1

POEZIE: Dumitru Cristănuș (20); Nicolae Munteanu (21); Dumitru Mălin (21); MarcelMiron (25); Georgiana Daniela Muntean –pagina tinerilor-(26); Ioan Friciu (30);I.G.Stopița (31); George Filip (32); Vasile Cucu(40); Floarea Pleș (49); Katy Șerban (53).

Ioan Gligor Stopița Editorial: Gâlceava intelectualilor din România educată 2Mihai Posada Cronicile de după amiază - In memoriam: dr.Gh.Silviu Telea 4Vasile Rusu Prietena din copilărie 7Silviu Guga Cabinet de lectură - Nu e om să nu fi scris o poezie (II) 8Aurel Domide Omagiu tuturor femeilor 9Anca Sîrghie În luna mărțișorului 101 ani de la nașterea lui Radu Stanca 11Redacția În memoria poetului Ioan Ghip 14George Văidean 21 februarie - Ziua internațională a limbii materne 16Liviu Modran Ghețarul Scărișoara 18Maria-Daniela Pănăzan Zenovie Cârlugea - Enciclopedia Blaga 22Elena Olaru Miron Tuturor femeilor oneste și muncitoare: La mulți ani! 23Silviu Crăciunaș Viitorul moare în fiecare clipă (25) – Familia Aldric-din tată în fiu 27Valeria Paștiu Gușeilă Care este rolul femeii în contact nemijlocit cu ordinea cosmică 34Ada Stuparu Scriu… cu litere-stele 36Cornelia Ursu Nostalgii tardive 40Mihai Batog Bujeniță Cetatea din depărtare 41Nicolae Tudor Fratele Ion și poveștile lui (1) 46Ioan Vulcan A fost să fie și ziua de 8 Martie 48Violeta Necula Cartea vieții mele 51Dumitru Mălin Dragostea în limba rusă 54Ilarion Bârsan Întoarcerea lui Moise (II) 56Gabriela Șerban Ziua internațională a Cititului Împreună… 58Victor Neghină Interviu cu scriitoarea Anca Sîrghie despre Radu Stanca 60

COPERTE 1 și 4 Timbre foto sibieneFoto: 2 Membrii Cenaclului Radu TheodoruStefan Trihenea 3 Sibiu – Piața Mică vegheată de Turnul Sfatului

COLEGIUL DE ONOARE:

2

Ioan Gligor Stopița

Gâlceava intelectualilor din România educată

Dacă urmărim, pas cu pas, evoluția (involuția) societății culturale românești, în special cealiterară, în materie de certuri intestine, trebuie să recunoaștem că de peste două sute de ani nu s-aschimbat prea mult. De la epoca fanariotă, la epoca post-decembristă actuală, de la bălăcăreala ca laușa cortului, la bălăcăreala ca la ușa palatelor cu turnuri, nimic nou sub soare. Despre certuriledintre membrii Uniunii Scriitorilor s-a vărsat multă cerneală, câte lături au fost aruncate întrescriitorii cu orientări diferite, între conducerile vremelnice din cultura română. În ultimul timp capulde afiș îl ține Mircea Dinescu, poetul-disident ce este și va rămâne una dintre personalitățile care aucontribuit efectiv la susținerea democrației în post-comunism. Nu știu dacă poetul „a fluierat înbiserică”, dar e clar că multora nu le convine prin ce face și, mai ales ce zice. Prieteni de o viață audevenit peste noapte dușmani. Ultima ruptură în viziunea unitară a elitelor post-decembriste s-aprodus nu demult, între prietenii „la cataramă”, Mircea Dinescu și Stelian Tănase. Nici nu s-au răcitbine bucatele pregătite la Conac, nici vinul nu s-a trezit și nici lăutarii nu au ajuns prea departe, căfostul președinte al Televiziunii Naționale, supărat că poetul s-a mutat cu emisiunea sa de la stat lapatron, l-a făcut cu ou și cu oțet. Mircea, însă, mână-n luptă vijelii ucigătoare, atacând fulgerător,„călcând totul în picioare”:

Înainte de a se fi măritat cu aprigul bărbătuș Vijulie, femeia cu barbă Stelian Tănase nupărea a ști să dea în bobi și a citi în zațul cafelei, ca astăzi, cînd, făcîndu-i o concurență neloialăMamei Omida, mi-a descâlcit destinul, deconspirându-mi intențiile subterane de a fugi la drum deseară cu o televiziune particulară după ce m-am adăpat cu nerușinare din banii poporului la TVR...Ei bine, de data asta Stelică e chiar în reluare, fiindcă în loc să-mi dea un telefon și să mă întrebe,în direct, ce e cu mine, a catadicsit să strângă într-un frumos buchețel micile calomnii veștejite prinpresă, aidoma găinarilor care fură florile de pe morminte ca să le vândă a doua oară...

Acum, sfârșitul lui Tănase Stelian nu e ca al lui Tănase Scatiu, ci doar pus sub tirulcuvintelor unui adevărat urmaș al lui Arghezi și făcut pulbere. Când credeam că totul s-a terminat șicititorii înfierbântați de gâlceava intelectualilor din România educată s-au răcit, iaca, vine pleașcape internet, pâine pentru toți flămânzii, de la același Mircea Dinescu.

Scandalul a pornit de la un pasaj din ultima carte a Anei Blandiana, „Soră lume”, publicat deeditura Humanitas în luna noiembrie anul trecut, și anume evocarea unui moment din anii 90 înlegătură cu o declarație a lui Mircea Dinescu despre tinerii morți la Intercontinental, declarațiefăcută cu prilejul unei întâlniri oficiale la care participase atât Blandiana cât și Dinescu, unde erau șioficiali francezi, iar Mircea Dinescu, referindu-se la acei tineri ar fi spus: „Hilterjungen”. A fost osecunda de stupoare, după care cu toții, uitând că trebuie să vorbim franțuzește, îi ceream în românăautorului textului din „Liberation” să se explice. Iar el a explicat - tradus cu reticență de soție - cănu trebuie să li se exagereze importanța, este vorba de niște uteciști care cu puține zile în urmăscandaseră sloganuri pro-comuniste. Dizidentul ceaușist, acum dizidentul iohanist, ripostează cuarmele sale teribile, miștocăreala literară care face ravagii:

Sărumîna, nășică!Intitulîndu-și o carte post-decembristă „Proiecte de trecut”, Ana Blandiana și-a dat singură învileag meteahna de care suferă, căci, plutind pe aripile amneziei, continuă și astăzi să-și reșapezetrecutul, bazîndu-se pe proiectul unei devastatoare iubiri de sine la care a lucrat cu osîrdie toatăviața.

3

Ce blestem ispășește oare această doamnă bîntuită de demonul antropofagiei?! Al tatălui care,proaspăt întors din pușcăriile comuniste, a ars ca o torță în curtea bisericii, pe cînd își spălahainele preoțești cu neofalină?! Sau blestemul poeziei despre tătucul Stalin, publicată la puținăvreme după acea tragedie în tentativa, reușită de altfel, de a-și spăla originea „nesănătoasă”,înrădăcinată în trecutul legionar al nefericitului său părinte?!

Interpretînd anapoda o comparație a subsemnatului între hitlerjugendii, care și-au adoratcu fanatism Conducătorul, și decrețeii care, dimpotrivă, s-au revoltat contra celui ce i-a obligat săse nască, strigînd „Jos Ceaușescu!” înainte de a fi împușcați, Ana Blandiana ticluiește imagineamonstrului invidios pe gloria postumă a acelor copii, care i-ar face dincolo de mormînt oconcurență neloială.

Adevărat îi că, acum cîțiva ani, întrebat dacă nu cumva mi-e frică de tînăra generație descriitori, am afirmat cu modestie că pe mine mă înspăimîntă mai degrabă morții care vin puternicdin urmă, Lucian Blaga, Arghezi, Bacovia și Ion Barbu, și care îmi par mai vii și mai periculoșidecît noii pui de gostat ai literelor române.

Interpretarea morbidă, legată de acei copii, care ar sorbi cu lingura din ciorba răcită agloriei mele de doi lei, frizează nebunia, dacă n-ar avea scuza surdului care aude doar ce-iconvine. Puțină lume știe că Ana Blandiana e fudulă nu doar de o ureche, zîmbetul mecanic cu careîncearcă să-și mascheze acest beteșug nedispărînd de pe buzele ei nici măcar atunci cînd discutălucruri dramatice. Nu ați observat cu cîtă fericire își dă ochii peste cap și ciripește despre condițiasa de cel mai interzis scriitor al Epocii de aur, cînd, călare pe un cotoi, aidoma Ioanei D’Arc, aîncercat să răstoarne regimul?!....

Gabriel Liiceanu a reacţionat calificându-l drept „un disident care se lăfăie într-uncomportament de puşlama ordinară”, „scandalagiu, vedetă, mitocan, poftangiu, un claun istericlocuit de patima căpătuielii”. Așa că „mitocanul” îl ia la tăvălit ca un „scandalagiu” ce e...

Numai dracul şi-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat căîmpreună cu Andrei Pleşu am ciordit la revoluţie sculele de bărbierit şi capacele de aur aleclosetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu nutrindu-se pe ascuns din hoitul luiVadim, va regurgita la bătrâneţe perlele urît mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva încolonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentulgrobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conţopist al abjecţiei, un filosof cu mînecuţe decontabil care-şi scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilorbicisnice şi al deşertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.

Cred că acest „război” a plecat de la scrisoarea lui Mircea Dinescu, la sfârșitul anului trecut,adresată lui Klaus Iohannis, scrisoare care l-a făcut dizident indezirabil în această epocăiohanesciană.

Domnule Klaus Iohannis,După ce am afirmat despre dumneata că ești la fel de inteligent ca un dulap săsesc, am

revenit cerându-i scuze dulapului pentru nedreapta comparație. În afara frumuseții arhaice, undulap are încărcătura simbolică a generozității față de cel flămând, sentiment izgonit din magaziadumitale sufletească și din retorica prezidențială producătoare de baloturi de suficiență și câlți.

Obiceiul strămoșilor iohanieni de a da afară micii negustori și târgoveții valahi din cetateaSibiului înainte de apusul soarelui, să le fie sașilor somnul lin și porțile zăvorâte, văd că le-ațiextins în această iarnă dând afară românii din piețele românești chiar în timpul zilei.

Nu e de mirare că un lucru nevolnic atât de bine făcut i-a entuziasmat și pe semi-ungurulLudovic Orban și pe arabul fugit de acasă Raed Arafat ca să nu-l mai pun la socoteală pe tătarulNelu răspunzător cu număratul morților la ora micului dejun.

Pe cât sunt de fericit că prin venele copiilor mei curge și puțin sânge înmiresmat de stepelecazace și de pusta maghiară, care le-au mlădiat frumusețea și caracterul, pe atât sunt de trist că

4

alergia mea la naționalismul grobian și scârbavnic nu mă scutește de pedeapsa de a-mi aminti căsunt român când văd disprețul neamțului pentru țăranul valah care nu mai are loc în propria-ițară.

Vechea ură a lui Lenin față de micul producător care ar submina comunismul s-a întors,iacătă, ca un bumerang jalnic în mâna dumitale, speriat nu cumva băbuțele din târguri și piețe sănu arunce în aer supermarketurile cu papornițele lor burdușite cu explozive de arpagic și leuștean.

Mă întreb dacă această tentativă de stârpire a micilor producători români ține de ticăloșiesau de prostie. Dacă ne gândim că, acum un an, Diaspora cu rădăcini în satele românești și-auîndemnat rudele aflate în țară să vă voteze, de data asta părinții umiliți o să-și cheme în ajutorcopiii plecați să vă execute, cu tăișul buletinului de vot, slugile și lingăii care vă cântă în strună.

Oi fi dumneata mândru de sparangheliada pe care ai lansat-o nu demult, îngenunchind oparte a poporului român în țărâna germană, dar tare mi-e că, dacă o să te mai joci în continuarede-a șahinșahul cu tabaragiii amărâți din bazarele românești, or să iasă mulahii ortodocși dinadormire cu rogojinele aprinse în cap să-ți cânte Prohodul de Crăciun sub ferestrele palatului.

Așa că stați pe aproape, cu telefonul în mână, pandemia încă nu se lasă dusă, ba e tot maiînverșunată ca și beligeranții noștri de pe facebook, fiți vigilenți...

Mihai Posada

CRONICILE DE DUPĂ AMIAZĂ

In memoriam Dr. Gheorghe Silviu Telea27 martie 1921 – 7 octombrie 2014

Cronica unei cărţi îngrijite, cu memorii şi documenteGheorghe Telea: Mărturisirile de după vecernie

Apărut în toamna lui 2009 la Casa de Presă şi Editură Tribuna din Sibiu, volumul deaproape 900 de pagini format 16,5x23,5 cm., semnat de regretatuldoctor în medicină Gheorghe Telea se adaugă unei pleiade de cărţiiniţiate, inspirate, editate, scrise şi finanţate de venerabilul chirurgal sibienilor de odinioară şi reprezintă, aşa cum s-a spus, unveritabil finis coronat opus al întregii producţii scriitoriceşti giratede vajnicul dr. Telea. Cu un Cuvânt al autorului către cititori, unAlbum fotografic de familie, un Cuvânt al îngrijitorilor de carte –în deschidere şi urmate de o Postfaţă şi o Addenda – la final, celeunsprezece capitole ale Mărturisirilor de după vecernie, cartea pecare am îngrijit-o (culegerea textelor, organizarea întregului etc.)împreună cu soţia mea, marchează şi oglindesc, fiecare în parte şitoate la un loc, viaţa plină de evenimente şi manifestări cu valoareistorică şi contacte la cel mai înalt nivel social, cultural, politic şispiritual, a complexei personalităţi de cetăţean dedicat, valoros şiimportant al Sibiului, care a fost dr. Gheorghe Telea.

Respectul şi dragostea pentru valorile etnospecifice loculuinatal, satul Nou Român din Ţara Făgăraşului, iubirea de neamul şi familia din care face parte,admiraţia şi stima faţă de tradiţiile populare, faţă de limba românească şi frumuseţea ei în poesie,proză literară sau publicistică şi teatru; iubirea şi mila creştinească pentru semenii săi pacienţi şiprieteni de viaţa toată, afirmarea şi sprijinirea continuă, cu neobosite energii, a libertăţii şi sănătăţiibiologice, sufleteşti, intelectuale şi morale a naţiei – toate aceste sentimente şi raţiuni de existenţă

5

ale vieţii doctorului Gheorghe Telea îşi găsesc expresia în cartea sa de memorii şi documenteintitulată, vizionar: Mărturisirile de după vecernie. Casa părintească plină de comori etnoculturale,devenită Centrul Cultural Memorial „Doctor Gheorghe Telea” din Nou Român îşi are o odisee a ei,chiar în capitolul întâi.

Extrase din Cartea de onoare a caseimemoriale-muzeu dau seama de comorileadăpostite şi antologate acolo la nivel ştiinţificprin purtarea de grijă a Complexului NaţionalMuzeal ASTRA de la Sibiu, şi aadministratorului de atunci, prietenul doctorului,profesorul Corneliu Bucur, precum şi devaloarea numeroaselor personalităţi care auvizitat locul. Ilustraţii fotografice completeazăinformaţia, în toate domeniile. Din activitateagazetărească de atitudine şi opinie, unele articolede presă ale autorului alcătuiesc al doilea capitol,pentru ca cel de-al VII-lea, să fie ocupat cupublicistica vorbind despre dr. Telea. Atitudinea

loială faţă de Majestatea Sa Regele Mihai I şi Casa Regală a României transpare în capitolul altreilea, din articole publicistice şi corespondenţa dedicată Suveranului şi colegului de generaţie aldoctorului Telea. Capitolul al VIII-lea reprezintă discursuri rostite cu diferite ocazii, iar capitolul Xreproduce corespondenţa purtată cu colegii de generaţie medici al căror organizator a fost studentulmedicinist Ghiţă Telea împreună cu Mitropolitul Bartolomeu şi alţii, din anul istoricei grevestudenţeşti-universitare declanşate în Clujul lui 1946 şi următorii; corespondenţa cu prietenii înalţiierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, cu amicii şi colegii membri ai Cercului Literar de la Sibiu,între care aceea electronică purtată cu profesorul Nicolae Balotă de la Nissa, ori aceea pe hârtie, cuI. D. Sîrbu, ocupă locuri speciale în economia întregului. Capitolul al V-lea conţine versuri scrisepentru medic, iar cel de-al VI-lea reproduce în facsimil dublat de textul respectiv cules separat –pentru valoarea documentară – câteva dedicaţii pe cărţile primite de autor în câteva zeci de ani.Documente, acte, liste-donaţii de carte, xerocopii după diverse articole de publicistică, fotografii,portrete artistice etc. fac obiectul addendei, în timp ce capitolul al IV-lea cuprinde texte elogioase şicritice la adresa autorului cărţii.

Stilul textelor semnate de dr. Gheorghe Telea – adecvat formatelor specifice abordate cupredilecţie: articolul de opinie cultural-ştiinţifică, cel comemorativ sau de atitudine civică –dovedeşte fermitate, clarviziune, înţelepciune, inteligenţă, cunoaşterea adevăratelor valori, oarecarecuraj, dar şi ceva şiretenie diplomatică, implicare, dragoste de ţară, de poporul şi de bisericaneamului. Un profund şi învăluitor umanism degajă textele doctorului Gheorghe Telea. Memorii şidocumente, laolaltă în cartea Mărturisirile de după vecernie, alcătuiesc în fapt portretul unei epoci,prin valţurile personalităţii autotelice, definitorii, ale unui om de excepţie: medicul, membrul iubital Cercului Literar de la Sibiu, studentul revoltat, cetăţeanul devot şi lucid dintotdeauna.

*În seara de 12 noiembrie 2009, vechea sală de festivităţi, altădată sala de lectură a

Bibliotecii judeţene ASTRA, numită de amfitrionul seratei culturale şi directorul instituţiei, OnucNemeş Vintilă, „mica Sixtină a Sibiului”, găzduia lansarea cărţii doctorului Gh. Telea. Înaltaîncăpere baroc, împodobită de câteva mari tablouri murale şi de câteva reproduceri după picturilemaestrului sibian stabilit în Franţa, Eugen Tăutu, artistul care semnează şi pictura Aulei Magna aUniversităţii clujene, era parcă pregătită să primească lansarea cărţii studentului refugiat odinioarădin Cluj în Sibiu (odată cu Universitatea, din nordul ţării, în străinătate, la 1940) şi revoltat dinSibiu în Cluj, la 1946, vibrând în lumina binecuvântată a momentelor ce legau în seara aceea, ca şiodinioară, Clujul de Sibiu. Pentru că „Pelerinul din Bordeaux” înfăţişat în vastul tablou al lui Tăutu

6

nu e altul decât fostul coleg de cameră al studentului Ghiţă Telea, poetul Radu Stanca. Am prezentatcu emoţie selectei asistenţe cartea îngrijită de mine şi soţia mea, iar la înnobilarea acelei sericulturale şi-au adus contribuţia numeroase personalităţi ale vieţii medicale, artistice, culturale,universitare şi spirituale a Sibiului, care au ţinut să fie prezente la eveniment, mai ales că, exact laaceeaşi oră, profesorul Andrei Marga venit din Cluj lansa, tot la Sibiu, o altă carte...

Din publicul ales asemeni pepitelor în sita aurarului, au vorbit cu acel prilej: directorulgeneral al Casei de Presă şi Editură Tribuna – Mircea Biţu, universitarii (menţionaţi aici în ordinealfabetică): Mircea Braga, Corneliu Bucur, Ilie Guţan, Ioan Mariş, Pamfil Matei şi Mircea Tomuş,preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România Filiala Sibiu – Zaharia Urdea, preotulGheorghe Streza; actorul Paul Mocanu a interpretat câteva piese alese din opera poeţilor Radu Gyr,Eminescu şi Shakespeare, iar în încheiere a luat cuvântul autorul însuşi.

