ce să fac, aşa că, după ce am tratat deştiul cela cu strân-soare mare, să văd că-i la loc, mi-am luat vreo douăzeci de mănuşi albe, numai pentru mâna stângă, să am de schimb... Următoarea recuperare, tot în urma unei răpiri – fata cea mică a lui Pedro Cuţita-rul, l-a costat pe Dom’ Cireşică mai mult. Imediat ce a primit banii de răscumpăra-re, s-a întors la un hotel obscur din Pa-lermo, simţea nevoia unui duş şi a unei femei, să-i aline îngrijorarea pentru ne-vederea degetului mic al mâinii stângi. Oroarea Domnului Cireşică era totală şi completă: degeaba se holba la mâna stângă, aceasta fusese sorbită de oglinda condensată, întrezărindu-se printre fâşi-ile de piele udă şi scamele colorate ale prosoapelor, de cealaltă parte a lumii...” Nea Tase adresă un ultim salut bărbatu-lui de la tejghea. Se apropia şi nava pe care o aşteptam, remorcând gaze violet şi arome cu gust de cocs, confundându-se cu o imensă carcasă umană, în incertitu-dinea serii care se aşeza cu încetineală de vară. „Băi, băiete, mai dă şi tu o bere, că-i devreme, n-am unde mă duce, casa mi-i pustie şi curtea plină de stihii!” Desigur, am mai comandat o bere. „Nenorocirea a făcut ca la ultima recuperare fetiţa să dea ortul. Dom’ Cireaşă a uitat să deschidă răsuflătoarele beciului. O mare durere a simţit, întâia dată după mai bine de cin-zeci de ani, tocmai de când îl bătuse tatăl

său cu lopata vâslei. Pentru Dom’ Cireaşă reacţiile afective erau străine. Dar, pen-tru Părintele Silvestru toată viaţa sa de eremit era numai iubire şi durere. Stă-team ca mort în faţa oglinzii, mă vedeam pi mini cum se uita la mini şi mă vedea, plângea în hohote Părintele Silvestru, în timp ce eu nu mă vedeam deloc dincoace de oglinda ceea... (cum adică, zisei eu în mintea mea, încercând să mă despoi de perplexitate, cum de se poate... dar, n-aveam vreme de gândit, Nea Tase obo-sise şi se împuţinase din pricina naraţiu-nii şi încerca din răsputeri să încheie). Şi de-atunci, Dom’ Cireaşă este pe jumătate anahoret iar Părintele Silvestru pe jumă-tate brigand. Pentru că Dom’ Cireaşă şi-a risipit averile pe la mănăstiri, cămine pentru copii şi spitale, încercând să-şi re-cupereze icoana trupului său şi a găsit-o, i-adevărat, tot pe jumătate, în Biserica cea mare din munte, la Palermo. Numai că, spre sfârşitul verii, trupul i se surpă în alcătuirea cea bună a fiinţei sale, iar vara umblă proaspăt barberit prin cârciumi, căutând o slujbă de recuperator, ca în vremurile bune din Sicilia...” Nea Tase n-a mai fost în stare să termine această halucinantă istorioară. Se sfrijise de tot, nu-şi terminase ultima bere şi s-a scurs cu greu pe scările exterioare, ca un miri-apod... - N-are unde merge, săracu’! îmi zise un bătrân de alături, în timp ce mă ridicai, să prind cursa către deltă. Localul se golise ca prin minune. Mesenii (în limbajul locului: muşteriii) au dispărut mai devreme decât înserarea, iar pielea pământului se rumenise ca o scrumbie albastră pusă pe jarul domol din curtea lui Nea Vasile Vasile, mare meşter în zonă, dar prost pescar...


Zilele vieţii mele erau cuprinse în anii tăi de la naştere până în ziua când ai apărut la conac. Atunci te-am întrebat ce cauţi, de unde vii şi când te-ai născut. Am făcut calculul şi, speriat, îmi apărea un capăt – se repeta cifra şapte, care e şi început şi sfârşit. La mine a fost sfârşitul, nu miam dat seama. Aveai faţa zâmbitoare, păreai un om paşnic, senin, trimis de Sultan. Nu mi-am dat seama până în ultima clipă când te-am întâlnit la ieşirea din biserică – păreai o umbră prietenoasă, zâmbitoare. Ce zâmbitor erai când mi-ai tăiat capul, m-ai dezbrăcat, ai scuipat pe mine şi ai aruncat paraua. Apoi, senin, în turceşte, ai spus: „Ia-o şi pe-asta, pacoste, zgârcitule!” Un corp fără cap, zăcând gol, cu o para pe buric, lângă o baltă de sânge, aşa l-au găsit cei de la curte pe Vodă. Putea fi oricine, un muritor de rând. Doar Doamna îi ştia semnele ascunse. O aluniţă, un neg cât un sâmbure de caisă pe încheietura coapsei. Ibrahim, trimisul Sultanului, cel care l-a omorât pe Vodă, este la hanul „Trei Răscruci”. În camera mică şi întunecoasă, stă şi ascultă capul din traistă, care se lamentează, plânge; e ca o muzică discretă, sau aşa i se pare lui. Hanul „Trei Răscruci” e pe malul Dunării, îl ţine un turc, Bin - Basa. Drumeţi, tâlhari, jucători, tot felul de lume. Ibrahim nu coboară în crâşmă. Stă ascuns. De altfel, stă şi păzeşte

traista cu căpăţâna domnitorului fanariot pe care trebuie să o ducă Sultanului. În traista de păr de capră, plină cu miere, stă capul lui Vodă. În ultimii ani a descăpăţânat trei de când a preluat slujba de la Mustafa - Bătrânul, cel mai iscusit tăietor de capete În prima noapte când a dormit aici, la Hanul „Trei Răscruci”, capul tăiat, din traista cu miere, a început să vorbească şi Ibrahim s-a speriat îngrozitor. Vorbele pe care le rostea erau pentru el neînţelese. O senzaţie de frică, de frig pe şira spinării. Cu timpul s-a obişnuit. Acum stă şi ascultă, uneori înţelege, alteori nu, dar cuvintele par pentru el ca o muzică. Capul vorbeşte, vorbeşte, cu pauze mari şi face calcule, pe care

Ioan Cărmăzan Nuvela fanariotă


Ibrahim le bănuie, nu le înţelege. În gând îl blestemă pe Mustafa Bătrânul, cel care i-a dat slujba asta spurcată. Mustafa Bătrânul era un om ciudat, cu o singură mişcare a cosorului reteza capul. Era temut de toată lumea, i se zicea „Călăul”. În gură ţinea întotdeauna sub limbă praf de salvie, pe care iute îl scuipa pe grumazul sângeriu de unde sângele ţâşnea şuvoaie. Brusc, sângele îngheţa. Aşa se numea planta: salvie sau „îngheaţă sânge”. Mustafa ştergea cosorul, dezbrăca mortul de haine şi lua tot ce mai avea omul la el: inele, brăţări, arginţi, aşa era ritualul, aşa era înscrisul – totul îi aparţinea lui. Era dreptul lui şi norocul lui sau dibăcia lui, căci Mustafa stătea la pândă, afla obiceiurile victimei, îl urmarea pas cu pas. Un singur om îi cunoştea faţa, turcul care păzea intrarea la Vodă. La ăla trăgea, la ăla dormea şi în general ştia să se facă nevăzut, nebăgat în seamă, o umbră. Asta se învăţa. Şi asta l-a învăţat Mustafa pe Ibrahim când Sultanul l-a scos la pensie. O săptămână a durat pregătirea. Faţa acoperită, faţa descoperită, mustaţa galbenă, mustaţa neagră, perucă mare, perucă mică, cercel în ureche, cercel pe tâmplă, după cum era obiceiul la curtea Domnitorului. Apoi Mustafa s-a apucat să îi povestească obiceiurile de la Curţile româneşti. Uneori pânda la curte dura şi câte o lună, până venea momentul descăpăţânării. Viaţa trebuia trăită, nevoile trebuiau strunite, suspiciunile îndepărtate. Femei la curţile domnitorului o mulţime, fiecare domn ţinea o doamnă, o ţiitoare, ţiitoarea ţiitoarei şi o grămadă mascată

de femei, cât un harem, însă toate măritate cu câte un limbric ipistas, în general curlangiu, creţar, cu bucurie la bărbaţi, iar femeile, sulemenite, mâncate şi odihnite, visau la bărbaţi, căci Vodă avea uneori obiceiuri deprinse de pe la curţile turceşti – i se mai aducea şi câte un băieţel, o damicelă imberbă, copilă de 11, 12 ani, asta aşa ca o baklava. Şi atunci Mustafa, după ce făcea pândă, noaptea încăleca geamurile deschise şi pătrundea în iatacurile umbrite, se vâra sub plapuma femeilor adormite şi le pătrundea. Unele icneau, altele, speriate, îşi ţineau răsuflarea. Mustafa avea faţa acoperită cu o mască şi când termina, încăleca geamul şi dispărea în noapte. Uneori încăleca într-o noapte şi câte cinci, că Dumnezeu îi dăduse putere la femei. Asta spunea el probabil, că odată cu capul lua şi puterea omului pe care îl omora – puterea sămânţei, spunea el. Bătrâna ghicitoare a palatului îşi dădea seama întotdeauna că zilele lui Vodă sunt numărate după feţele femeilor de la curte. Când ele deveneau zâmbitoare, cântau prin curte, râdeau tot timpul, ăsta era semnul că Vodă îşi trăia ultimele zile. Şi mai avea ghicitoarea un semn. Avea un om la curtea sultanului care îi trimitea veşti că trimisul lui Allah pe pământ joacă de câteva zile tarnavele (un fel de table), închis în palat cu un grec din Fanar. Ăsta era semnul că sultanul îl aşteptă pe Mustafa cu capul celui mazilit. Doamnele de la curte se temeau să vorbească despre umbra care le călărea noaptea, despre respiraţia lui iute ca cimbrul, despre căldura mădularului care rupea din


carnea lor şi care, mai apoi, dispărea în beznă. Umbra nopţii, un vis. Odată, doamna lui Vodă a povestit la o clacă mai restrânsă despre o doamnă care se ruga la biserică să i se trimită şi ei Zburătorul, fiinţă angelică, om-pasăre, care pluteşte deasupra ta, respirând parfum şi care, zburând peste tine, te înfioră până când te îmbrăţişează, apoi te pătrunde. Şi aici, doamna lui Vodă şi-a pierdut cumpătul şi a început să plângă, apoi a ieşit iute, ruşinată, din încăpere. Celelalte doamne - păţite şi ele de visul ademenitor - au zâmbit complice şi au început să râdă. Doamne fereşte! Cele mai bătrâne se uitau cruciş, speriate şi nu înţelegeau de unde atâta bucurie. Doar bătrâna ghicitoare ştia că zilele lui Vodă sunt numărate. Cam astea erau poveştile lui Mustafa. Ibrahim asculta, tăcea şi fuma, mintea lui plecase deja în povestea lui Mustafa, se şi vedea la curte încălecând frumoase prinţese, doar că în visul lui toate erau fără cap, ca o poveste de groază şi atunci l-a întrebat pe Mustafa: şi cu capul lui Vodă ce fac? Cum îl păstrez până îl aduc la Sultan?... Asta este o altă poveste, i-a spus Mustafa, o să ţi-o spun atunci când vei fi pregătit. N-a mai apucat să-i spună, Mustafa a murit a doua zi. Moarte bună sau moarte furată – poate ştia prea multe şi era bine să ducă cu el în mormânt tot: şi poveşti şi secrete şi puterea sămânţei furate de la sufletele celor descăpăţânaţi. Cine ştie? A mai apucat să-i spună lui Ibrahim doar atât: să nu se sperie dacă capetele celor plecaţi întru Domnul câteva zile mai vorbesc. Sunt cuvinte rămase în creier, creier care e greu de ucis, doar

timpul îl omoară şi timpul acela este măsurat în zile de la descăpăţânare. Uneori cuvintele sunt ca o muzică, alteori sunt poveşti, uneori sunt spuse în limba oamenilor, alteori în limba animalelor, în limba pasărilor, chiar şi în limba numerelor, a mai adăugat Mustafa. Da, chiar şi în limba numerelor, căci fiecare om sau animal sau lucru tinde să devină cuvânt, iar cuvântul tinde să devină număr, căci fiecare literă e un număr, aşa cum fiecare pom sau floare e un număr. Limba numerelor nu o pătrund decât înţelepţii, a căror minte pătrunde dincolo, acolo unde nu există timp şi spaţiu, acolo unde omul este fie fără timp, fie fără spaţiu şi unde totul se măsoară în clipe - clipa asta, clipa aia, unu sau doi, toţi şi toate plutesc în neant. Noi toţi suntem neant. Din clipa în care a început iniţierea lui Ibrahim, Mustafa a observat că ceva s-a schimbat în viaţa lui. Parcă timpul nu mai era ca înainte, senin, lin în faţa lui, ca o apă liniştită. Ceva nevăzut îl fugărea din spate, ceva, o nelinişte venită din interiorul lui, bântuit de o ceaţă ciudată, ceva ca o caracatiţă, care ronţăie zile şi ore, parcă nu-i mai ajungea timpul şi atunci pentru prima dată s-a gândit Mustafa la moarte. Era ceva îndepărtat, neştiut, ceva care-i dădea o senzaţie de sfârşeală, ca înaintea unui leşin. S-a îndepărtat de oameni, el care iubea petrecerile, era vestit pentru chefurile lui până la ziuă, cu meterhaneaua după el prin tot Stambulul. I se părea de asemenea că lumea se uită la el altfel de când s-a auzit că iese la pensie. Până atunci era cel temut, cel respectat, cel


care avea privilegiul de a vorbi şi de a sta în faţa celui ales de Allah şi dintr-o dată parcă lumea se uită la el ca la un mort, ca la ceva inert, care şi-a pierdut strălucirea – opac şi coclit, ca o tavă veche de alpaca, mâncată de verzeală şi de umezeală. Din clipa în care i s-a dat sarcina să îl iniţieze pe Ibrahim, parcă a înviat. Cosorul a prins viata în mâna lui, îl învârtea ca în tinereţe, apoi a început să-i povestească lui Ibrahim, care era cam taciturn şi neîncrezător, aşa i s-a părut lui Mustafa, rece şi distant, fără viaţă în el. O sa aibă zile negre, s-a gândit Mustafa. Nopţi negre şi lungi, chinuri şi coşmaruri, căci toate trebuiau ascunse în veselie şi beţie, căci altfel capetele celor duşi te urmăresc ceas de ceas, clipă de clipă. Fărădelegile lumii sapă răni adânci în inima celui care nu ştie să-şi ascundă tristeţea, celui care nu ştie să uite, că totul şi toate sunt un nimic, un neant, o umbră. Apoi, într-o dimineaţă, a venit un sol înarmat, i-a pus o glugă neagră pe cap şi a fost dus în faţa călăului. O bardă şi un butuc! Unde sunt bogăţiile adunate? Care bogăţii? Cele pe care le-ai urzit şi le-ai jefuit de la cei cărora le-ai luat capul. Nu am luat niciodată nimic. Vorbe. Se zice că îi pândeai uneori zile în şir căutând să vezi când şi unde umblă şi-şi mută averile, le provocai cu oameni de nimic mutarea sacilor cu bani, apoi îi omorai, omorai şi martorul şi banii îi ascundeai. Te-ai culcat cu zeci de femei, mai dihai ca într-un harem, făceai pe prinţul întunericului, într-o lume buimăcită de mâncare şi sleită de căldurile înăbuşitoare ale verii şi de iernile aspre, tăioase. Capul pe

butuc. O, Mustafa, prinţul cel negru al doamnelor fanariote! O, luceafărul iubirilor neîmplinite, capul îţi stă lângă picioare, ca în basmele din „O mie şi una de nopţi”. Capul e cusut la loc. Mustafa e înmormântat cu onoruri. Cinste şi onoare în slujba celui ales de Allah. Ibrahim a participat la înmormântare, unde s-au tras salve de tun şi apoi un grăjdar de la curtea sultanului l-a luat deoparte şi i-a zis: Tu eşti cel nou, cel care îl înlocuieşti pe Mustafa? Ţine traista asta, o traistă frumoasă, miraculoasă, cu zimţi de nichel, plină cu miere de albine, albine ce trăiesc în insula Corfu. Mierea e scumpă şi are calităţi nemuritoare. Tot ce stă în mierea asta stă viu, de zece ori mai viu, e o miere ce poartă în ea timp. În ea vei aduce la Sultan capetele descăpăţânate. Apoi grăjdarul s-a făcut nevăzut, de parcă ar fi fost un vis. La Hanul „Trei Răscruci”. Capul lui Vodă vorbeşte acum din traistă. Ibrahim pare adormit. Capul îngână pe limba pasărilor, numără, fluieră, plânge, se jeleşte, cârteşte. E pe înserat şi la geamul deschis s-au adunat toate pasările lumii, albe, roşii, colorate, papagali, cinteze, privighetori şi pupeze, răscolite de jalea celui nedreptăţit. O mulţime de pasări, parcă adormite şi ele, ascultă lamentaţia capului din traistă, în timp ce Ibrahim chiar a adormit cu capul pe tăblia patului. Ţigara s-a stins între degetele lui îngălbenite de tutun. Din când în când Ibrahim tresare, deschide ochii, vede mulţimea pasărilor de pe pervazul geamului şi i se pare că totul e un vis. Şi chiar e un vis!


La început a fost Ovidiu Ioaniţoaia, altminteri om cu studii filologice şi cu secundar poloneză. El a zis în 1991 la emisiunea de comentarii fotbalistice: „Să mai luam un telefon”. După el, de două decenii, toţi şi toatele de pe la televiziuni iau telefoane. Furt! Telefonul este obiect de inventar. DNA tace; dacă nici aştia nu iau telefoane... Mai târziu, unul Răzvan Dumitrescu a zis, stând de vorbă cu „colegii de platou”: mergem acum la dl. X, deşi dl. X stătea în faţa lui. N-a mers ăla mai sus-numitul, dar a mers zicerea lui. Toţi şi toatele (atenţie la corectură să nu se culeagă toantele). Toantă lumea merge când e vorba de trăncăneli T.V. Nu merg astăzi mai departe, dar mă

oboseşte luatul. Cică: luăm acum un moment de publicitate... Măcar de l-ar lua, pacostea e că mi-l dau. Iar eu, umilul telespectator, cad în păcat şi rostesc „lua-v-ar dracii”. Însă cel mai cumplit clişeu lingvistic ne vine „pe sticlă” de la Realitatea T.V. „Bun găsit” se strigă fata din platou cu aia de la incendiu. Ţineţi minte când ardea clădirea de lângă biserica armenească? O tâmpită cu microfon se adresa doctorului Oprescu cu bun găsit. Ăsta, primar, primar, dar are simţul umorului, şi i-a dat replica cuvenită, tradusă de mine cu versurile populare „Am venit şi noi la voi / V-am găsit cu cracii goi / Şi la anul când venim / Tot aşa să vă găsim”. Sictir!

• Staţi, ca ăsta e abia începutul • Limba română e pe cale de dispariţie • Salvarea vine

tot de la români. Care?

Dinu Petrescu


Un om în pielea goală nu ştie nimic. Un om îmbrăcat este un magazin. Un parlamentar în vacanţă e un om gol. Când vine la Cameră e demn, cu preţul afişat pe cravată şi eticheta pe pantofi să se ştie în judeţul lui că nu face cumpărături de la second-hand. Un popă fără evantai, când duce mortul la groapă, e un popă sărac, n-are instalaţie de aer condiţionat. O babă fără ciorapi Lycra nu face mătănii în faţa altarului. Un candidat la deputăţie din partea judeţului nostru arată aşa cum l-aţi văzut pe prima pagină. Cu privire fie de tapir, fie de boulean sau de cărămidă nouă, dă Doamne să plouă. Planeta numită Terra a fost concepută, în gândirea primordială a Divinităţii pentru pământ de sobe. Greşeala Creatorului a fost că a permis ca din restul lutului, calculat greşit în excedent, să se fabrice state şi, pe cale de consecinţă, oameni politici care să le conducă. Iată-I, au început să viermuiască pe la mitinguri, zâmbitori ca un afiş de circ. Unul are părul mov, culoarea clienţilor de spitale lugubre, psihiatrice. Altul, cu Basedow în ochi

şi ceafa lată, albă, finuţă se vrea corp legiuitor. Încă unul afişează pentru sobrietate un cinism scăpat de sub controlul propriei frunţi, arătând ca un şef de hazna când scapă tulumba în closet. Încă altul merge printre alegători scărţâind ca o roabă neunsă la timp şi mirosind vehement a urină de pisoi combinată cu pipi de şoarece. Când, în 1972, Ceauşescu a convocat prima dată pe cei 41 de prim-secretari la Bucureşti, TVR i-a prezentat la sosirea în gară, iar eu am scăpat de sub control fraza „Doamne, ce feţe de borfaşi“. Trecut-au anii şi acum scap de sub pix altă bazaconie „Orice politician are faţă de borfaş, păziţi-vă avutul şi băgaţi copiii în casă.“ Dar gândul meu e la Creatorul care ar trebui săşi revadă pe internet programul iniţial. Ce de cărămizi s-ar face din oamenii politici. Hai, fie şi de chirpici, că nu sunt toţi la fel de escroci. Există borfaşi de mâna a doua. I-aţi văzut la moţiune. N-am azi nicio concluzie dar parcă spunea cineva că la vot se merge cu parul, iar la moţiune cu securea…

Greşeala CreatoruluiPăziţi-vă avutul

şi băgaţi copiii în casă!