În amintirea Doctorului Ghiță Telea de la Sibiu

mi-e dor de-o povestela Doctorul Teleade paharul cu rachiude prună din grădinile luide la Nou Român lăsatepoporului român dimpreunăcu memoriala sa casă-muzeu

mi-e dor de pofta de viațăla peste 85 de ania doctorului care a salvatmii de vieți în Orașul Cercului Literartot mai dor de contagioasa lui voioșiede înțelepciunea țărăneascășcolită la Cluj și-n surghiunla Sibiu de dragostea luipentru Știva și Nego și Radude viața lor ca o baladă

mi-e dor de dorul luide părinți și străbunide vorbirea curată & bunăde pus pe rana limbiinoastre, atât de frumoasăodinioară,cum simplu punea dinainteo felie de slană ca untulcu ceapă și pită de casăcum nimeni de-atunci

niciodată și dor mi se facede drumurile noastrela Cluj acasă la Dotiîncă frumoasăcu ochii adânci ca două cripteabia însuflețite de vizita noastră: medicul care a vizitat-o o viațăși tânărul necunoscut și timid

dor mi se face acum primăvarade duhul prieteniei adevăratcum de atuncea nu mi-a fost datmartor să fiu ca-n grădina lui OlimpiuBorzea cu mormântul ascuns: luptătorul din ai Făgărașului munțiLa Viștea de Sus în pământLângă Fereastra Mare în cer

și de promisiunea că se vor revedeaîn Poienița tinereților lor la un mielpe grătar stropit cu vin din paharștiind bine și ei și eu că nuse va mai întâmpla în viața aceasta și

de automobilul alb îmi e dorde oltcitul pe care voia să mi-l ofere îndar eu nu se cădea să-l refuz geabaîmi pare acum puțin rău: am rămas fără carnet pentrutotdeauna în martie dorde noblețeasufletului său de bunătateași spiritul coagulant al eroiceilor generații, de cumpănitarostire pe care parcă o audîn memorie : bătaie de aripi

miracolul cotidiancum ridică la cer jugulde aur ușor printre îngerimi-e dor de rostirea aceea curatăca apa de muntede sus din izvor

vine iar Mărțișor, domnule Telea, șiîmi e dor de vorba rotundă și caldăca pâinea rumenă, coaptă-n cuptor

7

Vasile Rusu

PRIETENA DIN COPILĂRIE

O colegă îl anunţă pe profesorulBrumaru că-l aşteaptă în holul liceului o tânărădoamnă drăguţă. Curios şi amuzat, c-unzâmbet şiret pe chipul plăcut proaspăt bărbierit,coboară pe scările din mijlocul clădirii undepersista mirosul proaspăt de var şi vopsea. Pejos, răzleţ, ambalaje de gustări; liceul n-arecoşuri de resturi menajere, comitetul de părinţiîncă n-are bani suficienţi. Aşa-i când o iei de laziduri albe... şi trece şuvoiul albastru, gălăgios.

Un şcolar de la gimnaziu adaugă cu marepoftă un glas original de clopot de stână lavălmăşagul general, la râsetele şi zbenguielileelevilor, voioşi, optimişti, activi... în pauze,bucurându-se în voia inimii de lumina catifelată aunui septembrie minunat.

La moment receptează integral un portretblond în mărime naturală, medie, încadrat suav înrama de metal maro de la intrare. Pecetea unuizâmbet îndoielnic pe colţul drept al gurii proaspătpictată, îi strâmbă chipul curat, se vede, cutratamente cosmetice, în afara emoţiilor. Şi acumera emoţionată în postura ei de chemare dulceagă.Femeie împlinită, asemeni unei suveici gatapentru război, Liliana şi-a luat inima-n dinţi,pentru că o asemenea femeie, nici nu se vede, darnici că ar avea nevoie de o inimă întreagă.

- Eu vă căutam. Profesorul se recomandă.Îi strânge uşor mâna roză cu degete de asistentă. I-o sărută galant de-asupra podului. E o pieleplăcută, parfumată parcă contra unormedicamente cu care s-a obişnuit ca tăbăcaru cuargăseala. Dar prin mâna aceasta nu curge sânge,în schimb parcă curge apă din ea... igrasie înpodul palmei?! E bleagă şi fără fior. Şi glasul îipune timbru specific - e o femeie dulceagă.

Înainte de a apuca s-o întrebe în cechestiune are nevoie de ajutorul său, tânăra femeiedrăguţă cu zâmbetul ei strâmb, deschide cepul dela butoiaş şi lasă vorbele să curgă domol ca unşuvoiaş de must după tescuială. Ştiţi, eu căcunosc... Daa? Sincer mirat. Şi capul său nu seocupă decât de răspuns. „De unde mă cunoaşte?Aş vrea să-i spun că şi eu o cunosc, dar...” Mă

cheamă Liliana...Retraşi în colţul acesta, între peretele de

sticlă de la intrare şi cel al cancelariei, de beton,sunt feriţi doar de vălmăşagul ieşirii. Da, da, văcunosc... Am copilărit împreună. „Am copilăritîmpreună!” Dar bine, unde? Când? Cum? Căomul are doar o singură copilărie... Nu se poate.Mă confundă ori poate vrea să-mi tragă un firdulce. Intră în alertă. Îşi întrebă memoria. Aleargăla cadre. Cadrele la arhivă. Şi cercul se închide.Nimic. Sigur mă confundă. Memoria mea nudispune de nici o fişă cu numele acestei femei.Chipul... chipul... S-ar putea. Drăguţă e, împlinităe, dulceagă e, râs strâmb are, de ce n-am reţine-o.Înţeleg, cei de la ghişeul vederii n-au remarcat-o,dar... trebuie s-o reţină, cei de la imprimări,responsabilii cu auzul... Nici măcar glasul?Culmea-i că ea vorbeşte – curge – nu mai poateînchide cepul butoiaşului roz... Iar el... El seascultă! Nu reţine să fi fost aproape cândva defemeia aceasta tânără şi drăguţă. Dar simte că e ladistanţă stelară de ea.

Dintr-un om rămâne o amintire. Dintr-oamintire, un petec... Dar să pierzi şi petecul!?Asta-i prea de tot. (să recunoaştem măcar)

În lada mea cu amintiri poate c-aş găsi unpetec, dar nu se potriveşte firul!... Ce mă fac, cămă fac de băcănie!?

Intră în joc. Şi-i face jocul. Ca să aflerostul şi să termine cu distracţia asta care începesă-l intrige nevrând să creadă că-i chiar atât detăntălău încât să uite o femeie... cu care s-a jucatcândva.

- Aduceţi-vă aminte cum ne jucam pestrada Măgheranului... Minte! În viaţa mea n-amfost pe strada asta. Decât după ce m-am copt. Şidupă ce m-am fript... Nu ştiu şi pace!

- Am copilărit împreună doar...Ea era atât de mult în prezent şi el atât de

mult în trecut!îi era ruşine să recunoască faţă de elcă nu şi-o aduce aminte. Că n-au nimic comun.Măcar o amintire! Nimic. Poate o fi fost o fatăscheletică, pe catalige de barză. O fată din aceleacare nu-ţi lasă în ochi nici un fir de praf... ca

8

amintire, dar care, odată împreunată se dezvoltă,se schimbă, se rotunjeşte, se împlineşte şi devinefemeie. O altă femeie decât cea pe care n-o poţiimagina. În fetele acestea descarnate şi lungi nupoţi vedea niciodată femeia, dar acestea se supunvieţii, biologiei şi... se schimbă în bine. De aceeadevin, probabil, de nerecunoscut. Dacă i-aş spune

ce gândesc, ar leşina. Interesant e că aşa cumvorbeşte, parcă se trezeşte din leşin...

Ştiam că doar pielea n-are memorie, dar omemorie normală să n-aibă memorie, asta măînfurie! Pe mine! Pe tot şi toate. O să-mi treacă...Poate... Atunci iar cad în imemorie.

CABINET DELECTURĂ

Nu e om să nu fi scris o poezie (II)

Prima parte a acestui articol, apărut în numărul precedent al revistei „Rapsodia”, a avut unoarecare ecou și am primit, prin e-mail, mai multe misive, unele aprobatoare, dar și câteva mai puținmăgulitoare. Cei care susțineau demersul meu erau de acord că în ultima vreme au apărut o mulțimede cărți de slab nivel poetic, chiar unele nule valoric. Într-adevăr, apar multe cărți cu versuri și... nude poezie. Asta mi-a amintit de „oftatul” lui Radu Stanca: „Ce multe versuri, ah! Ce multe versuri /Și totuși ce puțină poezie! / Unde te uiți podoabe, panglici, dresuri/ Nicio revoltă, nicio bucurie. / Osecetă imensă peste toate. / Emoții false, măști și platitudini. / Poetu-și face locul dând din coate /Și-n templu poze ia, nu atitudini.” E necesară deci, în intervenția criticilor, o triere. Cei care îmiaduceau „amendamente” doreau să mă ocup numai de poeți recunoscuți de toată lumea ca valoroși,de poeții care sunt acuma în „trend”. Aceștia sunt puțini și trebuie mai mult comentați. Observațiilesunt pertinente, că vorba lui Ion Mureșan: „Poeții sunt anticorpii societății. La câte boli are lumeade azi, sunt prea puțini poeți”.

Da, la urma urmei, poeți valoroși sunt foarte puțini și eu încerc să semnalez și pe cei care nuse bucură de atenția meritată, a noastră, a cititorilor și, mai ales, a criticilor literari, așa cummenționam în „proligomenele”, din numărul trecut, ale acestui „serial” de comentarii.

Ca să fac pe placul și celor care vor să semnalez și pe poeții unanim recunoscuți și pentru cătot am amintit de Ion Mureșan, dau știre că anul trecut la Editura „Știința” din Chișinău a apărutvolumul „Izgonirea din poezie” al acestui poet despre care reputatul critic Al. Cistelecan spune că„este cel mai important și cel mai valoros poet român de la finele veacului trecut și de la începutulcelui de acum.” Cărțile lui de poezie, doar trei la număr, care l-au făcut celebru, „Cartea de iarnă”,„Poemul care nu poate fi înțeles” și Cartea Alcool” sunt cuprinse în acest volum antologic

Despre Ion Mureșan, deși nu are decât trei cărți originale, (excludem reeditările șiantologiile) se pot scrie studii monografice, el poate să „ocupe” multe pagini în viitoarele istorii aleliteraturii române. Vreau însă să revin la poeți care sunt formați, dar care nu sunt apreciați așa cumar merita și, desigur, nu au devenit (încă) nume răspândite printre cititori și critici.

Aurelian Sârbu este unul dintre acești poeți care trebuie pus pe scara valorică care i secuvine. Cu o activitate literară bogată, începută la sfârșitul anilor 60 la revista „Orizont” dinTimișoara, publicând 15 volume de poeme, de la „Scandând, poetul” și până la „Întoarcerea lui DonQuijote”, ajunge să-și edifice o operă poetică de o certă originalitate care fascinează prinrafinamentul versului și prin modul de transpunere lirică a unei candide reflexități. Ion Mircea îlnumește pe Aurelian Sârbu poet „încrezător în resursele de miracol liric al limbii române” și bune

9

„caracterizări” i-au făcut și Radu Ciobanu, Livius Petru Bercea, Gheorghe Mocuța, DumitruHurubă, dar fluxul aprecierilor critice suntem convinși că va crește.

Marilena Velicu a fost într-o perioadă a experimentele lirice, cu poemelor publicate în maimulte culegeri, cea mai elocventă prezență fiind în „Liră în patru puncte cardinale” și „Vise șipasiuni”, dar profilul său liric se conturează după ce publică volumele „Poeme pentru El”, „Viseprăfuite” și „Lasă-mă să cred”. Stilului confesional în care scrie i se potrivește prozodia clasică lacare nu renunță decât cu rare excepții. Cele mai bune poeme ale sale sunt în volumele „Clipă în rai”(apărut la Editura Cenaclul de la Păltiniș) și „Un ciob de lacrimă”. Poeta e ignorată de criticaliterară poate pentru abordarea „retro” a demersului poetic care, privit superficial, nu pare ceea ce ede fapt, o paradoxală formă de nonconformism.

Ioan Vidrighin fost bine primit ca poet pe vremea când publica în reviste literareprestigioase, „Amfiteatru”, „Astra”, „Echinox”, „Luceafărul”, „Steaua”, „Tribuna”, au scris despreel Ștefan Aug. Doinaș, Geo Dumitresu, Victor Felea, Ion Oarcăsu, Adrian Păunescu. Debuteazăeditorial după câteva decenii de la această bună primire, când lumea îl știa doar ca jurnalist la ziarul„Tribuna”. După ce se spune că se remarcă prin „inteligență poetică și ineditul invențieimetaforice”, că are o sensibilitate deosebită, că e un poet „ce iese din serie și, dominându-șilirismul, își creează o figură aparte”, că, în concluzie, „este un poet autentic”, abandonarea poezieipentru gazetărie nu am înțeles-o. Cartea de debut „Strigătul matur al livezii” (apărut la Casa dePresă și Editură Tribuna) este, după câte știu singura carte a lui Ioan Vidrighin. Prefața doctă a luiIoan Mariș ne face să înțelegem că ar fi păcat să nu se producă... „întoarcerea fiului risipitor”.

(Va urma)

Aurel Domide Șănțanu

OMAGIU TUTUROR FEMEILOR(8 MARTIE 2021)

CHIPUL, FRUMUSEȚEA, PERSONALITATEA FEMEII

În fiecare sistem de valori, femeia a ocupat locul din prima linie, oricare ar fi așezareacriteriilor. Nu există domeniu al vieții sociale în care femeia să nu se fi afirmat. În lume, în viațacotidiană, și-a dovedit calitățile, capacitatea de a deveni un model pentru oricare din laturile viețiisociale. Ridicați-vă fruntea și priviți cu respectul ce i se cuvine. Au încorporat-o tărâmurile științei,social, economic, al învățământului, literar, muzical sau artistic, apoi cel de părinte, de mamă deneînlocuit. Au cântat-o marii poeți ai lumii, au încorporat-o în operele lor compozitorii, toți cei careau așezat-o ca model pentru viața pe care a înnobilat-o cu ființa ei. Iată, în câteva creații chipul eidorit, adorat și admirat...

FRANCESCO PETRARCA (1304 – 1374)

De nu-i iubire ce simt cu ființa?Și dacă e din ce substanță-i oare?De-i lucru bun, de ce-i cumplit și doare?De-i rău, de ce mi-e dulce suferința?De ce suspin dacă mi-a fost dorința?De n-am dorit-o plânsul ce rost are?O, moarte vie, blândă destrămare!

10

MIHAI EMINESCU (1850 – 1889)

Lasă-ți lumea ta uitată

Lasă-ți lumea ta uitatăMi te dă cu totul mieDe ți-ai da viața toatăNime-n lume n-o să știe

Vin cu mine, rătăceștePe cărări cu cotituriUnde noaptea ne trezeșteGlasul vechilor păduri

Te desfaci c-o dulce silăMai nu vrei și mai te lașiOchii tăi sunt plini de milăChip de înger drăgălaș..

VERONICA MICLE ( 1850 – 1889)

Eminescu meu scump (5 noiembrie 1879)

Astăzi sunt pline două luni de când amîndeplinit un vis visat atâta timp, un dor purtatcu atât amar și suferință..., după ce realitatea aînlocuit zborul imaginației... tu ești și vei fipururea iubitul meu visat și dorit... îmi pare răucă nu pot să te sărut pe ochii tăi cei frumoși... șiveni la Iași să ne îmbătăm unul de altul.Telegrafiază-mi de vii, te sărut, dorindu-ți toatăfericirea din lume, Veronica.(Corespondență dintre Eminescu și VeronicaMicle – Octav Minar).

LUCREȚIU (99 – 55 Î.Ch.)

Din mrejele iubirii te mântui mai ușorDe te ferești să intri în ochiurile lor.Când însă într-o fire făptura-ți o să cadăDin ce în ce mai tare Venera le înnoadă....

OVIDIU (43 Î.CR. – 17 e. n.)

De dorința ei ascultă și să faci cum spune eaCe-i displace de-azi-nainte, evident nu-ți va plăcea.Dacă ea aprobă-un lucru să-l aprobi și tu orbeșteNeagă ea, să negi ca dânsa, să repeți tot ce vorbeșteRâzi de câte ori ea râde și de plânge plângi și tuTrăsăturile-ți le schimbă după tonul ce-ți dădu.

HORAȚIU (65 Î. CH. – 8 e. n.)

Era o noapte –nseninată Strângându-mă cu brațe linePe boltă luna fulgera Așa ca iedera stejarulSub licărit mai mic de stele Jurând că dragostea-i va țineCând ea iubire îmi jura Cât s-o mai teme lopătarul.

DANTE ALIGHIERI (1265 – 1329)

Atât de dulce și de castă-apareStăpâna mea când lumii se aratăCă limba amuțește-nfioratăȘi ochiul nu-ndrăznește s-o măsoare.

11

Anca Sîrghie

ÎN LUNA MĂRȚIȘORULUI, 101 ANIDE LA NAȘTEREA LUI RADU STANCA

I-DRAMATURGUL RADU STANCA ÎN ANII PROLETCULTISMULUI

Radu Stanca este una dintre personalitățile emblematice ale culturii române contemporaneca poet, eseist și om de teatru complet, acesta fiind domeniul în care s-a impus prin talentul său deactor și regizor, de teatrolog și, nu în cele din urmă, de dramaturg.

Fervoarea actorului care juca în piesele montate la Sibiu, dar proiecta să se afirme și ca autordramatic, se izbește de obtuzitatea autorităților comuniste din fruntea instituțiilor culturale cefuncționau în România Socialistă. Autor a 15 piese de teatru, Radu Stanca a fost frustrat în timpulvieții de satisfacția așezării sub cheia literei de tipar a operei sale originale. Drama creatoruluinereceptat în contemporaneitate era trăită cu atât mai profund cu cât nu puține au fost încercărilelui de a sparge acest zid inespugnabil așezat în jurul operei sale. Devenit în 1949 regizor, carenumai la Teatrul din Sibiu a pus în scenă 30 de spectacole, el avea să încerce și amărăciuneanedeschiderii spre public a propriilor texte. În plină perioadă proletcultistă, alegoriile sale cupersonaje istorice și mitice nu i-au oferit regizorului ingenios bucuria chemărilor la rampă și cascriitor. Autorul conștientiza cu acuitatea inteligenței sale această frustrare, mărturisită într-oepistolă din 30 oct. 1948 lui Ion Negoițescu, prieten de idei inegalabil: ”poți scrie pentru sertarorice, afară de teatru. Acesta trebuie scris cu sentimentul continuu al publicității, al contactuluiimediat cu publicul. Dacă lui Shakespeare cineva i-ar fi prezis jucarea pieselor numai peste 100 deani, sigur nu le-ar fi scris. Teatrul se scrie cum se respiră-în afară!“

Succesele dobândite în perioada 1949-1961 la Sibiu ca regizor al celor 30 de spectacolemontate, între care nici astăzi nu uităm „Hagi Tudose”, pentru care în noiembrie 1952 i se conferăPremiul de Stat, „O scrisoare pierdută”, cu experimentul celor 3 montări diferite sau „Hangița” încare artista Dorina Stanca debuta cu succes în rolul Mirandolinei. Ideea genială scenografic amomentului final din „Steaua fără nume”, spectacol realizat în două versiuni diferite, alături de“Harap Alb” cu care regizorul ne-a încântat copilăria, căci nici n-aș putea spune la câte reprezentațiiale piesei am fost la teatru, precum și „Gaițele”, spectacolul purtat în turnee prin toată țara, cum seîntâmpla cu cele mai multe piese montate de el, ori Maria Stuart, al cărei text schillerian a fosttradus din germană în limba română de el însuși, probează ingeniozitatea unei activități febrile șidevotate marilor idealuri ale scenei.

După primele piese de teatru intitulate “Cealaltă primăvară” și „Atotputernicul sânge” din1942, el va scrie „Turnul Babel”, „Hora domnițelor”, „Critis sau Gâlceava zeilor”, „Grevafemeilor”, „Ochiul”, toate create în 1945. Socotim că atât de tumultuosul an al încheierii războiului,în literatura română ar putea să poarte numele lui Radu Stanca, întrucât el scrisese atunci nu numaipoezii, ci și cinci piese de teatru, chiar dacă ele au rămas antum în manuscris. Au urmat alegoriilepe motive biblice „Drumul magilor”, „Rege, preot și profet” în 1946, când România trecea lainstalarea puterii sovietice, iar asemenea abordări artistice contraveneau direcției ideologice care seimpunea.