Uneori, mă trezesc noaptea visând că beau ceai de cimbrişor. Cimbrişorul este o plantă aromată care e foarte bună de ceai şi care creşte la altitudini mari, adică la munte dar numai în ţările în care sunt munţi. Dacă te trezeşti noaptea visând că bei ceai de cimbrişor, având în vedere că majoritatea oamenilor visează că zboară sau că sunt vedete în culmea gloriei, înseamnă că ai o gândire avant-gardistă şi-ţi pui probleme inedite şi complexe. De pildă: cum arată lumea din perspectiva unui fir de cimbrişor? El are o familie, o mămică, un tătic la care le e dor să-l revadă şi habar n-au că a sfîrşit în fiertura unui domn de la oraş? Oare plantele de cimbrişor au o formă elaborată de educaţie a generaţiilor tinere prin comunicare tactilă la nivelul rădăcinilor şi oare există cimbrişori psihologi care scriu tratate voluminoase despre tot felul de probleme? În cazul ăsta, bibliotecile publice ale cimbrişorilor ar fi organizate, probabil, de-a dreptul în muşuroaie iar furnicile bibliotecar ar fi caracterizate de amabilitate, competenţă şi eleganţă în exprimare. Într-o asemenea conjunctură, pentru cimbrişori, echivalentul fenomenelor meteo extreme la specia care scrie cărţi despre cum visează că bea ceai de cimbrişor este bălegatul vacilor, păscutul oilor şi pipilicul căţeilor rătăciţi prin peisajul alpin. Iar în situaţii de criză, cimbrişorii se adună în jurul unui foc de afine şi adorm doar după ce găsesc soluţii la problemele puse pe tapet (deşi ei nu cunosc tapetul). În adîncul celui mai adînc somn, e sigur că un cimbrişor visează că bea ceai de om şi începe să scrie despre oameni şi problemele lor. E greu de crezut că m-ar putea convinge cineva de ceva. Visele cu ceai de cimbrişor sau oricare altele sunt singurele lucruri importante şi nici măcar la ele nu ţin deloc. Nu ţin deloc la lucruri. Când eram mic, tata mă bătea pentru că rupeam ghetele

cele bune, hainele de sărbătoare şi caietele dictando şi eu l-am iubit foarte tare. După aia, din lene, eu n-am bătut pe nimeni, decât din obligaţie profesională. Mi-e aşa lene să bat pe vreunul sau să mă contrazic cu cineva că nici măcar nu sunt disponibil pentru relaţii interumane: nu poţi să ai relaţii strânse cu cineva pe care nu-l baţi sau nu-l contrazici, alea sunt relaţii superficiale cam ca relaţiile cu gâştele pe care le hrăneşti pe lac. Aşadar, sunt singur: mor de lene şi nu-mi place să am relaţii cu gâştele. Asta s-ar numi dilemă, adică un fel de chestie complicată din care, dacă ai ieşi, ţi-ar părea rău că ai ieşit şi, dacă nu ai ieşi, iară ţi-ar părea rău, nu neapărat că n-ai ieşit da’ ai avea aşa, un fel de regret. Da! Mai ales regretele le urăsc. Suntem o specie de regretaci, cred că de-aia o să şi disperăm şi dispărem până la urmă, nu de la bomba atomică sau de la încălzirea globală. În toate filmele de la TV e câte o tâmpită care plânge după câte un tâmpit, indiferent de natura relaţiilor dintre ei şi viceversa. Nu poţi să faci o plimbare de o jumătate de oră – indiferent de oră – în parc fără întâlneşti cel puţin trei înmuietori de batiste de ambe sexe. Cred că, numai într-un an, mucii şi lacrimile de la regrete ar putea să înece piramida lui

Adrian SuciuTERMINUS - fragment -


Keops, turnul Eiffel şi circuitul de Formula 1 de la Monte Carlo. Şi statuia Libertăţii, că cel mai mult se regretă în filmele americane Aşadar, nu regret nimic. Mă piş, mă... cutare, mă... cutare şi nu regret. Transpir foarte tare vara, e singurul fluid transparent pe care-l produc şi nu regret. Ultima dată am lăcrimat în burta lu’ mama când a avut ea pofte şi-a mîncat cîrnat fript cu un muştar aşa de iute că-mi iese şi acuma pe nas când îmi aduc aminte. Şi mama nici măcar n-a murit din indigestie până la urmă, a murit din cu totul şi cu totul alte motive, după ce mă expulzase pe mine în lumea asta de regretaci amatori că nici măcar la asta nu se pricep, ăştia regretă cu aerul că sunt înghesuiţi în autobuz sau că i-au călcat iubitele pe bătături la dans. Când faci un lucru pentru prima dată după optzeci de ani, aproape că eşti emoţionat. Azinoapte m-am căcat pe mine pentru prima dată după optzeci de ani. A fost catifelat, cald şi a mirosit a lapte acrit. Am visat leagăne, căluşei, cutii muzicale, turtă dulce şi un fluier de poliţist. M-am trezit cu privirea în ochii verzi ai Olgăi. Mi-ar fi plăcut să spună „te-ai căcat pe tine”. Dar ea nu face reproşuri. S-a chinuit să mă care în baie, m-a aşezat pe scaunul meu de duş, m-a spălat cu grijă, m-a pudrat cu talc pe coaie, a schimbat aşternuturile. A fost o zi oarecare. – Să ştii că există pempărşi speciali pentru bătrîni, i-am spus. Ia bani şi du-te cumpără! – Vreţi d-voastră? – Da, vreau. Am să mă cac pe mine în fiecare noapte care mi-a mai rămas. E ultima mea plăcere, n-o să mi-o răpească nimeni. Pempărşii sunt doar o manieră decentă de a-i spune Olgăi că e o femeie cumsecade. Trupul amorţeşte şi-l uiţi. Mintea e un cinematograf din care nu poţi ieşi. Eşti silit să vezi toate filmele, nu ai răgaz, nu poţi întoarce privirea, închizi degeaba ochii. Un uragan de filme montate de diavoli beţi. Un cazan clocotind pe care nu-l poţi scoate din cap. Merită să mori fie şi numai să o faci să tacă. Olga a şi-a adus copiii să-mi spună noapte bună. Copiii îmi plac, ei se uită la mine cu o privire lipsită de milă, copiii sunt cruzi, sunt vii, necastraţi. – Ai învăţat să citeşti? – Da, spune Tudor, am

opt ani, deja citesc o carte. Tudor arată de parcă ar atîrna. Parcă ar avea un cui la spate de care atîrnă şi cuiul merge cu el peste tot. Cred că nici nu poate dormi pe spate din cauza cuiului. „Pacientul în vârstă de 87 de ani este cunoscut cu PAR şi cu gonartroză secundară bilaterală operată pe partea dreaptă în alt serviciu (artoplastie cu PT – 2003). În 2008 în urma unui traumatism s-a diagnosticat luxatia PT genunchiului drept cu degradarea montajului, redusă iniţial ortopedic. Pe 10.03.2008 s-a practicat ablaţia PT şi datorită suspiciunii de proces septic local s-a montat un spacer de ciment acrilic. S-a instituit tratament antibiotic. Pe 27.03.2008 s-a practicat ablaţia spacerului de ciment şi artroplastie cu PT tip modular genunchi drept şi refacerea cu allogrefă masivă osoasă a femurului şi a tibiei. Pentru sutura plăgii a fost necesară prelevarea de autogrefă de fascie gambieră. Evoluţia postoperatorie a fost favorabilă. Recomandări bla, bla, bla.” Doctorii sunt simpatici, cum se chinuie ei să pună pe roate orice hoit care le vine la îndemână. Iar eu sunt un hoit de lux, numai ultima proteză m-a costat vreo zece mii de Euro. Plus ce-am lăsat prin spital în două luni de internare, anestezişti, asistente, chirurgi, brancardieri. – Domnule general, nu trebuie să vă fie frică, anestezia e cît se poate de sigură, a spus anestezistul după ce şi-a luat plicul. – Te bag în pizda mă-tii, i-am răspuns. Ţi se pare că fac pe mine de frică? N-am nici o frică, numai dureri care mă scot din minţi. Dacă eşti meseriaş, fă să ţină anestezia aia cît mai mult. Am trecut prin trei anestezii generale şi am avut nefericirea să mă trezesc din toate trei. „Numa’ atâta te blestem, a gemut unul după o noapte de anchetă, să nu mori în somn”. I-am tras un dos de palmă de-a scuipat vreo trei dinţi. În amintirea lui tata, să putrezească uşor. Trag după mine un picior la fel de inutil ca o păpuşă de cîrpe în tratamentul cancerului mamar. Sunt la a doua proteză mobilă de genunchi şi dacă trăiesc destul să rod şi bucata asta de fier, o să-mi pună o proteză fixă. Cu speranţa că, poate, la a patra anestezie generală...


Oraşul natal Franz Kafka s-a născut pe 3 iulie 1883 la Praga, oraşul de pe Vltava, veche capitală a statului ceh, apoi capitală imperială habsburgică, azi capitală a statului modern ceh şi unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, cu un centru vechi superb şi nealterat, pe atunci, la sfârşit de secol XIX, parte a Austro-Ungariei, într-o familie evreiască de condiţie medie, ca fiu al negustorului Hermann Kafka şi al soţiei acestuia, Julie Löwy. Doi fraţi i-au murit la vârsta copilăriei, el mai având trei surori, dintre care Ottla, cea mai mică, i-a fost cea mai apropiată.

Părinţii săi aveau să manifeste o lipsă de înţelegere faţă de ocupaţia nelucrativă şi, din punctul lor de vedere, nesănătoasă a scrisului, în mrejele căreia avea să cadă Franz. Figura tatălui lui Kafka aruncă o umbră asupra operei şi existenţei fiului.

În cea mai importantă tentativă de autobiografie a lui Kafka, Scrisoarea către tatăl (Brief an den Vater), scrisoare ce n-a ajuns niciodată la destinatar, Kafka atribuie incapacitatea sa de-a trăi - de-a rupe legăturile cu părinţii şi de a-şi întemeia propria familie -, ca şi refugiul său în literatură, figurii prohibitive a tatălui. Conflictul cu tatăl este reflectat în mod direct în Sentinţa (Das Urteil)

şi este proiectat pe o scară mai mare în cele două romane, care redau într-o proză lucidă, de o simplitate înşelătoare lupta unui om cu o putere copleşitoare, care-l depăşeşte, una care fie îşi persecută victima (ca în Procesul), fie i se caută în van aprobarea (ca în Castelul).

Totuşi, este posibil ca sursa angoasei şi disperării lui Kafka să fie mai adâncă decât această relaţie nefericită cu tatăl şi familia. Este posibil ca sursa să fie în senzaţia de izolare, de incapacitate de-a comunica, într-o societate alienantă şi într-un univers straniu. Ca fiu al unui evreu asimilat ale cărui legături cu comunitatea evreiască şi cu tradiţiile acesteia erau doar formale, Kafka aparţinea culturii şi limbii germane. Era un copil timid şi ascultător, care a avut rezultate satisfăcătoare în şcoala elementară şi apoi în Altstädter Staatsgymnasium,

Simona RaduDespre Kafka la Praga


o şcoală pragheză de elită, cu exigenţe înalte. Era simpatizat de profesori, dar în sinea lui se revolta împotriva sistemului şi-a învăţării mecanice care se cerea elevilor.

Opoziţia lui Kafka faţă de societatea existentă s-a manifestat în momentul în care, ca adolescent, s-a declarat socialist şi ateist. Mai târziu va participa la întâlniri ale anarhiştilor cehi, înaintea Primului Război Mondial, iar în ultimii săi ani va simpatiza cu un sionism de coloratură socialistă. Totuşi, nu s-a implicat niciodată în mod activ în politică.

Ca evreu, Kafka era izolat de comunitatea germană din Praga, dar ca intelectual modern era înstrăinat şi de moştenirea sa evreiască. Chiar dacă avea o atitudine de simpatie faţă de aspiraţiile politice şi culturale ale cehilor, identificarea sa cu cultura germană le înfrâna şi pe acestea. Toate acestea trebuie să fi contribuit la senzaţia de dezrădăcinare a lui Kafka. El a legat totuşi câteva prietenii cu unii intelectuali evrei de cultură germană. În 1902 l-a întâlnit pe Max Brod, care avea să-i devină prietenul cel mai apropiat şi, ulterior, cel care îi va salva opera şi i-o va face cunoscută, ca şi un important interpret al acesteia şi un biograf al autorului. Cei doi s-au cunoscut în timp ce Kafka studia Dreptul la Universitatea din Praga. Kafka şi-a luat doctoratul în 1906, în 1907 s-a angajat la firma de asigurări Assicurazioni Generali iar în 1908 a trecut la o companie de asigurări semi-etatizată, unde a rămas până la

îmbolnăvirea de tuberculoză în 1917, moment din care a mai lucrat doar intermitent până la pensionarea sa în 1922.

Kafka era un angajat ambiţios, apreciat de şef şi de colegi. Dar el ducea de fapt o viaţă dublă, obositoare, deoarece nopţile erau adesea dedicate scrisului. Personalitatea sa complexă şi contradictorie s-a vădit şi în relaţiile sale cu sexul opus. Cu una dintre iubitele sale, Felice Bauer, s-a logodit de două ori şi a rupt logodna de fiecare dată. Începând cu anul 1917, Kafka şi-a petrecut o mare parte din timp prin sanatorii. După pensionarea sa,

Kafka s-a stabilit la Berlin în 1923, cu gândul să se dedice scrisului. În aceeaşi perioadă a întâlnit-o pe Dora Diamant, o tânără evreică de orientare socialistă, cu care va locui împreună până în primăvara lui 1924, când înrăutăţirea stării sale de sănătate îl va obliga să se interneze într-un sanatoriu de lângă Viena. Va muri aici pe 3 iunie 1924, îngrijit în ultimele săptămâni de Dora Diamant şi de prietenul său Robert Klopstock.

OperaÎncurajat de prieteni şi de unii

editori avangardişti, Kafka a acceptat cu greu să publice unele dintre operele sale în timpul vieţii. Printre acestea se numără povestirile Sentinţa (Das Urteil, publicată în 1913), Metamorfoza (Die Verwandlung, 1915), Colonia penitenciară (In der Strafkolonie, 1919) şi Un doctor de ţară (Ein Landarzt, 1920). Rezervele


legate de opera sa literară l-au făcut pe Kafka să dea instrucţiuni în testamentul său ca toate manuscrisele sale să fie distruse iar operele publicate în timpul vieţii lui să nu mai fie republicate niciodată. Cel însărcinat cu ducerea la îndeplinire a acestor instrucţiuni, prietenul său Max Brod, le-a ignorat, salvând astfel opera pentru posteritate. Astfel, Brod a publicat romanele Procesul, Castelul şi America în anii 1925, 1926 şi 1927, iar în 1931 a publicat o colecţie de opere mai scurte sub titlul La construcţia Zidului Chinezesc (Beim Bau der chinesischen Mauer).

Parabolele lui Kafka conţin un amestec straniu de elemente fireşti şi fantastice. În Metamorfoza, spre exemplu, un ins constată într-o dimineaţă la trezire că s-a transformat într-un gândac. În Colonia penitenciară un oficial al închisorii se supune caznelor propriului instrument de tortură pentru a demonstra eficienţa acestuia. În romanele sale se regăsesc multe dintre motivele prezente în povestiri. În America, un băiat este trimis de familia sa în lumea nouă, unde toată lumea profită de inocenţa sa. În Procesul, funcţionarul de bancă Joseph K. este arestat de nişte agenţi şi dus în faţa unui tribunal. Acuzaţiile nu sunt formulate clar niciodată; romanul zugrăveşte eforturile zadarnice ale personajului de a-şi clarifica situaţia; în cele din urmă este executat. În Castelul, protagonistul este agrimensorul K., care, şi el, se confruntă cu o forţă

nevăzută, care, de data aceasta, este conducerea invizibilă a Castelului care domină satul în care a sosit K.; acestei conduceri invizibile îi este subordonată o birocraţie cu care K. se luptă în van.

Opera lui Kafka a primit multiple interpretări. Unii exegeţi, printre care şi Brod, au considerat că povestirile şi romanele lui Kafka sunt alegorii care trebuie interpretate în cheie religioasă. Existenţialiştii au salutat tematizarea de către scriitorul praghez a angoasei, disperării şi sentimentului culpei. Suprarealiştii au fost încântaţi de elementele de absurd care răsar la tot pasul în operele sale. Unii au supus opera unei psihanalize riguroase. Alţii au atras atenţia asupra mesajului social ascuns sub încifrare şi au văzut unele anticipări ale totalitarismului în unele dintre opere, spre exemplu în Procesul.

În momentul dispariţiei sale, Kafka era apreciat doar de un mic grup de admiratori. Dar, în urma eforturilor depuse de Max Brod pentru promovarea operei sale, Kafka a început să-şi exercite influenţa literară încă din perioada interbelică, în acelaşi timp în care, sub nazişti, cele trei surori ale sale erau ucise în lagărele de concentrare.

De atunci, Kafka a ajuns să fie recunoscut ca unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii. (note despre viaţa şi opera scriitorului praghez, prezentate la Praga, elevilor participanţi la excursia de studii organizată de Colegiul Naţional „Samuel von Brukenthal”, aprilie 2010)


În anii 70 ai veacului trecut am fost muzeografă la Casa memorială “Mihai Eminescu” din Ipoteşti, postură în care am ajuns prin repartizare ministerială obişnuită în acea vreme. Neobişnuită a fost doar scoaterea la repartiţia absolvenţilor filologi a posturilor din muzee memoriale, ceea ce atunci s-a petrecut pentru prima dată deoarece, dată fiind precaritatea condiţiilor de muncă a acestei categorii de salariaţi, programul foarte lung şi incomod, salariul mult mai mic decât al altor categorii de absolvenţi – în cazul de faţă dificultăţile navetei şi frigul din incinta muzeală – făceau ca lumea să ocolească aceste oferte. Atunci în 1972, au fost totuşi câţiva tineri, chiar din eşalonul şefilor de promoţie, care au ignorat aceste inconveniente şi au dat prioritate considerentelor spirituale. Aflându-mă, aşadar, în aceste circumstanţe la Ipoteşti, am purces la investigarea optimei ipostaze deziderabile a conceptului de muzeografie memorialistică intrând în legatură cu instituţiile şi personalităţile performante în domeniu, respectiv, Muzeul Literaturii Române,

Casa Pogor din Iaşi, muzeografii de elită ai timpului precum Al. Oprea şi Ion Arhip, directorii celor două instituţii fanion, precum şi cu colaboratorii lor muzeografi, dar şi cu alţii. Am investigat numeroase persoane din zonă şi din ţară în căutarea eventualelor obiecte, documente, informaţii etc., ce ar fi avut legătură cu familia Eminovicienilor, dar în primul rând, am intreprins o corespondenţă asiduă cu minţile luminate ale timpului solicitându-le opinii în scrisori despre ce cred ei că ar trebui să existe şi să se intreprindă la Ipoteşti. Idealul meu era a se realiza acolo un aşezământ de importanţa culturală a personalităţii eminesciene şi despre care eu, cu fantezia îndrăzneaţă de poet, visam să reprezinte replica românească a

Lucia Olaru NenatiO amintire despre Noica


celebrelor aşezăminte de la Weimar, Iasnaia Poliana sau Stradford upon Avon. Ceea ce am reuşit a fost să abţin aprobarea şi sprijinul superiorilor ierarhici pentru demolarea casei existente, greşit reconstituite, şi construirea alteia pe temeliile dezgropate de noi – prilej cu care am descoprit şi celebra amforă traco-dacă din ograda Eminovicienilor –, să întocmesc tematica de interior a casei reconstituite, să acumulez obiecte şi documente necesare «populării» acesteia, sa realizez mai întâi două camere în stilul epocii pe care le-am suspus apoi dezbaterii cunoscătorilor. Apoi am întocmit în chip de lucrare de atestare în muzeografie un proiect cadru de dezvoltare viitoare a aşezământului de la Ipoteşti în care pentru prima dată apare ideea construirii unui alt edificiu destinat cunoaşterii, studierii şi propagării universului eminescian din perspectiva actualităţii, diferit de casa memorială, ceea ce avea să devină peste ani Memorialul Ipoteşti-Centrul Naţional de Studii «Mihai Eminescu». Dar în acea etapă ulterioară eu nu mă mai aflam acolo, fiind mutată fără voia mea în cu totul alt loc de muncă din motive rămase şi azi neelucidate şi supuse suspiciunilor. Acesta este cadrul general în care am intrat în legătură cu Constantin Noica despre pasiunea căruia pentru Eminescu aflasem şi a cărui părere o

cerusem prin acele scrisori mai sus menţionate. Aşa s-a născut un schimb de scrisori între noi, prima scrisoare fiind aceasta transcrisă şi reprodusă mai jos. Aceasta a fost prima îndreptare a sa către zona Botoşanilor în demersul lui ce avea să se intensifice atât de mult de-a găsi o instituţie care să accepte şi să fie capabilă să realizeze reproducerea manuscriselor eminesciene de la Biblioteca Academiei, temându-se el atât de mult de un posibil cataclism ce ar fi putut distruge acel tezaur nepreţuit. Ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 cu atâtea cărţi şi documente de neînlocuit aflate la Biblioteca Centrală avea să justifice, chiar dacă altundeva localizată, premoniţia lui profetică. Dar atunci el mi-a scris şi mie la Botoşani încercând să găsească poate aici înţelegerea, conştiinţa importanţei lucrului şi sprijinul pentru salvarea întru eternitate a fragilului tezaur eminescian. Şi chiar aici avea să găsească toate acestea. Inţelegând importanţa acestui demers, am adus această chestiune la cunoştinţa superiorilor mei ierahici pe linia culturii, alias directorul Muzeului judeţean, Paul Şadurschi şi Gheorghe Jaucă, preşedintele Culturii, oameni serioşi şi pasionaţi de cultură. Chiar dacă, aşa cum am spus, am fost mutată de la Ipoteşti, timp de şase ani am continuat să sprijin muzeul şi să răspund solicitărilor, şi nu în ultimul


rând, să fac lobby pentru îndeplinirea cererii lui Constantin Noica. După câţiva ani s-au găsit oameni animaţi de bune intenţii precum Vasile Mareci, pe atunci lucrător în cultură, şi medicul Iuliu Buhociu, aflat în corespondenţă cu Noica, şi care au dat ajutorul trebuitor preşedintelui Jaucă şi în sfârşit, caietele manuscrise au fost pentru prima dată copiate şi depuse în muzeul ipoteştean spre bucuria lui Noica pe care o exprimă în chip de gratitudine în cartea sa Introducere la miracolul eminescian, unde pomeneşte pe cei în cauză. Venit în 1984 la Botoşani, filozoful a avut o întâlnire la Biblioteca judeţeană cu «lumea bună» a oraşului, doritoare să-i asculte verbul, iar după teminarea acesteia, am plecat doar noi doi împreună ca unii ce ne cunoşteam, fie şi din scrisori, spre localul unde urma să cineze. Pe drum am discutat despre fel de fel de lucruri, ajungând, desigur, fatalmente la universul eminescian. Pe atunci nu aveam nici preocuparea, nici dexteritatea gazetărească (ce aveau să vină şi acestea mai târziu în viaţa mea, ca o etapă distinctă, dar şi ca o pasiune), deci nici nu am avut un reportofon şi, vai, nici nu miam notat imediat într-un jurnal derularea acelei conversaţii de care îmi amintesc peste ani doar ca de un exerciţiu spiritual de-o profunzime şi de-o intesitate ideatică ameţitoare ce mi se părea cămi dilată, literalmente, capacitatea

intelectuală. Această plimbare de seară cu Noica, această întâlnire pasageră, m-a făcut să pot înţelege cum a fost posibil fenomenul pedagogiei spirituale de la Păltiniş. A fost aceasta pentru mine doar o «mostră» a acelei uriaşe capacităţi a filozofului de-a transmite celor receptivi ceea ce peste ani aveam să numesc, cu numele dat de un gânditor de altă dată, «energie luminată», aceea care potenţează efectiv capacitatea intectuală a celor cu care purtătorul ei intră in contact, făcându-i să-şi depăşească propriile limite. Fotografia a fost făcută în acea seară la un local din Botoşani unde am stat alături, el în capul mesei, cu încă alţi câţiva comeseni, (lângă mine fiind dl. Puiu Nicolae, persoana care l-a însoţit în toată călătoria). Chipul lui destins şi zâmbitor vorbeşte poate despre bucuria lui de a-şi îndeplini visul la Botoşani, chiar dacă în condiţii actuală realizată în ediţia Eminescu Manuscrise, iniţiată şi coordonată de acad. Eugen Simion şi care încheie în fapt, acel atât de lung periplu al operei eminesciene de la creator la publicul său. Imi place să cred însă că în această imagine pe chipul său se reflectă poate şi impresia dialogului ce a continuat efervescent şi în acea ambianţă până târziu în seară, atât cât să constituie pentru mine, dar desigur şi pentru ceilalţi participanţi, substanţa unei amintiri din cele de păstrat în osuarul lucrurilor de preţ într-o viaţă de om


Mulţi dintre noi şi-au făcut o imagine eronată despre Constantin Noica considerând că preocupările sale filozofice l-au detaşat de tot ce-l înconjura şi, retras la Păltiniş, nu făcea altceva decât să se confrunte în gând cu ideile abstracte sau să facă „şcoală” cu discipolii săi, să-i facă să înveţe greaca lui Platon şi germana lui Kant apoi să buchisească scrierile filozoficeşti mai vechi sau mai noi. Dacă-l imaginăm şi citind poezie, atunci nu-l vedem decât preocupat de Eminescu. Mai avem o imagine a filozofului, cea în care el se plimbă pe cărările Păltinişului, salută pe toată lumea cu reverenţă, sărută mâna bucătăresei de la cantina unde mânca, a funcţionarei de la poştă şi a vânzătoarei de la chioşcul de ziare. După apariţia „Jurnalului de la Păltiniş” numărul celor care îl căutau era tot mai mare, era un adevărat pelerinaj la vila lui. Toţi, care mai de care, doreau să-şi mărturisească preocupările într-ale filozofiei şi Noica asculta cu stoicism pe fiecare încercând să le urce gândul spre studiul temeinic. Ne vine greu însă a crede că filozoful se interesa de folclor şi dădea sfaturi culegătorilor nestematelor populare să nu le altereze cu interpolări „personale”. Un prieten uitat al lui Noica, trecut şi el în lumea umbrelor, Ion Apostol Popescu, ne-a convins însă mai demult cât de competent era filozoful şi ca... folclorist. Şi mai greu e să

asociem imaginea filozofului cu cea a cenaclistului care dă sfaturi poeţilor din preajmă. Chiar dacă ştim că Noica a fost în tinereţe şi poet, nu ne vine să credem că a fost interesat de poeţii tineri ce se afirmau în perioada retragerii sale la Păltiniş şi exprima păreri despre ei şi le făcea

recomandări... ca la cenaclu. Cu totul de necrezut e faptul că l-a sfătuit şi pe Adrian Păunescu. Memoria poate să-ţi joace feste şi de aceea spun că parcă (deci nu sunt absolut sigur) l-am auzit cândva pe filozof interesându-se de cenaclul „Flacăra”. Despre „poziţia” carismatică a lui Adrian Păunescu, cu siguranţă Noica a vorbit, la începutul anilor 80, într-un grup restrâns de prieteni. Cineva, şi nu mai are importanţă cine, îl compara cu Corneliu Zelea Codreanu, iar Noica nu l-a contrazis convingător. A fost sesizată manipularea abilă a poetului care făcea tineretul să trăiască o libertate iluzorie, bună şi ea în lipsa adevăratei libertăţi pe care cu greu o puteam bănui atunci. Coincidenţa face să scriu aceste rânduri când, nu la multă vreme, a plecat în lumea drepţilor poate unul dintre cei mai controversaţi poeţi ai literaturii noastre. Istoria, fie ea şi cea literară, nu se scrie acum şi nu am competenţa de a prezice în ce măsura ea îl va consemna pe Adrian Păunescu. A fost poate cel mai fecund poet, scria versuri cu o uşurinţă care te uluia.

Silviu GuGaO neobişnuită scrisoare a lui Constantin Noica


Multe dintre versurile lui te afectau, dar, din păcate, unele te îngreţoşau. Nu suntem atât de ingraţi încât să uităm bucuria provocată de versurile curajoase, dar nici atât de amnezici încât să uităm sila generată de versurile comuniste. N-aş fi scris aceste rânduri dacă nu găseam publicată, în revista „Cuib literar” (redactor şef Daniel Lăcătuş), nr. 5/septembrie 2010, o scrisoare a lui Constantin Noica către Adrian Păunescu. În această scrisoare ipostaza de „cenaclist” a filozofului e, fără doar şi poate, evidentă. Aici filozoful nu face o recenzie unei anumite cărţi de poezie a lui Adrian Păunescu, nu face o analiză critică, ci mai degrabă un comentariu „a la cenaclu” cu sfaturi, cum se obişnuia, pentru activitatea viitoare a cenaclistului ce şi-a supus creaţia la dezbatere. Vocaţia de critic literar a lui Noica e dovedită prin recenziile şi referinţele critice publicate în anii tinereţii şi în scrisoarea către Păunescu aceasta vocaţie persistă. Scrisoarea începe exprimând, aplicat la un vers al lui Păunescu, ideea „totului şi a părţilor” pe care a „teoretizat-o” într-un eseu publicat în revista „Azi” (nr. din aprilie 1934 ) când concluziona că „durerea părţii este obsesia întregului” şi îl apostrofează pe poet că nu e ce a declarat „o natură fără de copertă”, ci „o copertă fără de natură”. Filozoful mărturiseşte că a citit „cu nelămurite, dar sporite meditaţii critice” poemele lui Adrian Păunescu şi nu poate hotărî „dacă poetul are dreptul să vorbească atât de deschis despre sine, sau trebuie să-şi ridice permanent sinele la cel al omului fără buletin de identitate” şi, ca un cenaclist versat, face distincţie între poezia care „este o mărturisire ce curge ca un torent, când tulbure, când cristalin, cum e tumultul poeziei Dumneavoastră

[a lui A.P.] şi „poezia cizelată şi îngrijită ca o femeie ce se place mai mult pe sine şi nu se interesează dacă place şi altora”. Opiniile sunt exprimate, cum se întâmplă adesea într-un cenaclu, cu eufemisme: „Nu sunteţi un supra-rafinat şi riscaţi să încărcaţi poemele cu un lut narativ. Dar ce efecte lirice... obţineţi de cele mai multe ori.” Interesante sunt concluziile de „cenaclist” la care ajunge: „Nu aş îndrăzni să vă dau un sfat şi de altfel nu am şi nu văd necesar nici unul, în ce priveşte poetica Dumneavoastră”. Noica are totuşi sfaturi (aşa cum a avut pentru toţi cei care i-au cerut) pentru „destinul uman şi poetic” a lui Adrian Păunescu şi înainte, de a încheia „Cu mare şi bogată încredere”, le exprimă: „ stărui în a vă spune, acum, cînd puteţi afirma „te-ntorci învins din nici un fel de luptă”, că nu trebuie să vă bateţi decât cu zeii şi că, în „nedesluşita Dumneavoastră poveste”, e ceva limpede: i-aţi întâlnit, îi întâlniţi şi cu siguranţă îi veţi mai întâlni. Scrieţi în continuare poeme ca acel „Transplant de albastru”, fugiţi de oameni, chiar şi de prieteni, cufundaţi-vă în fericirea de a pierde numele propriu spre a deveni un nume comun”. Desigur acel nume comun este POET. Imaginându-mi că particip la şedinţa de cenaclu (poate a „Cenaclului de la Păltiniş”) în care Noica îşi exprima aceste idei inspirate de poezia care o citise Adrian Păunescu, aş fi luat şi eu cuvântul ca să spun câteva cuvinte mari: „Rămâne de văzut dacă Adrian Păunescu va asculta sfaturile lui Constantin Noica şi nu vom hotărî noi acum, ci istoria, fie ea şi cea a literaturii române”. Neobişnuita scrisoare a lui Noica mă face să cred că orice poet are nevoie de sfaturile unui filozof.


Păltinişul a reprezentat pentru mine, încă din adolescenţă, un spaţiu fabulos, fără egal, care mă atrăgea cu puterea unui uriaş magnet invizibil spre cadrele şi secţiunile sale de natură unice, fermecătoare, de care m-am îndrăgostit „ la prima vedere”, stare ce mai persistă şi în prezent.

Petru Ovidiu DumbrăveanuPrima mea întâlnire cu Constantin

Noica

Începând din 1975, pe potecile lăturalnice ale staţiunii Păltiniş, la Trecătoarea Cerbilor, pe cele din jurul Schitului sau în apropiere de pârtia de schi, zilnic, la ore ale crepuscului de dimineaţă sau de seară, apărea silueta aproape imaterială a unui bărbat slab, adus puţin de spate, trecut de 60 de ani, dar destul de vioi. Pe alocuri, unde terenul denivelat era greu de „escaladat” ajutat de o bâtă viguroasă, Noica sărea sprinten ca un flăcău. După îmbrăcăminte nu puteai să stabileşti categoria socială din care făcea parte. Uşor putea fi confundat cu un localnic. Purta un soi de pieptar din postav „bătut” în piuă, de culoare maro închis, căptuşit c-o blană de miel, peste un jerseu subţire de lână. Pe cap o căciuliţă cu pompon tricotată, cum poartă schiorii, te punea în dilemă în legătură cu ocupaţia sa, confuzia creştea văzând că este secondat la doi paşi în urmă, pe post de „body-guard”, de un patruped, o corcitură reuşită de ciobănesc mioritic cu „lup” german, care se făcea că nu are nici o legătură cu „bipedul” uman, insinuând un soi de indiferenţă. Bătrânelul saluta cu o politeţe rar întâlnită prin acele locuri. „– Bună dimineaţa!” sau „– Bună seara domnule!”. Vocea baritonală, caldă,

uşor răguşită era însoţită de un zâmbet ce exprima blândeţe, bonomie. Era o întâlnire insolită, dar tonifiantă. Ceea ce surprindea la prima vedere, era faţa acelui bărbat sexagenar. Privirea pătrunătoare, cele două sprâncene ridicate asimetric, afişau o mirare neobişnuită, ascundea un anume tâlc ale cărui sensuri aveam să le tălmăcesc mult mai târziu. Într-o zi de vară, pe când aşteptam autobuzul care urma să plece la Sibiu, staţia fiind lângă pavilionul central unde se aflau poşta şi telefoanele, birourile filialei locale ale Oficiului Judeţean de Turism, Centrul de Primire al Staţiunii, îl zăresc pe politicosul bătrânel salutând-o, printr-o plecăciune discretă, pe femeia de servici care mătura de zor trotuarul din faţa clădirii. „– Sărut mâinile, mult stimată doamnă”! „– Bună dmineaţa Domnule Profesor”! Stimata doamnă, era o ţărancă din Poplaca, rubicondă şi jovială care la auzul salutului se oprise din treaba ei cotidiană, şi ridicându-şi capul cu o uşoară tentă de mândrie, se uita să vadă dacă cineva asistă la acel moment protocolar solemn, dar şi de o anume intimitate. Păcat că nu o vedeau poplăcenii ei, cum domnul profesor îi spunea „sărut mâinile doamnă” Am aflat mai târziu că profesorul nu era


alt cineva decât Constantin Noica. Ultimii 12 ani de viaţă, din 1975 şi până în 1987 după pensionare, cărturarul Constantin Noica i-a petrecut la Păltiniş. A fost pentru spiritualitatea sibiană o mare şansă să aibă o personalitate de talia cărturarului Noica în arealul său cultural. Era la modă în lumea intelectuală, de „bon-ton”, să auzi - „ L-am cunoscut pe filosoful Constantin Noica la Păltiniş”, după care aceştia debitau tot felul de fantasmagorii, care mai de care mai senzaţionale. Marea majoritate a sibienilor (cei care au auzit de filosof), nu cunoştea motivele reale ale venirii sale la Păltiniş. Existau mai multe variante, cea mai circulată era cea furnizată de securitate, prin reţeaua de „ciripitori” şi anume că, Profesorul ar avea domiciliu forţat la Păltiniş. Acest „statut” era o modalitate bine concepută de autorităţile comuniste ca să stăvilească un posibil pelerinaj, un fel de fruct interzis. Mult mai târziu s-a aflat că profesorul Noica s-a retras la Păltiniş, un fel de autoexil, dar cu un plan bine stabilit dinainte şi anume: în primul rând dorea să-şi finalizeze proiectele, să-şi scrie în linişte cărţile pe care le avea conturate conceptual, se gândea să înainteze tiparului: Despărţirea de Goethe, Sentimentul românesc al fiinţei şi alte cărţi esenţiale aflate în prea plinul său sufletesc. Personal, am avut şansa să-l cunosc în 1979 prin intermediul ziaristului, poetului şi omului de aleasă cultură Traian Suciu, redactor la cotidanul „Tribuna Sibiului”, (un bun prieten al meu), care îl cunoştea pe Noica de la începutul stabilirii acestuia în judeţul Sibiu, iar legătura lor era bazată pe afinităţi sufleteşti speciale. Traian Suciu, deţinătorul unei temeinice pregătiri filosofice, fiind absolvent al Facultăţii de Filosofie din

Cluj, putea întreţine discuţii calificate şi de înaltă ţinută intelectuală cu Profesorul Noica. În septembrie 1979 am deschis, la Galeriile U.A.P. „Sirius” din Sibiu, cea de a doua expoziţie personală de pictură, axată pe portretistică. Printre personalităţile pe care le-am portretizat se afla şi Constantin Noica, alături de Lucian Blaga şi Nichita Stănescu pe care am avut marea şansă să-i cunosc personal şi să realizez desene şi crochiuri după fizionomiile acestora. Nu pot să exprim marea bucurie pe care am trăit-o când am aflat că Profesorul a văzut expoziţia şi că vrea să mă cunoască. Întâlnirea s-a produs la scurt timp, în octombrie al aceluias an... Pot să spun că dorinţa de a-l cunoaşte devenise pentru mine, după ce am aflat că a văzut expoziţia mea, o necesitate. Vroiam să aflu părerea sa despre lucrările mele, mă interesa şă ştiu ce gândeşte un filosof despre arta portretului gen al picturii care la sfârşitul secolului XX, cel puţin în arta occidentală, a dispărut datorită performanţele de excepţie ale artei fotografice care în materie de portret nu pot fi egalate. Într-o zi, Traian Suciu care uneori lua hotărâri imprevizibile, m-a întrebat dacă doresc să merg la Păltiniş să-i însoţesc pe el, pe „dulău” (porecla redactorului şef adjunct) şi un coleg ziarist, la o „ieşire în peisaj”, cum le era obiceiul, în multe situaţii, când doreau să evadeze din Sibiu, din banalitatea unor îndeletniciri diurne stereotipe. Când i-au spus simpaticului Nea Grigoraş, şoferul, că vor să-l vadă pe „bătrân”, acesta şi-a schimbat brusc mina oficială şi sobră pe care o afişa când erau de faţă persoane străine, şi devenise jovial, hâtru şi tot numai un râs. Ne-am instalat confortabil în Volga redacţiei, (gri-ocru, cu număr de înmatriculare mic ca la toate


maşinile din parcul auto al judeţenei de partid), până atunci nu am avut ocazia să călătoresc într-o maşină de un asfel de gabarit (şi la propriu şi la figurat). Era un model de Volgă (gaz-24, 2445 CMC, 112 cp., ce dezvolta 145 KM h), maşini puternice destinate ştabilor de la partid, prin care impresionau clasa muncitoare, dar mai ales pe cei de la sate. Cei 32 de kilometri până la Păltiniş au fost o bagatelă pentru un bolid de anvergura Volgăi, de performanţele acesteia care la acea vreme erau deosebite. Pe toată durata călătoriei eu n-am scos nici un cuvânt, ascultam zgomotul motorului care mergea „rotund”, ceea ce în limbaj de specialitate (mecanică auto) însemna că raportul dintre vaporii de benzină şi aer era cel optim. Din când în când, involuntar, auzeam fragmente din discuţiile pe care Traian Suciu le purta cu „dulăul”, toate se rezumau la probleme de redacţie. Eu eram absorbit de fantasticele game de culori ale toamnei instalată de-a binelea şi în Munţii Cibinului. Ajunşi la Păltiniş, în aproximativ 35 minute, şoferul a parcat cu mişcări sigure, ca un cunoscător al locului, în parcarea principală din staţiune. Am urcat la braseria restaurantului din Hotelul „Casa Turiştilor” unde ne-am instalat la o bere. Traian i-a spus confidenţial redactorului şef adjunct că urcăm la Profesor şi că nu vom sta mult, promiţându-i că la întoarcere îl aduce şi pe „bătrân”. Într-un ritm vioi (la cei 38 de ani pe care îi aveam nu a fost un efort prea mare), am străbătut poteca ce ducea la cabana 13 , o fostă vilă săsească aşezată pe o colină în dreapta hotelului, unde la ultimul nivel într-o cămăruţă de vreo 20 mp. , poate nici atât, locuia Profesorul. A intrat primul Traian Suciu. S-au salutat, într-o manieră pur familială. Traian m-a

prezentat Profesorului. – „L-am adus pe pictorul Dumbrăveanu”,

i se adresă Traian Suciu filosofului. Faţa acestuia afişa o surprindere plăcută, sinceră, nedisimulată. Deşi eram om în toată firea, mă simţeam ca un şcolar în prima zi de şcoală în faţa Profesorului, intimidat şi parcă nu găseam cuvinte pentru începutul unei discuţii chiar procotolare. Am salutat, înclinându-mă respectuos. M-a scos din încurcătură Profesorul. După ce am luat loc pe un taburet de lângă o noptieră pe care se odihneau câteva cărţi, ochelarii, pipa şi futacul, profesorul s-a aşezat pe unul din cele două paturi de metal de tip internat acoperite cu pături cazone albastre cu dungi negre întinse perfect ziceai că sunt pregătite pentru inspecţie.

– „Deci dumneata eşti pictorul-portretist.” Am confirmat prin aplecarea capului.

Au urmat discuţii de toate felurile pe cele mai imprevizibile teme inclusiv sport. Eu încercam să-l atrag pe profesor în zona artei, unde eram mai acasă, cel puţin aşa credeam, dar tot timpul se scuza spunând că nu se pricepe la artă. Îmi recomanda să-l consult pentru orice problemă de artă, pe Andrei Pleşu. Pornind la o discuţie sui generis despre portretistică, într-un limbaj care purta o tentă quasi-filosofică şi estetică, dar care acoperea principiile specifice istoriei artelor, Profesorul a emis câteva consideraţii asupra portretului în pictură de la renaştere şi prerenaştere până în secolul XX, prin care demonstra că se pricepe de minune la artă. A urmat o discuţie interesantă, pentru mine nouă, despre demersurile pe cere Profesorul le-a făcut începând din 1969, pentru a faximila cele 44 de caiete ale lui Eminescu.


Emilia IvancuTrei poeme pentru doamna Sanda:

Constantin Noica - Sanda Stolojan – poetica unei prietenii

În cunoscutul volum Eu şi Tu, la un moment dat, Martin Buber ne prezintă percepţia asupra depărtării pe care au avut-o popoarele primitive şi formele de limbaj ale acestora şi care, în forme pre-gramaticale, desemnau multitudinea unei relaţii, relaţia fiind cea care întemeia forma de exprimare şi actualiza prezenţa. Astfel, ne spune Buber, pentru ceea ce noi azi spunem „în depărtare”, de exemplu, „băştinaşii din Ţara de Foc foloseau un cuvânt din şapte silabe, al cărui sens precis este: „Se privesc amândoi, fiecare aşteptând ca celălalt să facă ceea ce amândoi doresc, dar nici unul nu vrea să facă.”1 Acest cuvânt format din şapte silabe actualizează starea de prezenţă şi nu numai, actualizează o întâlnire continuă sub semnul unui spaţiu care se deschide între un Eu şi un Tu, care, în perspectivă buberiană, formează un cuvânt ce întemeiază lumea relaţiei2. Primul dintre cele trei poeme pentru Sanda, scrise de Constantin Noica, începe astfel: „Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filozofului antic ce se întreba: când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi? 1 Martin Buber, Eu şi Tu, Traducere din limba germană de Ştefan Aug. Doinaş, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1992, p. 45. 2 Ibidem, p. 31. […] Dar când prietenul întâlneşte prietenul şi când v-am chemat, sau când ne-aţi chemat din exilul vostru ca să ne regăsim laolaltă în faţa turlei de la Şurdeşti, sau în faţa unui perete cu arborele lui Iesua, cine s-adună cu cine, care

prieten devine doi? Sau poate făceam cu toţii una, sub mirare şi veneam să ne adunăm cu bisericile, cu poienile şi cu mormintele îngropate şi ele. Dar atunci, iarăşi, cine se adună cu cine?”3 Aceste versuri, în care aici liricul Noica se întreabă la modul filozofic despre misterul întâlnirii, dezvăluie, într-un alt mod, transgresia de la starea de depărtare la cea de apropiere şi modul în care se manifestă întâlnirea. Privirea din expresia băştinaşilor din Ţara de Foc se transformă, sub mişcarea celor doi de a face ceea ce amândoi doresc, în întâlnire, ce va sta la baza celor trei poeme filozofice scrise şi dedicate de către Constantin Noica Sandei Stolojan. În termeni buberieni, poemele noiciene, ca de altfel întregul volum de corespondenţă dintre cei doi intelectuali – Constantin Noica şi Sanda Stolojan reprezintă o mişcare pe verticală între două entităţi, între un Eu şi un alt Eu, care 3 Constantin Noica în Sanda Stolojan, Sub semnul


depărtării. Corespondenţa Constantin Noica – Sanda Stolojan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 56. formează împreună cuvântul buberian Eu-Tu, dar şi între entitatea Noi – Voi, unde Noi este Eu şi Voi Altul-Celălalt. Aşadar, în prezentul articol ne propunem să analizăm, prin perspectiva valenţelor spaţiului şi ale intervalului, poetica unei prietenii, concentrată în cuvântul Eu-Tu şi materializată într-o epifanie a chipului, ce ia adeseori forme poetice. Înainte de aceasta, s-ar cuveni să spunem câteva cuvinte despre cine a fost Sanda Stolojan şi de ce am ales această evocare. Sanda Stolojan s-a născut în 1919 la Bucureşti, într-o familie de diplomaţi români, ea fiind nepoata dinspre mamă a scriitorului Duiliu Zamfirescu. A fost licenţiată a Facultăţii de Litere din Bucureşti. Deşi în 1949 a încercat împreună cu soţul, Vlad Stolojan, să fugă din ţară, încercarea a eşuat şi nu după mult timp Vlad Stolojan a fost arestat şi dus la Canal. În 1961, soţii Stolojan au fost răscumpăraţi de o rudă din Franţa şi, având doar un bilet de o singură călătorie, au ajuns la Paris, unde s-au alăturat celorlalţi exilaţi români. Aici Sanda Stolojan a fost interpret oficial de limba română pentru preşedinţii Franţei, ocazii cu care a putut reveni în România, în mod paradoxal, de câteva ori, în calitate de membru al delegaţiilor franceze, deşi părăsise România ca exilat politic. Sanda Stolojan a activat în exilul anticomunist, conducând Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din România (1984-1990). A colaborat la emisiunile postului de radio Europa Liberă. Începând din 2003, a făcut parte din Consiliul de Garanţie Morală al Institutului Naţional pentru Memoria Exilului