Devenit profesor de estetica și de istoria teatrului la Conservatorul popular din Sibiu încă dinanul 1945, R. Stanca activează la instituția care își schimbă intempestiv denumirea din TeatrulPoporului și Teatru Municipal, în Teatru Muncitoresc, Teatrul Sindicatelor Unite, spre a intra înmartie 1949 în rândul teatrelor de stat. În acest moment de mai certă stabilitate, Stanca este numitregizor, înțelegând să constituie în jurul său o veritabilă școală de tineri actori, pe care el îi va forma

12

pentru scenă, începând cu Ion Besoiu, Ovidiu Stoichiță, Nicu Niculescu, Eugenia Barcan, AngelaPăcuraru, Mircea Hândoreanu și alții.

Creația sa originală se constituie uneori ca o formă de luptă cu boala care îl mistuia, așa cummărturisea el despre „Dona Juana”, pe care în 1946 “ în ciuda suferințelor mele fizice, am dus-o lasfârșit. Și aceasta e ceea ce mă bucură. Că mi-am învins, cum nici un medicament n-a izbutit,șubrezenia fizică, impunându-mi o muncă, inutilă și poate cu consecințe, dar încăpățânată șirecalcitrantă “. Înainte de a fi publicată, piesa aceasta avea să primească în 1947 Premiul Lovinescudin partea Asociației Scriitorilor. Era o recunoaștere la nivel național, după care piesa pare să fi fostimediat solicitată la Sibiu, dar proiectul eșuează. Fără să-și piardă speranța, el notează:” „DonaJuana” va intra probabil în repertoriul de toamnă al teatrului „Mogador”, al cărui șef este EmilBotta.-pronostichează, scriindu-i prietenului său de idei- Acest mi-a cerut urgent piesa. Deasemenea s-a interesat de ea Zaharia Stancu. Dacă se face ceva din chestia asta, aici la Sibiu îmi voijuca „Critis”. Clujul, precum văd, are un nou director. O să-l încerc și pe ăsta cu ceva. Poate cu„Ochiul”-care, istoric fiind –ar putea să atragă atenția istoricului… Scrisoarea aceasta e atât descurtă deoarece ți-o scriu între două replici. Cum îmi vine rândul, te las!“ (Scrisoare din 4 aug.1947) O asemenea confesiune explică interesul autorului pentru valorificarea scenică a textelorsale. În pofida atâtor încercări, în mod tacit, se crease o conjurație a tăcerii în jurul pieselor lui, caren-au depășit forma de manuscris în timpul vieții autorului, una suprapusă nefast celei mai negreperioade a contemporaneității noastre. O ilustrare fără echivoc a zicalei cronicarului: „Nusunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii.” Nici măcar prestigiul de care el sebucura în societatea oamenilor de teatru din întreaga țară nu izbutește să-i deschidă drumul sprespectacolele visate cu piesele lui originale. Chiar dacă nu a fost întemnițat, ca cei mai mulți dintreprietenii săi cerchiști, Radu Stanca nu era jucat, ceea ce pentru un autor este tot o formă deprizonierat, sub raport artistic.

Unicul text pe care scriitorul l-a văzut pus în pagină tipărită a fost „Grâuian și Dragomara(Lupta secerătorilor)”, din care al treilea act a fost selectat de Uniunea Scriitorilor din R.P.R., FilialaRegiunii Stalin, Cenaclul literar „Orizonturi noi” Sibiu în volumul colectiv Pagini sibiene apărut în1957 (Vezi p. 95-114). Formularea din subtitlu în care apare ideea de „luptă” în lumea satului paresă fi explicat acceptul cenzurii amputante a „obsedantului deceniu”. Tot aceasta este singura piesăproprie pe care scriitorul a introdus-o în primăvara anului 1957 în programul repetițiilor la Teatrulde Stat din Sibiu, dar cu un subtitlu schimbat în mod cu totul semnificativ „Grâuian și Dragomara (Secera de aur)”. Lui Ion Negoițescu regizorul sibian îi mărturisea: ”Piesa mea care s-a repetat pânăde curând a fost momentan întreruptă. Aprobată de regiune și de teatru, acum se găsește la minister,care amână mereu aprobarea. Eu am avut totuși satisfacția câtorva repetiții, în care mi-am “auzit”pentru prima oară un text de-al meu spus de alții.. “(Vezi scrisoarea din 8 apr. 1957). Dar birocrațiaierarhizată a stopat și acest demers, încât nu s-a ajuns la spectacolul visat.

Ce fel de creații dramaturgice puteau fi acceptate de teatrele românești ale momentuluiproletcultist? Publicist de talent și cititor care nu pierde nimic din informațiile pe care le ofereapresa, Radu Stanca nu scăpa nicio noutate în domeniul teatrului, domeniu căruia i se consacră totmai decis. El aflase, desigur, despre premiera piesei „Bal la făgădău” de la Teatrul Comedia dinBucurești, cu care debuta Aurel Baranga în 17 august 1946. Ne vom opri spre exemplificare doarasupra acestui caz. Piesa era simptomatică pentru direcția pe care o lua teatrul românesc sub regimsocialist, căci farsa menită să ridiculizeze partidele politice istorice ale României, respectiv P.N.L șiP.N.Ț, pregătea terenul ideologic pentru apropiatele alegeri parlamentare așa-zis democratice,organizate în mod stalinist, adică fraudulos, în 19 noiembrie 1946. Nu este întâmplător că acelașiAurel Baranga va relua problema de mare interes politic a alegerilor în piesa „Bulevardulîmpăcării” și tot o temă de actualitate va fi piesa cu caracter social-educativ „Iarba rea”, unde estereprezentată intelectualitatea care se implică plină de elan în construirea socialismului. Cuasemenea subiecte conectate nemijlocit la problemele și ideologia politică triumfătoare în RepublicaPopulară Română în perioada aceea se deschidea drumul unui dramaturg român spre scenele

13

teatrelor din țară. Era o practică acceptată de cei mai mulți dramaturgi, de la H. Lovinescu la P.Everac, dar se dovedește de neconceput pentru Radu Stanca. Și piesele lui de teatru, create caalegorii existențiale cu subiecte și personaje mitice, se așezau cuminți și atent îndosariate însertarele autorului. Pentru posteritate. Câtă dezamăgire, câtă resemnare! Dar asemenea stări șisentimente nu lăsau loc renunțării.

Lecturile continuau febril, fără vreo tangență cu marxism-leninismul care se implementeazătot mai energic, chiar prin metode lipsite de scrupule. Nu, Radu Stanca citea cu totul altceva, încăutarea unei mântuiri care, în mod explicabil întârzie și ea. “Lecturile mele din lumea teologală-se destăinuie el-nu m-au mântuit, ci, dimpotrivă, m-au întărit în convingerea mea că, pentru spiriteleblestemate, nu există posibilitate de remediu, în afară de vechia (sic!) și insolita terapeutică aresemnării.”

Cititul era pentru Radu Stanca un modus vivendi, unul care îi asigura revelații spirituale,exact cum se întâmplă când descoperă cărți fundamentale, experiență pe care se grăbește să oîmpărtășească prietenului cu care se identifică spiritual. “Ai citit: „Die Philosophie im tragischenZeitalter der Griechen” a lui Nietzsche? Dacă nu, -îl va sfătui Stanca pe Negoițescu clujeanul, cu unjuvenil entuziasm ultimativ- uită tot și citește-o. E o lectură mai pasionantă decât un roman deaventuri. De altfel, întreg Nietzsche (pe care l-am reluat) e fascinant. Nici nu mă mir că a izbutit, capuțini alți scriitori, să extazieze o epocă. Când mă uit, acum după ce îl cunosc, în jurul meu, nu mi-ecu putință să găsesc, în tot veacul, un singur scriitor, intelectual sau om de acțiune, care să nu fie,într-un fel sau altul, sub raza lui toropitoare”.

Asemenea lectură continuă imperturbabil în condițiile în care pe plan oficial se poartă ovituperantă campanie împotriva cosmopolitismului occidental. ”Presa și cartea occidentală, -vaconchide Marin Nițescu în cartea sa „Sub zodia proletcultismului”, în care fixează concret tensiuneanefastă a proletcultismului- filmul și teatrul, dar mai ales ideile au fost considerate mai periculoasedecât otrava pentru societatea românească. Importul cultural a fost mai drastic cenzurat decâtimportul bunurilor materiale. Lectura unei reviste franceze, italiene, engleze sau germane a fostconsiderată o crimă la adresa securității statului și pedepsită cu ani de temniță”. Era în evoluțiaistorică a culturii românești o amputare fără precedent, iar noul model, deși total neconvingător,venea din Răsărit și trebuia să fie impus cu orice preț, așa cum comentează același autor citat denoi: ”Dimpotrivă, orientarea exclusivă spre Uniunea Sovietică a fost prezentată și impusă ca singuraalternativă binefăcătoare, ca un izvor nesecat de regenerare a culturii noastre și de progres pe toateplanurile.”

Puțini au fost cei care i-au intuit lui Radu Stanca adevărata valoare în timpul contorsionateivieți din perioada proletcultismului. “Întreaga mea activitate literară este deocamdată nestrânsă învolum, ci există sub formă de manuscris.“ suna cu o testamentară nostalgie una din notațiile luiRadu Stanca, păstrată în arhiva familiei într-o schiță de „Autobiografie”. Desigur că amputările șiîngrădirile, mai ales în activitatea de regizor a lui Radu Stanca la Sibiu, au fost numeroase. Deșiîncercările de a propune diferitelor teatre din țară propriile piese sunt neîncetate, nimeni și nimic nul-a convins să recurgă la stratagema de a se inspira din “victoriile” socialismului românesc. Oasemenea verticalitate moral-artistică era datorată solidei sale formații intelectuale, dobândite în aniiinterbelici într-o familie cu principii ferme. Desigur că regizorul nu s-a putut eschiva de la montareaunor piese din repertoriul sovietic. În schimb, dramaturgul Stanca a rămas vertical, departe de oriceimixtiune a politicului, chiar într-o perioadă năpăstuită ca aceea când gânditorii și scriitorii clasici încare el credea se aflau acum pe liste negre, erau scoși din librării și din bibliotecile Românieisocialiste. Da, “Radu Stanca s-a născut prea târziu și s-a stins prea devreme”, cum glosa actorulMihai Bica, între alții.

Una dintre cele mai mari mulțumiri pentru Radu Stanca a fost aceea de a vedea comentată înrevista cea mai citită pe atunci, numită “Contemporanul”, reabilitarea postumă a lui Lucian Blaga,fostul său profesor la Universitate, care murise în mai 1961 ca scriitor interzis. Bucuria lui Stanca afost atât de mare încât zile la rând el arăta revista cu acel anunț la toți cunoscuții pe care îi întâlnea,

14

cum își va aminti actrița Eugenia Barcan. Gestul său exuberant avea o semnificație ce se răsfrângeași asupra propriului său destin de dramaturg, unul cenzurat antum fără cruțare. Aici similitudineadintre Blaga și Stanca este deplină. Publicarea în anii proletcultismului socialist a pieselor de teatruale celor doi dramaturgi a rămas un vis de nerealizat, ca și punerea lor în scenă.

Aproape fiecare victorie artistică a lui Radu Stanca a însemnat depășirea unor obstacole pecare în atmosfera stalinistă a proletcultismului românesc el trebuia să le învingă. Forma sa de luptăcu proletcultismul a fost să etaleze ca actor, regizor, eseist și ca poet realizări de certă calitateartistică. Era o luptă purtată în tăcere, creațiile lui fiind oferite spre lectură doar celor inițiați șicapabili să le prețuiască. Frumoasa actriță de la Teatrul Național din Cluj, Doti Ghibu, a intrat înacest cerc restrâns, oricum îndrumată în deceniul cât a evoluat pe scena sibiană să adopte o tehnicăactoricească numită de ei „euphorionistă.”

După moartea lui Stalin, se produce un ușor reviriment în strategia partidului unic cuscriitorii. Astfel, în perioada 1953-1957 se resimte ezgheț poststalinist, cenzura arătând oneașteptată deschidere spre publicarea unor opere proscrise, unele care se abăteau tematic de la liniadictată strict de ideologia comunistă. Așa au fost publicate în 1953 „Bietul Ioanid” de G. Călinescu,în 1954 „Toate pânzele sus” de Radu Tudoran, în 1955 „Moromeții”, vol. I de M. Preda și„Străinul” de Titus Popovici. În perioada 1955-1958 Camil Petrescu tipărește romanul istoric „Unom între oameni”, iar în 1957 Eugen Barbu dă literaturii române cartea sa „Groapa” și I. M.Sadoveanu scoate „Ion Sântu”.

Procesul de dogmatizare avea în lumea scriitoricească doi piloni utili, constituiți dinscriitorii prestigioși ai perioadei interbelice, care mai erau încă activi, așa ca Cezar și CamilPetrescu, Mihai Sadoveanu și tinerii care se arătau mulțumiți să-și afirme fidelitatea față de putereacomunistă, cum erau Marin Preda, Zaharia Stancu, Nicolae Labiș etc. Dar grija pentru calitateaartistică a unor noi producții literare era minimă. Nici R. Stanca și nici I. Negoițescu, cei maireputați dintre cerchiști, nu s-au încadrat în aceste categorii de scriitori care puteau să prezinteinteres pentru autorități. De aceea, pentru piesele de teatru ale lui Radu Stanca nu a existat în epocăniciun modus publicandi.

ÎN MEMORIA POETULUI IOAN GHIP

Cu mare tristețe și dureresufletească, președintele cenacluluiliterar „RADU THEODORU”, AurelDomide și colectivul de redacție alrevistei „RAPSODIA” anunță trecereaîn neființă a poetului Ioan Ghip.Membru al cenaclului „GeorgeTopîrceanu”, care a devenit cenaclul„Radu Theodoru”, colaborator alrevistei „Rapsodia” încă de laînființarea ei, poetul Ioan Ghip apublicat câteva volume de poezie șiproză în timpul vieții sale. S-a născutîn cătunul Fetia la data de 15noiembrie 1936 unde a copilărit și adecedat la data de 17 martie 2021, lavârsta de aproape 85 de ani, în comuna

15

Bârghiș , unde își avea locuința. Ultima carte tipărită a fost anul trecut, o carte de amintiri –ÎNTÂLNIRI CU LUPII, la editura lui Ioan Părean, SALGO, editor ce ne-a părăsit și el în lunaianuarie în acest an. Trăim vremuri când moartea ne pândește la tot pasul. Nu pot să scriu despreIoan Ghip mai bine decât o face chiar el în una din confesiunile lui publicate în revista Rapsodia:„Cine sunt eu? Un om simplu, fiu de țăran care și-a petrecut copilăria pe lângă păduri fermecate, cemi-au legănat primii ani ai vieții pe ramurile copacilor pădurii, ca o mamă pe brațele ei ocrotitoare.Pentru mine poezia a fost un cântec al sufletului... Sunt un om obișnuit de la țară, un om simplu,care uneori evadează din cotidianul obișnuit și rătăcesc prin codrii până noaptea târziu, ca să aflu dela fagii și stejarii bătrâni istorii și legende, să ascult liniștea nopții, izvoarele cântând, să privescluna și stelele cu vraja lor, picurile de rouă ca pe niște universuri pline de frumusețe”.

Dumnezeu să-l odihnească!

Călător în nopţi de toamnă

Printre brazii cu cetină verdeO lume bălaie se vedePrivind curioasă să vadăCând seara începe să cadăPe codrii cu frunză trecutăCovor veşniciei pierdutăCând mii de crenguţe diforme,Pictează fantastice formeDin umbre ţesute de lunăPe frunze uscate.Trec umbre, mistere în noapteŞi parcă fantome se-adună,Vorbesc tăinuit şi în şoaptă ...Şi cine mai ştie ce vorPictând pe uscatul covorDoar umbrele lor?Iar tu călător prin păduri,Spargi liniştea-n ţăndări cu paşii,Te-amesteci cu umbre vrăjite,Covor de-amintiri veştejite.Dar frigul se lasă încet,Cad brume pe crengi şi pe toateŞi-n ceţuri de frig peste văi,Tăcerile nopţii par şoapte.Şi-un rece fior te cuprinde,Dar luna-i atâta de clară ...Că-ţi pare pictura bizarăÎn farmecul nopţii trăiteCovor de-amintiri adormite.Laşi brazii în urmă că pleciÎn jur ştii atâtea poteciDar ele sunt prea liniştite ...Pădurile dorm obositeŞi-n liniştea asta ce doare,

Doar frunza mai plângeCălcată-n picioare.Când ieşi din păduri te opreştiTe-aşezi pe-un buştean, obosit.Se-aude, acolo, departe, în „Gât”Cum urlă un lup a pustiu şi-a urât...

O, Mamă!

Câte-ai făcut în viaţă pentru noiTe văd ţesând covoare la războiDar nu-ţi luam necazu-atunci în seamă.Când am plecat la şcoli veneai la noiÎntotdeauna cu desaga plinăŞi faţa ta-mi părea atunci senină,Dar numai tu ştiai ce ai în suflet.Azi înţeleg şi griji dar şi nevoiCe le purtai în suflet, o povarăAbia acum eu înţeleg trecutul,Cu viaţa ta ce-a fost mai mult amară.Şi-atunci când era s-o duci mai bine,Să ai şi liniştea şi-odihna meritată,Haina clipă, mamă, te-a lovit!Şi ai plecat în lumea cealaltă ...Dar lumea cealaltă, unde-i oare?Că-n jur e spaţiul infinit şi rece ...Cu noi odată şi speranţa moare.Şi zeii mor, că totul, totul trece ...Mi-e dor de tine, mamă, tare dor,De tata, de bunica şi de fraţiDe Ana, Nicolae, că-s plecaţiDin lumea asta, din care-s călător...

Versuri din vol. „Lăsați-mi pădurea” edit. Arhipart, 2006

16

George Văidean-Orăștie-

21 februarieZiua internațională a limbii materne

Motto: „Nu locuim într-o țară, locuim într-o limbă.Patria asta înseamnă și nimic altceva.”

Emil Cioran

O zi sfântă pe care an de an în loc să o sărbătorim cu cinste o uităm tot mai mult, trimițând-ocu indiferență spre minimalizare și dezinteres.

Ca să vorbim despre limba unui popor și implicit despre limba vorbită de este necesar să-icunoaștem trecutul, izvorul multimilenar al poporului român, să-i cunoaștem istoria adevărată. Seștie că istoria este scrisă de învingători. Poporul nostru deși a câștigat multe bătălii, pe câmpul deluptă, nu am câștigat politic. Prin tăcerea condamnabilă a celor care trebuiau să vorbească, și săacționeze românii au pierdut mult, ba chiar ne-am autoflagelat în multe domenii, inclusiv în cel allimbii materne strămoșești. Interese străine au determinat pe unii „învățați” străini și localnici, săelaboreze teorii false în interesul lor. Noi românii ar trebui să ne rescriem și să ne învățăm istoriaadevărată. Unii dintre noi ne-am săturat de minciuni, de jumătăți de adevăr, de manipulări. Existăun singur destin în lume, cel al adevărului pe care trebuie să-l vedem și să-l împărtășim.

Limba noastră maternă nu provine din nici o altă limbă, nu este datoare altei limbi, dimpotrivălimba tracilor din provenim a fost izvor pentru alte limbi. Desigur limba noastră maternă moștenităde la geto-daci are influențe de la romani, slavi, și alte popoare, dar nu este vasala nici unei altelimbi universale. Credința și limba au fost pilonii principali, coloanele cerești pe care s-a sprijinitcălătoria poporului nostru prin timp. Celor care pot să o facă le revine datoria morală de a-ivalorifica semnificația, iar noi vorbitorii să-i păstrăm frumusețea, să o venerăm chiar și dacă putemsă o dezvoltăm. Am citit undeva că cel înstrăinat care își uită limba maternă, nu poate să stea devorbă cu Dumnezeu. Lichidarea unui popor începe prin a-i nimici limba și credința.