Românesc. A încetat din viaţă la Paris, la 2 august 2005, doar la câteva săptămâni după ce a reuşit să reconstituie, din corespondenţa personală şi din jurnalul ţinut fără întrerupere din 1943, dialogul epistolar pe care l-a avut cu Constantin Noica, volum publicat în 2006 cu titlul Sub semnul depărtării. A publicat proză si poezie în reviste româneşti din Occident: Limite, Ethos, Fiinţa românească, Revista scriitorilor români. A scris cronici literare si eseuri in Journal de Geneve, Esprit, Cahiers de L’Est, (unde a fost co-fondatoare) Le Monde, L’Alternative, Lettre Internationale, ARA Journal Poezii în franceză publicate în revistele: Revue de Belles-lettres (Geneva), Creation si Polyphonies (Paris). În limba engleză a publicat o monografie Duiliu Zamfirescu în colecţia Twaine World Authors (Boston, 1980). Volume de versuri apărute la Editions Rougerie: Dans les Brisures (1982), Sur les abimes verts (1985), Bruine de nulle part (1993). Volum de amintiri: Avec de Gaulle en Roumanie (Editions de l’Herne, 1991). În 1996 îi apare volumul Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian. (Editura Humanitas). A tradus în franceză Lacrimi si sfinţi de Emil Cioran (Des larmes et des saints, Editions de l’Herne, 1986) şi poezii de Lucian Blaga, cuprinse în antologia L’etoile la plus triste (Editions de la Difference, 1992), ca de altfel şi basmul fiinţei, după cum era numit de către Noica, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Sanda Stolojan l-a cunoscut pe Constantin Noica în anii ’40, şi, cu timpul, mai ales după exilul acestuia la Câmpulung, au început o prietenie şi un dialog ce avea să dureze până la stingerea din viaţă a filozofului. De la Constantin


Noica avea Sanda Stolojan să afle pentru prima dată despre Emil Cioran, de care, vizitându-l la Paris, o va lega de asemenea o mare admiraţie şi amiciţie. Iată cum descrie Sanda Stolojan, la începutul volumului, prietenia cu Constantin Noica: Prietenia dintre mine şi Dinu Noica poartă pecetea vremurilor străbătute de România în timpul vieţilor noastre. A fost o prietenie pe cât de marcată de continuitatea unui dialog, pe atât de accidentată de circumstanţe. „Timpul ce ni s-a dat”, după frumoasa expresie a lui Annie Bentoiu, a fost timpul despărţirilor, al revederilor rare, a fot timpul exilului românesc din afară, dar şi al exilului dinlăuntrul ţării. O prietenie din frânturi, din dialoguri întrerupte, gânduri trimise de departe, întâlniri fugare. Un puzzle de comunicări care compun, în cele din urmă, dincolo de unele neînţelegeri, dezacorduri momentane, figura unei comuniuni al cărei sens se desprinde mai bine când încerci să priveşti dincolo de evenimente.4 Prietenia dintre Sanda Stolojan şi Dinu Noica a reuşit să se înscrie, dincolo 4 Sanda Stolojan, Sub semnul depărtării. Corespondenţa Constantin Noica – Sanda Stolojan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 9. de evenimente, în afara timpului istoric al vremurilor în care cei doi au trăit, tocmai pentru că a fost marcată de ele, pentru că timpul care li s-a dat a devenit consistent prin trăire şi prin esenţă, astfel reuşind să depăşească timpul istoric ce îi despărţea. Întâlnirile, rare, care marcau ritmul dialogului altfel neîntrerupt atâţia ani, au devenit o permanentă adresare, o permanentă asociere şi disociere: Eu-Tu, Noi-–––Voi, aproapele şi departele în doar câteva sunete. Şi de aici se naşte şi

interogatia care vine în întâmpinarea întrebării: de ce poezia lui Noica? Şi de ce, dacă este poezie, este scrisă pentru Sanda? (aşa cum Dinu Noica însuşi spunea). În anii de liceu, Constantin Noica a scris poezie şi a publicat în revista liceului, Vlăstarul. S-a întâmplat însă ca, aşa cum spune Sorin Lavric în Viaţa lui Noica, acesta, în anul 1927 să îl aibă profesor de matematică pe cunoscutul poet român şi matematician, Ion Barbu. Marele matematician, „dându-şi seama repede că mintea acelor tineri nu avea nimic în comun cu frumuseţea aridă a construcţiilor imaginare de tip matematic, le-a declarat sumbru că sunt inapţi şi nedemni de matematici, că refuză prin urmare să le mai predea matematica şi că, în timpul ce rămăsese până la terminarea anului, le va preda poezie franceză.”5În timpul aceloraşi ocazii, Constantin Noica i-a arătat lui Ion Barbu nişte poezii ale sale, însă „rezultatul a fost că a primit răspicat sfatul să renunţe la poezie, căci nu într-acolo putea să bată vocaţia cuvântătoare a lui Noica. Şi astfel, prin cuvântul unuia al cărui discernământ în materie de poezie nu putea fi pus la îndoială, Noica s-a văzut descurajat în proiectele lui lirice.”6Ion Barbu avea să-l mai întoarcă încă o dată din drum, în anul 1933 când Noica s-a înscris la Facultatea de Matematici şi unde l-a întâlnit din nou pe poetul matematician, care l-a convins că matematica nu este nici ea drumul lui. Astfel acesta s-a întors pe calea filosofiei, însă tentaţia poeziei a rămas undeva latentă. Ea s-a declanşat, de data aceasta sub consistenţa filosofiei, din întâlnirile şi prietenia cu Sanda Stolojan, moment care ne dezvăluie, 5 Sorin Lavric, Viaţa lui Noica, Editura Equivalents. Arguments,


Bucureşti, 2003, p. 9. 6 Ibidem. un alt Noica, care îţi păstrează totuşi esenţa şi ideile. Cele trei poeme ale lui Noica ce se regăsesc în volumul de corespondenţă Sub semnul depărtării reprezintă esenţa întregii relaţii dintre cei doi, dar şi esenţa legăturilor dintre cei rămaşi în ţară asumându-şi exilul interior şi cei din afară, care şi-au asumat exilul exterior. De aceea, înainte de toate cele trei poeme pentru Sanda reprezintă, ca de altfel întreaga lor corespondenţă, o metafizică a întâlnirii, a întâlnirii în sens buberian, o metafizică a intraductibilului Begegnung, care presupune o relaţie a permanenţei ce iese din timp şi spaţiu: Partenerul se împlineşte prin întâlnire, pătrunde prin ea în lumea lucrurilor, pentru a acţiona la nesfârşit, pentru a deveni la nesfârşit Acela, dar şi pentru a redeveni Tu la nesfârşit, bucurând şi înflăcărând. „Se întrupează”: corpul său se înalţă din unda prezentului fără timp şi spaţiu, pe ţărmul permanenţei.7 Dacă Noica, aşa cum am văzut mai devreme se întreabă cu privire la această metafizică a întâlnirii la începutul primului poem, el nu va încerca să răspundă întrebării într-un mod direct, ci doar va medita asupra fenomenului în sine şi îl va dezvolta sub forma unui dialog care va oscila mereu între relaţia Eu-Tu, percepută ca un singur cuvânt în sens buberian şi relaţia Noi-Voi, unde Noi şi Voi nu mai reprezintă asociere, ci disociere, pentru că aşa cum spune Buber, atunci când Tu redevine Celălalt – Voi fiind un fel de celălalt – intervine analiza. Acest dialog poetic al relaţiei intervalului, ce se desfăşoară mereu între Departe (acei doi oameni care se privesc şi aşteaptă ca celălalt să facă ce amândoi doresc, dar niciunul nu face) şi Aproape

(înfăptuirea prezenţei, actualizarea ei prin dialog şi rostire, în sens noician). Constantin Noica opune mereu Departele şi Aproapele - care implică spaţiul, opune mereu istoria şi veşnicia, aşadar timpul şi ieşirea din timp, ieşirea din timp coincizând uneori cu timpul creativ, transformarea timpului istoric în timp creativ şi din toate acestea 7 Martin Buber, Eu şi Tu, Traducere din limba germană de Ştefan Aug. Doinaş, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 40. rezultă o poetică a epifaniei chipului. Iată ce spune Noica tot în primul poem, când vorbeşte despre rostire, acea rostire-chemare, ce a dus la împlinirea întâlnirii: V-am chemat ca să vă scoatem din statistică şi ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată sau mai degrabă de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns, v-am chemat să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile se numără, unde nu există comutativitate şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: „Că şi muntele că-i munte, încă are doruri multe.”8 Chemarea pentru întâlnire ca Begegnung se produce prin chemarea ca rostire, în toate sensurile despre care vorbeşte filosoful: chemarea primeşte sensul de rostire, iar rostirea devine întâlnire, aranjare a lucrurilor (şi a oamenilor) într-un rost, într-o ordine a lor. Această rostire pentru întâlnire, pentru ca prietenul să întâlnească prietenul se desfăşoară astfel prin invocarea spaţiului-timpul neistoric. Revenirea prietenilor din lumea istorică a statisticilor, a fericirilor numărate pentru întâlnire şi întâlnirea se poate produce numai în timpul din afara istoriei – nu în


timpul lucrurilor care se măsoară ci în timpul în care fiecare lucru ce este, unde spaţiul devine loc. În acest punct se cuvine să spunem şi cum, sub auspiciile cărei întâlniri s-au născut aceste poeme ale lui Constantin Noica. Dialogul dintre cei doi începuse înainte de exilul Sandei Stolojan şi s-a continuat în scrisori. În acest dialog epistolar apare ideea reunirii, a întâlnirii dintre cei doi, dar şi cu alţi prieteni, întâlnire ce s-a dorit a se întâmpla în Maramureş, la umbra mănăstirilor. Ea s-a materializat la 1 august 1971, din acest grup făcând Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt. După câteva zile însă Vlad Stolojan şi Alecu Paleologu, cum era numit, vor pleca mai departe la mare şi rămân doar cei trei 8 Constantin Noica în Sanda Stolojan, Sub semnul depărtării. Corespondenţa Constantin Noica – Sanda Stolojan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 45. pentru a înfăptui întâlnirea. În ziua de 11 august începe aventura spirituală care va naşte celor trei poeme: Seara, după cină (ceai cu covrigi la Maica Agripina, în bucătăria ei călduţă), lectură. Avem ordin de la Dinu să citim în fiecare seară ceva compus de noi în timpul zilei. Citesc eu, pe urmă Dinu – al ales amândoi aceeaşi temă: Noi şi Voi. El a scris un poem filosofic dedicat mie. S-a petrecut ceva astă-seară – ceva ce mă depăşeşte – o înţelegere şi o emoţie adâncă, dincolo de cuvinte.9 Aşa au fost scrise cele trei poeme pentru Sanda, ele însele fiind o privire aruncată peste spaţii pentru întâlnirea privirii lui Tu. Chemarea-rostire cu care se deschide primul poem reprezintă un element cheie şi în celelalte două, dar şi în întreaga corespondenţă dintre Sanda Stolojan şi Constantin Noica.

Iată cum această idee de rostire pentru întâlnire se reflectă în corespondenţa lor, în aceeaşi pendulare între Eu-Tu şi Noi-Voi. În 7 decembrie 1969 Noica scrie, de exemplu: Mă gândesc adesea cum se face că nu daţi uitării cu ţară cu tot. Vă citesc uneori, vă ascult, înregistrez ecouri şi mă întreb ce drept mai avem la interesul vostru. Am primit, după ani, o scrisoare de la Mircea [Eliade] şi am fost uluit să văd ce neclintit este în afecţiunea şi interesul lui pentru ce facem aici. Te întrebam cu emoţie acum un an dacă ai optat pentru altă lume, acum te găsesc mai apropiată decât oricând de a noastră. Ştii ce am visat? Să putem face ceva, o ispravă, în cultură, care să vă dea un pic de regret că nu sunteţi cu noi. Între timp însă mai spuneţi-ne câte ceva din minunile de acolo, cum faci tu în scrisoare. (Sau minuni sunt numai în ziduri şi ruine?)10 Sau, la data de 21.07.1970, cu un an înaintea întâlnirii care va prilejui scrierea celor trei poeme, iată cum i se adresează Noica Sandei Stolojan şi cum se prefac cele două entităţi în cuvântul Eu-Tu: 9 Sanda Stolojan, Sub semnul depărtării. Corespondenţa Constantin Noica – Sanda Stolojan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. p. 44. Constantin Noica în Sanda Stolojan, Sub semnul depărtării. Corespondenţa Constantin Noica – Sanda Stolojan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. pp. 29-30. spre iarba din jurul bisericii, spre câţiva arbori, şi se opreşte acolo. Unde ne e cerul? Unde ne e îndrăznirea? Transcendentul a coborât aici, cum spunea poetul; ne e greu să săltăm cerul la loc, în tării şi atunci îl lăsăm aşa, prăbuşit în amestecul nostru de necredinţă şi credinţă.15 Sanda Stolojan, într-o emisiune


despre Constantin Noica poetul realizată la BBC în anul 1988, unde sunt şi difuzate poemele, acestea fiind înregistrate la Mănăstirea Văratic în seara lecturării lor şi păstrate şi azi şi publicate de Editura Humanitas ca audio-book) vorbeşte ea însăşi despre scrierea poemelor, născute „din întâlnirea fericită între gânditorul laic, filosoful Constantin Noica şi duhurile locului, adică natura şi vechiul creştinism autohton,”16 reprezentat de mânăstirile moldoveneşti. Aşadar avem opoziţia catedrală-bisericuţă/departele cu minunile luiapropierea cu cerul mai jos, cerul se coboară pentru că spaţiul de întâlnire devine dintr-o dată loc, mai mult, devine locul fiinţei. Locul aparţine cuvântului rostit împreună Eu-Tu, iar locul nu este numai loc gol, devine plinătate prin prezenţa actualizată de întâlnire şi de dialogul continuu. În momentul întâlnirii, Departele se închide spre înăuntru, întâlnirea se sprijină de cerul prea aproape şi pe pereţii bisericii. Totodată, versurile de mai sus reprezintă şi drama întregului exil interior la care s-a supus filosoful, pe care şi-a impus-o singur. Credinţa şi necredinţa sunt feţe ale aceleiaşi monede sunt departele şi aproapele care le măsoară întâlnirile. Dar mereu cuvântul Eu-Tu este asociat, în scrisori, dar şi în poeme, cu acasă şi aici, cu aproapele. Asocierea şi identificarea se produce prin transformarea lui Voi în Tu, viziunea poetico-filosofică din poemele lui Noica este un joc secund, în sens barbian, este un joc în care invitaţi la discuţie, prietenii devin din Voi Tu şi apoi, când discuţia se termină, redevin Voi, pentru că „[…] acum, după adunare, va veni amara scădere:/ vă veţi retrage din acest noi lărgit, veţi pleca/ în statistica 15

Ibidem, p. 50. 16 Sanda Stolojan, Note de lectură, http://www. bbc.co.uk/mediaselector/check/romanian/meta/ dps/2008/12/081215_noica_poeme_filozofice?size = au&bgc=003399&lang=r o&nbram=1&nbwm=1, 21.11.2009. voastră, lăsând ca noi să rămânem în statistica de aici”17. Poemul al doilea conţine următoarea adresare: Acum, în faţa nedumeririi tale şi-n grădiniţa unei maici din Văratec, înţeleg bine că nu ştim să tălmăcim nimic şi că nouă nu ne e dat să intrăm pe poarta mare a adevărului şi istoriei că „lăturiş”, aşa cum spunea fata din comuna Vad când am întrebat-o cum intră omul pe o uşă atât de îngustă.18 Dialogul este deschis din nou în contextul spaţiului, Tu-ul este adus în relaţie cu spaţiul mic al mânăstirilor, pus în legătură cu un alt element important în cele trei poeme şi în corpusul scrisorilor dintre cei doi – şi anume timpul. În timp se intră prin spaţiu, legătura făcând-o adverbul „lăturiş”, care presupune abordarea într-un mod indirect, strecurarea, încercarea de a se adapta portiţei înguste. Într-un fel, intrarea lăturiş atât pe poarta micuţă despre care vorbea în mod natural fata din comuna Vad, dar şi poarta istoriei reprezintă o atitudine de smerenie în faţa lucrurilor, în faţa lumii, în faţa timpului însuşi, devenit vreme. Dacă omul intră lăturiş, el se lasă luat în stăpânire de lumea în care intră, se lasă luat în stăpânire de spaţiul în care păşeşte, el nu stârneşte lucrurile care îi construiesc lumea. Noica opune Vestul Estului, spunând că Vestului îi este dată istoria mare – pe când culturilor mici, precum celei româneşti, le este dat să intre lăturiş, ceea ce , în cele din urmă, înseamnă ieşirea din istorie, din efemer, din factic, din


statistică. Ca spaţiu, pentru cei doi, Vestul înseamnă deschidere, libertate, vastitate, reprezintă departele, pe când spaţiul românesc, marcat nu de întindere, nu de vastitate, este spaţiul lui aproape, al tangibilului, al proximităţii, unde nu există invenţii ale rachetelor pentru că „la noi cerul este foarte aproape”, iar oamenii trăiesc cu cerul aproape şi cu cioburi de cer în suflet. Astfel se constituie spaţiul şi timpul pentru Constantin Noica în poemele lui pentru Sanda, de fapt cele două se unesc prin acest lăturiş care 17 Sanda Stolojan, Sub semnul depărtării. Corespondenţa Constantin Noica – Sanda Stolojan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 46. 18 Ibidem, p. 47. le transformă într-un cronotop. Poemele devin un cronotop în sine pentru că anulează limitele spaţiului şi timpului, şi actualizează într-un plan foarte dens, ideile filosofice ale lui Noica, dar şi refac sinteza spiritului românesc prin elementele care le compun, aşa cum spune Sanda Stolojan în aceeaşi emisiune de radio. Dar cum răspunde şi percepe Sanda Stolojan această legătură cu spaţiul-timp? Dintr-un anumit punct de vedere, identitatea Sandei Stolojan este fracturată de departele şi aproapele ce îi adună şi îi desparte pe cei doi, dar şi pe cei mulţi, pe cei care se constituie în noi şi voi – Vlad Stolojan, Alexandru Paleologu, Nicola Steinhardt, Emil Cioran, Mircea Eliade, de exemplu. Într-una din vizitele de după înregistrarea celor 3 poeme, Sanda Stolojan revine în România în calitate de interpret, trimis şi vestitor al departelui, şi doar în pauze scurte se poate revedea cu Noica, după cum ea mărturiseşte: Revenirea din noiembrie s-a desfăşurat în contextul tensiunii şi agitaţiei în care mă

aflam. Văratecul era departe, rămas pe undeva, pe o culme luminoasă – acum eram din nou pe pământ, în mediul prin excelenţă artificial al contactelor politice. Şi, pe de altă parte, în calitate de străină cu obligaţii profesionale s,şi în acelaşi timp româncă cu legături personale în ţară. Trecerea de la o identitate la alta mă ţinea într-o stare de tensiune care anula continuitatea regăsirii adevărate. M-am văzut cu prietenii între şedinţele de lucru sau seara târziu când eram liberă. Dinu a fost în continuare prezent. […] Eram supravegheaţi în mod vizibil, provocator, cineva ne urmărea, ne aştepta la colţ, sau se aşeza la o masă vecină şi ne asculta conversaţia. Ţin minte privirea ironică a tipului din faţa Bibliotecii Centrale, când s-a uitat la ghetrele demodate ale lui Dinu.19 În întâlnirea de la Văratic, care reprezintă momentul culminant de Begegnung, conţine va fi greu, după cum mărturisesc amândoi, de regăsit mai târziu. Noica şi Sanda Stolojan se vor întâlni şi în spaţiul departelui în câteva rânduri, mai precis la Paris, unde în 22 iunie, acasă la 19 anda Stolojan, Sub semnul depărtării. Corespondenţa Constantin Noica – Sanda Stolojan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 59. Sanda şi Vlad Stolojan va avea loc întâlnirea memorabilă dintre Constantin Noica şi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pe care încă nu-i cunoştea. În acea întâlnire, ca şi în multele altele viitoare, a avut loc confruntarea dintre Noi şi Voi, dintre cei care îşi asumaseră exilul exterior şi cei care rămăseseră, precum Noica, pentru a-aşi asuma exilul interior. Iată cum povesteşte Sanda Stolojan această întâlnire, care nu va fi una similară celei de la Văratic, ci una în care, deşi ideile se


întâlnesc, graniţa rămâne, pentru că lipseşte, poate spiritul locului şi pentru că lumile se simt mai acut departe de acasă: La 22 iunie, am organizat la noi acasă o întrevedere cu Monica şi Virgil Ierunca, ce nu-l cunoşteau pe Dinu. A fost un fel de moment istoric. Noica a început printr-o lungă expunere cu accente de spovedanie, despre lucrările, ideile şi proiectele sale. A vorbit două ore şi a răspuns la întrebări. […] Noica nu şi-a schimbat demersul, a vorbit aşa cum vorbea la Bucureşti, fără să realizeze că, faţă de ceea ce se ştia la Paris despre noua politică culturală a lui Ceauşescu, […], înăsprirea măsurilor, planurile lui Dinu) un Institut de orientalistică sub conducerea lui Mircea Eliade etc.) păreau neverosimile, absurde, optimismul lui suna curios la Paris. […] La 24 iunie, am fost cu toţii la Mircea şi Cristinel [Eliade] în Place Charles Dullin. Mircea şi Dinu s-au regăsit cu entuziasm şi au vorbit neobosiţi până noaptea târziu, despre amintiri despre altă dată.20 Pentru Sanda Stolojan, departele şi timpul istoric se anulau prin întâlnirile cu Dinu Noica datorită relaţiei care presupunea ieşirea din spaţiul şi timpul istoric şi intrarea smerit, lăturiş, în spaţiul ideilor şi al fiinţei. Când ea revenea în departe, aproapele era actualizat prin prietenii comuni – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. La întâlnirile acestea ale tuturor, cu toate acestea, deşi lumile deveneau tangenţiale, ele nu se putea contopi însă în spaţiul parizian. Cu toate acestea, despărţirea era la fel de grea. Plecarea lui Noica, însoţit de toţi la gară, din Paris în ultima acestei întâlniri istorice se descrie astfel: 20 Sanda Stolojan, Sub semnul depărtării. Corespondenţa

Constantin Noica – Sanda Stolojan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 75. Dinu a plecat la 2 iulie. La fereastra vagonului, Dinu a plâns – lacrimile îi curgeau pe obraz. Când trenul s-a pus în mişcare, Dinu a coborât privirea şi pe faţa lui a apărut o expresie de detaşare. Era deja departe de noi, lumile noastre se despărţiseră.21 Vedem astfel cum întâlnirile dintre lumile celor doi, dar şi ale celor două spaţii locuite de prieteni de o parte şi de alta se desfăşoară sub semnul pendulării între departe şi aproape, sub semnul despărţirilor şi al reîntâlnirilor foarte rare. Dacă între Noi şi Voi, privirea lui Noica se pleacă, în semn de despărţire, către Sanda Stolojan, unul dintre cele mai importante liante dintre cele două lumi, privirea rămâne fixată, chiar dacă ei nu se văd adeseori cu anii. În momente de întâlnire, are loc epifania chipului, în termenii lui Emanuel Lévinas sau, cum Noica însuşi o numeşte, întâlnirea faţă către faţă. Dincolo de această metafizică a întâlnirii, a lui Begegnung, avem şi o metafizică a privirii în corespondenţa celor doi. Sub metafizica privirii se manifestă prezenţa Celuilalt, iar spaţiul devine locul în care Celălalt este primit şi devine Tu. Departele devine aproape, devine imediat, iar imediatul, aşa cum spune Lévinas, este o faţă către faţă între o filozofie a transcendenţei şi o filosofie a imanenţei22, care devine, prin Begegnung, o filozofie a împlinirii, materializată prin bucurie. De fiecare dată când cei doi îşi scriu, evenimentul de deschide prin manifestarea bucuriei: „Sanda dragă, scrisoarea ta nu a fost numai o bucurie pentru mine, dar şi o surpriză” (7.09.1980, Păltiniş)23, sau „Dinu, nu ţi-am scris până acum, iute aşa,


dar să ştii că mi-ai trimis o carte care este o bucurie, mă încântă 21 Ibidem, p. 76. 22 manuel Lévinas, Totalitate şi infinit, Traducere Marius Lazurca, Editura Polirom, Iaşi 1999, p. 34. 23 Sanda Stolojan, Sub semnul depărtării. Corespondenţa Constantin Noica – Sanda Stolojan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 150. aproape la fiecare pagină, mă înviorează şi mă îmbogăţeşte […].”(24.03. 1974). Bucuria devine motiv pentru a fiinţa şi în poemele către Sanda, pentru că bucuria împlineşte fiinţa. Versurile următoare din al doilea poem pentru Sanda opun şi atitudinea celor din Vest, care au adoptat lupta făţişă împotriva Comunismului, pe când Noica a adoptat retragerea din lume de dragul bucuriilor interioare: Nu ne cereţi mari mărturii istorice, căci din nou istoria ne-a aruncat pe poteci şi cărări, Cereţi-ne în schimb

mărturii de bucurie în această lume întristată de atâtea posibile şi lipsită de real. Nu dintr-o îndârjire goală, cum vreţi voi, ci din bucuria asta de-a trăi şi crea va ţâşni poate ceva, dacă e adevărată vorba lui Neagoe: „Cine n-are îndârjire acela va vedea pe Domnul.” Căci bucuriile noastre nu sunt desfătări deşarte şi dacă unul se bucură de un automobil, altul de-a putea face poezie, unul de o biată libertate, altul că se poate ruga lui Dumnezeu, bucuria cea mai mare este că au reapărut bucuriile […]. Notă! Comunicarea de faţă a fost prezentată în cadrul Conferinţei Internaţionale „Constantin Noica şi filosofia românească în secolul XX” organizată de către Universitatea Jagiellonă din Cracovia, Polonia, 22-23 noiembrie 2009. Ulterior a apărut, cu acceptul autoarei, în revista noastră.