Strămoșii noștri îndepărtați, pelasgii, au dat naștere limbii latine vechi – latina vulgară.Strămoșii noștri au trăit în același timp cu strămoșii romanilor, înainte cu mii de ani de a apăreaRoma și Imperiul Roman. Legiunile lui Traian au ocupat nici un sfert din suprafața Daciei și aurămas aici 164 de ani. După unii incompetenți sau falsificatori ai istoriei, ar trebui să fie douăpopoare românești. Unul provenit din dacii ocupați și unul din dacii liberi, cu două limbi diferite.Ori nu este așa, realitatea nu este aceasta. Logic vine întrebarea: Se poate crea un popor și o limbăîn 160 de ani? Evreii au stat sub stăpânirea romană 350 de ani, egiptenii, galii la fel iar britanicii400 de ani, dar toți și-au păstrat limba. Ce miracol a adus dacii împreună cu femeile și copii lor, deprin văi și munți, bine organizați, să învețe la orașe, la cursuri rapide, limba romanilor? O altăîntrebare se ivește: Cum se face că timp de 800 de ani de dominație a Imperiului Austro-Ungar,românii din Transilvania nu și-au pierdut limba maternă? Este necesar să amintesc aici o strofă dinpoezia lui Gelu Dorian:

17

Au năvălit barbarii peste daciLe-au ars cetățile și grâulDar n-au putut ascunde vorbele în saciPe care să-i înghită moarte râul.

Am învățat ani în șir în „teorii” nefondate, postulate și afirmații, presupuneri neștiințifice. Amacceptat zeci de ani, poate chiar sute, explicații unele hilare, altele chiar triste. Cercetători străinisunt preocupați de poporul român, de limba și istoria reală a sa. Ai noștri istorici, filologi,academicieni se vor trezi la realitate, la adevăr? Când? Limba noastră maternă este tezaurul prețiosal poporului ce dăinuie de milenii iar noi cei de astăzi, avem datoria ca acest depozit sacru să-lpăstrăm și să-l transmitem nealterat generațiilor viitoare. În învălmășeala anilor recenți am devenitsclavii regelui ban, cele materiale primează sentimentelor, trăirilor sufletești emoționale, patriotice.Poate vântul globalizării care bate în ultima vreme ne îndepărtează de ceea ce am fost, suntem șidorim să fim. Trebuie să recunoaștem cu regret cum asistăm la pervertirea limbii materne, lainvadarea și îmbâcsirea ei cu cuvinte și expresii străine vocabularului și spiritului nostru. Semaltratează frumusețea limbii cronicarilor, a Paliei de la Orăștie, și a scrierilor clasicilor noștriCoșbuc, Blaga, Creangă, Eminescu.

Limba română maternă este limba a cărei cuvinte pot fi puse pe note muzicale, pe portativulunei splendide simfonii. Ea este cea pe care am învățat-o de sânul mamei și atunci când ampronunțat primul cuvânt din viața noastră: mama. Sunt mândru de străbunii mei, cinstesc părinții șibunicii mei, pe toți cei care s-au născut, au trăit și au murit în limba maternă. Ea este limba în careadmirăm parfumul florilor de câmp, zumzetul harnicilor albine, sunetul produs de dalta luiBrâncuși, culorile din pânzele lui Grigorescu sau armonia notelor scrise de Enescu ca și emoțiaversurilor lui Eminescu.

Dacă dorim să supraviețuim ca popor, să fim universali, atunci să avem conștiința noastrăexistențială, să avem demnitate, credință, prețuire pentru limba maternă, pentru eroi și tradițiilenoastre bogate. Să cinstim adevărata istorie a neamului nostru, să avem motive reale pentru unviitor pe care îl dorim, să nu fim lași și să nu avem frică. Dacă nu dovedim toate acestea atunci nuvom fi respectați de celelalte popoare.

Referiri la limba maternă pot să le facă incomparabil mai bine oameni cu pregătire defilologie și istorie. Eu nu sunt om de știință, nici scriitor, ci un cititor ca și voi cei care îmi urmărițicele câteva rânduri scrise din suflet. Știu, că limba maternă pe care o vorbesc, izvorăște de dinaintede istorie și va dăinui în veșnicie.

Închei cu ultima strofă din poezia lui George Coșbuc „Graiul neamului”:

Repezi trec cu vifor anii,Ispitind puterea ta,Neam român! Cu ură mareVor căta mereu dușmaniiGraiului român pierzare;Dar să piară ei cu toțiiNu l-am dat, și nici nepoțiiNu-l vor da.

18

"nu o să cadă tocmai pemașina mea?"

Peștera Scărișoara

Liviu Modran

GHEȚARUL SCĂRIȘOARA

Păcală a plecat în excursie în Munții Apuseni și de alături nepotul îl ghida plin de elanultinereței. La intersecție , unde o șosea cu solzi de reptilă, înțelegeți de ce, că la o adică era scorojitărău, urca abrupt spre direcția:

Păcălici bate din palme de bucurie că avea să vadă ghețarul despre carecitise și răscitise în ghidul Apusenilor. Dar Păcală nu prea e de acord:„Tinere, parcă am văzut o pancartă mare prinsă de zidul de piatră“. Păcălicinerăbdător: „Nu am putut citi, scrisul era prea mic. Haide!“ Păcală, mai precaut: „Să nu ne păcălim.Am mai pățit eu o dată așa ceva: Scria pe un semn rutier: Cad stânci! Și mi-am zis:„Să nu mă minți că au căzut!“, protestă Păcălici. „Să nu îl ajute sfințiipe ăla care minte. Un bolovan mare cât un camion. Noroc că i-amauzit uruitul și am avut timp să mă dau la o parte.“

Păcălici, perplex: „Și mașina!“Păcală: „Zdrob!“, continuă: „Altă dată scria: DRUM ÎNCHIS“. „Și ai băgat viteză până la

capăt?“ „Capătul a fost fundul unei prăpastii că sau nu au pus stăvilarul sau l-au furat sătenii pentrulemne de foc. Nu avem de ales. Musai, să întoarcem să vedem ce scrie.“

Și atunci au întâlnit inexplorabilul, dat de imposibilitatea de a vizita peștera. Pe zid trona opancartă mare, cu scrisul mic, mic de tot, dar legalizat de HCL, mare cât un bou.

Păcălici cu lacrimi în ochiculege pietricele de pe jos și learuncă în pancartă ce protesteazăcu pocnete. Se întorc în comunaGârda, dau de primarul care ședea în cârciuma din bătrâni. „Sunt la al cincilea mandat și oameniimă mai vor. Eu nu mai vreau, dar ce să fac dacă nu mă lasă oamenii în pace?!“ zice primarul.

Un chefliu de la masa își trage șapca pe-o ureche: „Noi pe altul nu votăm că el e cel mai bun!“Altul îl aprobă: „Așe-i. Pe altul noi nu votăm!“

„Da cu ce treabă, pe aici?“, se interesează mâna dreaptă a edilului, care pentru derută ședea la omasă alăturată.

„Am auzit că moții fac un rachiu dat naibii. Cum îl bei cum te adoarme.“adaugă PăcalăChefliul îl lămurește: „Nu facem rachiu. Țuică de prune întoarsă de două ori.“,Păcală: „Are multe grade?“„Dacă o bei ești mai mare decât Oprea. Ai grade de mareșal, așa de bine te simți“ face reclamă

acolitul primarului. Păcală trece la fapte: „Ia tu aicea pentru un bidonel de cinci litri“, îi numără elhârtiile albastre, apoi adaugă: „dar, așteaptă până ne luăm cazare că noi de aicea nu mai plecămcurând“,

Păcălici găsi gazdă prin AIRBNB la o localnică, care se plânge: „Nu dau mai deloc de el pe laprimărie, toată ziua zace în crâșmă. Și am mare nevoie de semnătura lui ca să îmi aprobe pensiasocială.“ „De ce nu o lași la secretară“, sugerează Păcălici. „Are copil mic, dar i s-a terminatconcediul de maternitate. Și nu vrea să îl prelungească că nu mai ia salariul întreg. Cum locuieștepeste drum de primărie mai toată ziua stă pe acasă.“ adaugă gazda. Apoi se roagă de secretară: „Dece nu iei cererea și să îi dai număr? “

Mama tânără: „Lasă, mamă, că dai tu peste nea Voicu pe undeva. Doar știi bine unde îl găsești.“,

Peștera Scărișoara închisă până în luna mai 2o2x (adică la anulașteaptă) pentru lucrări de refacere a infrastructurii. ConformHCL...

19

ATENȚIE la trepte.SE ALUNECĂ!

Păcală se miră: „Și nu ți-a luat cerea nici secretara, nici primarul?“ Gazda: „Până la urmăprimarul a luat-o, dar a uitat-o în crâșmă. Patroana mi-a dat-o înapoi. Uitați-vă și voi“, și le-aîntinde turiștilor o hârtie cu un cerc brun, pata de la dosul unei halbe de bere. Hârtia era datată depeste trei luni.

Păcală privește cu subînțeles și întreabă: „De cât timp se lucrează la ghețar?“Femeia completează: „Zic ei că se lucrează. Să tot fie doi ani de când a închis peștera pe emotiv

că repară pasarelele. Dar a dat lucrarea unui prieten care e plecat în Spania cu altă treabă. Nu știu cemai este pe acolo dar vin mulți turiști ca voi care bat drumul de pomană.“

Păcală ia mai multe sticle de plastic, le umple cu apă și le lasă peste noapte afară. Cu toate că eraluna martie la munte îngheța. A doua zi apare în piață și strigă „Dau de băut la toată lumea, carevine acum la cârciuma din Bătrâni.“Ajuns la cârciumă cere însoțitorului primarului țuica tare.Strigă: „Dau horincă sau trăscău pentru toată lumea, cu condiția să fie băut ca winsky.“

Primarul se laudă: „Eu beau curent winsky, doar aici sunt la fel de puternic ca președinteleBăsescu!“

„Bine, atunci trebuie să știi! Americanii beau winsky cu cuburi de greață în pahar. Barman ți-amadus gheața. Fă cu spărgătorul cuburi și pune în pahare la toată lumea!“ îi dă Păcală și Păcălicigheața strânsă în două ligheane.

„Dar de unde ai tu gheață ca să dai la atâta lume?“, prinde glas tușa Veta apărută brusc în ușacârciumii.

Păcală răspunde vesel: „De la Scărișoara, din ghețar!“, „Ai intrat prin efracție și ai devastat unmonument al naturii? Chemați poliția locală să îl aresteze.“, tună primarul. „Nu am intrat acolo.Gheață cu apă se preling afară pentru că ați blocat intrarea în peșteră. Acum nu mai circulă uncurent de aer rece, care primenea ghețarul. Și el se încălzește de la căldura din interiorulPământului.“

Murmure se aud pe la mese și lume de afară intră în cârciumă: „Nu te credem..“ clatină mulți dincapete.

„Mă pun drept zălog că e așa. Veniți numai într-acolo!“ adaugă Păcală cu maximă seriozitate.Au plecat mai mulți în alai și când au ajuns la peșteră intrarea era blocată de bare de fier sudate

de care erau prinse scânduri prin cuie întoarse la vârf. Se vedea de la o poștă că nimeni nu maiumblase pe acolo demult. Sătenii curioși ce este înăuntru au forțat blocajul cu răngi. Au intrat culanterne și snopurile de lumină le-au dezgolit un spectacol al tăcerii mormântale, din adâncuri.Șantierul montase o pancartă, acum plină de dâre de rugină:

„Omul ăsta nici nu a început lucrarea, când să o mai termine?!“ se miră unlocalnic.

„Refacem noi podurile turistice prin muncă voluntară. Nu vedeți cum plânge ghețarul?“ propuneun moroșan. Într-adevăr ghețarul lucea scăldat în apă și din țurțuri se prelingeau picături.„Și eu vă aduc de mâncare“, completează hangița de la cârciuma din Bătrâni. „Tu să dai de băut,primare!“ întărește altul.

„Nu se poate e ilegal, pun poliția pe voi. Eu am contract încheiat și trebuie să îl respect. Firmatrebuie plătită oricum.“, se împotrivește primarul.

„Nu, zău și dacă nu lucrează? Pentru ce ? Nu ți se usucă limba după câte minciuni ne-ai zis?“, serevoltă tușa Vetă.

„Nu pot e hotărârea consiliului local.“, o ține primarul pe a lui.„Să te vedem cum îi aduni pe toți membrii aici, ca să îi punem la treabă.“ completează alt

localnic.Primarul își dă seama că a căzut în cursă și vrea să se răzbune: „Mai întâi să îl amendăm pe

străinul ăla ce a furat gheață din monumentul naturii. Puneți mâna pe el!“, adaugă poruncitor cătredoi polițiști locali.

Sigur că toți trebuie să știe de ce umblă polițiștii pereche. Sunt mai multe zicale, mai toateadevărate. Dar cea mai reală este ca să nu li se joace o farsă. Sau trebuie să fie atât de capsomani,

20

încât să nu râdă nici măcar unul de celălalt. Pornesc girofarul, demarează în trombă și tot la fel seîntorc.

„Mașina lor nu mai e în parcarea din piață.“ raportează la întoarcere.„Să nu mai îl prind pe veneticul ăla în comuna mea. Să mai viziteze ghețarul de la Scărișoara

când și-o vedea ceafa!“ decide primarul profetic. Apoi adaugă cu-o privire strâmbă, către săteni:„Poate are Covid și ne-a molipsit. Ce-ar fi să îl dăm în urmărire generală? Tușă Veta, la tine a fostcazat. Ia să ne dai datele lui personale.“

Veta îl privește crâncen: „S-a cazat prin firmă. Dar tu, fii atent să îmi înregistrezi cererea depensie socială. Că mă țin după coada ta de atâta timp. Și de mine nu ai cum să scapi!“

Dumitru Cristănuș

Versuri din vol.„Livada nopții”

* * *

livada nopții nu mai e ca înainteînserarea unui vis frumoslumina înflorea între cuvinteîntunericu-i mereu fricos

cerul bea elixirul viețiiveșnicia cu o ceașcă de amurgîntunericul e trist în ochiul diminețiicuvintele nescrise în lumină curg

livada de acum, livada de apoiîn iarba nopții s-a sinuciscuvintele ne scriu în straie noimitul livezii, nou paradis

* * *

calc urmeleunei ființe nevăzuteiarba liveziiîmi eliberacosmosul morțiimai aproape de lunădar nicăieri în afara meaînfășurat în sferele fericiriica de niște limbi de clopotascult priceasna nemuririiîngerii cerului au începuta învăța cuvinteleprimordiale ce m-au însoțit

din pielea unei oglinzipământul îmi croisehaine de cântecpentru întâmpinarea nopțiimoartea nicăieridezmoștenită de viațăîși cânta copilăria (pruncia)în copilăria meași mă visa tot mai tânăr

* * *

două trenuridin două lumiîși disputăunicul călătordesenat de moartepe un petic de noapte

două lumi coboarădin două trenuriîngerul a furatpeticul de noaptebietului călătorbănuit de blatcu timpula fost adusîn camera de aresta unui ceasornic

21

Nicolae Munteanu

CLOPOTUL

Viaţa cum e rânduităClipele încet se scurg,Ziua este pregătităSă se schimbe în amurg.

Şed pe banca din grădinăŞi gândesc la câte toate,La ce-a fost şi ce-o să vină,La nimicuri însemnate.

De la schitul dintre dealuriPe aripi de caldă boare,Clopotul trimite-n valuriDangăte tânguitoare.

Unele-mi pătrund în oaseCăci se năpustesc brutal,Altele-s melodioaseCa un clinchet de cristal.

Orice treabă ai avea,Clopotul, când dangăt scoate,Te întrebi în sinea ta:Pentru ce sau cine bate?

Pentru praznic şi ospeţe,Pentru sfânta rugăciune,

Bate doar să dea bineţe,Ori e plâns de-ngropăciune?

Îţi răspunde-un oarecare:Clopotul din turn când bate,Dangătu-i e o chemare,Asta fără doar şi poate…

Bate pentru toţi la fel,Fie tânăr ori bătrân,Pentru Ea şi pentru El,De e slugă ori stăpân.

Clopotul, mi se mai spune,Căci din viaţă face parte,E alături de mine,Mă petrece pân` la moarte.

Clopot dacă-mi este viaţaTreburile mi se schimbă,Voi avea şi altă faţă,Fi-voi clopotului limbă.

Limbă ce-o să bat metalulŞi-o să bat cum mi-estevrerea,Precum bate apa malul,

Căci o să deţin puterea.Asta-nseamnă că voi faceTotul după bunul plac,Eu voi fi război sau pace,O să vin la toţi de hac.

Bate-voi în clopot, straşnic,Fără pic de ezitare,Un minut nu va fi paşnicDe acum, în lumea mare.

Toate-n viaţă cum se leagă…Clopotarul, fără veste,Clopotu`-a-nceput să tragăSă se-audă-n deal, şi peste.

M-am cutremurat deodată,Dangăte veneau săgeţi,Limba ce vroia să bată,Este dată de pereţi.

Cum şi limba-nghiţi hapul,În decursu`acestei vieţi,Dat am fost şi eu cu capul,Dat cu capul de pereţi.

Dumitru Mălin

-Alba Iulia-

Cântarea asfințirii nr. 92

Își dezbracă munții alba lor cămașă,Cetinile toate clatină-se-adânc;De ce mi-ai pus, mamă, nenoroc în fașăȘi amar în lapte de la sânul stâng?

Cresc pe ramuri frunze, muguri crapă-ntruna,Dorul de viață-i lângă ușa mea;Ce bătrân sunt, mamă, și albit ca luna,Primăvara asta, totuși, ce mai vrea?

Vântul cald de-aseară da de-a dura norul,Fericit amurgul mirosea a vin;

Dacă timpu-i veșnic eu de ce tot moru-l,Cum de uit întruna câtu-i puțin?

Când din flori albine vor culege miere,Când din rouă fluturi vor culege cer;Inima mea, mamă, cum să nu mai spere,Cum să nu mai cânte sufletu-mi stingher?

Că adună munții stele din înalturi,Că mângâie cetini fruntea mea un pic;Cum de-această lume, mamă, să te saturiDacă după-aceea n-o mai fi nimic?

22

Maria-Daniela Pănăzan

Zenovie Cârlugea, Enciclopedia Blaga

Cu adevărat, volumele dedicate de Zenovie Cârlugea lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga,Constantin Brâncuși și Tudor Arghezi sunt adevărate enciclopedii, documente de istorie literarăextrem de prețioase pentru înțelegerea operei acestor personalități de seamă ale culturii române.

Lucian Blaga merita această atenție din partea criticului Zenovie Cârlugea. „Trimis înlumină” în matricea fizică și spirituală a Lancrămului, poetul „mut ca o lebădă” a avut o influențăextrem de mare asupra evoluției ulterioare a poeziei moderne românești. Cele două volume pe careautorul le dedică lui Lucian Blaga ne dezvăluie o personalitate dominantă a secolului al XX-lea,care a influențat nu doar cursul istoric al poeziei și al filosofiei românești, dar și oamenii pe care i-a

întâlnit și asupra cărora a avut o înrâurire aparte.De altfel, subtitlul volumelor, Oameni din viața lui, este o

anticipare a conținutului extrem de bogat și de minuțios, oaventură a spiritului uman în care se oglindesc chipuri și imaginide epocă, remarcabile, destine împletite cu soarta marelui poet.Raportarea la ceilalți este evidențiată încă din Prefața semnată deautor, care precizează că „viața noastră nefiind decât o permanentăraportare la semenii ce ne-au marcat existența și la ideea de drumprin care destinul nostru s-a rotunjit în acord cu supremele aspirațiiși cu permanentele năzuinți, - atunci, în cazul lui Lucian Blagaputem observa ușor cum întregul său discurs biografic stă sub ceeace putem numi coincidentia oppositorium, ca figură politropică aalterității. Un fel de conjuncție și disjuncție a „contrariilor” ceamprentează, în varii manifestări, atât un mod de viață, cât, maiales, un stil de creație”. (Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga înoglinzile alterității, prefață la Lucian Blaga, Dicționar esențial.