Lazăr ZăhanTimpul mitic şi semnificaţia lui

existenţială (fragment)Fiinţăm în spaţiu şi timp, dar

trăim sub semnul mitului. Şi dacă simţim nevoia reîntoarcerii peri-odice la timpul şi spaţiul începu-turilor semnificative, reiterând şi retrăind ceea ce pentru noi este major în ordinea existenţei, atunci, fără îndoială, mitul este nu numai un reper cultural, ci şi unul ontic, ce aduce în discuţie categorii esenţiale fără de care înţelegerea lumii ar fi mai săracă. Tema organizării spa-ţio-temporale a lumii este prezentă în toate ştiinţele şi în întreaga cultu-ră universală. Faptul este explicabil prin uriaşa importanţă pe care cate-goriile de spaţiu şi timp le au în raport cu viaţa şi cu praxisul uman. În general, ştiinţele pozitive evidenţiază şi descriu structurile spaţio-tem-porale sub aspectul obiectivităţii şi a istoricităţii lor, al proceselor de structurare, destructurare şi restructurare ale zonelor realităţii pe care le investighează. De aici, prin sinteze teoretice inter- şi transdisciplinare se realizează apoi concepţii generale despre spaţiu şi timp. Ele fac obiectul ontologiilor filosofice şi pot fi urmărite în istoricitatea lor de-a lungul evoluţiei metafi-zicii. Există şi o altă ipostază sub care spaţiul şi timpul s-au configurat în conştiinţa oamenilor. Aceasta vizează zona subtilă a subiectivităţii, a percepţiei şi trăirilor structurilor spaţiotempo-ralităţii, specifică mai cu seamă artei, visului, mitologiei şi religiei. În mitologie spaţiul şi tim-pul, asemenea celorlalte categorii ontologice, nu aparţin unui orizont noţional-discursiv şi nu au o realitate teoretică de sine stătătoare, dar prin importanţa covârşitoare a valorii lor existenţia-le, sunt necontenit prezente în complexul crea-ţiei. Se poate constata faptul că pentru gândirea arhaică existenţa este structurată pe două nive-luri ontice distincte: unul ce desemnează zona

profană, a datului nemijlo-cit, superficial şi trecător, iar altul, ce configurează lumea originară şi sacră a esenţe-lor şi arhetipurilor. Între ele conexiunea se desfăşoară pe două coordonate: pe de o parte este o relaţie de tip gno-seologic ce vizează raportul real dintre modelul arhetipal şi lucrul modelat, iar pe de altă parte, este o relaţie de tip magic ce configurează raportul dintre sacru şi pro-fan. Corespunzător acestor două niveluri ontice, există o

structurare corespunzătoare şi în planul spaţio-temporalităţii mitice. Vom întâlni astfel o zonă a spaţio-temporalităţii sacre şi o zonă a spaţio-temporalităţii laice, profane. Legăturile dintre ele se realizează pe traiectoria coordonatelor comune ale practicii umane. Pentru omul mo-dern dinamica temporală este solidară cu dina-mica socio-economică şi mintală a comunităţi-lor, este istorie. În mitologie însă timpul are alte dimensiuni, altă structură şi altă semnificaţie. El începe odată cu actul creaţiei originare şi sfâr-şeşte, aşa cum este el imaginat în diferitele es-catologii, odată cu sfârşitul lumii. Toate cosmo-goniile amalgamează timpul în nedeterminarea absolută a haosului şi-l extrag odată cu primele acte ale separaţiei cosmice. Spre deosebire de timpul istoric, care este un timp al devenirii, cu deschidere spre viitor, timpul mitic este o cate-gorie a cugetării arhaice, un cadru spiritual care acţionează uneori paralel şi alteori în contextul timpului istoric. Aceasta înseamnă că în planul creaţiei mitice timpul mitic poate fi istorizat, iar timpul istoric poate fi mitizat, între cele două forme ale timpului existând o complementari-tate de fond.


Liviu Vişan

Istorioară de rezbelPrintre cărţi şi artefacteîntr-o şambră de bordelsta o pasăre de noaptepe un stârv de colonelDupă multe gloanţe traseoarbe sau de cauciucîn ciorapii de mătaseardeau găuri de trabucEa-l privea cu faţa suptăşi ţinându-se de şale-n zona cânpului de luptăpatronat de tuburi goaleSe-auzea prin cerceveleun colind cântat de Hruşcă,pluşul de pe canapelemirosea a praf de puşcă

Tren de noapteCălătoream c- un tren de noapte iarna,de mine se-ncălzea o navetistăcu-o mână-mi descheia încet vestonulla nasturii cu stemă comunistăEram blocaţi de oameni şi bagaje,spre locul de la geam înghesuiţiîntr-un compartiment de clasa-douaticsit de babe şi de iezuiţiFata şi-a tras pe faţă, insolentă,fularul meu de izmă şi tutuncu o mişcare atâta de fireascăla care n-am putut să mă opunMă întorceam ca dintr-o dezertare,fusesem după un cazan de ţuică,nu mă gândeam să legăn pe picioarearoma unui trup de nevăstuică

Şi în balansul trenului de noapte,la un macaz i-am lunecat sub crupăcă n-am să uit nicicând călătoriape când eram locotenent la trupă

Poemul lui tică ardeleanu(recitat de el dar scris de altul)

Într-o toamnă foarte vechecu ploi bete în fereastrădeşi sunt fără perechedau năvală la nevastăLas în urmă cu durerepoate ziua cea mai fastă,băutorii mei de beren-au nici bani n-au nici nevastăÎntr-o toamnă ca aceastacare ne îmbătrâneştedoar nevasta, doar nevastanici nu moare dar trăieşteParc-o văd cum iese-n poartăînsoţită de un câine,draga mea, te rog, mă iartă,n-am venit, te pup, pe mâine!


Octavian MihalceaCALEA LUI MORFEUvizite demult către inima întunericului caldascuns după largi draperii oraşului indis-cretpereţii sunt înalţi şi camerele strâmtefocul uitării alungă fâşii subţiri de fericiretravestită fericire lângă bijuteria iluziei din colţcine dispare după uşă? cui rămân visele singure?machiate măşti vor respira până mâinezaţul se va usca pe ceaşca moştenitărudă de sânge cu neaşteptatele surpărila fel, amintirile se modifică, uşor…

ONEIROSprofil de vechi îndrăgostit sculptat în gheaţăaşa se concentrează energia înviatăspre transparenţa porţilor sensibilemunţii cunoscutelor utopii trăitoareaşteaptă silueta cutremuruluisunt anunţate invazii scrise în stele nataleşi cuvinte duble dăruite robieipe lângă tot ce putea fi mai răsăritîntr-o scurtă călătorieîn oglinzi hoinare să-ţi scrii biografiaca şi când ai căuta linia crăpată a măriisau femeia din visul altui eu

OBSCURITATE CLARĂproiectul sfârşitului ca orice nou în-ceputapare pictat a izbucnireviteză sanguină la întrecerecu vorbele frumoase răstignite

istoria repetă blestemul meditaţieilucid spectru aproape sublimînfrigurare pe fondul unei pânze ob-scurefără preţ

SOMN DIN VISsă stai în bătaia razelorca şi când ai înconjuraun trup golfără părere de răunu doar venele se pot împungepe drumul acestui somn din visideea petrecerii finale îndepărteazăfineţea zilelorjoc de care ţi-a fost datsă te fereştitrai la capătul glisăriistatură uriaşăce ascunde fiorul


George V. PrecupMierla de dincolo

Aveam două trupuri, unul pentru zi, altul pentrunoapteeram o creangă de întâmplărizmeii puteau să existe, nu ştiu…Mierla cânta pe atunci subţire şi neînchipuitpunând căptuşeală,muşchi sonor venit de dincolo.Viaţa era risipitoare, aveam piei nenumărate şiluminoase,tulpinile nopţii creşteau fără griji,pieliţa zilei nu avea coatele jupuite.Fructele se legănau coapte sub stele, cum ochiiei…Acum am singur trup, o singură piele, sufle-tulcopt de întâmplări,lumea nu s’a frăgezit, ci doar a prins blană,o măduvă oarbă fierbe ca un pământ uitat, pestelumenoaptea pune gulere moi, zăvoare cad singu-re,un nerv fără inimă învie în mineo patimă verde, un ulei fără frânghii curge prinoameni.Aromele tari pârăie fructele coapte, ochii ei,nu…Cel care pleacă nu mai măsoară lucruri din ochicine întârzie, cu stele, nu e primit.O nuntă stranie se arată în cer, cu miri plă-titoride argint,uitarea are drumuri sărate, cremene ninsă,

tainele cui au prins ecou răguşit?Cel cu inimă e scos la mezat împreună cu darulninsorii.Lumea nu s’a frăgezit, ci doar a prins blană,zmei chiar există.Pisica s’a făcut nisipoasă de când tot pândeş-te,mierla a îmbătrânit ascultând ecoul cântului dedincolo,îmblânzită, ţopăie lângă mine, cântă la fel desubţire şi neînchipuitbiruind ca altă lumină.Catifeaua ei nu răneşte…Îmi mănâncă din palme, din bolta lor zidi-toarepregătindu’ne pentru moarte.


Emil AlmăşanÎnserare

Se-nsera, se-nsera întruna,dar stelele n-aveau loc să răsarăde ochii tăi, mari cât luna,aşternuţi pe cer de cu seară....Voiam să te-nvăţ înserarea,veşnicia, când stelele-o carăpână dincolo de luminadin Steaua Polară...dar nu vedeam Carul Mare,nici Pleiadele nu le vedeam..totul cădea în mirare;nu era cerul pe care-l ştiam...totul se schimbase...din tâmpla mea până-n Calea Lacteenesfârşitul cer luasechipul tău de femeie...

Liniştea mea gânditoareM-am gândit, într-un târziu, să-ţi spuncă eşti liniştea mea gânditoarecând prin tăcere aduncuvintele căzute-n înserare;Ostenit dacă sunt de-aşteptaresau de-atâtea drumuri străine,dacă nu pot şti ce mă doaredin durerea rătăcind prin mine,mâinile, palmele, tâmpleleşoaptele, inima, ochiitu într-un sărut curpinde-lecând de tine iar am să m-apropii,răsărind cuvintele spre-o steaîntre noi căzând a-nseninare,să-mi rămâi, de-a pururi, liniştea,Liniştea mea gânditoare....VeşnicieDe la o vreme timpul mă strânge,fiece clipă, scursă, mă doare…parcă-i fărâmă de sânge

din carnea mea trecătoareParcă aş pierde încet câte-o tâmplă,câte un ochi, câte o mână…Trecerea asta mi se întâmplăcă n-am rămas, Doamne, ţărână…Să fi rămas, pururea, tină -bucată de lut răbdător…Nu m-aş fi visat nici lumină,nici cădere, nici zbor…Şi-aş fi fost nume de piatră,măcinată de ape, de vântpână trupul meu era o poartăîn tăcere, Doamne, spre cuvânt…10 nov 2010, emil

RugăDoamne, inima mease preschimbă-ntr-o lacrimă,clădeşte-mă din nou, dar nu mă-ntrupadin aceeaşi omenească patimă!Dă-mi o altă înfăţişaresă nu mă poată nimeni privi,alungă-mă într-o înstrăinareprin care să pot numai eu rătăci...Dar,mai ales, dă-mi numai miecuvintele... să le pot împietriîntr-o veşniciesă nu mă poată nimeni gândi!


Dan Ioan BogdanUcenicul meu Cassanova(fragment)

privesc peste umărşi mă zărescla câţiva paşiscrutându-mă viclean.dacă păşescmă trag după minedacă mă întorcvoi fi tot în faţa meamercurul de subtălpi e tot mai ironic.mă ignorşi abia atunci potsă alergcu ibovnica şoaptăatârnată după urecheca un pendultrec prin faţaoglinziinu sunt acolo…pe ramă doarumbra meapicteazăciorchini de femeiîn ghirlandetrofeu, podium,de care mă impiedicfără să îl urc.cuprins de sfialăîmi aşez corpulpe sânii nisipuluialcătuindtrupulviitoarei oglinzistridentcrăpa rimalovită detoporul plăceriibărbatul femeiie undeva aproape...

îl simtaprigşi mai puternicdecât minenimeni nu îi spunecă sunt acolo.aproape invizibilpăcătuiescchiar dacă la gleznăîmi sună vorbelemaestruluica un prea plinpe care îl ignor.stiletulsclipeşte deasupraumerilor meişi nu îl pot vedeamă numesc Cassanovaşim- am născutacum cinci mii de animult mai târziucinevaamintindu-şia botezat o cometăcu numele meuneştiind că adevăratulmaestruera altcinevaaltcândvaaltundevaşi mai ales cu totulaltfel.briganzii din ploivând în piaţăcondoriînlănţuiţi înpropriul lor zbor.curtezane roiesc

ameţite de mirosultare al penelorţipând isteric.într-un vertijignobilatât de ticălosîncât le înceţoşeazăochiinelăsându-i să vadăfâşiile de sânifluturând .în ghearele ascuţite.sub tălpilemeledoar trofeeşi amintiridacă tragem o linieîntre sfârcurile sânilorunei femeişi unim capetele linieicu vulcanul de subpântec,umed, parşiv şimai ales ademenitorobţinem un triunghiîn careburicul, aflat liber,se mirăcă putem demonstrachiar în joacă...


Niu HerişanuAUTO(R)PORTRETsunt prea bătrân să mai fac o revoluţie,încă o revoluţie;sunt prea bătrân să mă mai urc pe tanc,pe încă un tanc;încă mai am încredere în oameni,sunt un naiv,ar spune unii: un fraier incurabil!observ că mă zbat în van,ori la-nceput ori la sfârşitse-ncurcă spiritele;totul este fără de folos,o încercare zadarnică de înţelegerea neînţelegerii.

GOL PRIN LUME(ÎN PLINĂ CRIZĂ)o să-mi cumpăr haine noideşi ştiu că cele pe care le mai portnu sunt extrem de uzate;dar dacă se rup şi mă lasă?nu poţi să umbli gol prin lume,pe lângă lume;cumpăr la repezealăşi întotdeauna la întâmplare,noroc că mai existăpe ici pe colo cârpaci careajustează haine noi;e şi asta o afacere.uneori mai ai şi noroculsă-ţi cumperi haine din fibre naturale,am avut noroc,de-mi uitam baniişi portofelul cu carduri acasăriscam să rămânîn pielea goalăîn stradă, pe stradă,în criză, în plină crizăchiar şi după criză.

FIŞE PLASTICEpe piedestal se aşează mai întâiun soclu de apă neutralăpe soclul de apă neutralăse aşează nişte clipe micuţenişte clipite de cristal opalincare la rândul lor trebuie să susţinădin preistorie prin istorie mai departecultul morţilordispreţuind profund cultul trupurilorîncărcate de carnalitateumflate şi lucioaseca nişte bronzuri bine şlefuiteturnate în cuptoarele lui Vulcanca nişte marmore negre şi scumpeaduse din adâncuricu multă trudă şi sudoareca la final să fie abandonatelăsate la-ntâmplareparadoxale malefice hilare.

PILDĂ(OMUL CA OMNIVORUL)oricare lăsat absolut libersă facă tot ce doreşte,să meargă până la capătchiar şi dacă acest lucrunu-i poate servi la nimic interesant;altruismul,perceperea scurgerii timpuluila adevărata lui valoare,nu ne vor ajuta decât dacă:intelectualul cultivat,dar şi ciobanul neevoluatva conştientiza în sfârşit cănu trăim pentru a mânca,ci trebuie să mâncăm pentru a trăi.


Marilena VelicuIubirea mea albastră

Dă-mi ochii tăi să văd cu ei albastruSub clopotul de cer să mă ascund,S-aştept în noapte geana unui astruSă-mi lumineze zâmbetul rotund.Dă-mi gingăşia pruncului din tineSă-mi fac din ea pecete pentr-o zi,Albastru fie-mi glasul în suspineDe am să-mi pierd dorinţa de-a iubi.Dă-mi umăru-ţi puternic ca un munteCând norii mă apasă tot mai greu,Smulgând durerea-mi neagră de pe frunteSă-i dai privirii mele curcubeu.Dă-mi freamătul tăcerii să-ţi ascultÎn respiraţii dulci să-ţi dăruiesc,Sărut uitat de vânt, nimic mai multAlbastrului din cer să-i mulţumesc.

AutoportretCând m-am născut am inspirat iubireaŞi-am plâns când lumea nu m-a înţeles,Dar am ştiut că asta mi-e menireaS-aştern pe chipuri zâmbete ades.Mi-au fost ursite mâini încăpătoareSă pot pe oameni să-i îmbrăţişez,Şi n-am putut să zbor până la soareDar n-am pierdut speranţa să visez.La jumătat’de secol mă întrebDacă mai am în rucsac veselie,Şi dacă sufletul îmi e întregDe ce-am tăiat iubiri din temelie?Privind în urmă am în ochi smaralde

Tremurătoare genele clachează,Întorc privirea înspre zări mai caldeNu vreau s-aud cum inima oftează.Cu fruntea rezemată de fereastrăNu văd în noapte gândul unde-mi zboară,Zâmbind într-o reflexie albastrăCapitulez pentru întâia oară.Îmi strâng uşor halatul peste şolduriRostind dorinţe pentru ziua mea,Durerile le vând la preţ de solduriIubirea mi-o ridic la rang de Stea.


Viorel SâmpetreanVis

I

Lunetiştii au venitPrin pântecul canalului de scurgere.Mi-au spus: noi suntem aleşii-tocmiţi.În timp ce îi priveam cum le curgeau balele submireasmaCagulelor. În sfârşit.Ei erau războinicii de decorCare veneau prin gurile de canal,Prin canalul de scurgere al sărmanului po-por.În piaţă orbul astfel spunea(l-am văzut, pot oricând să depun mărtu-rie):- fraţilor, vă dau băutură, doar un deţ,dar ea nu e de spălatcăci s-ar putea să vă rămână numele lepă-dat!- trageţi o duşcă, înapoi după draperii,am să spun că nu v-am văzut,ca şi cum aş crede că mi s-a părut!- fraţilor, eu îmi fac de treabă,tocmai întocmesc o listăcu încărcătoare de- adevărateleaşi nume tocmite de pus în revistă.- vă ordon, înapoi după draperiipentru că trebuiesc baricade,şi înnodate nenumărate filtrepentru ca în acest timpprostimea să-şi construiască propriile-imorminte.- vă ordon, noapte-şi-zi,lăsaţi-i să fugăca şi cum nu ar mai fi,lăsaţi-i să urle,

să dea foc de-ar dori, să-şi îngroape dez-nădejdeaîn îngerii-copii.Să fi visat? doar eram pe listăcu un Carpaţi cu două încărcătoare:- trage, mi s-a spus, bă,dacă aleargă cineva pe culoare.

II1965. În satul meu era un singur televizor,lumea plângea,ca şi cum s-ar fi tras în popor.Iar cantorul, cel cu televizorul,ne-a spus că ruşiine-au iradiat conducătorul.Copii, ne-am refugiat în pădurea de arini:le-am spus: hai să prăduim, astfelam dat iama în livadăşi am grămădit purcoaie de poameca să nu mai suferim de foame.Am tăiat păduretul,am pus capcane din doi în doi,ne înarmaserăm cu aprigi scaieţişi aveam păpădii – grenade purcoi.


Nu aveam de unde să ştimcă o pusesem de-o dictatură, în bătătură.Apoi ne-am luat măsuri de precauţie:Focul mic, cât o şopârlă,fuga iepurelui şi burta plină de bureţişi poame răcorite în gârlă.Dar noi visam şi merele putrezeauîn destrăbălare,în timp ce călăream pădurea de arini,care pe care:indieni, vichingi, nemţi cu buze umflate,plezneau burţile noastre, pe săturate.Într-o zi ne-am trezitcu şopârle sub cap,nu aveau nici solzi, nici trac.Ba, fără urmă de chincădeau pe noi în coliba de fâncu cozile în sus, din senin.Să mai spun? de atâta fructetn-aveam habar de alte, sau de un epitet.Am hălăduit-o până într-o zicând ni s-a devastatstatul nostru, de copii,de ne ieşiseră ochii din orbitecând am simţit miros de copite.Dar nu erau copite de cerbişi nici găuri de apăpe care le lasă căprioarele când sapă,era un fel de suflu de schijă,nu înfumurare de ger,ne uitam înlemniţi, cu grijăcăci aveam prăduiala atinsă la greu,aveam fâneaţă furată de dimineaţă,aveam mure şi ciupercăraieşi luptam cu cuţite de lemn, în războaie.Tocmai asta era: eram în războaiecu toate năpârcile care ieşeau din noroaie,erau chiar războaie mondialecu toate planetele pe care le întâlneam în cale.

Şi aveam în secret un cod de retragerepe curpeni sălbatici şi frăguţe în zale,rostogoliţi în cascadă, juliţi, arboraţicu spaima că vom fi vreodată împuşcaţişi izgoniţi, noi, stăpânii colibei de fânde un venetic care s-a declarat stăpânpeste arini, peste care doar lunăne supraveghea ca stăpână.După prima noapte de revoluţienu ne mai simţeam în stare,aveam mere de plumbi în picioare.

III- Să fi visat ? doar eram pe listăCu un Carpaţi cu două încărcătoare:-Trage, mi s-a spus, bă,Dacă aleargă cineva pe culoare!- Când am clipit?Eram lipit de geam, pătruns de somnCum este cel atins de otrava viperei.A venit spre dimineaţă. Regulamentar şi înarmat.Îl văd şi acum. Mi-a spus: s-a terminat.Nu am mai semnat nimic. DezarmatAm luat-o pe jos.Până la Arcul de Triumf.Cârciuma era închisă, cu scânduri bătuteÎn ferestre.Nu m-a oprit nimeni până în Pantelimon.Cineva (pot să depun mărturie) m-a dus cu omaşinăCare scârţâia din toţi bojogii.Nu ne-a oprit nimeni, cum am spus.Mi-a strâns mâna:- Crezi că nu ne mai întâlnim noi?Poate, am şoptit.În coliba de fân, printre arini,Unde o (a)lună ne-ar fi fost stăpână.


Ioan TopârceanuLăsaţi-mi amintirile

Lăsaţi-mi amintirilesă-mi sărute urmaaici unde a foststrigarea mea dintâiLăsaţi-mi amintirilesă se scaldeîn miresmele ierburilorşi a pădurii MăierăuLăsaţi-mi amintirilesă mă-ngroape adâncadânc în duhul meleagului nimbatce mi-a vegheat prin vremedestinul şi rostul....

Numai de iubireNumai de iubire să cânţi, fiul meu!Numai de iubire să cânţişi orice lucru îţi va spune ce trebuie să facichiar şi atunci când te vor alungachiar şi atunci când te vor ocărîcăci nu toată albina-i de miereîn vremea care ceartă şi trece.....Numai de iubire să cânţi, fiul meu!Numai de iubire să cânţicât vremea te mai încapesă faci rânduială în fapte şi lucruriiar cuvintele cu gust de ţărână însorităsă fie-n stare să fericească lumea.....Numai de iubire să cânţi fiul meu!.

Pământ natal...îmi imprim paşiipe drumul Măierăuluie adevărat că vântulîşi despleteşte-n minecomoara de simţirişi valuri de miresmeîmi umezesc privireadar fiorul mă-ncercuieşi copilăria muşcămuşcă tot mai adânc din mine...

PăucaSpaţiu de albastruduh al iubirii şi al frumuseţiimorminte fără culoareduhuri ale amintirilorce-mi hrănesc visărilecu mireasma florilorşi răcoarea fântânilor.Duhul satului risipit peste dealuriîmi încarcă inima cu dorpe urmele celor de demultFecioara primei iubiritrece ca un fior cosmicprin trupul meu maturizat.


Traian Furneapseudofabulă

Într-o nu ştiu care searăÎntr-o nu ştiu care varăÎntr-un nu ştiu care satSub un nu ştiu care patSub un nu ştiu care patMititel cât un cercelStă pitit un şoricelTremurând bietul de elFiindc-aflase dintr-o carteFiindc-aflase dintr-o carteÎntr-o nu ştiu care searăÎntr-o nu ştiu care varăÎntr-un nu ştiu care satSub un nu ştiu care patNici prea mare dar nici micăStă pitită o pisicăTremurând şi ea de fricăFiindc-aflase dintr-o carteFiindc-aflase dintr-o carteÎntr-o nu ştiu care searăÎntr-o nu ştiu care varăÎntr-un nu ştiu care satSub un nu ştiu care patTerminând de ros un osŞade-un câine zdrenţurosTremurând şi el fricosFiindc-aflase dintr-o carteFiindc-aflase dintr-o carteÎntr-o nu ştiu care searăÎntr-o nu ştiu care varăÎntr-un nu ştiu care satSub un nu ştiu care patFără vreun dinte ros

Şade-un lup foarte nervosTremurând şi el vârtosFiindc-aflase dintr-o carteFiindc-aflase dintr-o carteÎntr-o nu ştiu care searăÎntr-o nu ştiu care varăÎntr-un nu ştiu care satSub un nu ştiu care patCu piedica puştii trasăŞade o vânătoreasăTremurând cu tot cu casăFiindc-aflase dintr-o carteFiindc-aflase dintr-o carteÎntr-o nu ştiu care searăÎntr-o nu ştiu care varăÎntr-un nu ştiu care satSub un nu ştiu care patMititel cât un cercelStă pitit un şorïcel…


Nicolae Vălăreanu Sârbu septuagenarul fin al Gorjului, a ajuns la începutul celui de-al optulea deceniu de viaţă, pe acoperişul unui veac de la înălţimea căruia contemplă zările drumului său existenţial, retrăind emoţii pure, ce curg în versuri de un lirism copleşitor, depăşindu-şi contemporanii condeieri ce-şi varsă năduful în cuvinte care ,,nici, din coadă” nu mai sună.

Acest volum impunător, prin impresionantul număr de poezii, demonstrează,, că Românul s-a născut poet”.

Poezia, care dă şi titlul volumului, precizează că veacul, pe al cărui acoperiş a ajuns, este ,,neintrat în istorie” deoarece tăcerile aşteaptă agoniile viitoare, strecurându-le prin,, pânza luminii” ,,sub talpa morţii”, spăşit ce va veni după ce ,, sângele pregătit pentru viaţă... se curăţă de mizeria care-l încarcă permanent”. Este imaginea unui veac viitor, al cărui început este greu încărcat de ,, mizeria” morală, politică, socială, umană pe care o trăiesc toţi pământenii.

Cele mai multe creaţii ale prezentului volum sunt dedicate femeii, ce apare în ipostaze multiple: femeia dorită, cunoscută, descifrată, aşteptată, adorată, misterioasă, temută, dar veşnic învăluită în marea ei taină la care jinduieşte să ajungă bărbatul îndrăgostit şi pornit hotărât să guste fructul

oprit. De-a lungul timpului toţi creatorii de frumos: poeţi, prozatori, pictori, sculptori, compozitori, etc. - au imaginat farmecul femeii în varii genuri şi specii artistice, toţi fiind atraşi de complexitatea fiinţei care le-a oferit clipe de beatitudine şi înălţare, când întreaga lor făptură freamătă şi cântă sublimul clipei de iubire.

Nicolae Vălăreanu Sârbu omagiază femeia ca pe o creaţie dăruită bărbatului, cu toate ascunzişurile, meandrele ei interioare, tocmai spre a pătrunde în adâncurile acestei fiinţe complexe , actul cunoaşterii (însemnând chiar dezlegare), descifrarea marii taine a vieţii.

Cunoscătorii spun că văzul şi auzul sunt cele două simţuri ce oferă omului ce le mai multe informaţii despre ceea ce îl înconjoară. Se zice, de asemenera , că femeii trbuie să-i încânţi auzul prin şoapte la ureche (atenţie la ce şoptiţi domnilor!), iar bărbatul îşi satisface ochiul prin ceea ce vede , alege , cucereşte (atenţie cum arătaţi doamnelor!).

Aceeaşi atitudine exprimă şi autorul versurilor,,Te văd tânără şi puternică-n braţe/ cum urci pe trepte voinţa/ şi mă tragi după tine/în balconul trăirii depline” sau ,, Îmi plac privirile care mă citesc”(Ochii te caută). În fiecare obiect pierdut(pierdut) ,,Tu iubito , îmi înoţi prin timp - un delfin zburător”. În toate poeziile lui Nicolae

FLOAREA NECŞOIU Cronică Literară

Nicolae Vălăreanu SârbuPe acoperişul unui veac

Un valoros poet de la cumpăna veacurilor


Vălăreanu Sârbu se simte un freamăt interior de mare intensitate dovedind, spre cinstea sa, o exemplară stăpânire de sine, poetul nu dă frâu liber dorinţelor, ci le estompează, le acoperă cu un strai poetic rezultat din cuvinte bine alese şi perfect dominate creând astfel inefabilul unei poezii ce se cere citită şi recitită-i. ,,Tot ce o să scriu/ pune să dospească-n cuvinte/ până o să crească aidoma inimii de copil/ când îl mângâie mama”. ,, Mintea nu are nopţi/ şi nu oboseşte niciodată să caute/ cu religiozitate ştiinţifică/ toate căile lăsate libere pentru toţi’’. Totdeauna are tăria de a recunoaşte evidenţa condiţiile sale de bărbat care mărturiseşte deschis: ,, Eşti o băutură care mă ameţeşte/ nici nu simţi cum te beau/dintr-o dată/ nu mă laşi să gust câte puţin/ te consum fierbinte/ încinsă la foc iute/”. Însetat de iubire - unica eternitate dată omului - o vede pe cea care îl stăpâneşte drept,, o toamnă” - anotimp al rodului şi-i declară : ,,Tu te ascunzi în mine ca o nălucă/”.

Cititorul însetat de frumos - un frumos exprimat în armonia cuvintelor - va găsi multe astfel de poezii care îl vor uimi prin bogăţia imaginilor poetice, metaforelor , epitetelor - acele figuri de stil în care ar trebui să fie creată adevărata poezie - cântecul fiinţei noastre care ne apropie de Dumnezeu – căruia Îngerii Îi cântă Şi-I spun poezii.

Nicolae Vălăreanu Sârbu trăieşte poezia ca stare permanentă, aşa explicându-se surprinzătoarele metafore existente în fiecare plăsmuire poetică.,,Ştiu numai drumul metaforei” este declaraţie - titlu al poeziei în care complicata şi complexa figură de stil este ,,Ca o călăuză/ îmi traversează prin memorie/ firul de mătase roşie al poeziei/ înfăşurându-se după suflet...Ştiu numai dreptul metaforei...” Căci ea îi umple sufletul ,,Cu aureole de miere” ce devin poeme din care îşi durează

,,un regat” al stărilor, ideilor, întrebărilor, creaţiilor, încercărilor de a dezlega/ de a limpezi chiar sinele însetat de cunoaştere. Şi ajunge ca, de pe acoperişul veacului, să-l zărească pe Dumnezeu în Infinitul Acoperiş al Universurilor - ,,Sunt legat de sinele meu ca un câine de pază/ - Nimeni nu ne desparte-/. – Doamne, Tu îl vezi pe fiecare cum este/ Pe toţi ne laşi să mergem la judecată/ liberi de orice prejudecăţi ,/ iar apoi ne mângâi cu milă”

O trăsătură de certă originalitate a liricii lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, care se singularizează în peisajul creaţiei contemporane , este versul liber care impune lecturarea strofei sau a întregii poezii prin ingambament ceea ce facilitează fluienţa ideii sau a stării clipei (procedeu de versificaţie impus de Lucian Blaga)

Mai trebuie menţionată o altă particulariate a creaţiei din acest interesant şi atractiv volum: finalul poeziei cuprinde o sindrofie, o meditaţie şi cade brusc, închizând supapa prin care ar mai fi curs sufletul devenit trăire. Iată câteva exemple,,de istovirea băută lumina se apropie”. ,,Simţi cum sângele te face bogat/ în izbânzi pentru amintiri”etc, etc.

Autorul este în substanţa fiinţei sale un romantic conştient de lumea pragmatică în care trăieşte şi se cenzurează cu o cumpătare admirabilă, spre a nu se expune unei nedrepte critici (la critică ne pricepem toţi).

Las cititorilor bucuria de a gusta alte metafore şi comparaţii care atestă că Nicolae Vălăreanu Sârbu este un valoros poet al momentului de la cumpăna mileniilor, creator al unei fascinante lirici erotice şi filozofice.

FLOAREA NECŞOIUBucureşti, 25 iunie 2018


Tu eşti femeie Tu eşti femeie-n taina nopţii Crepuscul în culori de seară, Săruturi dulci la pragul porţii, Iubiri nebune dintr-o vară.Tu eşti femeie-n car de stele Sublimul trăirii îl culegi, În ale inimii castele De păcat, iubirea s-o dezlegi.Tu eşti femeie-n zori de vise Evă sub albele cearşafuri, O Penelopă lui Ulise, Floare a dragostei pe glafuri.

Ce se întâmplă mă doare Am înstrăinat cuvintele, dar scrisul mă trădează, sunt un marginalizat în gânduri, se rup din suflet credințe statornice lumea e o furgonetă goală plecată la drum. Nu-ți mai simt prezența, casa noastră se ruinează şi alunecă-n uitare, poate o să-mi schimb tot ce am sedimentat şi te voi lua cu mine în partea mea de adevăr nemărturisit. Inima ta cuprinsă de îndoieli şi a mea deza-măgită se vor căuta întregi înainte de apus, de atâta ploaie măruntă şi deasă le vom găsi un acoperiş de frunze pe malul unui râu de lacrimi. Ce se întâmplă mă doare şi parcă durerea-i folositoare când aduce o rază de lumină caldă, caut atâta tăcere cât să vorbească umbra şi noaptea să ne primească sub umbrelă ca pe doi rătăciți de singurătate cu dragostea în buzunarele cusute pentru bucăți din comoară

vitregită atâta vreme de valoare. Timpul s-a încărcat de nerăbdare, a trecut pe lângă noi ca păsările grăbite în zbor spre țările calde, noi am rămas la mistuit iubirea într-o iarnă cu îngeri.

În vremurile cu nimb pe frunte

În fiecare noapte împlinesc o zi, nu le mai socotesc numărul, mi se pare o impietate să mă gândesc la trecerea lor liberă prin mine până la un punct sau două ori puncte, puncte. N-am păcălit în vreun fel destinul deşi aş fi vrut, când totul mi s-a părut un joc de zaruri din care puteam ieşi câştigător. În vremurile cu nimb pe frunte m-am îndrăgostit de o femeie, am uitat trecutul şi am iubit-o, mi s-au întâmplat ridicări şi căderi dar n-am rămas niciodată-n genunchi un singur Dumezeu m-a ocrotit şi acela era al meu. Fiecare împlinire m-a găsit acasă am îmbătrânit tot aşteptând ziua sublimă nu ştiam să o scriu cu majuscule într-un poem fără cuvintele tale pe o hârtie lăsată după icoana mamei. Aşa că, îmi adun puterile rămase şi le voi zidi în sufletul tău, să le scrii într-o carte cu poeme ca să înflorească în gândurile urmaşilor.

Nicolae Vălăreanu SârbuPOEME


Dan HerciuGenau

dacă aş găsi un motivaş plângeapoi mi-ar fi ruşine şi aş plânge din nou.sau poate nu. poate am să fumez.aşa, sprijinit de marginea număruluiăluia de telefon.Îmi e ciudă că dragostea esteacelaşi lucru. again&again.mă doare rău spatele. consistent şi identicrepetitivexact repetitivitatea aia În dragoste.dragostea devine rutinăşi ştii că devine şi nu faci nimic.şi nu e bine şi cauţi un motiv. altul decâtăla care ştii că eevidentdin urmă ceva Îmi cară pumni În spate.ca nebunul.sau ca o femeie Înşelată. cum vreţi.

sunt plictisit.

Păsărarulinutilomul ăsta deschide geamulare în ochipăsărio să mor mai deştept decât tineÎmi spunevine zilnic cam pe la ora astadeschide geamul, se aruncăşi se opreşte foarte aproape de asfaltcu fiecare zimai aproapeomul care deschide geamulscrie un poem despre fiecare cădereaşa îşi hrăneşte păsările

Călin SămărghiţanMarea evadare

Când ochii ţi se destramăÎn franjuriiar aerul ţi-l vindela metru cub,coastele tale zâmbescpe dinăuntrudurerea ţi-o lustruieştica pe-o grădină,ultimul anotimp ţi-l trimiţiÎn vacanţă în IndiiNu trebuie să câştigide fiecare datăCe simplă această lumeÎmblânzită!ce simplă această soluţie finalăsă pleci!

Animale miciStau în mijlocul patuluipatul e-n centrul camereicamera în centrul universuluiboala mea e o cerşetoare la porţile friguluio nenorocită învelită-n păturidin cartierpaşii noştri îngraşă autostrăzistrivind animale micilocul în care aizăcute desenat cu cretă

Îţi iei adio şi scriiun epitaf pe borduriapoi plecipe aici a trecut o cisternă cu lapteera o amintire albădelete pe centrul


Sandu TarsiaLabirint

Un labirint, la capăt,poartă, în adânc, o poartă:punct terminus sau haltă,ce nu-i înscris pe nicio hartă.O poartă se deschide-n labirint.Aici e chiar cămara ta -Şi visul meu ce-a izvorât de aici,cu aşa putere a izbit în dimineaţă,că în urma lui, o uşă s-a deschisŞi o altă zi, rămasă-n urma lui,se pierde vag, alunecând în ceaţă.Intrat-am printr-un labirintîn camera prealuminoasă.Un şir de odăi: în capul lor cămara ta,pustie, goală, spaţioasă...Cum oare de am nimerit în ea?Rămasă goală la plecarea taera cămara aceea luminoasă -decorul în absenţă te doreaaici, în chiar odaia ta, din visul meucare pe tine, singur, te veghea:pascal şi singur visul te dorea.Acum, cămara luminoasă, goală,din visul ce se spulberă afară,în dimineaţa clară,fântână până în adânc,în plină zi, coboară.Şi din pământ răsare apă vie,ce adapă lin o amintire...O amintire vie, ce încă sângeră -Ori poate-i tocmai apa vie?Târziu, când am ieşit afară,din camera finală,pe plaja matinală,nisipul mării încă nu ardea.

Şi marea încet, în jur, sfioasăîn ceaţă, ruşinată, se pierdea...

Noul Ierusalim

Ea semăna cu oraşul acela, în carecândva ne-am plimbat......avea părul lung,mâinile lungi, picioarele foarte lun-gi...În oraş erau case luminoase şi triste.Apoi,am găsit urmele eiîn toate oraşele în care am umblat.Ştiu bine asta:în multe din ele, ea n-a călcat.Oraşul acela, la cer s-a înălţat.


Florian Stoian-Silişteanupoem din sâmbăta viilor

tu nu erai eu doar credeam că suntmânca din mine un fel de alt pământ şiscormoneau apoi cu cheia cercetători americanisau ruşi uitaseră cum se înălţa în gând femeiaprin uşa descuiată nu deschisă a unei pă-sări searăta o colivie pe nimeni maica mea nu maichemase în rând cu îngerii să fie lacrimă oriraftul plin cu cărţi din cele sfinte citite doar demorţicămăşile erau din ce în ce mai strâmte eraucusute nu cu lemn şi nici cu firul dintre stele cicu un fel de alt inel prin care noaptea prin şoaptevindea şi ea ineledar totul era surd era ca la un post de ra-dio lacare nimeni nu mai cântă era distanţa tot maimutăpriviţi şi dumneavoastrătu nu erai doar eu credeamcă sunt fereastră

Biciclistul secundeilui Marian Drăghici

Prima mea bicicletă are lanţul căzut.Uneori pun păsări la roata din faţă ca nu

cumvasă uit încotro merg.Domnul când tace strigă în oameni!Când eram tânăr căutam printre peşti valul celmare. Niciodată nu am văzut să se înece vreunul.Cu toţii erau cocoţaţi pe bicicleta meascufundată pe asta pe care cântă de ieri mortulde mâine. Tu frate al meu şi al lumii ce mai facicum rostuieşti din această distanţă câm-pia?Poate mergem curând înspre deal să ve-dem caiicei noi să ne lepădăm de bicicleta aceas-ta culanţul căzut să punem ştergarul în iarbă iar peel roşia pământului, o felie de pită, sare şi oulluminiiSpre seară fiecare cu lacrima luiBiciclist e un înger


Dana Banudeparte din ce în cemai departedin ceaţă se ridică soareleo cruce incandescentă la mijlocul dru-muluideparte din ce în ce mai departecurajul acoperit cu foiţă de aurmulte coridoareşi la capăt mereu deschisă o fereastrăe a ta cu toate luminile ei schimbătoarecu eu cel la un pas de moarteinteligent înotând într-un acvariu sublim*cât de melancolice sunt tramvaiele dimi-neaţa la 5când oraşul e încărcat în tomberoane şi aruncat lagroapa comunăcât de înaltă bordura unor zile sterpe şi nenorocitaaia de vocecare tot anunţă sfârşitul poveştii*prin apropiere se învaţă iubirea de oa-menidar cum să te apropii de eicând stai la capătul morţii şi o priveşti cu milăcu foarte mare încredereai vrea să îi spui cuvinte frumoase şi să-i pictezipe ziduri ferestreai vrea să îi strigi iată-mă sunt aici sunt chiarlângă tinenesfârşit de aproapemărturisesc visul

o seară la marginea oraşului

aici se termină pă-mântul oamenilorliniştea – o apă neagră învolburatăpraful se depune încet peste gunoaiecerul – mult prea departepentru o vreme neputinţaapoininsele şi plictisitoarele drumuricare duc spre niciundeprin perdea apune soareleapoideasupra blocurilor colţul aprig al luniioraşulmereu aproape departe mereuca iedera pe zidurile mucegăiteca iedera prin nopţile deznădejdiica funia de argint a dureriitraversăm râul înspre dimineaţămai singuri decât focul cel vânăt al fri-guluimai puternici decât statuile cu picioare de lutale poeţilore târziu dejacerul şi pământul au rămas mult prea departepoate mâine spre seară va răsări şi la margineaoraşuluisoareleîl vom privi în tăcere 2 minuteapoi vom pleca stingheriţi cât mai de-parteuşor jenaţi de o aşa nemaivăzută şi tristăîntâmplare


Valentin LeahuUrmele unui semn de carte:

Pe strada MântuleasaStrada Mântuleasa este

oglinda ascunsă a romanu-lui omonim pus pe gânduri de Mircea Eliade. Pe strada Mântuleasa de azi poţi tre-ce cu nepăsare, nebănuind că are nobleţea unei cărţi cunoscute în toate colţurile rozei vânturilor. Şi astăzi, strada Mântuleasa este aproape ca acum o jumăta-te de secol, dar cu totul alta decât în descrierea fantastică a lui Mircea Eliade. Pe strada Mântuleasa Totuşi, ai trecut în ultima vreme pe Mântuleasa? Nu? Tramvaiele nu mai aleargă, ca altă-dată, aglomerate de viaţă, ciupind o frân-tură din strada şerpuitoare, făcută cunos-cută de Mircea Eliade în toată lumea, prin celebrul roman ce poartă numele mahalalei trecute în toate hărţile Bucu-reştilor, de un secol şi ceva încoace. Tramvaiul cotea, deunăzi, din Mântu-leasa pe Paleologu şi tăia Calea Moşilor, apoi Bulevardul Carol, curgând spre Galaţi şi îndreptându-se către Palatul Ghica, la margine de „Bucuresci’’. Ca să intre pe Mântuleasa, trecea pe lângă Bi-serica Sfânta Vineri, defrişată de Ceau-şescu, apoi pe Călăraşi, pe lângă Biserica cu brazi (Sfântul Mina), depozitul de tutun, pe mâna stângă, lăsa în dreapta strada trecută pe harta lumii de scrierea fantastică a celui care a fost fiul căpita-nului Gheorghe Ieremia, eternul Mircea