Oameni din viața lui, vol. I-II, Editura TipoMoldova, Iași, 2018, p. 5).Fără nicio îndoială, ne aflăm în fața unui expozeu complex, minuțios, laborios, șlefuit cu

migală, atenție și pricepere. Studiul este completat, cum e firesc, de o bibliografie atotcuprinzătoare,care-i sporește și mai mult valoarea documentară. Cuprinsul este gândit alfabetic, așa cum sedorește a fi dăruite cititorului, sun formă de dicționar. Recunosc însă că discursul expozitivsugerează mult mai mult decât o simplă înșiruire de nume de dicționar. Este o viață de om în acestevolume, o întreagă literatură, cu nuanțe voit memorialistice, de evocare a unor personalități și a unorOameni din existența lui Lucian Blaga, cel devenit, el însuși, Un om între oameni (dacă-mi estepermisă parafrazarea titlului lui Camil Petrescu). Descoperim în paginile acestei enciclopedii numede seamă ale secolului al XX-lea, de la Felix Aderca, Ion Agârbiceanu, Tudor Arghezi sau IoanAlexandru la Nicolae Balotă, Ion Brad, Dumitru Caracostea, Ion Chinezu, Elena Daniello, OvidiuDrîmba, Onisifor Ghibu sau Octavian Goga, Gheorghe Grigurcu, Ion Negoițescu, Edgar Papu, IonPillat, Liviu Rusu, Dumitru Stăniloae, Tudor Vianu etc. În volumul al doilea se insistă asupra unor„figuri umane, în general, de plan secund”. Dincolo de această precizare a autorului, sunt de părerecă aceste întâlniri umane sunt la fel de importante în existența scriitorului, ca și cele considerate „deprim-plan”. Oamenii, calitatea lor, reverberațiile lor spirituale lasă urme în conștiința noastră,fiecare în felul său, la fel de importante. De altfel, valoarea lor este subliniată de autor în gândurile

23

din Prefața la volumul al II-lea: „un portret autentic, exact, definitoriu al personalității lui LucianBlaga nu poate fi realizat fără a pune în evidență „lumea” în care a trăit poetul și cu care a venit încontact, interacțiune evidențiată de acest dicționar (esențial, așadar, sub acest aspect) pentru o maitemeinică înțelegere a Omului și a Operei”.

Mi-ar plăcea să zăbovesc asupra fiecăruia în parte, dar spațiulnu permite acest lux. Sunt convinsă însă că fiecare întâlnire evocatăde Zenovie Cârlugea cutremură și impresionează deopotrivă, printonul cald al evocării și prin găsirea celor mai „potrivite cuvinte” încare se definesc nuanțe și întâlniri care pot fi considerateexcepționale. M-aș opri totuși, pentru curiozitatea și plăcereacititorului acestor rânduri, asupra unor întâlniri aparte. Iată, de pildă,evocarea relației lui Lucian Blaga cu Sextil Pușcariu, care a avut oimportantă contribuție la promovarea poetului din Lancrăm. SextilPușcariu va încuraja publicarea volumului „Poemele luminii” din1919, oferindu-se chiar să-l publice. Tot S. Pușcariu va recomandape tânărul Blaga unor figuri culturale proeminente din perioadainterbelică sau îl va coopta în colectivul de redacție al revistei„Cultura” de la Cluj. Același om ales de destin va susține, la 5 iunie1937, Raportul pentru primirea lui Lucian Blaga în AcademiaRomână. Din volumul al doilea, aș evoca întâlnirea poetului cu Bartolomeu Anania, cunoscutulteolog și om de cultură. Aceștia s-au cunoscut „prin 1947”, la întâlnirile de cenaclu, conduse deVictor Papilian, din casa protopopului ortodox al Clujului, părintele Florea Mureșanu. Dupăinstaurarea regimului comunist și întemnițarea familiei preotului protopop, Bartolomeu Anania l-areîntâlnit pe L. Blaga la Filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei Române, „un Blaga încărunțit, (...),un Blaga umanizat, cald, aproape euforic”.

Multe lucruri poate descoperi un cititor lecturând paginile enciclopedice dedicate poetuluiluminii, Lucian Blaga. Valoarea documentării este foarte prețioasă, iar oamenii și întâmplărileevocare descoperă o față umană, aproape necunoscută azi, a celui care a eternizat spațiul mioriticromânesc, a celui pentru care a crezut până la sfârșit că „veșnicia s-a născut la sat”.

Elena Olaru Miron

TUTUROR FEMEILOR ONESTE ȘI MUNCITOARE:LA MULȚI ANI!

În fiecare an de 8 Martie,ziua internațională a femeii și la noi se omagiază femeia astfelîncât la un moment dat toate felicitările ca organizarea de festivități mărețe ”mese festive” devineun eveniment grandios,dar care la un moment dat riscă a se banaliza oarecum.

Despre valențele femeii, despre succesele sale, victoriile sale în munca pe care-o presteazăîn diferite domenii ale culturii, științei, sportului, medicinii și multe altele se amintește adeseoriastfel încât majoritatea acestora sunt cunoscute. Felicitările, omagierile, buchetele de flori,petrecerile zgomotoase inundă spațiile și se sărbătorește în fiecare an. Oare nu ar fi timpul să nestrecurăm mai mult în viața ei,a femeii,a vieții ei mai puțin publică, mai personală întrucâtva maiintimă și să privim cu ceva mai multă atenție la relațiile sale cu partenerul său care poate fi mai alessoțul,dar și iubitul sau logodnicul?

Să recunoaștem că există ciudate controverse în relațiile dintre femei și bărbați. Într-ocăsnicie,soția oricât de vrednică ar fi, oricât de castă, la o bună vreme din păcate nu mai atrage ca la

24

început. Eventual se creează o prietenie între soți bazată pe înțelegere și colaborare în străduința dea-și organiza cât mai corect,cât mai gospodărește cuibul. Grija și prosperitatea pentru progenituri deasemeni îi unește într-un efort comun. Atracția sexuală însă ușor începe cu timpul a se tempera și ascădea între cei doi. Natura umană fiind deosebit de complicată și de perversă se știe că intervineadeseori,la un moment dat, atracția nefastă pentru o relație din afară,interzisă de legile eticii șimoralității. Bărbații, mai ales, se simt în siguranță atunci când soțiile lor se mulțumesc să se achitede îndatoririle casnice. Îi asigură soțului său comoditatea și siguranța și în acest caz,el nu are niciunfel de grijă sau temere. Totul pare așezat cum se cuvine,la locul lor. Poate zburda liniștit.

Astfel privirile bărbatului la un moment dat sunt atrase de alte noi exemplare feminine,deoarece acestea reprezintă riscul, taina, spațiul interzis care incită într-un mod devastator. Unsemnal de alarmă se declanșează în memoria lui și automat caută să îndulcească întrucâtvaaparențele. Astfel prinde obiceiul de a oferi cadouri soției sale. Gesturi mărunte ce trezesc semne deîntrebare. În acest caz soția nu se poate să nu bănuiască o oarece schimbare de comportament asoțului. Știe că doar cu buchete de flori, bijuterii și dulciuri își poate apăra vinovăția în fașă față deea. Aceste atenții nu sunt de altfel altceva decât niște surogate banale. Foarte ușor o femeieinteligentă și perspicace intuiește că soțului său astrele-i pregătesc ceva. Poate că acel ceva încăplutește nedefinit în jurul său și atunci, simțindu-se vulnerabil încearcă bunăvoința soției oferindu-icâte o jucărie asemeni unui copil naiv.

Așa bărbații sunt atrași de femeiuști cât mai frivole, cele care de la prima vedere prin felul încare se îmbracă și se poartă atrag spre o desfătare considerată sublimă. Aceasta tocmai datorităfaptului că ”divele”au o experiență în arta amorului și că în așternuturile lor au poposit nenumărațiinși,dar care în cele din urmă au dispărut. În acest caz, el, bărbatul simte că este binecuvântat de ovictorie absolută. Adică el, superbul bărbat a înlăturat toată cohorta celor care au concurat pentru aintra în grațiile femeii și a biruit rămânând alesul celei cu asemenea trecut notabil supraviețuitoareaamorurilor remarcabile. Este astfel satisfăcut de cucerirea acelei adevărate târfe. Și nu numai deacest gen ci până la urmă chiar și de femei căsătorite și lesne de cucerit.

Ușor, cea de-acasă,soția încetează astfel să mai existe ca obiect al iubirii,al sexului furat. Earămâne până la sfârșit sclava matrimonială cu mâinile scrijelite de muncă, veșnica sacrificată. Darea știe. Știe totul. Poate afirma cu precizie care fusese momentul în care soțul său începuse a deviade la ...traiectorie. El asemeni lighioanelor pădurii care încep a năpârli pentru a se îmbrăca într-unnou strai se transformă. Pentru el straiul infidelității se numește.

În acest timp, ea trece prin toate torturile disperării,dar are datoria a rămâne înțeleaptă. Să-șimacine suferința între obligațiile părintești și cele gospodărești, să supravegheze, îndrume și săhrănească progeniturile, să-i pregătească lui cămășile și costumele, să-l hrănească și să nu-iîntrerupă meditațiile sale adânci deranjându-l cu cine știe ce trebuințe care nu pot fi amânate lanesfârșit și pe care ar avea și el obligația a le soluționa.

Uneori, pentru a-i trezi soțului amintirile lor și nostalgia de odinioară,poate că n-ar fi delocrău ca și ea,soția,la rândul său,să se comporte într-un anume fel care să-i atragă atenția consortuluică nici ea nu este o ființă de lepădat. Chiar dacă n-ar fi decât un flirt nevinovat cu alt bărbat,uneorise întâmplă ca soțul, surprins de acest aspect neașteptat să se întoarcă spre ea,spre propria soție pecare s-o redescopere cu toate calitățile ei,ba chiar și latura ei seducătoare(atribut foarte plăcutbărbaților). Astfel, e posibil ca legăturile să se reînnoade,s ă se descopere și să se adopte unsimulacru de iubire. Nu ca altădată desigur. Apă călduță doar? Da! Compromis? Poate! Le va relegafirele parentale?!? Copii și desigur interesele financiare? Posibil. Se vor respecta în acest fel șiaparențele față de societatea în care trăiesc care va aprecia temeinicia acelei căsnicii și totul vacurge mai departe?!

Doar când bărbatul, soțul observă că până și el este amenințat cu pierderea... veleităților salese anină spășit de ambianță familială,de soție. Numai atunci privește spre ea și o vagă mustrare deconștiință îl năpădește. (Dacă nu cumva până la acest stadiu ar fi dezertat definitiv asociindu-se cuvreo tinerică ahtiată de perspectiva unui trai îmbelșugat).

25

Întors lângă ai săi devine mai atent și mai grijuliu având în vedere mai ales că în cele ceurmează va avea mare nevoie de atenția și îngrijirea sa proprie,a reumatismelor sale,de către ceacare de altfel, crede el,ar avea datoria de netăgăduit să-l ajute și să-i stea alături.

Astfel se derulează relațiile matrimoniale. Cine refuză a accepta aceste aspecte refuză arecunoaște un adevăr absolut. Foarte rare sunt căsniciile în care ambii soți nu s-au abătut niciodatăde la îndatoririle și sentimentele lor consfințite la începutul căsniciei.

Femeia de obicei este cea care suportă mai toate deziluziile, dezamăgirile;femeia onestă șicinstită de obicei cealaltă însă din păcate de multe ori este considerată cea câștigătoare.

Și știți câte s-au mai putea spune despre adevăratele femei?! Despre țărănci care o viațăîntreagă au dus în spinare (la propriu și la figurat) o grămadă de greutăți despre văduvele fărăajutor,despre cele agresate și umilite, despre cele care întrețin o familie numeroasă din munca celordouă mâini ale lor?!

Tuturor acelor femei verticale, cinstite, muncitoare, loiale și credincioase, mame și soții leurez din toată inima: LA MULȚI ANI!

Marcel Miron- Huși –

BĂTRÂNI

Copaci cu scorburivizitați adesea de îngeri.

Îngerii au ușile lorochiiporțile vieții.

Ei vin în tainăși stau la sfatcu suflete speriate.

Fac terapie spiritualăși pregătesc oameniipentru călătoriile intergalactice.

Când pleacă îngeriiprin porțile albastre rămase deschisecurg boabe de rouăpe obrajii tomnatici.

Ogoarele de timpul dureros brăzdateașteaptă înflorireanoului anotimp.

JERTFĂ

Din cuvinte tăcuteașterni cărarepeste boabele de grâu.

Din holda aurieprin plaiul de aurîncepi să urcipe peretele rotund de cearăpână la vatra focului.

Acolo le ții de flacărăși treci pe o ușă de rouă.

Iar flacăra coboarămistuindu-ți combustiaadunată o viață.

În ochii noștrirămâne doar ușa de rouăpe care ai plecat.

26

GEORGIANA DANIELA MUNTEANColegiul Național „Gheorghe Lazăr” Sibiu,

clasa a XI-aMaria-Daniela Pănăzan LorincziProf. coordonator

VIITOR INDESCIFRABIL

ce va fi mâine?Privesc în ochiul tău dreptși vreau să mi-l imaginez.

Mâine putem fi două frunze purtatelin de vânt în lumea largă.sau poate doi stropi dintr-o ploaie caldăprelingându-ne pe ghiocelul din grădină.

Tu vrei să fiu lunaIar tu vântulși să îmi furi sărutări pe ascuns...

Eu vreau să fiu o pânză albăȘi tu pensula care îmi dă culoare.Dar cine știe ce va fi mâine?

CE GREU ESTE SĂ FII POET!

Mă sparg în cuvinteși stropesc pereții de poezie.Zumzet în timpan...Niște rime încrucișate mi-au intrat în urechi.Ce greu e să fii poet!Strănuți versuri,Idei iți intră in ochi (la orice pas),Gândul îți hoinăreșteși nu mai știe să se întoarcă.Inspirația îți bate în ușăDisperatăîn miez de noapte.Câteodată o cauți,dar atunci nu o găsești.

AȘ VREA SĂ FIU MEREU COPIL...

e ziua în care nu am inspirațieîn care doar pășesc în suflet să șterg praful.Cadranul ceasului zace spart pe perete

timpul șade peundeva...

Amintirile noastre suntsfâșiate prin colțuri

iarșoaptele tale le-am

ascuns sub un preșPereții s-au scurs de

culoareau rămas doar niște zgârieturi...Ți-ai pus zâmbetele în tablouricrezând că o să mă intrige

Ai dat buzna aiciși m-ai întors,m-ai rostogolitde parcă aș fi doar un copil naiv.

LUMI CIUDATE

Umbrele trecutului au scrijelitpe masa viețiiVise, speranțe, doruri, regrete...

Ce ciudat!Fiecare poveste începecu un scris firav, nesigur, abia simțit(îmbibat în curcubeu)și se termină-n zgârieturi adânci.(care miros a ars).Au rămas fără cerneală...

Obișnuiam să pierd o veșniciePipăind, simțind și trăindacele zgârieturi.Ajungeam în lumi ciudateîn care timpul dormea pe lunăși oamenii erau nemuritori.Singurul pericol era că te puteai înecade la atâta dragoste.

27

Silviu Crăciunaș

VIITORUL MOARE ÎN FIECARE CLIPĂ- roman foileton - (XXV)

Familia Aldric – din tată în fiu

François, prin voia lui Dumnezeu, duce de Lorraine și de Bar, tuturor celor prezenți și celorce vor veni, salut.

Meșteșugarii făuritori de viori din orașul nostru Mirecourt cu umilință au arătat că pentru apreveni și remedia abuzurile care se strecoară în meseria lor, dar și pentru a impune ordine, ar fiutil să se organizeze într-o breaslă cu ajutorul căreia să asigure formarea de buni meșteri ce vorservi cu talent publicul, conservând orașului Mirecourt renumele pe care l-a dobândit de multăvreme ca un centru de producători de instrumente muzicale.

Într-o liniște desăvârșită, decanul de vârstă al celor aproape treizeci de lutieri care ocupaumarea sală din halele de piatră, domnul Grandgérard, încheie lectura celor 13 articole din cartă.

Încheiat la Luneville în 15 mai 1732Semnat Elisabeth-Charlotte, contrasemnat Hennel

Micuțul François-Antoine intră ca o vijelie în casă, răsturnând-o pe sora sa Anne care seîntâmplase să-i fie în cale. Flutura în mână o hârtie pe care o agita încercând să-i atragă atențiamamei sale. Doamna Catherine se repezi să o ridice pe Anne, care nici măcar nu apucase să plângă.De fapt, deși avea doar șase ani, François-Antoine era frățiorul ei preferat și îl lăsa să o drăgăleascăașa cum se pricepea el, spre deosebire de cei mari de care se ascundea ori de câte ori simțea că esteîn atenția lor.

— Oprește-te, râzgâiatule, că o să dărâmi casa, strigă maică-sa, dar micuțul trecuse dejapragul atelierului și se opri direct pe genunchii bătrânului Robert. În curte, Alexis și Pierre se jucaucomplet netulburați de această intrare a fratelui lor mai mic, pe care nu îl luau în seamă nici măcarcând striga ca din gură de șarpe speriat de vacile care se întorceau seara de la pășunat.

— Domnule, uite carta. A scris-o chiar ducesa.Cu ochii pătrunși de dragoste pentru acest băiețel care a intrat în sufletul lui pustiit de

pierderea propriilor copii, în timpul holerei care a bântuit ducatul în anul 1711, Robert se îndreptădin șale și începu să citească tare, rar, lăsând hârtia și în fața copilului, de parcă acesta ar fi verificatcu atenție ca nu cumva să sară vreun cuvânt. În timp ce privea fix documentul, François-Antoine luăaproape involuntar de pe masa de lucru gâtul finisat al unei viori și îl strânse la piept. Din pragulatelierului, tatăl său, Jean Aldric, îi observă câteva clipe, apoi închise ușa și se întoarse spre soția luicare continua să o țină în brațe pe Anne. Amărăciunea era cât se poate de vizibilă pe fața soțului eiși Catherine îi cunoștea bine necazul.

— Astăzi luăm masa ca în zi de sărbătoare. Să ne bucurăm. Noi, lutierii din Mirecourt,suntem egalii celorlalți meșteșugari. Suntem o breaslă protejată de lege, la fel ca francezii șiitalienii.

— Cât o să fie cotizația? întrebă ferm Catherine, preocupată mai mult de dezavantaje decât deavantajele pe care le putea oferi apartenența la o breaslă.

— Nu există o cotizație, dar intrarea în breaslă nu mai este deschisă decât celor care au urmatun stagiu lângă un meșter, după realizarea unui instrument care va fi validat de către o comisie și cuplata a 20 de franci.

— Și cu noi ce o să se întâmple? Vezi bine că Alexis și Pierre nici nu se apropie de atelier, iarFrançois-Antoine, oricât de drag îi este să cioplească, nu va putea face viori din cauza ochilor.

28

— O să vedem. Taxa pentru copiii lutierilor este doar de jumătate. Cu ajutorul Domnuluipoate o să ajungem totuși să păstrăm meseria în familie.

— Să nici nu te gândești că o să mai nasc un copil. Tot ce câștigi merge pe mâncare șicheltuielile atelierului. Voi, bărbații, habar nu aveți cum se ține o casă. Știi că vreau să ne trimitemcopiii la școală. Să aibă un rost. Mai sunt și alte meserii bune pe lumea asta.

— Bine, bine. Mai degrabă pregătește mâncarea de sărbătoare. De azi nicio vioară nu maipoate fi vândută fără ca numele lutierului să fie marcat pe cutie. Mă duc să pregătesc eticheta pecare o voi imprima pe viorile mele.

Jean Aldric intră în atelier și privi abătut spre micuțul François-Antoine care, așezatconfortabil pe genunchii lui Robert, mângâia o vioară gata asamblată, pregătită să fie vopsită.

— Tată, spatele acestei viori mai trebuie lustruit. Uită-te și tu. Pe partea stângă spatele estemai gros decât pe partea dreaptă.

Mirat, Jean luă vioara din mâna băiatului și o privi cu atenție. Vioara era asamblată și nu maiputea folosi compasul, așa că privi și pipăi marginile exterioare, mai ales în dreptul colțurilor undese mai întâmpla ca fețele să nu fie perfect lipite, lăsând o fantă nedorită în jurul ecliselor. Nimic nupărea să fie în neregulă. Intrigat, desprinse spatele viorii sub privirile disperate ale celuilalt lucrătorcare tocmai o terminase de finisat. Luă compasul și începu să compare grosimea tăbliei pe cele douăpărți. Placa din spate avea o formă ușor curbată, fiind ceva mai groasă pe linia mediană care trebuiasă facă față presiunii exercitate de cele patru corzi, și, treptat, se subția spre margini astfel încâtdupă lipirea pe eclise să pară ca un întreg. Fără să spună o vorbă, aruncă la gunoi vioara. Contrarobiceiului, nu adresă nicio dojană tânărului lucrător, dar privindu-și fiul i se adresă ca unui ommare.

— Cum ai văzut că părțile nu sunt egale? Aproape că nici cu compasul nu se observă odiferență.

Speriat la început de consecințele pe care spusele lui ar fi putut să le aibă asupra lucrătorului,François-Antoine se lumină la față și, zâmbind, luă tăblia din coș și ciocăni ușor cele două părțilaterale.

— Nu sună la fel.Apoi, pipăind cu degetele sale marginile, adăugă:— Pot să simt diferența de grosime și pipăind tabla.Cei doi lucrători ai atelierului goliră masa mare din atelier și o ajutară pe doamna Catherine să

rânduiască bucatele. Copiii se așezară pe scaune, bucuroși că o zi de lucru era acum prilej desărbătoare. Jean îi zâmbi soției și îl chemă pe micuțul François-Antoine să se așeze alături de cei doimuncitori. Scoase din buzunar zece franci și spuse:

— Cu acești bani îți plătesc taxa către breaslă și te iau ucenic în atelierul meu.

***— Bunicule, cât de departe este Parisul?Bătrânul Jean Aldric strânse cu putere mâna nepotului. În cealaltă mână purta o cutie spre

care micuțul Jean-François privea cu multă curiozitate. Pătrunseseră pe podul Stanislas, când Jeanse opri brusc și, fără a pune cutia jos, arătă spre blazonul imprimat pe cutie.

— Poate într-o zi vei ajunge la Paris. Dar promite-mi că nu vei uita că te-ai născut înMirecourt, un orășel mic din ducatul Lorraine în care bunicul și tatăl tău au fabricat viori de când seștiu.

— Dar la Paris nu se fac viori?— Parisul este un oraș mare în care oamenii se pierd.— Cum se pierd? Acolo nu sunt străzi?Nu răspunse și, ridicându-se cu greutate, își reluă mersul spre casa fiului său. După ce se

mutase la fiica sa, Anne, în cealaltă parte a orașului, de puține ori avusese ocazia să mai povesteascăcu nepotul său. Doar că acesta, de când învățase drumul spre mătușa Anne, îndrăgostit de poveștile

29

pe care bătrânul le înșira cui voia să-l asculte, dispărea de acasă de cum dădea soarele și, ca să scapede cearta mamei sale, mai întotdeauna îl ruga pe bunicul Jean să-l conducă pe drumul de întoarcere.

O seară caldă de primăvară le însoțea pașii pe malul Madonului, care se zbătea cu furie sătreacă printre malurile nu prea depărtate, zestrea de apă lăsată primăverii de iarna bogată în ninsori.Printre crengile proaspăt îmbogățite cu frunze se strecurau dinspre miazănoapte săgeți de lumină,lunecând până departe pe coastele dealurilor peticite cu umbre și lumini născute din alergareanorilor spre lăcașul nopții. Peste vuietul neliniștit al râului se înălțau chemările femeilor care îșiadunau dantelele spălate încă din zorii zilei, puse la uscat pe sfori întinse între copaci. Jean privilungul șir de forme albe atârnate peste verdele din ce în ce mai viu al vegetației hrănite din belșugcu lumină, căldură și apă. În fuste lungi, strânse în jurul brâului peste bluze cu mâneci largi lăsânddeplină libertate de mișcare mâinilor, cu fețe destinse, femeile din Mirecourt, adunate grupuri,grupuri, trudeau pe scaune înalte, forfecând aerul cu andrelele din care curgeau valuri de dantele.

— Să nu uiți orășelul acesta, băiete! murmură Jean Aldric.Ajunseră pe Quai le Breuil înainte de apusul soarelui și, de cum intră în curte, micuțul Jean-

François o zbughi în atelier apucându-se fără prea mare tragere de inimă de curățenie. Era prețulplătit pentru hoinărelile pe care le fura ori de câte ori simțea că orășelul acesta venerat de locuitoriisăi îi reteza visul de a cunoaște lumea.

– La vârsta lui eu eram deja ucenic în atelierul tău, iar la 14 ani intram în breaslă, spuse tatăllui, dându-și jos ochelarii cu dioptrii mari atârnați încă din zorii zilei între el și lume.

— Lenevește de parcă mâncarea ar crește pe garduri, la școală ajunge doar când e vremeurâtă, iar tu, tată, nu faci decât să-l asmuți și mai mult prin poveștile tale, adăugă cu năduf nora sa întimp ce o schimba pe Anne sub privirile atente ale surioarei mai mari, Marie.

— Uite Charlotte, cumnata ta, Anne, ți-a trimis lapte pentru micuța ei preferată, iar eu i-amadus ceva nepoatei mele de suflet. Vino, Marie, și caută tu, cu mânuțele tale, în acest săculeț, săvedem ce ți-au adus berzele în această primăvară.

— Ba mai bine lasă berzele la locul lor, tată, că ne ajung trei guri de hrănit. Știi că negoțul cuviori a scăzut. Noi avem modele vechi și negustorii preferă viorile ieșite din atelierele Parisului.

Un strigăt ascuțit ajunse și la urechile lui Jean-François când, din săculeț, își făcură aparițiaurechile unui iepuraș alb. Năucit de lumina care îl orbise, se cuibări în brațele micuței Marie, care senăpusti spre atelier să-i arate fratelui ei noua sa jucărie.

— Cu tine, tată, omul nu poate schimba două vorbe ca lumea, mereu ai ceva cu care ne scoțidintr-ale noastre.

— Păi lasă fiule, că am și pentru tine un cadou. Dar cred că mai bine ar fi să-l pui la păstratpână când Jean-François va ajunge lutier. Și să știi că, orice ați spune voi, eu nu am nici cea maimică îndoială că așa va fi.

— Să te audă Dumnezeu, dar tare mi-e teamă că o să-l dăm dispărut într-o seară, după cum totîntreabă câte în lună și-n stele.

— Tocmai de asta am venit, spuse bătrânul Jean, scoțând cutia pe care o ascunsese sub masăde cum intrase în cameră.

François-Antoine își puse în grabă ochelarii și, cu oarecare îngrijorare, îl iscodi pe tatăl său.— Cum a ajuns la tine, tată?Ducesa Elisabeth-Charlotte trecuse la cele veșnice de mai bine de treizeci de ani și puțini

dintre lutierii care fuseseră prezenți la acel eveniment din 1732 mai trăiau.— E blazonul ducatului de Lorraine, adăugă Charlotte cuprinsă de emoție.Părinții ei, originari chiar din Luneville, slujiseră la palatul ducal până când ducesa fusese

obligată să plece în exil. Avea zece ani pe atunci și încă își amintea jalea cu care supușii opetrecuseră, implorând-o să nu-i abandoneze. Ghicindu-i gândurile, bătrânul Jean completă o scenăapusă de mult din viața cotidiană, dar rămasă în sufletul celor mai în vârstă.

— Atunci, la plecarea ducesei, poate singurul francez care a iubit această țară mai mult decâtși-a iubit propria patrie, am știut că ducatul nostru se va pierde undeva înghițit de hotarele

30

nesățioase ale unui imperiu, iar noi nu vom mai avea nădejde decât în îndurarea Sfintei Cecile,patroana noastră. Poate că negoțul cu viori nu ar fi ajuns aici dacă ducele François nu și-ar fi trădatmama, aducându-l pe Stanislas pe tron.

Charlotte deschise cutia, scoțând la iveală un trunchi de arțar bine păstrat într-un stratprotector.

— Tată, știi bine că niciun lutier din Mirecourt nu va îndrăzni să despice acest lemn pentru aconstrui vioara dorită de ducesă.

Din spatele lor se strecură Jean-François și, luând lemnul din mâinile mamei sale, spuse fărăsă clipească:

— Voi face eu această vioară!Jean Aldric prinse umerii nepotului cu amândouă mâinile, apoi se adresă părinților lui.— Fiule, tu știi că în fiecare an trec prin Mirecourt neguțători de viori. Pe cheltuiala mea, îți

cer să-l lași pe Jean-François să plece în Italia pentru a deprinde acolo secretele meseriei.Ochii lui Jean-François sclipiră, în timp ce umbra înserării cuprinse adânc sufletele celor doi

părinți. Marie și Anne se strecuraseră în lumea viselor, îmbujorate de liniștea unei vieți tihnitealături de doi părinți iubitori. Lui François-Antoine și soției sale, Charlotte, le fugi somnul până spredimineață. Fără să-și vorbească, știau că lucrul de care se temeau cel mai mult le-a bătut la ușă.Odată plecat în lume, Mirecourt va fi un oraș prea mic pentru Jean-François.

Ioan Friciu

RUBAIATE

De pe al muntelui versant puhoiul se prăvaleCu bolovani zdrobind pădurea pe întreaga cale,Puhoi alunecă din ochii mei și din privire-miSpre inima-mpietrită, rod al inocenței tale.*Se zice că atunci când vezi căzând o stea, un pământean se stingeȘi niciodată nu vei ști când oarecine la mormânt îl plânge,Tu, treci atât de gânditor pe sub luminile din-nalta boltăUitând să-ți cauți steaua ta pe cer, căci teama inima ți-o strânge.*În toate câte faci, nu-i bine să întreci mereu măsuraȘi dacă limba te mănâncă cu lacătul închide-ți gura,Cuvintele, tu mestecă-le-n gând, de parcă ai vorbiȘi caută de-ndată calea să-ți scoți din suflet ura.*Rubai-ul este poezie, un catren antic persan,Omar Khayyam i-a fost părinte, inspirat și de Coran,Saadi Shirazi ș-apoi Hafez au fost cei care i-au urmatSă scrie rubaiate pentru purtătorii de turban.*Viețuind în lumea noastră noduri mari ai să dezlegi,Dar pentru marea reușită stăruie să înțelegiCă Omu-i zămislit divin, cu început și cu sfârșit,Cu libertatea limitată, îngrădit de niște legi.

31

Ioan Gligor Stopița

Când sufletul devine cuvânt(Din vol. În pregătire „Îngerul Ionduh”)

Mărturisirea ființei

Ochiul meu interiorclipeșteca niște petale de nufărpe apele sufletului.

Îngerul trece istovitde stranii senzațiiși desparte sufletul de trupspiritul de mintecaută să alunge egoul.

Nici o fereastrădoar valuri de sentimente,beția plutiriiîntre țărmurile gânduluicu amintiri dureroase.

În mărturisirea ființei.

Prin suspin umblând,sufletu-n viscolspre marginea răbdării.

Îmi iubesc toate eșecurile.

Sufletul frânt, dar neînfrânt.

Ochi larg deschișipeste hârtoapele vieții.

Spinii nopții

Sfârșitul durerii nu naște fericire.

Spinii nopții au înflorit într-o zimai albi decât neaua.

Simțeam cum se scurge lumina,mult mai încet,pe spinarea mea curbată.

Durerea – giulgiu rece peste inima ta,rază spartă în simțuri.

Inima, care a învățat și știe multe,nu știe cum să se împartăîntre minunea vieții din tineși spaima florii de-afară

brumată...ofilită...înghețată...

Revizuirea limitelor.

Lacrima de sânge

Lacrima de sânge din Cartea adevăruluideschisă.

Cartea durerii la fel.Zile strâmte, trecerea prin urechile acului, cândpragurile firii se destramă, durerea cade în altădurere, neodihna în neîndurare.

Ale cui păcate le ispășesc, îngere?

Ochii albaștri ai eternității sug luminile dinbeznele disperării.

Numai până la rădăcini poți cădea. Mai jos,lacrima de sânge e magmă topită.

32

George Filip –- Canada -

JOCUL DE-A DRAGOSTEA-frumoaselor noastre Doamne-

Eu ştiu de mult…că mi-a fost dat să fiuPoetul ce tainul vostru-l ştiu.Vă place mult – sălbatice să fiţiŞi-n frâul nostru…să vă domoliţi.Vă place să zburaţi în patru zăriŞi noi să vă iubim…din depărtări.Muze de dor prin versuri să ne fiţi,De dragoste vreţi să ne ştiţi – răniţi.Şi mult vă place să ne mângâiațiCând ducem poveri grele, ca bărbaţi.Cu voi în inimi vreţi să suferim,Mărturisind…învinşi…că vă iubim.Frumoaselor…aceste jocuri mariNasc toamnele cu nunţi şi lăutari,În care vânătorii sunt învinşiŞi-n mrejele iubirii se dau prinşi.După nuntire – doamne deveniţi,Iar noi, bărbaţii voştri…domoliţi,Ca armăsarii – blânzi zvâcnim în ham,Ducând spre veşnicii creştinul hram.Dar jocul de-a iubirea nu-i sfârşit.Uniţi perechi zburăm spre infinitŞi-n cerul mare…cu nedumiriri,Noi răspândim seminţe de iubiri.…vă place mult stăpâne să ne fiţi,Cu dorul vostru să ne oblojiţi.Aşa-i de veci prin viaţă şi-i sublim:Voi ne învingeţi – noi vă cucerim!

O FLOARE…

încă o floare – pentru tine.grădina sufletului meu,sub orice pas ți-așterne unaîn veci… de-apururea… mereu…

prin EDENUL acesta-n careatâtea flori sunt de culesși-s toate ademenitoare,eu doar pe tine te-am ales.

odată-n viață bate ceasulși te îmbie să alegio floare – să te însoțească

de-a lungul unei vieți întregi.

o floare îți aduc – MARIA,de Ziua voastră, cea de aziși-aș vrea…din pulberea stelară,la pieptul meu doar tu să cazi.

încă o floare pentru tine.poetul sufletului meusub orice pas ți-așterne unaîn veci… de-apururea… mereu.

DE-A PURUREA…-în jurul naşterii mele…-

mă nasc mereu – a nu ultima oarăşi ştiu că prin mistere am de merspe arşiţă…pe ger şi pe ninsoareşi tare-i mare – micul univers.o să fiu prunc mai prost ca o corolăcare nu ştie ce poartă-n stigmat,de ce e timpul -timp şi spaţiul-spaţiu,nici că Iisus a fost crucificat.apoi îmi vine-n prag copilăria,cu o batistă -albă- la rever.oamenii-mi pun în umeri aripi sveltesă fac naveta-ntre pământ şi cer.mi se cuvine un măcel pe viaţă,din care, norocos…mă-ntorc erousă mă încing în jugul vieţii meleca jughiunitul zimbru…ca un bou.când mă revolt mă duc la puşcărie,unde-a zăcut şi neamul meu străbun,apoi mă-ntorc cu-n sac de-nţelepciuneşi lumea-mi zice…că-s poet – nebun.şi rup din calendar un vraf de fileşi plete-mi las pe umeri – gârboviţişi propovăduiesc prin lumea mare:poeţi de seamă – Oameni…să nu fiţi!prin arşiţă, prin ger – cu talpa goală,ca un cosmonaut prin univers,pe terra mă renasc a multa oarăşi ştiu că prin mistere am de mers…

33

ASTĂZI…M-AM NĂSCUT…-la ziua naşterii mele-

în noaptea-ceea n-a fost pic de soare.doar ielele-au venit…şi cosânzene.simţeam că pe măicuţa mea o doarecă îi curgeau irişii printre gene…-hai dadă Floare - naşte încă-odată.că-a multa oară ţi-a venit soroculşi nu fi tristă dacă n-o fi fată,mai adu un flăcău…bată-l norocul!-hai mamă… strigam şi eu din vecie.fă-mă băiat şi dă-mi pe frunte harulşi îţi promit că-n scurta-mi veşnicieo să jonglez cu versul… şi paharul.…şi m-am născut în zori, mi-aduc aminte,era război şi cântau trişti cocoşii.nemţii…cu NUR GERADE…înainte!dădeau cizme în fund armatei roşii.de-a treia zi am prins plaivasu-n mână.poemele-mi ningeau peste hârtie.visam că scrisul meu o să rămânăspre timpul ce-o să pună mărturie.în martie-s născut - prin treizeci’ş’nouă.oameni frumoşi…eu foame-am avut veşnic.iertaţi-mă că azi vă spun şi vouăcum am ajuns POET şi OM puternic.m-am dat cu Dumnezeu - ca tot creştinulşi am muncit şi-am fost cinstit prin lume.nu mi-au lipsit femeile şi vinulşi astfel…sunt român cu bun renume.prieteni…m-am născut în noaptea asta.intru-n pogonul a optzeci de ani.îmi port cu mine calul şi nevastaşi vin…şi lăutarii - LA MULŢI ANI!

VIOREAUA MEA CERNITĂ…-15 martie…la o aniversare-

VIORELEEE…astăzi se va naștefloarea cea mai blândă-a primăverii,mai apoi – pe lume va fi PAȘTE;darul creștinesc al ÎNVIERII.

-să te naști frumos…a zis Divinul,și-ai venit cu Marea în priviri.într-o casă te-a-nfășat Destinulprin petale de nedumeriri…

și natura mirosea a verde…tu nu te brodisei prea devreme.

știi?...sămânța uneori se pierdede s-o dai spre grindă te vei teme.

ai fugit din zodia Fecioareidar din doruri n-ai gustat prescurăși-n incandescențele ardoriișoimii ți-au pus pui pe bătătură.

…sunt un Om și trec pe bulevardulce duce spre steaua ta – bancară,tu nu știi ce trist e astăzi bardulce-a iubit o verde primăvară !...

DAR VINO…-unei iubiri…mai imaginare…-

vino-mi în cuib cât briza verii bate,iar toamna – cu romanţe – va veni.la iarnă, ştii, văzduhul se va zbateşi munţi de nostalgii ne-or troieni.

te-aştept acum… până la primăvarămai e departe – şi vom fi mai vechicu încă un volum ce mă-nfioarăla gândul că ne ştie…neperechi.

să fii frumoasă – ca întotdeauna.cerberii mei te-adulmecă din mers,iar eu voi pune Soarele şi Lunas-anunţe o logodnă-n univers.

eu te aştept şi nu e-ntâia oarăcând m-ai minţit că vii… şi n-ai venit.ne-aruncă lumea vorbe de ocarădar zeul din plaivas nu mi-a murit.

creionul meu, cu mine, ştim mai multeminuni de pe tarlalele lumeştişi încă sorb şrapnelele ocultedin amfore… sperând că mă iubeşti.

până soseşti am să-ţi zidesc un nume.grăbeşte-te – că toamna va venişi ne va polei cu un renumece-n nunţi de nostalgie ne-o uni.

…poemu-acesta nu l-am scris vreodatădar am să-l strig prin gări care nici nu-s;au fost prin viaţă un băiat şi-o fată,ce s-au iubit…şi multe nu v-au spus…

34

Valeria Paștiu Gușeilă

Pe firul unei interogații:Care este rolul și locul femeii în contact nemijlocit cu ordinea cosmică

Făcând o trecere (5) Crâmpeie din viața unor femei celebre.Memorii. Însemnări. Viziuni. Povești și mituri

Însemnări despre viața aventuroasă plină de pasiune și glorie aAlexandrei David-Nꞌeel (1868- 1969)

Originară din Paris, Alexandra David este o feministă și anarhistă cu studii serioase îndomeniul religiilor orientale, dar este în același timp o mare exploratoare. A studiat și canto și are oscurtă carieră de scenă lirică, străbătând Europa vreme de câțiva ani, în turnee de operă. Europa eraînsă mult prea strâmtă pentru ea. În 1981, primind o mică moștenire, o folosește pentru o primă„adevărată călătorie”, în India. După acest contact de un an și jumătate pe continentul indian,gândul pe care-l nutrește cu fervoare va fi să se întoarcă și să afle cât mai multe despre doctrineleorientale, despre tainele învățăturilor tibetane.