Eliade. Născut la Bucureşti pe 9 martie 1907, prozato-rul şi eseistul s-a stins din viaţă la Chicago, pe 22 aprilie 1986. Astăzi, la câţi-va ani după începutul unui nou mileniu, cu voia Dom-nului, strada pe unde a co-pilărit „Istoria religiilor“ are aceeaşi topografie ca în urmă cu peste o jumătate de veac. Biserica Mântu-

leasa Străzile Negustori şi Pictor Ro-mano intersectează strada lui Eliade chiar la mijlocul ei. În centrul fostei ma-halale şi al actualei străzi, dacă vei avea ocazia, vei găsi Biserica Mântuleasa, bi-serica cu tei din romanul eliadesc, ctito-rită în 1732 de o „bogătaşă“ –cum scrie în istoricul lăcaşului sfânt, pus la loc de cinste de preotul Rădulescu, în urmă cu ceva ani. Mântuleasa, numele străzii, vine de la sora lui Mantu. La fel cum ai spune Popeasca, Georgeasca, Piscu-peasca. Locul cu pricina a aparţinut bo-ierului Mantu de la care, spun istoricii, îşi trag numele biserica, strada şi maha-laua. Din pisania de deasupra intrării în Casa Domnului vei afla: „Această sfântă şi Dumnezeiască biserică, unde se cin-steşte hramul Sfinţilor Îngeri Mihail şi Gavriil, este făcută din temelie de jupâ-neasa Maria, sora lui jupân Mantu Cu-petul şi de fiica acestuia, Stanca, şi s-a făcut în zilele lui Grigore Ghica Voie-


vod, în luna septembrie 1734“. Aşa afli că lucrările au durat doar doi ani. Dacă intri pe poarta bisericii vara, de Sfântu’ Ilie, de sfintele sărbători ale naşterii Domnului sau în timpul slujbelor de peste săptămână, dai de mirosul de tei, de brad sau de trandafiri îngrijiţi de „preuteasă“, cu mare drag. Mai dai de o salcie, de dalii, de un stejar, toate simbo-luri din Cartea Cărţilor. Către sărbători-le de iarnă, curtea bisericii e curată ca neaua. Enoriaşii intră în rugăciune în-tr-o minune arhitecturală, în stil brân-covenesc, zidită în formă de cruce, cu altar, naosul şi pronaosul unite, cum se cade, şi un pridvor sprijinit pe patru stâlpi cilindrici. Deasupra zidului des-părţitor de pronaos şi pridvor se ridică mica turlă a bisericii, servind drept clo-potniţă. După ce vei fi văzut pictura exe-cutată în frescă bizantină, vei vedea pe stâlpii împodobiţi de sus până jos cu vrejuri de acani şi viţă-de-vie, frunze şi struguri din care ciugulesc două păsări. Casa parohială este înălţată în 1928, de preotul Ion Marinescu-Frăsinei. Lăcaşul Sfânt al Mântulesei a fost restaurat între 1924-1928, în zilele de domnie ale regi-lor Ferdinand şi Carol al II-lea, după cum scrie în pisanie. Pe firul cărţilor Uşor nu este să despici firul în patru pe strada cu pricina. Ca să afli mai multe despre vechea locaţie bucureşteană, in-spiratoare pentru Eliade, trebuie să mer-gi la ceasloave şi hărţi. Dacă vrei, poţi intra la Palatul Şuţu, în buricul târgului, la biblioteca Muzeului de Istorie al Capi-talei. Acolo vei afla că strada Mântuleasa este prezentă, la fel ca biserica, în toate înscrisurile, chiar înainte de secolul care a fost schimbat de câţiva ani. De atunci, a trecut multă apă pe Dâmboviţa şi nici

Capitala nu mai e ce a fost odată! Strada e amintită în „Călăuza stradelor Capita-lei“, în 1905, în „Bucureşti – Planul Mu-nicipiului“ – 1941, „Ghidul Unirea“ – 1935 – care spune că strada s-a numit şi Vântului. O găseşti în „Planul Munici-piului cu noua împărţire a circumscrip-ţiilor de poliţie“, din toată perioada in-terbelică, la sectorul comunal II, circumscripţia de poliţie 11, loc pe plan A13... Despre biserică vei citi şi în cartea francezului Frederick Dame, numită „Bucureştiul în 1906“, şi tot despre ea, Grigore Ionescu, la 1938, scria: „Numele ei, ca şi al întregului cartier, vine de la numele ctitoriţei Stana lui Mantu sau pe scurt Mântuleasa“. Autorul uita însă de cea de-a doua ctitoriţă, Maria, sora jupâ-nului, care figurează în prima pisanie bisericească. Constantin Giurescu aşază Mântuleasa ca făcând parte din „O a tre-ia parcelare a Bucureştilor, de mai mici proporţii, care are loc pe terenul fostului sanatoriu Şuţu, la întretăierea străzilor Mântuleasa şi Dimitrie Racoviţă, în par-tea de răsărit a oraşului“. Istoricul a găsit în documente mahalaua de la capătul de est al oraşului! Uriaşii jidovi Eliade scrie despre „uriaşii jidovi“ în cartea lui. E foarte probabil ca aceştia să reprezinte blocurile construite, în marea lor majo-ritate, de antreprize de construcţii con-

63CENACLUL PĂLTINIȘde la CabinEt dE lECtură

duse de arhitecţi evrei, cum ar fi imobi-lul de la numărul 16, aparţinând familiei Catz. Sintagma scriitorului se referă, tot ca probabilitate, la nebunia fascistă a acelor vremuri, care este, de fapt, ţesută pe tot parcursul scrierii străzii Mântule-sei. Arhivele „Bucurescilor“ atestă în evidenţele din 1944 că pe partea cu blo-curile locuiau mai mult cetăţeni evrei: Sunseanu Silvia, născută Feldman, Frie-dma D. Adolf, Mandel D. Bernhard, Kulmer Charles, Feltz Solomon Caroli-na, Carmelig Hersu Piukas, Neli Ivonne Eliasar Meliakin, Fiscer Iacob, Psepilins-kii Simion, Catz Ştrul, nume aparţinând – atenţie! – proprietarilor, nu chiriaşilor. De fapt, Antrepriza Catz a construit câ-teva imobile în zonă. „Uriaşii jidovi“ se regăsesc la numerele 1- 3, 5, 12, 16, 42 şi... mai nou, la 22 bis, lucrătură făcută cu mâna comunismului, un bloc nou pe firmamentul unei vechi aşezări istorice. Din 1944, pe Mântuleasa nu s-au mai construit decât blocul de la 22 bis şi clă-direa PECO, aproape de intersecţia Mo-şilor-Carol. Pe stânga figurează şi insti-tuţii publice, tot în aceleaşi aparţinut Institutului General al Asigurărilor. La 5 era „Fundaţiunea Casei de pensiune şi ajutor a personalului Băncii Româneşti’’, la 7 era „Şcoala comunală’’, unde a învă-ţat Eliade, la 9 – „Casa Centrală a Asigu-rărilor Sociale’’, la 11- 13 figura „Societa-tea de Asigurări Naţionale’’. Şcoala comunală unde a învăţat Eliade, precum şi imobilele aflate în curtea de la 7-9, au fost demolate. În acest spaţiu se află azi un maidan, păzit de doi câini blegiţi de căldură şi de un gard de tablă ce ascunde mizeria şi bălăriile de ochii curioşilor. În rest, proprietarii de pe stânga se numeau Cristescu, Penciu, Voinescu, Simiones-

cu, Niculescu, Mihăilescu, Ioniţescu, Casâru, dar apar şi un Bicierschi sau Af-talien. Unde a locuit Mircea Eliade pe Mântuleasa? Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici În curtea de la numărul 10 vei găsi o casă mare, boierească, unde astăzi şi are sediul Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, filiala centrală şi cea de Bucu-reşti. Interioarele au scări de lemn sculp-tat, geamurile sunt pictate cu portretele lui Ştefan cel Mare, Elena Doamna, Mi-hai Viteazul. Vitraliile sunt superbe. În clădirea din spate, unde astăzi este cabi-netul medical al Asociaţiei, există o sca-ră care duce la singurul particular din imobil, avocatul Cernăianu. Cine ştie dacă Eliade visa că Mântuleasa lui, la în-ceputul noului mileniu, va fi plină de gu-noaie şi de rufe întinse la uscat de către femei amărâte, repartizate de ICRAL să locuiască pe strada cunoscută în toată lumea. Cernăianu este de negăsit, cu toate că pe geamul de deasupra uşii poţi vedea înălţându-se, într-un cuier vechi, pălăria de paie a locatarului. Deasupra


apartamentului avocăţesc este mansarda unde se spune că ar fi locuit Eliade. Casa a aparţinut unui fost ministru ţărănist, care a vândut-o unui evreu. Din arhive reiese că în 1940, Micu Zentler a cumpă-rat de la „Societatea Creditului Funciar Urban Bucureşti’’ imobilul din Mântu-leasa 10: „teren cu un corp de casă com-pus din parter şi etaj, opt camere şi de-pendinţe şi un garaj, în total 728 mp’’. Cu siguranţă Eliade a locuit în mansarda lui Zentler, altă mansardă în zonă neexis-tând. Mântuleasa 138 Numărul 138 nu există pe strada cu pricina. Un bloc ase-mănător celui descris de scriitor, o clădi-re cu multe etaje, sobră. Pe trotuar – cas-tani, foarte aproape de şcoala cu mulţi castani în curte se află nr. 12. Clădirea are ascensor şi a avut, o bună bucată de vreme în urmă, un portar şi este con-struită în 1934, pe vremea când Eliade era încă în România şi mai avea peste un deceniu de studiat aici. Mergând pe stra-da scriitorului, oprindu-te la numărul 12, vei găsi doi intelectuali care au copi-lărit în zonă: Anca Nevas (doctor în fizi-că) şi soţul ei, Vlad Grigore Lascu (dr. inginer fondator al Federaţiei Române de Judo). Anca şi Vlad te vor primi cu braţele deschise, dacă este vorba despre strada unde au zburdat în copilărie. Vei afla şi părerea lor: despre acest bloc se vorbeşte în carte. Anca a învăţat la ace-eaşi şcoală cu Eliade, chiar peste drum de blocul în care locuieşte şi a copilărit, stând de vorbă de multe ori, pe banca din faţa blocului, cu portarul, nea Ion. Anca este mândră că stă pe strada cu nume de carte. De fapt, ori de câte ori a avut ocazia să meargă în străinătate, a spus tuturor colegilor de peste hotare lu-crul acesta şi toţi cunoscătorii îi admi-

rau mândria. Anca şi soţul ei nu înţeleg de ce nu se pune un semn cât de mic la nr. 10, acolo unde a locuit eseistul, în memoria marelui autor şi profesor ro-mân. Pe strada Mântuleasa, hai-hui Vi-sul cărturarului a fost frumos şi nebunia scrisului său, de o grandoare incomen-surabilă. Înfloreau zarzării, se coceau vi-şinele şi se rumeneau caisele, copiii aler-gau pe maidan, trăgeau cu arcul, înălţau zmeul, alungau spiritele rele din pivniţa „şcoalei’’, cârciumile erau pline cu petre-căreţi şi mandatari cu bun-simţ, lăutarii te conduceau acasă cu taraful, comorile erau ascunse la tot pasul, în toate porţile deschise către vis, unul murea, altul se trezea din chinuri sau în altă viaţă; una peste alta, totul era ca-n basme. Curat, frumos, înalt, dar cu vrăjitoare pe alo-curi. Astăzi, pe Mântuleasa, nici murdă-ria nu mai stă la locul ei, în tomberoane. Teii, care altădată te sufocau în plăcerea de a le amuşina mireasma, sunt ciuntiţi şi sfrijiţi din cauza vreunui camion sau vreunei macarale care au trecut pe lângă


ei, în nepăsare. Doar frumoşii castani, aduşi parcă de spate datorită greutăţii anilor care-i poartă, au rămas la locul lor, ca pe vremea lui Eliade. Peste drum de blocul 22 bis, este un centru de pâine, unde se ştie că, pe vremuri, era cârciuma „La Floarea-Soarelui“, amintită de Elia-de în carte. Spre capătul străzii, la 40, o curte străjuită de un castan bătrân, mai

bătrân cu mult decât un secol, două co-teţe cu câini. Ai ajuns la capătul străzii şi ai rămas cu ultima imagine, traversând strada în dreptul ultimului imobil, de la nr. 42, imaginea Căii Moşilor, nouă şi plină de blocuri, care se îndreaptă spre Obor, chiar în diagonala staţiei de ben-zină, dată la cheie în urmă cu câţiva ani...

CENACLUL PĂLTINIȘde laGalEria dE artă66

Alexander Pop

Date biografice Al Popn la 8 mai 1950 in TimișoaraFac de inginerie și alimentație

publică, în Timisoara din 1978 se mută în Germania expoziții in Germania expoziții în Sibiu în primărie și Turnu sfatului

Pe Alexander Pop l-am cunoscut anul trecut la cafeneaua pe care o conduc şi am rămas impresionată de jocul culorilor în care a îmbrăcat tablourile pe care le-am văzut expuse la Turnul Sfatului din Sibiu.

În pictura distinsului pictor, culorile vorbesc singure ținând loc de cuvinte. În fiecare tablou, găsim o bucățică din sufletul maestrului, ascunsă undeva între roşu şi alb, unde noi cei care poposim în fața lor, începem să dialogăm prin culoare, aceasta reflectându-se în în sufletul nostru ca un ecou ce se revarsă din retine.

Nu pot să vorbesc despre pictura maestrului în totalitate, trebuie analizat fiecare tablou în parte, fiecare pictură este o ramură desprinsă din sufletul pictorului care singur şi-a transformat sufletul în exponat, arătând lumii în fiecare tablou câte o bucățică din el. Singur şi-a pus sufletul pe tavă, disecat bucățică cu bucățică pe fiecare pânză, încântându-ne.

El singur zice într-un articol, "Trecerea mea prin lume", că: "Pictura am simțit-o în chemarea ei. Zbaterea autodidactică mi-a concretizat stilul personal: abstract îmbrăcat în culori şi plin de căutări. Celor aflați prima dată în fața tablourilor mele nu le cer decât să intre în dialog cu ele. Ecoul ce va veni, oricum ar fi el, este bucuria mea."

Pictura lui Alexander Pop nu poate fi comentată, ea trebuie trăită.

Vă invităm la Turnul Sfatului pentru a vă delecta "papilele vizuale".

Vă mulțumim!

67CENACLUL PĂLTINIȘde la alExandEr PoP

CENACLUL PĂLTINIȘde laGalEria uaP sibiu68

CENACLUL PĂLTINIȘde la CEnaClu88

Ca obiect cultural, cartea profesorului de Es-tetică şi Teoria Literaturii: Ioan Mariş – Ochiul și Cuvântul. Eseuri și crochiuri pe teme de artă plastică (ediția a doua revăzută, cu o prefață de Radu Mareş, Floreşti-Cluj: Editura Limes, 2016), pensionat de la Universitatea sibiană „Lucian Blaga“ are, din păcate, o istorie a ei precum şi un destin de la care, din fericire, nimeni şi nimic nu o pot abate. În încheierea unui dialog al autoru-lui, întreținut la 70 de ani cu Augustin Cozmuța şi cuprins în Addenda volumului, Ioan Mariş măr-turiseşte cu indelebilă amărăciune: „Am subscris în lunga carieră didactică la un gen de eros, de încredere reciprocă şi chiar de iubire între magis-tru şi discipol, un fel de Cina cea de Taină, cum se exprima filosoful George Steiner. În activitatea mea de critic şi eseist, în perspectivă, mă gândesc, dacă sănătatea mă va ajuta şi timpul va avea răb-dare cu mine, să redactez un roman-jurnal axat pe formarea şi trecerea mea prin această lume din ce în ce mai reificată“ (p. 192). Doar că, fără o re-ciprocitate a iubirii şi respectului reciproc izvorât din minim bun simț, relația cu discipolii a ma-gistrului se ofileşte şi moare, lăsând în urmă dâra unui regret pentru infirmitatea morală a unor discipoli: „tinerii studenți şi mai apoi colabora-tori, unii dintre ei prea grăbiți să-şi înlocuiască magiştrii“ (p. 189). Cartea lui Ioan Mariş merita, desigur, un premiu special din partea colegilor de la Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România (USR), în anul 2013, când apărea prima ediție, ilizibilă, din neatenția aceleiaşi edituri (prezen-ta ediție aduce corecturi incomplete). Decât că, din rațiuni care sfidează orice logică împreună cu acelaşi bun simț, Filiala Sibiu a USR, condusă la acel moment de o actuală demisionară din USR (Rita Chirian), îngăduia unui nemembru al Uni-unii Scriitorilor (Radu Vancu) să ofere un premiu sibian unui membru străin de Filială (Claudiu Komartin), în contravaloarea unei sponsorizări/tipăriri pentru cartea de traduceri a celui dintâi... Şi alții au demisionat, între timp, din Comitetul

de conducere al Filialei, preocupați laolaltă, aşa cum bine menționa profesorul, să-şi înlocuiască magiştrii, de data asta într-o falangă menită să răstoarne conducerea USR de la Bucureşti şi să-i ia locul. În plus, din rațiuni la fel de misterioase precum cumetriile pomenite, numai prima ediție a unei cărți poate fi premiată, spun administrato-rii Statutului breslei scriitoriceşti...

Or, nu de premii duce lipsă Ioan Mariş: Pre-miul pentru critică al revistei „Transilvania” 2002, Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov pe anul 2000, Premiul special „Liviu Petrescu“ al So-cietății culturale „Lucian Blaga“-Cluj 2004.

Prozatorul Radu Mareş, director al Editurii „Dacia“ între anii 1997-2001 şi coleg cu autorul la filologia clujeană, descrie în preambulul intitulat În loc de introducere, viața spirituală complexă din anii ’90 ai veacului al douăzecilea, cu emula-ția benefică în care se întâlneau studenții clujeni de odinioară, de la litere, filosofie, arte, cu „poeți şi pictori de toate vârstele, cântăreți şi instrumen-tişti, compozitori, actori de la Național, balerini şi balerine, regizori (...) cu conştiința apartenenței la o familie specială” şi prin care „în cunoştință de cauză, participam la această lucrare care nu e

Mihai PosadaOchiul şi Cuvântul profesorului

Ioan Mariş – esteticianul


sesizabilă dintr-o privire: edificarea, de bine, de rău, a edificiului mare numit cultură. Brusc, toate astea au dispărut. Nu e ciudat? Eu zic că da, e ne-firesc“ (p. 6). Acelei vremi de rodnică formare in-telectuală îi stă azi mărturie cartea scrisă de „pro-fesorul de literatură Ioan Mariş a cărui vocație cultivată în secundar a fost cronica plastică (...) deşi nu i se eliberase deocamdată legitimația de critic, pe care – fie vorba între noi – o dețin fără merit destui“ (p. 8). Pe coperta cărții, un portret de maramureșean, semnat de pictorul lugojean cu studii la Cluj, Viorel Toma, îl reprezintă pe tatăl lui Ioan Mariş.

Ochiul și Cuvântul profesorului Ioan Mariş parafrazează titlul cărții lui André Leroi-Gour-han – elevul lui Marcel Mauss – la cele două vo-lume apărute la Albin Michel, în 1964-65: Le ges-te et la parole (Gestul și cuvântul, traducere de Maria Berza, Meridiane, 1983), având în comun atenția acordată esteticii ca parte a conştiinței şi comportamentului uman. Firesc pentru cercetă-torul operei lui Blaga (Ioan Mariş este, între altele, inițiator, împreună cu decanul Facultății de Litere şi Arte de la Sibiu, prof. univ. dr. Pamfil Matei, al Colocviilor naționale studențeşti „Lucian Blaga“, şi autor al cărților: Prolegomene blagiene - 1997, Lucian Blaga. Clasicizarea expresionismului ro-mânesc - 1998, Expresionismul blagian între tra-diție și modernitate - 2002), volumul de Eseuri și crochiuri pe teme de artă plastică se deschide cu o prezentare a expresionismului şi rădăcini-lor sale stilistice, urmată de patru texte legate de concepția filosofului din Lancrăm despre „noul stil“, arta plastică românească, respectiv opera lui Van Gogh. Alte patru secvențe omagiază perso-nalitatea şi opera lui „Constantin Brâncuşi – în-temeietor al sculpturii moderne“. Ca precursori ai expresionismului apar James Ensor şi Albrecht Dürer. Texte despre Rembrandt van Rijn, Henri Matisse, muraliştii Orozco, Rivera, Siqueiros şi mai tinerii mexicani Tamayo, Cuevos, Goeritz etc., dar şi despre românii Marcel Chirnoagă („şi fabulele sale expresioniste“), Ion Nicodim, Ovi-diu Maitec, Gheorghe D. Anghel, Ion Irimescu, Nagy István („la confluența cu expresionismul“), Margareta Sterian, Victor Brauner, Ligia Podo-rean-Ekström, Traian Bilțiu Dăncuş, Romul La-dea, Corneliu Baba, Ştefan Câlția. Cu empatie (autorul este născut la Cuhea, în Maramureş, iar din 1990 trăieşte la Sibiu), despre iconografia ma-ramureşeană, Cimitirul pictat vesel de Ion Stan Pătraş la Săpânța, miniaturile lui Picu Pătruț de

la Sălişte. Din bogata prezență plastică de la Cluj şi Sibiu, despre Mihai Olos, Octavian Cosman, Nagy Albert, Radu Anton Maier, Ioan Lupu şi Petru Ovidiu Dumbrăveanu, Mircea Ignat, Gavril Abrihan, Vasile Solcanu, Grigorie Muntean.

Din studiul Ochiul și Cuvântul, reținem: „Ochiul n-a putut exclude niciodată Cuvântul. Sensul iconic pune în umbră uneori cuvântul. În cele din urmă cele două raporturi – Ochi, Cu-vânt – se echilibrează. Semnul lingvistic suveran şi absolut intră în comuniune cu semnul iconic într-o nuntire necesară nu numai în procesul de originare a operei, ci operând cu osebire în pro-cesul de receptare în spațiul artelor plastice şi al poeziei“ (p. 175).

Analiza de mare finețe estetică, informața culturală bogată, discursul plăcut, colocvial, fac din cartea lui Ioan Mariş, recent reeditată, o lec-tură pe cât de agreabilă, pe atât de utilă celor care mai cred în necesitatea paideică şi mântuitoare a artei, în frumusețea transcendentală a opere-lor de artă. Relația secretă între Ochi şi Cuvânt dobândeşte, prin lucrarea lui Ioan Mariş, capaci-tatea de a instaura în spațiul domestic, la lectura cărții, atmosfera de serenitate şi bucurie pe care o poate transmite, doar în marile muzee ale lumii (şi, pentru fericiți, în ateliere!), arta maeştrilor.