Înainte de a pleca din nou spre Extremul Orient, face un ocol prin Africa de Nord, fiindinteresată să cunoască, să studieze și lumea musulmană. La Tunis, îl întâlnește pe Philippe Neꞌel, uninginer bogat cu care se căsătorește. El îi va finanța, timp de vreo treizeci de ani, călătoriile șicercetările despre orientalistică. În 1911 începe seria marilor expediții care o vor face celebră.Alexandra își propune să ajungă în Lhassa, capitala tibetană interzisă străinilor. Locuiește trei aniîntr-un mic sat himalayan, Sikkim, unde îl cunoaște pe tânărul lama Aphur Yongden, care-o vaînsoți în toate peregrinările ei ulterioare. Acesta îi va și deveni fiu adoptiv. Cei doi pătrund înteritoriul tibetan în două reprize, ajungând până la centrele sacre Jigatze și Gyantze. În 1916, esteînsă expulzată din Sikkim, din ordinul supraintendentului britanic al zonei (englezii fiind convinșică expedițiile Alexandrei aveau și alte scopuri decât cercetările asupra budismului tibetan).Exploratoarea „anarhistă” nu se întoarce însă în Europa, ci străbate Japonia, Coreea, China… pentrustudii și meditații. În 1924, reușește împreună cu Aphur Yongden să treacă granița venind dinspreChina. La capătul unei călătorii de opt luni în care au fost nevoiți să înfrunte obstacole naturale,foamea, frigul și să înșele vigilența autorităților, cei doi ajung la Lhassa. Alexandra David- Neel adevenit astfel prima femeie străină care a pătruns în orașul interzis fiind impresionată de frumusețea„ Țării Zăpezilor”, dar mai ales de întâlnirea cu mentalitatea și spiritualitatea tibetană.

Alexandra se întoarce pentru un timp în Franța, la domeniul din Provența, domeniu care vadeveni în 1977, sediul Fundației David- Neel, cunoscut sub denumirea „ Fortăreața meditației”. În1937, împreună cu fiul adoptiv pleacă din nou, în China; îl întâlnesc pe Ciu-En-Lai și pe Mao, demai multe ori -, dar și pe Teilhard de Chardin, iezuit, antropolog.

Despre călătoriile și cercetările din Extremul Orient va scrie în cărțile : Călătoria uneiparizience la Lhassa; În inima Munților Himalaya; Mistici și magicieni în Tibet;India în care amtrăit și altele. În total a scris peste treizeci de cărți. A păstrat mereu dorința de a pleca din nou înTibet. Astfel încât, la mai bine de o sută de ani și cu puțin înainte de a porni, în călătoria definitivă,punea să i se reînnoiască pașaportul…Maria Magdalena –„femeia interzisă” ? sauMaria Magdalena – „apostolul pentru apostoli” ?

„Femeia interzisă vorbește ” – acest titlu poate da naștere la întrebări, pentru că ce mai einterzis în epoca modernă?! Emanciparea femeilor în Occident pare să fie destul de avansată.Femeile au voie să muncească, au o carieră și dobândesc proprietăți la fel ca bărbății. Au aceleași

35

drepturi și obligații în fața legii și își pot cultiva talentele fără îngrădiri. De asemenea, în literaturași filmele moderne femeile sunt înfățișate ca ființe active, energice, sigure pe sine, autonome, astfelcă v-ați putea întreba dacă mai există ceva încă interzis pentru femei. În această carte, răspunsulmeu la această întrebare este „Da”.

Așa își începe Introducerea la cartea „Femeia interzisă vorbește, Conversații cu MariaMagdalena”, autoarea – Pamela Kribbe. Era în urmă cu exact doi ani, când am aflat de această cartedin promovarea care circula pe internet înainte de a apărea în librării. Ideea cuprinsă în aceapromovare m-a incitat fiindcă avea o tematică - un fel de variațiuni ale temei mele în lucru –interdependența energetică între anumite părți ale corpului uman precum și între toate părticeleledin univers, - și m-am străduit să găsesc cât mai repede cartea. Nu a fost chiar ușor. La editura undecartea a fost realizată - Proxima Mundi*, stocul era epuizat. Am omis să spun că am încercat săgăsesc cartea mai întâi în librăriile din Sibiu, dar nu se prea știa de ea. „O carte cu un astfel de titlu,dacă ar fi după mine, ar trebui să fie o carte interzisă! ” mi-a replicat o librăreasă pensionară. A fostinutil să-i amintesc doamnei că nu mai suntem în perioada „cărților interzise” și că nu trebuieinterpretat acest titlu șocant la prima vedere ca fiind o blasfemie. În final ne-am luat la revedere înmod amiabil dar mi-a smuls promisiunea de a mai trece prin librărie ca să-i spun ce am înțeles dinlectura cărții. Dar să trecem repede peste asta.

Ideile de bază reținute din promovare – că sufletul include atât energie masculină, cât șienergie feminină, că însăși Maria Magdalena, care după tradiția creștină ar fi fost privită drept „femeia interzisă : sălbatică, liberă și păcătoasă ”, că i-a transmis (autoarei) prin channeling toateaceste informații prezentate, că atât bărbatul, cât mai ales femeia poartă răni provocate la nivelenergetic și că aceste răni se pot vindeca, mi s-au părut informații importante și nu am renunțat în acăuta cartea. Culmea, am găsit-o unde m-aș fi aștept cel mai puțin, - la o librărie cu caracter religiosdintr-o localitate limitrofă.

Pamela Kribbe, este scriitoare și terapeut care trăiește în Olanda. A fost asistent și profesoruniversitar zece ani, și-a dat doctoratul în filozofia științei, dar ulterior a ales calea spiritualității.Este căsătorită cu Gerrit Gielen - terapeut prin regresie. O carte e ca o oglindă în care cauți săgăsești fizionomia autorului. Te întorci și privești chipul de pe copertă, când există, recitești textul șisimți cum ești prins prizonier în paginile cărții. În cazul de față m-am pomenit aflându-mă într-unlabirint încâlcit. Scena pe care o construiește autoarea are etaje și sertare multiple, dar cu seamăreține atenția „conversațiile cu Maria Magdalena” privind umbra energiei feminine, energiamasculină a inimii, sexualitatea la nivelul inimii. Pe de o parte să înțeleg și să fiu de acord în mareparte cu afirmația privind existența unei anume energii feminine interzise atât în bărbați, cât și înfemei -, aceasta fiind legată de trăirile noastre, de intuiția noastră și de inima noastră. Apoi, la fel deacord mă declar cu afirmații de genul : „Unul dintre lucrurile pe care le pot face femeile pentru a seîntoarce acasă, la esența lor, este gestionarea mai conștientă a mâniei. Multe femei își reprimămânia sau dezamăgirea, deoarece mânia declanșează frica sau un sentiment de neputință”. Și ar maifi și altele de adăugat dar mărturisesc că sunt multe informații – soluții de vindecare ce se desprindîn special din dialogul cuprins în partea a doua a cărții cum ar fi capitolele - conectarea inimii cuabdomenul ” sau „poarta ” pe care nu le-am înțeles prea bine. Cine știe poate la următoarea lectură,recunoscându-mi limitele și „umbra” energiei feminine din mine… Pe de altă parte privitor la faptulcă aceste informații, învățături autoarea spune le primește de la Maria Magdalena prin channeling,idei ce m-au cam dat peste cap, nu mă pot pronunța în niciun fel. La fel, nici asupra relației MarieiMagdalena cu Iisus, descrisă în carte. Curiozitatea m-a făcut însă să aflu ceva mai multe despreaceastă practică spirituală despre care aveam informații destul de vaci. Din tot ce am citit cel maimult mi-a plăcut (dacă pot spune așa) definiția dată channelingului de către un terapeut holistic, darmai ales exemplele date : „ channelingul este ca o antenă care captează informațiile din Univers.Este actul prin care se permite unei alte forme de viață sau ființe de lumină să transmită informații,mesaje prin intermediul unui suflet întrupat. Mulți cred că este un fenomen care ține despiritualitate, când de fapt el este practicat inconștient de fiecare. De exemplu: Atunci când lași

36

egoul să vorbească și să se manifeste în locul sufletului tău, când ești inspirat să compui omelodie sau să scrii un poem, când ai o idee care a venit din neant… tu faci channeling.”

Afirmație hazardată! Defel. Dacă aș avea în vedere măcar ideea ce mi-a venit din neant,chiar acum, spre a folosi versurile și aserțiunile de mai jos, în finalul acestui subcapitol.

„ Sunt ani și ani de când viața se vinde / ca o curvă de lux fără să/ împărtășească/ aceeașisoartă cu Maria Magdalena./ Fericirea cea de toate zilele este o / zbatere/ între coapse mai subțirisau mai pline./ Senzație de inutil care nici măcar / liniștea dinaintea gropii nu o poate/ salva. ” (fragment din poemul „ Un plâns numit Iisus ” de Mihaela Aionesi )

„Şi degetele treimii, de la mâna dreaptă /târâie pana de scris ca într-o hipnoză. Scriu /cuvinte /pe care altcineva mi le dictează. / Îngerul meu Ionduh,/ fratele meu, primul născut…(fragment din poemul „Când sufletul devine cuvânt” de Ioan Gligor Stopiţa.)

Ne spune Hristos – Învățătorul: Totul e în Scripturi. Nu avem nevoie de mai mult pentru a fimântuiți. Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate de folos !Să o păstrăm pe Sfânta Maria Magdalena - una dintre cele mai populare sfinte așa precum a fost avăzută în Scriptură și în Liturghie – femeia care împărtășea împreună cu mama lui Iisus și apostoliiprivilegiu de a fi împreună cu Domnul. A fost numită „apostolul pentru apostoli” și a devenitimaginea cea mai mișcătoare cu putință a căinței.

*Proxima Mundi, Buzău, 2019, trad. Din lb. engleză – Ada Cocoș

Ada Stuparu

,,Scriu... cu litere – steleˮ

Raportarea destinului uman la spațiul celest este una dintre temele cu mari resurse desemnificații în panorama liricii universale, prin motive prezente în toate epocile literare, în creațiireprezentative. Deosebit de bogat în resurse expresive, motivul stelei a contribuit la îmbogățireacontinuă a literaturii, fiind prezent din creația folclorică, până în cea din contemporaneitate. Sprecer se îndreaptă și rugăciunea omului animat de sincera credință din care izvorăsc iubirea,bunătatea, mila și curățenia sufletească, trăiri care, plămădite în versuri inspirate, devin mesajeputernice, în căutarea drumului spre lume. Un astfel de mesaj se regăsește în Foșnet stelar deAlexandrina Tulics, poetă născută la Sfântu-Gheorghe, Covasna, stabilită de mai mulți ani în SUA,autoare a mai multor volume de poezii de o factură aparte.

Investigația hermeneutică, pornind de la titlul incitant ales deautoare, Foșnet stelar, îndeamnă cititorul la o meditație asupra modului încare se produce contactul cu realitatea și prelucrarea artistică. Se poatedistinge în această structură nominală conștiința faptului că ceea ce poetareceptează și transmite este doar un ,,foșnetˮ din lumea stelară, semn al uneiatitudini pătrunse de înțelegerea limitelor omului în descifrarea taineloruniversului. Ceea ce i se poate oferi este doar o parte infimă, un foșnet venitdin infinit, sugerează poeta. Este semnul pe care caută să îl descifreze prinpoezia ei, căreia i se încredințează funcția magică de cunoaștere.

Foșnet stelar este o carte de versuri care se adresează, în mod

37

evident, inimii și spiritului, dar și conștiinței, din perspectiva omului animat de dragostea pentruDumnezeu și pentru semenii săi. Prezența reperelor creștine este o dominantă care îmbogățeșterepertoriul ideatic al poemelor și potențează resursele de expresivitate. Se distinge, în acest volum,opțiunea pentru sinceritatea trăirilor și spontaneitatea ideilor, majoritatea în tangență cu actualitatea,izbutind o aleasă combinare între mărturisirea credinței și trăirile mundane. Suflul poetic esteputernic animat de iubirea creștină. Vom regăsi frecvent în aceste poeme aspecte semnificative alecontemporaneității, mai ales raportarea omului la domeniul sacralității, ca în poeziile Să-mi cânte,Pasărea iubirii, Sfânta părtășie, Te port, la sacrificiul christic, în Iubite Tată, nu le ține-n seamă, /iartă-i că nu știu ce fac sau la umanismul sincer și profund al aspirațiilor către dumnezeire, ca înAcesta-i leacul ce-mi doresc, Eu n-am plecat, te-aștept să vii etc.

Bine structurat în secvențe tematice, volumul stabilește conceptele principale în jurul cărorapoeta își desăvârșește construcția lirică. Primul dintre acestea, Laudă și închinare, plaseazăconfesiunea lirică, de la început, în zona aspirațiilor, prin repetiția optativului ,,Aș vrea...ˮ dinpoemul ʾMbrăcați în îngeri de lumină, un poem programatic, o metaforă a crezului poetic caredefinește atitudinea poetei față de realitate, dar și față de opera sa, aflată într-un continuu dialog cuDivinitatea. Tot aici prinde glas dorința de purificare : ,,Aș vrea să picure smirnă, ca roua,/Pe-alsufletului meu ars-dorˮ, precum și aceea de a-și închina Divinității puterea creatoare : ,,Aș vrea sămă închin în cântul, / A tot ce-i viu și Ți se-nchinăˮ. De altfel, misiunea purificatoare esteîncredințată cuvântului, căruia i se recunoaște, prin scrierea cu majusculă, apartenența la sacralitate:,,A picurat Stăpânul peste mine/ Miresmi din Duhul lui cel Sfânt,/ Înmiresmându-mi ființa-ntreagă/ Cu literele din Cuvânt.ˮ (A picurat Stăpânul). De o specială realizare sub raport ideatic, darși prozodic, se bucură poemul Ca Tine, nu-i nimeni-Mpărate, o autodefinire bogat metaforizată,într-un șir de asocieri desprinse din concepția salvării prin credință: ,,Din nori mi-e tristețea șiplânsul,/ Din rouă mi-e lacrima-n rugi;/ Din stele mi-e aurul versul-tezaur,/ Și dorul de soare-namurg...ˮ Alteori, poeta se simte cu sufletul îmbogățit de rugile în vers (Îmbrățișează ceru-n poezie)sau, ca în poemul Scriu ploaie, albină, amurg, încredințează poeziei menirea de a o reprezentaplenar: ,,Scriu versuri aduse de ploaie.../ Scriu versuri cu aripi de-albină.../ Scriu versuri cu lacrimide sânge.../ Scriu versuri cu aur curat...ˮ

Conștientă de menirea sa, poeta se află într-o continuă comunicare cu Dumnezeirea, pecare o caută neostoit. De aceea i se adresează direct: ,,Aș vrea ca sufletu-mi să Te înalțe/ Acolo...unde niciodată n-a ajunsˮ, definind spațiul edenic a cărui imagine este desprinsă din repertoriulcreștin popular: ,,Unde e ziuă și veșnică lumină.../ Unde lucrările-ntunericului nu-s...ˮ (Aș vrea...).Spre acesta se îndreaptă modelul existențial pe care îl imaginează, alegând simboluri consacrateliric în creația cultă, dar și în cea populară. Privirea i se îndreaptă spre spațiul celest, luminat destrălucitorul Luceafăr, ,,Să-mi fie viața dăruită/ Lângă Luceafăr veșnic, ascunsă într-o stea.ˮ undecreează o imagine a fericirii universale: ,,Să-mi cânte sufletu-n viori,/ În glasuri de privighetori,/ Să-mi suie cântul dincolo de stele/ Și norii să danseze în iubiri cu eleˮ (Să-mi cânte). În această ordinese integrează însăși ființa poetei: ,,Mi-s mângâieri luminile celeste/ Când mă surprind iubindu-le-nferestreˮ (Mângâieri). Motivul stelar devine punctul în jurul căruia se concentrează mesajul multoradintre poemele Alexandrei Tulics, motiv redundant, aproape obsesiv, semn al opțiunii definitivepentru uniunea cu cosmosul. Pentru nunta cosmică în care se imaginează, poeta apelează laritualurile tradiționale: ,,Dansul stelar își răsfrânge/ Lumini pe rochia mea albă... / Pășesc printrestele-lumină...ˮ (Bine-ai venit – Mireasă – Acasă!)

Sentimentul dominant în jurul căruia se concentrează demersul liric este iubirea, pasăre,,cu aripi de focˮ, al cărei mesaj este primit de puținii care-i oferă un loc de odihnă. Cuprinzândputernice note etice, poemul Pasărea iubirii este o pledoarie pentru o adevărată viață creștinească,pentru ca finalul să dobândească rezonanțe argheziene : ,,A bătut la ușa ta... Cineva, Cineva...ˮ .Iată cum poeta își definește rolul propriei creații, ,, Scriu versuri de dragul Iubirii/ Litere-stele îmijoacă în ochi ...ˮ (Aștept... și-n Anul Nou). Conștientă de sorgintea stelară a semnului – litera – celcapabil să o exprime, condensează ideea într-o asociere de tip compunere inedită, inovație lexicală

38

cu veleități metaforice, ,,litere-steleˮ, procedeu sintetic la care va apela de multe ori în volumul său.Aceeași aspirație, ,,Ține-mi viața în iubire, Doamneˮ, este prezentă și în poemul Iubirea Ta-i caploaia de vară. Tot astfel, poemul Mă odihnești pe undele iubirii este o mărturisire a proprieiexperiențe de viață aflate sub semnul iubirii: ,,Mă odihnești pe undele iubirii, / Mă porți în bucurii,iertări și rugăciuni...ˮ

Așa cum îndeamnă dogma creștinească, în prim-plan se află dragostea și grija pentrucelălalt. Poeta își examinează atitudinile din acest punct de vedere și raporturile pe care le inițiazăcu alteritatea. Puterea de alinare a harului dumnezeiesc se așterne asupra oricui, afirmă ea, înAșteaptă-ți Mirele!: ,,Ești rugăciune pentru cel ce plânge/ Și brațe moi pentru acei ce-s triștiˮ.Preocupată de problemele cu care se confruntă lumea contemporană, poeta deplânge disoluțiafenomenului credinței, ca în poemul Mai plâng și se adresează direct, îndemnând la trezirespirituală, așa cum face într-o serie de poeme, precum Grăbește-te, că-i pe-nserate! , Ieși sufletdrag, ieși azi din închisoare! sau Ridică-te, rătăcitule-om!. Tonul, deși uneori imperativ, este cel alsimpatiei și înțelegerii profund umane, într-o atitudine de solidarizare cu cei aflați în suferință. Esteo probă pentru darul de a împleti armonios mesajul creștin în substanța lirică fundamentală.

În ciclul Români!, cel mai puternic marcat de chemări către semeni, se regăsesc îndemnuripentru întoarcerea la credința străveche: ,,Ieși din negură-n lumină,/ Fă-ți mărturisirea sfântă/Drumul către cer și bine...ˮ (Sărăcie-n bogăție). Gama trăirilor se acutizează, când poeta seregăsește în postura de mamă: ,,Mi-e jale fierbinte în suflet,/ Mă-ndoliuʾ cu lacrimi de mamăˮ(Români!). Inspirate din această perspectivă, versurile dobândesc o intensitate lirică aparte, căcicuprind o puternică chemare la credință. Se transmite, astfel, încrederea în valorile familiei carepune în prim-plan educația creștină, elogiind ipostaza mamei care îi lasă copilului credința, dreptcea mai prețioasă moștenire, îndemnîndu-l: ,,Să nu asculți decât de Dumnezeu!ˮ (Să nu asculțidecât de Dumnezeu!). O sensibilă chemare spre regăsirea divinității se află în poemul Copil ceplângi cu lacrimi de stele..., ce cuprinde și o delicată imagine metaforică a purității copilului: ,,Nuștii c-ai fost creat în ceruri,/ De-aceea plângi cu luminițe cerești?ˮ

Definitoriu pentru un astfel de profil de creator este și sentimentul iubirii față de natură,creație a Divinității, cea care îi oferă poetei cadrul adecvat confesiunii lirice. Ceea ce se poateremarca este claritatea și proprietatea termenilor. Viziunea este, mai totdeauna, optimistă, cândnaturalul celebrează ritmurile verii și își cântă existența: ,,Își despletesc de frunze pomii/ Cu gând lasoarele de varăˮ (Bucurie), ,,Triluri se-nalță-n duet spre înalt/ Cerul uimit – suspină-n albastruˮ (Ecerul căzut pe pământ!). Un Apus de soare provoacă emoția întâlnirii cu ,, Soarele, roșu-balaur/ Cuochii de pară, fierbinți...ˮ, versuri care probează capacitatea imaginativă a poetei. Și toamna esteanotimpul demn de a fi configurat pe paleta coloristică a poeziei: ,, Își despletesc coama-n aramă/Pomi întristați și sărăciți de vară...ˮ (E-o toamnă-mbleșugată). Tema trecerii timpului este tratată înnote de pastel, cu nostalgia locurilor natale: ,,E toamnă-n buzunarul de la piept,/ Deasupra inimii amadunat/ Aur, rugini de frunze brumării,/ De pe sălcuța noastră de pe gard.ˮ (Visez la veșnicii înprimăveri de har). De altfel, toamna este anotimpul preferat, pictat în culorile metalului prețios:,,Tremură frunza în aur de toamnă/ Plânge arama sub brumă...ˮ (Închinare), de al cărei glas poeta selasă încântată: ,,...ʾMi șoptește toamna/ un cântecel din frunzele de aur...ˮ (Frison de toamnă).