CENACLUL PĂLTINIȘde la tEatru90

„Ulciorul sfărâmat”, regia Do-minic Friedel, „Încoace şi încolo”, regia Alexander Riemenschnei-der, „Vedere de pe pod”, regia Eu-gen Jebeleanu, „Hedda Gabler”, regia Botond Nagy şi „Ierusalim”, regia Bogdan Sărătean sunt cinci dintre cele mai noi producții tea-trale ale naționalului sibian, care vor fi prezentate în perioada 13 – 17 martie, la Sibiu, în cadrul Microstagiunii BRD. Spectacolele vor avea loc la Sala Mare a TNRS, iar la eveniment sunt invitați cri-tici de teatru importanți din Bucureşti, Iaşi şi Timişoara.

„Încercăm ca tot ceea ce facem la Teatrul Național «Radu Stanca» Sibiu să nu stea sub zodia întâmplătorului. Prezervăm şi dezvoltăm lucrurile bune, câştigate de-a lungul timpului, le ducem mai departe. Încercăm să vedem ce durabilitate au lucrurile noi care se nasc, cum se manifestă ca şi evoluție, ca durată şi suste-nabilitate în fața publicului, şi le preluăm. Tot-deauna suntem în dialog. Cred că este cea mai bună formă de a încerca să aducem frumosul în fața celor cărora ne adresăm. Împreună cu un partener foarte important, BRD - Groupe Société Générale, dăruim de o bună bucată de vreme, în fiecare primăvară, acest moment special de întâlnire cu criticii, cu oamenii de teatru, cu publicul. Mulțumesc încă o dată partenerului nostru de suflet, BRD - Groupe Société Générale, pentru acest moment unic în peisajul teatral românesc.” Constantin Chiriac, Director General al Teatrului Național „Radu Stanca” Sibiu, Preşedinte al Festivalului Inter-național de Teatru de la Sibiu

„A devenit deja o tradiție ca BRD - Groupe

Société Générale să prezinte în fiecare primăvară cele mai noi producții ale Teatrului Național «Radu Stanca» Si-biu, cele mai multe având ca protago-nişti sau creatori oameni din tânăra generație. Această constantă promo-vare a tinerilor actori, regizori, sce-narişti şi manageri ne leagă de altfel cel mai mult de teatrul sibian, dincolo de susținerea ca partener principal a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Suntem - şi cu acest pro-iect - fideli preocupării de a susține pe termen lung programele şi ideile

tinerei generații de creatori de cultură, urmă-rind în acelaşi timp şi un proces de creştere a unui public nou, căruia să îi dezvoltăm spiritul critic şi dragostea de teatru.” Cosmina Frâncu, Brand Communication Manager BRD - Grou-pe Société Générale

Programul Microstagiunii BRDCele cinci spectacole programate la TNRS

– Sala Mare în cadrul Microstagiunii BRD vor avea loc la următoarele date:

• Miercuri, 13 martie, ora 19:00: „Ulciorul sfărâmat”, regia Dominic Friedel

– coproducție Secția Română şi Secția Germa-nă

• Joi, 14 martie, ora 19:00: „Încoace şi încolo”, regia Alexander Rie-

menschneider – spectacol în limba germană cu traducere în limba română

• Vineri, 15 martie, ora 19:00: „Vedere de pe pod”, regia Eugen Jebeleanu• Sâmbătă, 16 martie, ora 19:00: „Hedda Gabler”, regia Botond Nagy • Duminică, 17 martie, ora 19:00: „Ierusalim”, regia Bogdan Sărătean

Cele mai noi cinci producţii TNRS prezentate la Sibiu, în cadrul Microstagiunii BRD.

Critici de teatru importanţi din România sunt invitaţi la eveniment

91CENACLUL PĂLTINIȘde la tEatrul dE balEt

Muzica, dansul şi unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor, Piotr Ilici Ceaikovski, sunt cele trei elemente esențiale ale spectacolului ”Tribut Ceaikovski”. Evenimentul marchează prima premieră a Teatrului de Balet Sibiu din anul 2019 şi va avea loc sâmbătă, 16 martie, de la ora 19, la Sala Thalia.

Spectacolul de dans clasic, în coregrafia lui Vittorio Galloro, este un tribut adus lui Piotr Ilici Ceaikovski, în încercarea de a pune în lumină eleganța, rafinamentul şi frumusețea pură a operelor marelui compozitor rus. Totul în paşi de dans.

Un spectacol în două părţi”Tribut Ceaikovski” este un spectacol în

două părți, în care muzica părăseşte partitura şi ia forma dansului, prin intermediul mai multor momente coregrafice. Astfel prima parte a spectacolului cuprinde două tablouri. Primul tablou este ”construit” pe baza Concertului pentru pian nr. 2 în Sol major op.44, al doilea tablou având la bază Concertul pentru pian nr.1. Ambele tablouri aduc în scenă duete şi momente solistice, printre personaje regăsindu-se însuşi Ceaikovski, împreună cu muza sa.

Cea de-a doua parte a spectacolului este un omagiu adus nuanțelor şi culorii din muzica marelui compozitor rus. Pe scenă vor urca patru cupluri de dansatori care, prin dans vor transpune din partitură, în realitate, patru culori pe care coregraful le distinge în creația ceaikovskiană –roşu, care oglindeşte pasiunea din muzica lui Ceaikovski, galben, ce semnifică inspirația, verde, virtuozitatea şi argintiu,

frumusețea absolută.Cei care din diverse motive nu vor reuşi

să ajungă la premiera de sâmbătă, vor putea să vadă reluarea spectacolului duminică, 17 martie, de la ora 19, la Sala Thalia.

”Fragile Love. Rhapsody in Blue” şi ”Legături. Boléro”, în februarie

”Tribut Ceaikovski” nu este singurul spectacol pregătit de Teatrul de Balet Sibiu pentru această perioadă, iubitorii dansului fiind invitați să se bucure de

”Legături.Boléro”, duminică, 17 februarie, de la ora 19, la Sala Thalia. Tot duminică,

dar pe 24 februarie balerinii sibieni vor aduce în fața publicului ”Fragile Love.

Rhapsody in Blue”, spectacol ce se va desfăşura începând cu ora 19, la Sala Thalia.

Biletele pentru toate evenimentele Teatrului de Balet Sibiu pot fi cumpărate din Parcul Tineretului, nr. 1 sau online, de pe kompostor.ro.

Alexandra PARNICĂ CHEȘCU

„Tribut Ceaikovski”cea mai nouă premieră la Teatrul de Balet Sibiu

CENACLUL PĂLTINIȘde laohio92

Între cele șase reuniuni literare la care am fost invitată în recentul meu maraton ameri-can, cea din 23 februarie 2019 de la Cleveland, Ohio, a fost așezată de la început sub semnul miracolului.Aceasta pentru că transportul între două state americane vecine, respectiv din Mi-chigan în Ohio, s-a realizat tocmai în ziua când în familie era o aniversare importantă, la care tatăl celui sărbătorit a acceptat să nu participe, ca să facă, în schimb, pe voia mamei sale. Da, sper să înțelegeți că este vorba de fiul meu care a rulat aproape 3 ceasuri pe autostrada de lân-gă Detroit până la Cleveland, facilitând astfel întâlnirea mea cu iubitorii de literatură română din capitala statului Ohio. Programul seratei fusese inițiat de pr. ortodox dr. Remus Gra-ma, care îmi mărturisea ce nevoie se resimte în comunitatea românilor de asemenea eveni-mente literare, mult prea rare, din păcate.

Cine ar fi crezut că într-o zi de iarnă în-cepută cu cer senin însorit se lasă o asemenea burniță, gata să-ți strecoare frigul în oase? Surpriza neplăcută era că ți se cerea voința Anei lui Manole ca să înfrunți o vreme de-a dreptul dușmănoasă, cum era cea de dinain-tea momentului începerii reuniunii literare, anunțate pentru ziua de 23 februarie 2019, ora 18.00 la Muzeul etnic și de artă de pe lângă Catedrala Sf. Maria din Cleveland. Surpriza a fost să văd că totuși au sosit-cred eu, tocmai pentru că le-am recunoscut figurile de la alte reuniuni precedente-cei mai avizați și interesați de literatură dintre românii localnici. Între ei, familia de artiști a Mariei și a lui Mircea Bâr-țan, nu altul decât poetul Mircea Ștefan, a avut generoasa preocupare de a pregăti bunătăți cu-linare și bachice pentru finalul reuniunii. Unul dintre participanți s-a prezentat cu o chitară, fără ca eu să-i înțeleg dintru început intenția,

dar surpriza pe care mi-a rezervat-o a fost emo-ționantă. Aparatul de proiecție a imaginilor cu Ana Blandiana și cel de amplificare sonoră a înregistrării cu microrecitalul poetei realizat profesional la București și adus anume în Ame-rica, așteptau în liniște să ne vină în ajutor la conferința mea despre Iubirea în poezia Anei Blandiana. Știam de ce efect fuseseră glasul poetei recitând și imaginile cu ea din progra-mele de la Denver din 10 februarie a.c. în sta-tul american Colorado și după o săptămână la Windsor în Canada.

Ceea ce eu pregătisem a fi o surpriză pen-tru organizatorii seratei literare era invitarea unei personalități din Cleveland la care nimeni nu s-ar fi gândit, rudă cu poeta. De cum m-am apropiat de sala conferinței, l-am văzut pe pr. greco-catolic Petre Stînea Mihălțan, căci toc-mai despre domnia sa era vorba, cu statura-i impunătoare, având alături pe soția lui, doam-na profesoară Carmen. Serata literară a înce-put, moderată de domnul Remus Grama.

Imediat ce am prezentat biografia Anei Blandiana, poeta născută în martie 1942 la Timișoara în familia preotului Coman și a preotesei de obârșie din Mihalț, am invitat la cuvânt pe părintele Petre Stînea, care ne-a făcut câteva mărturisiri inedite. Atât bunica din partea tatălui său cât și bunica poetei s-au născut în Mihalț, ele fiind surori. Astfel, Ana Blandiana și Petre Stînea, tatăl preotului, sunt veri de-al doilea. Înainte de a pleca în America, părintele Stînea a fost timp de 12 ani preot în satul Mihalț și a cunoscut foarte bine locurile și tradițiile satelor din zonă, pentru care nutrește și acum o mare dragoste, fiind mândru să fi tră-it în asemenea comunitate rurală. Din familie, el a aflat că bunica poetei s-a căsătorit în satul Blandiana, situat la 20 km de Mihalț. Dar bu-

Surprizele reuniunii literare dedicate Anei Blandiana

la Cleveland, Ohio

93CENACLUL PĂLTINIȘde la ohio

nica a murit înainte de a se naște Otilia Valeria, cum se numea viitoarea poetă. Când și-a dorit un pseudonim, poeta a ales toponimicul Blan-diana, care este deosebit de melodios în sine. Dar totodată alegerea pseudonimului de “Ana Blandiana” mai dovedea că tânăra poetă nutrea o deosebită considerație pentru femeia simplă și modestă, care îi fusese bunică, și pentru lo-curile de obârșie ale familiei sale. Preotul și poeta nu au avut ocazia să se vadă față în față. În schimb, pr. Petre Stînea a întâlnit cândva în Alba Iulia pe Romulus Rusan, soțul poetei, că-ruia i-a povestit că tatăl lui, având exact același nume cu părintele Petre Stînea, s-a născut în 1945, fiind mai mic cu 3 ani decât Ana. Astăzi, oriunde ajunge în lume, poeta duce numele satului Blandiana, pe care părintele tocmai l-a vizitat, la o recentă călătorie în țară și l-a gă-sit la fel de frumos ca altădată, dar îmbătrânit din cauza plecării românilor tineri din zonă la muncă în străinătate.

Evenimentele biografiei s-au derulat mai departe. După un preambul dedicat biografiei dramatice a operei Anei Blandiana, am comen-tat faptul că poeta a totalizat 8 ani de interdic-ție comunistă, când nu a putut să publice, dar concomitent ea s-a bucurat de o recunoaștere europeană și internațională prin premii onoran-te. Astăzi Ana Blandiana este o personalitate internațională de prim rang.

Conferința mea s-a axat pe evoluția liri-cii erotice a Anei Blandiana, de la exuberanța feminină a începuturilor din Persoana întâia plural și până la volumul din 1972 Octombrie, noiembrie, decembrie, unde formele visului, ale somnului, moartea-iubire impun o voce cu totul singulară în contemporaneitate. Noul vo-lum Variațiuni pe o temă dată, apărut la Editu-ra Humanitas în 2018, aduce o altă perspectivă, cea a iubirii care are puterea de a răzbate peste pragul morții, acum când sufletul-pereche a tră-it accidentul inimaginabil de a se îndepărta de ea, înghițit de o prăpastie imensă. Poeta înlo-cuiește lamentația tradițională în lirica română cu o meditație asupra sensurile existenței, ceea ce conferă noii cărți o dimensiune metafizică.

Publicul a savurat momentul când am comentat pozele cu prezența poetei între alți membri ai Academiei Europene de Poezie în

anul 2007, în Capitala Europeană a Culturii, Sibiu. Doream să creez impresia că Ana Blan-diana și soțul ei Romulus Rusan sunt alături de noi, da, aici, la Cleveland în statul Ohio al Americii, spre a admira cel mai valoros muzeu al diasporei române din întreaga lume. Aici po-posise realmente cândva un alt coleg de an din studenția mea clujeană, Ioan Alexandru, care a venit în calitate de senator, moment povestit de Remus Grama în interviul pe care l-am realizat în anii trecuți.

Luând cuvântul, poetul Mircea Ștefan și-a amintit când a citit volumul 50 poeme al Anei Blandiana și Sonetele lui Vasile Voiculescu. Era vremea când chiar el debuta la Echinox cu Jean Pop și revede momentul când Doru Chiri-lă a fost sancționat și nu a mai publicat un timp.

În intervenția sa, pr. dr. Remus Grama a rememorat vremea când, proaspăt absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă la Sibiu, a activat la cea mai longevivă până astăzi publi-cație a culturii neamului nostru, “Telegraful Român”, având resposabilitatea de corector. După ce între 1701 și 1846, mai exact sub îm-păratul Iosif al II lea, se acceptă episcopii or-todocși, iar în 1846 Andrei Șaguna devine un Moise al românilor ortodocși, pe care a reușit să-i scoată din pasivitate, creându-le școli, o mitropolie recunoscută, chiar fiind un sfătuitor al împăratului, ziarul acesta al Mitropolitului Șaguna era o mare înfăptuire a culturii naționa-le. Andrei Șaguna a pus românii pe ecranul vie-ții politice europene, iar între colaboratorii pe care înaltul prelat i-a ajutat să se afirme, plătind școlarizarea la Universitatea din Leipzig timp


de doi ani, publicistul și asesorul consistorial Nicolae Cristea, care a slujit Biserica Ortodoxă din Transilvania sub 4 mitropoliți, s-a dovedit a fi un clarvăzător, om de atitudine care a avut de suferit pentru verticalitatea sa, fiind întem-nițat timp de 8 luni în închisoarea de la Vacs, Ungaria. În Muzeul etnografic și de artă din Cleveland se păstrează o poză originală, dona-tă pe la 1900, reprezentând delegația celor 300 de români care s-au dus la Curtea Imperială din Viena cu Memorandul. Despre conferința dedicată Anei Blandiana, dl Grama a apreciat că este vorba de o mare poetă, “lumină din lu-mină”. L-am auzit apoi pe vorbitor spunând că “Anca Sîrghie este un sacerdot al cuvântului, care a adus o trăire profund românească prin cartea pe care a îngrijit-o împreună cu profeso-rul Marin Diaconu”, astfel că noua carte a lui Nicolae Cristea, intitulată Meditațiuni politi-co-istorice. Spre Marea Unire, este o restituire de valoare istorică. Ca prezentator al cărții, dl Grama a apreciat cele două eseuri politice La țintă și Din trecut spre viitor, cu semnificația lor documentară pentru epoca de la finele se-colului al XIX-lea în Imperiul austro-ungar. Cartea Întâlnire pe calea undelor. Interviuri ra-diofonice despre scriitori români, vol.1-2, ofe-ră cititorilor șansa unei panoramări a vârstelor literaturii noastre, cu personalitățile cele mai reprezentative, creionate sub forma unui dia-log viu, nu lipsit de spontaneități în formulare și totuși profund în esență, dens ca informare documentară.

Acest intermezzo al lansărilor de carte s-a terminat cu autografe scrise pe cărțile dorite pentru citit în liniște de românii din Cleveland. Surpriza a fost faptul că am oferit participanți-lor la eveniment o revistă românească din țară (“Lumina slovei scrise”, Sibiu, din care le-am adus nr. XIX și XX, recent apărute ) și o alta din America ( “Miorița USA”, Sacramento, publicație din care redactorul Viorel Nicula a trimis din timp 60 exemplare interesante din ultimii ani care să fie oferite în zilele viitoare și celor care nu au reușit să ajungă la serata din 23 februarie a.c., cei mai mulți din motive obiective.

Reuniunea s-a încheiat cu un recital ad-hoc, singurul la care în tot periplul meu american

nu au fost invitați în seara aceea ploioasă și copii, deși nu mă îndoiesc că există elevi ai școlii de duminică la Catedrala Ortodoxă Sf. Maria din Cleveland. Am fost, în schimb, pro-fund impresionată de lectura nuanțată făcută de doamnele Maria Bârțan (Dans în ploaie), Nina Klein (De dragoste), Dana Anadan (Descântec de ploaie) și Carmen Stânea (Furnica), după care poetul Mircea Ștefan să se oprească asupra motanului Arpagic din poezia pentru copii și nu doar pentru ei. Vasile Copaciu ne-a emoționat cu poezia Învață-mă să ard întunecat, iar Re-mus Grama a citit Lasă-mi toamnă, care ne-a amintit de interpretarea muzicală a Margaretei Pâslaru. Neașteptat a fost să vedem-așadar o ultimă surpriză- pe Gheorghe Lateș cântând acompaniat de chitară atât de ingenioasa poe-zie pentru copii La Paris, apoi enumerându-ne formațiile cu care el a evoluat pe scenele din țară. Era ca și când la Cleveland în acea seară de iarnă mohorâtă s-au trasat niște punți între trecut și prezent, cu participanți care au legat o mai puternică prietenie bazată pe credința lor în forța cuvântului purtător de frumusețe.

Domnul Petre Stînea a prezentat proiectele culturale pentru care încearcă să solicite Minis-terului Culturii fondurile necesare. Cert este că dialogul diasporei cu țara-mamă se cere încu-rajat, spre a îmbogăți cultura română în speță, întrucât nici România nu mai poate ignora existența diasporei, cum se procedase în socia-lism timp de o jumătate de secol și nici diaspo-ra nu poate evolua firesc fără ajutorul țării. La Cleveland, așadar, o seară literară însuflețită de simțirea românească autentică.

Anca Sîrghie


Publicul iubitor de balet clasic din Făgăraş a fost ivitat vineri, 1 martie, de o seară cu totul specială. Balerinii Teatrului de Balet Sibiu le-au pregătit făgărăşenilor o primă zi de primăvară în paşi de dans, prin intermediul ”Spărgăto-rului de nuci”, unul dintre cele mai îndrăgite spectacole din istoria baletului. Evenimentul a avut loc pe scena Casei de Cultură Făgăraş, începând cu ora 19.

Nu este pentru prima dată când balerinii sibieni dansează pe scena din Făgăraş sau din alte oraşe din țară. Inițiativa Teatrului de Balet Sibiu are ca scop educarea şi familiarizarea pu-blicului din România cu arta baletului, pe de o parte. Pe de altă parte, evenimentele de acest gen sunt menite să ducă bucuria şi exuberanța dansului în fața unui public care are foarte rar parte de astfel de reprezentații.

Alexandra Parnică Cheşcu

De Mărţişor, Teatrul de Balet Sibiu

a dansat la Făgăraş

CENACLUL PĂLTINIȘde latEatru96 CENACLUL PĂLTINIȘde la96

Vineri, 22 martie 2019, de la ora 18:00, va avea loc la Librăria Habitus Sibiu pri-ma conferință specială FITS şi TNRS a primăverii. Constantin Chiriac îl va avea ca invitat în această lună pe jurnalistul Cătălin Ştefănescu, realizatorul emisiu-nii „Garantat 100%”, produsă şi difuzată de Televiziunea Română. Împreună, vor încerca să aducă răspunsul la o întreba-re pe care poate foarte mulți dintre noi o avem: „Ce înseamnă succesul garantat?”. Evenimentul va fi, ca de fiecare dată, cu acces gratuit, în limita locurilor disponi-bile în sală, va avea o durată de aproxi-mativ o oră şi va fi urmat de o sesiune de întrebări şi răspunsuri.

Cătălin Ştefănescu (n. 29 decembrie 1968) a absolvit Facultatea de Litere a Uni-versității „Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca (1995), cu o lucrare de licență în care a tratat tema teatrului antic din Grecia. De douăzeci de ani, din 1999, este realizator şi prezentator al emisiunii „Garantat 100%” difuzată pe TVR 1, în fiecare duminică, de la ora 23:00, una dintre cele mai apre-ciate şi longevive emisiuni culturale din România. De-a lungul istoriei de douăzeci de ani a emisiunii „Garantat 100%” a avut invitați de marcă, precum Neagu Djuvara, Wally Olins, Joe Cocker, Laurie Ander-son, Ethan Hawke, Armand Assante, Peter Greenaway, Terry Gilliam, Robert Wilson, Vanessa Redgrave, Klaus Maria Brandau-er etc. La Sibiu, a filmat în 2018, la TNRS, Fabrica de Cultură – Sala Eugenio Barba, o ediție specială a emisiunii în care l-a avut invitat pe Steven Wilson. Din 2008 este cadru universitar asociat la Facultatea de Teatru şi Film din cadrul Universității „Ba-beş-Bolyai”, unde predă un curs de story-

telling. Cătălin Ştefănescu este pasionat de teatru şi muzică, iar scena naționalului sibian este locul unde pasiunile sale s-au cristalizat în 2016, când TNRS a prezen-tat premiera comediei „Moroi”, în regia lui Alexandru Dabija, spectacol ce are la bază texte scrise de Cătălin Ştefănescu şi Ada Milea. Spectacolul va fi prezentat la TNRS – Sala Mare, joi 21 martie şi vineri 22 mar-tie 2019.

Conferințele speciale FITS şi TNRS sunt organizate de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu şi Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu în parteneriat cu De-partamentul de Artă Teatrală din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu şi Librăria Habitus. Informații pe larg despre evenimentele TNRS sunt publicate pe si-te-ul oficial al teatrului: www.tnrs.ro.

Ce înseamnă succesul garantat? Cătălin Ștefănescu este invitatul

conferinței speciale FITS și TNRS din luna martie

CENACLUL de PĂLTINIȘ Nr 67 - Martie 2019...

Documents

Transcript of CENACLUL de PĂLTINIȘ Nr 67 - Martie 2019...