Aflată mereu în căutarea adevărurilor și a rosturilor credinței, Alexandra Tulicsîncredințează poeziei naturii dreptul de a o exprima, de a-i reprezenta convingerile. Astfel estepoezia Macii Golgotei, înnobilând naturalul, ,,Când înfloresc pe dealuri maciiˮ, cu imagini careevocă jertfa christică: ,,Nicicând nu vor mai picura/ Petale sângerânde în iubire/ Cum Tu pe cruce-aisângerat...ˮ. Descrierea cadrului natural în care se distinge revigorarea unor trăiri din trecut, devineun imn închinat Creatorului: ,,Se odihnește dealu-n dulce poamă,/ Mioarele se-ntorc acas-sătule/Miros de miere ...fragi ne îndulcesc/ A roadă coaptă răzbește din pădure.ˮ (Mărire, slavă, numaiȚie!). Cu valențe simbolice apare și porumbelul biblic, el însuși vestitor al păcii și iubirii creștinești:,,Trimite-mi roiuri de albine,/ Cuvinte pline de dulceață...ˮ (Trimite porumbei s-aducă...).

39

Sincere în trăire, dar mai puțin apropiate de scopul estetic, unele poeme sunt rezultatulinteresului nedisimulat al poetei față de realitățile cu care omenirea se confruntă. Ea se aratăîngrijorată de soarta țării în poemul Doar să mă rog, atât mai pot...: ,,Nu pot zâmbi când lacrimami-e casă..ˮ În Dor de Țară, simte ,,lacrimile lutului de-acasăˮ și deplânge soarta României. Nusunt ignorate nici aspecte din actualitate, defrișarea ilegală, suferința copiilor lăsați singuri și apărinților lor, plecați la muncă în străinătate, depopularea satelor. Pentru aceasta, nu ezită să ținăadevărate lecții de moralitate: ,,Se bizuie unii pe aur, argint, / Se simt în putere și zic/ - Eu sunttare!/ Ne-nțelegând că fără Dumnezeu,/ Viața-i oloagă și fără valoare.ˮ (Dă mulțumiri Celui Viu).

O perspectivă mai luminoasă se cuprinde în ciclul intitulat Încurajare. Propăvăduindizbânda luminii și a adevărului, poemul... N-atinge-ntunericul sufletu-n zbor... este expresiaîncrederii în victoria binelui: ,,Nu moare soarele când bate furtuna/ Nici porumbeii când corbii se-nalță/ Nu piere grâul sub ger, / Nici adevărul,/ Când minciuna limba-și răsfață!ˮ. În aceste poeme,mesajul se centrează mai puternic pe scopul educativ. Iată copilul care își găsește suportul încredință: ,,Îmi dă în tristeți mângâiere,/ Mă-ntărește-n Cuvânt, prind putere,/ El știe de mine întoate!/ Mi-e medic, și soră, și frateˮ (Doar cerul și Domnul este-Acel ce mă ține). Limbajul comunare scopul de a comunica, dar nu emoționează, ca în aceste versuri: ,,Nu plânge și nu dispera/Stăpânul știe a le aranja pe toateˮ (Îndemn), dar recuperează, îndată ce poeta regăsește vibrațiarugăciunii: ,,Limpezește-ne, Doamne!/ Ne scoate la soare... Întinde-Ți sfânt mâna,/ Din rău să nescoatăˮ (Limpezește-ne, Doamne!).

În finalul volumului autoarea a simțit nevoia de a-și intensifica mesajul, printr-un șir demeditații, viziuni originale, metaforice, asupra conceptelor fundamentale legate de viața spirituală.

Curajul de a inova în limbajul poeziei este un semn al creatorului autentic. Aceastălibertate pe care și-o asumă Alexandrina Tulics se manifestă în două direcții, motivate stilistic.Surprinzătoare la început, dar acceptată apoi, pentru că intră frecvent în discursul poetic al volumulFoșnet stelar, este o prelucrare fonetică, elidarea vocalei inițiale ,,î-ˮ: ,,ʾNflorește grâul în ploaia devarăˮ (Iubirea Ta-i ca ploaia de vară); ,,ʾȘi trăiește-n greu suspin viața, / ʾN treziri din noapte pânădimineața.ˮ (Nădejdea ologului); ,,ʾN cicori mă iscălesc pe cerul sfântˮ (Mărire, slavă, numai Ție!).Tendința spre concizie a limbajului familiar se manifestă aici prin afonizarea unei vocale șireducerea, în acest fel, a numărului de silabe, permițând intrarea directă în vocabula mai puternicsemantizată.

Interesant și productiv, în același timp, este procedeul inedit de obținere a unor noi unitățilexicale, prin compuneri surprinzătoare, contextuale, asocieri metaforice coloristice sau auditive, cepermit numeroase sugestii, precum ,,litere-izvoareˮ, ,,roz-mărˮ, ,,alb-zboruriˮ, ,,aur-luminăˮ, ,,roș-petaleˮ. Cu valori onomatopeice este înzestrat compusul ,,fâlf-lilieciˮ, rezultat al unor căutări pentrucondensarea expresiei, în favoarea dezvoltării unui nou fascicul de semnificații, așa cum seîntâmplă mai ales când procedeul intră într-o reușită imagine poetică, precum ,,Vaiet-cocori îșisfâșie lin zborulˮ (Mă văd cântând... pe malul celălalt).

În căutarea explicită a mesajului, inovația lexicală nu este totdeauna pertinentă poetic, iarprozaicul, impus de o exagerare a eticului, precum în ,,suflete se-acuză reciproc/ în fapte rușinoaseˮ(Așteaptă-ți Mirele!); ,,Aș vrea să te avertizez:/ – Nu sta în lume!/ Ieși, ieși și te grăbește...ˮ (De cenu rupi pecetea-lumii?); ,,Am transformat arcul în kitschuriˮ (Ține-ne-n genunchi, Stăpâne!), ar fifost mai potrivit unor scrieri de alt tip. În contextul unui volum puternic marcat liric, acestea pot fiînțelese ca izbucniri sincere și spontane ale trăirilor unui creator pentru care poezia și religiacreștină îi alcătuiesc suportul existenței.

Volumul Foșnet stelar dezvăluie în Alexandrina Tulics un talent autentic, o personalitateanimată de convingeri puternice pe care le împărtășește cu generozitate celor din jur și, nu înultimul rând, un spirit creator reprezentativ pentru mânuitorii pătimași ai versului în limba română,limba Țării Mamă, niciodată uitată, oricât de departe s-ar afla.

40

Cornelia Ursu- Iași-

NOSTALGII TARDIVE

-Un lucru aparent mărunt ne poate face fericiți și răsturna radical o situație.-Într-o noapte feerică lumina unei lumânări pare o fecioară ce se topește de dragoste.-Tăciunii șemineului fac aluzie la fulgerări de dorințe.-Eros participă malițios la un joc periculos și plin de farmec.-Gelozia retrospectivă este una dintre cele mai absurde nenorociri.-O toamnă blândă poate corupe simțurile cu delicatețea ei.-Primul iubit rămâne în inima unei femei ca un frumos și senin arhanghel.-Nu doar iubirea, ci și binele făcut stă scris pe nisipuri mișcătoare.-Adversarul ce nu are nimic de pierdut devine imbatabil.-Învață să asculți cât mai mult și să crezi cât mai puțin.-De câte ori te întâlnești cu o rudă, te întâlnești cu un ghimpe.-Binele nu trebuie făcut selectiv, așa că e mai la îndemână de făcut un rău.-În tinerețe știm că moartea există, dar suntem convinși că aparține altora.-Anii care trec sunt doar frânturi de timp ce evadează din viața noastră, dar din păcate nepărăsesc pentru totdeauna.-De-a lungul vieții nevoia de a fi copil rămâne neschimbată pentru fiecare dintre noi.-Ce trist poate fi un apus de soare privit detașat.-Drumul spre perfecțiune înseamnă instrucție, educație și cultură.-Fiecare dintre noi are o armă de temut: curajul!

Vasile Cucu

Normalitate

Din negura iernii și cristale de gheațăSe nasc ghioceii dornici de lumină;Natura revine-ncet, încet, la viațăȘi ne umple sufletul cu-o bucurie divină.Amorțiți de frig și de gânduri geroase,Rămași prizonieri într-un trecut fără gratii,Redobândim curajul de-a păși mai departe,Într-o lume deschisă, fără frica de alții.Avem nevoie de căldura umană,De priviri radioase și-atingeri duioase,Avem nevoie de-o viață normală,În care să-nflorească sentimente frumoase!

Anii noștri

Anii care trec se cațără pe sufletele noastre,ca pe un deal în vârful căruia mai pot vedea,la asfințit, o ultimă rază de soare.Cu o ultimă clipă, de bucurie și tristețe,se vor hrăni pentru eternitate,luându-și rămas bun de la timpul viu.Cu sentimente respirate adânc,absorbite de sânge și lacrimi,își vor primi încet, încet, iertarea.Anii care vin, inocenți și creduli,le vor lua locul în viețile noastre,neștiind că vor avea aceeași soarta: uitarea!

41

Mihai Batog Bujeniță- Iași –

CETATEA DIN DEPĂRTARE

În dimineaţa unei frumoase zile deseptembrie ne aflam la conu’ Alecu pe terasăunde, la o cafeluţă gingirlie, dezbăteam planulunei expediţii. Bine, una potrivită cu vârsta şimijloacele noastre logistice.

Ne pregăteam să facem o vizită la cetateaSoroca, în Republica Moldova, deoarece conu’Alecu, prin antenele sale, auzise de o restaurarea cetăţii, una făcută pare-se cu multă cheltuială,dar şi cu folos. După vreo două ore de discuţiiam pregătit, din vorbe desigur, totul, urmând săne întâlnim a doua zi la ora şapte pentru că nefăcusem planul să ne întoarcem în aceeaşi zispre seară. Erau de mers cam o sută şaptezecide kilometri, adică dus-întors drumul în sine arfi durat cam şase ore, iar restul de patru lealocasem vizitei propriu-zise.

Conform planului, a doua zi, la ora şapte,învârteam roata cum bine spunea un comandantde-al meu din perioada de pregătire militară dedupă facultate. Şi bine am făcut fiindcă latrecerea frontierei nu prea am fost întâmpinaţicu vreo salvă de tun, ci mai mult cu un fel deostilitate greu de înţeles. Aveam toate actele, înconformitate cu legea, însă suspiciunilegrănicerilor se vedea bine că au alte rădăcini.Păream suspecţi, patru bărbaţi într-o singurămaşină, unde mai pui că arătam şi a intelectuali.Adică perfect de neîncredere, mai ales acumcând orientarea ţării era către mama Rusia. Însfârşit, după mai mult de o jumătate de oră,timp în care pe lângă noi trecuseră mulţiindivizi cu figuri de-a dreptul suspecte, am fostlăsaţi, se părea chiar cu oarecare regret, săintrăm în ţară. Era însă una din acele splendidedimineţi de basm şi nu avea nici un rost să nestricăm buna dispoziţie cu fleacuri.

Prin urmare, în curând, maşina rula pe oşosea destul de bună, iar noi aveam suficienttimp la dispoziţie ca să ascultăm poveştileconului Alecu, cel care nu se putea abţine să nu

ne spună istoriile obiectivului la care trebuia săajungem.

- Dragii mei, cetatea Soroca este locul undeputem învăţa cu adevărat istorie. Nu voiaccentua faptul că a fost ridicată prin secolul alXV-lea fiindcă aş ocoli de fapt adevărul. Iaracesta, adevărul deci, arată că încă din vremeaBizanţului există surse, unele genoveze, careconsemnează o aşezare în acest loc pe care ei onumesc Alciona, ceea ce în greceşte înseamnăalbastră, dar şi Polihromia, adică, tot îngreceşte, colorată. Asta ar însemna că nu eradoar un mic sat, ci un fel de oraş cu uneleatribute comerciale, poate şi meşteşugăreşti,aflat la intersecţia unor drumuri importantepentru comerţ. Este aproape sigur că era vorbaşi de o cetate, cel mai probabil din lemn, maiprecis o palancă, adică o întăritură făcută înscopuri militare, din trunchiuri de copaciaşezate orizontal ori din pari groşi înfipţi înpământ. Deşi poate că mai potrivit ar fitermenul de posadă, prin urmare, un loc întăritîn mod natural care servea ca punct de vamă,deoarece prin acest loc se putea trece Nistrul cumai multă uşurinţă dacă veneai dinspre est. Iarîn est, în urmă cu veacuri, se stabiliseră maiîntâi varegienii, aşa cum erau numiţi normanziicare coborâseră pe marile râuri din est pentrucomerţ, dar şi pentru noi cuceriri. Ei vor fi şi ceicare vor întemeia un stat militarist în acele părţiale lumii, numit Rusia Kieveană, mai apoidespărţită în mai multe cnezate care vor luptadin greu cu tătarii, iar dinastia Rurik, dupănumele celui care o întemeiase pe la mijloculsecolului al IX-lea, îl va avea ca ultimreprezentat pe țarul Fiodor I, mort în 1598.

Mai apoi, pe teritoriile cnezatelor vorîncepe să controleze situaţia tătarii, cazacii, darşi alţii, însă nevoia de comerţ între est şi vest vada importanţa cuvenită acestui loc de trecereprin vadul Nistrului.

42

Cert este că Ştefan cel Mare va acordacetăţii multă atenţie şi o va reconstrui, de dataasta folosind şi multă piatră, ceea ce denotăimportanţa ei, iar în documentele de cancelariegăsite până acum apare într-o primă menţionaresub numele de Soroca doar la 12 iulie 1499odată cu numele primului său pârcălab Coste.Cam tot în aceeaşi perioadă, izvoarele istoricemenţionează şi ridicarea altor cetăţi la vadurilede pe Nistru, din lemn sau din piatră, în scaunulcărora sunt numiţi de asemenea pârcălabi, unvechi cuvânt românesc similar cu nemţesculburgmeister, dar care au şi titlul de maricăpitani, funcţie militară deci, în cetăţile: Hotin,Soroca, Orhei, Cetatea Albă, ori Tighina.

Acest sistem defensiv de mare amploarearată puterea economică a Moldovei aflată subsceptrul lui Ştefan, dar şi faptul că el consideră,din motive strategice bine întemeiate, Nistrul cafiind graniţa de est a statului, iar cetatea descaun, Suceava, se află astfel în centrul ţării,puternic apărată de munţi în vest şi nord, iar încâmpie de acest râu, destul de greu de trecut,mai bine spus: forţat, în termeni militari, cumijloacele de atunci.

Iar dacă mai amintim şi faptul că în sudexistau cetăţi precum Chilia sau Cetatea Albă,iar gurile Dunării erau hotarul cu ImperiulOtoman, vom constata că Moldova era un statde mărime medie în Europa şi putea foarte binesă facă faţă, din punct de vedere militar,pretenţiilor teritoriale ale Marelui ducat alLituaniei sau ale regatului polon, să respingăatacurile tătarilor, dar şi să ţină în şah putereaotomană aflată la apogeul său. Stare care nu-iva fi iertată timp de secole, aş îndrăzni să spunchiar până în zilele noastre.

Cât despre denumirea cetăţii eu unul suntconvins că vine de la românescul soroc, uncuvânt care înseamnă margine, termen saulimită. Exact cum şi era cetatea faţă de capitalastatului. Subliniez asta deoarece am auzit omulţime de tâmpenii precum că denumirea arveni de la cuvântul sărac, ceea ce ar fi absurdfiindcă regiunea era prosperă din punct devedere economic sau de la rusescul soroc, adicăpatruzeci, asta ca să vedem până unde poatemerge prostia oamenilor, de la nişte numeprecum Sora, Sorca ori Soare presupuşiposesori ai moşiei aflate în lunca Nistrului, dar

şi de la cuvântul Szaroc acela care în limbamaghiară înseamnă cot, cetatea aflându-se într-adevăr pe un cot al râului. Acest ultim semn deidioţenie fiind pus în legătură cu o ipoteză princare aici ar fi fost aduşi pentru apărare oştenisecui. Deşi nu există nici un document înaceastă privinţă au fost şi unii istorici românicare au dezbătut ideea fără să se teamă deridicol. Nici nu mai pun în discuţie cum de ar fivenit secuii să lupte într-un loc fără nume şi aufost nevoiţi să-l denumească ei cu un cuvântpreluat din limba maghiară! În fine, nu maiinsist, fiindcă-mi cunoaşteţi părerile despre uniiistorici autohtoni, rămaşi cu mentalităţile înperioada „marelui” Roller, cominternistul care ascris un fel de biblie dacă ar fi să te iei dupăemulii care nici în ziua de azi nu pot să treacăde ideile lui. Iar istoria României scrisă de el înplină epocă stalinistă, adică prin anii cincizeciai secolului trecut, este şi astăzi de necombătutpentru nişte nemernici care se vor a fi istoriciivremurilor moderne.

Bine, nici ruşii nu au stat deoparte în acestbalamuc, ei fiind foarte interesaţi să arate căsunt adevăraţii stăpâni ai locului, aşa că, maiapar şi cuvintele: soroca, în rusă coţofană, dar şisroc, adică termen, un cuvânt evident preluatdin vechea limbă română. Vă spun toate acesteapentru a vedea în alt fel, cel al interesuluidiferitelor neamuri, importanţa cetăţii.

Oricum, pe 14 septembrie 1499 Ştefan celMare încheie un tratat de colaborare militară cuMarele Duce al Lituaniei, iar în acest documentgăsim din nou numele pârcălabului Coste subtitulatura de pan Coste, staroste de Soroca. Esteun alt semn că pârcălabul, dar şi cetatea, auroluri importante în strategia de apărare a ţării.Cetatea, aşa cum o vom găsi noi acum a fostreconstruită de Petru Rareş devenind într-un felunică prin sistemul arhitectonic de construcţieîn plan circular cu patru turnuri, circulare şi ele,plus un turn de acces în plan rectangularpăstrate ca prin miracol în bună stare până înzilele noastre. Nu, nu ne va impresiona prindimensiuni, are o circumferinţă de aproapepatruzeci de metri, ceea ce prin comparaţie cucetăţile regilor englezi sau cele normande arpărea mai mult o glumă, însă aici în est lucrurilestau cu totul altfel. În primul rând din punct devedere financiar!

43

Dar, după ridicarea fortificaţiei, oraşulSoroca, desigur mult mai extins decâtperimetrul cetăţii, începe să crească înimportanţă având o pondere administrativă şicomercială din ce în ce mai mare prin punctulvamal instalat aici. Totodată prin fortificarea şimărirea nucleului urban de la Soroca, se vaîncerca, în anii următori, crearea unui noucentru de greutate al reţelei urbanemoldoveneşti şi al comerţului de tranzit afectatmult după pierderea în 1484 a cetăţilor din sud.

Mai există un document, de fapt o scrisoaredin 1512, în care domnitorul Bogdan al III-lea îiadresează regelui polonez rugămintea să i setransmită în posesie nişte mori pe Nistru,aşezate faţă în faţă cu „castrum nostrumSorocianum... contra paganos tutelam habet” -castelul nostru de Soroca, care ne apară depăgâni, document (de remarcat, în limba latină!)care întăreşte ideea existenţei, cât şi a rostulcetăţii Soroca.

Între 2013 şi 2015 a avut loc restaurareacetăţii în cadrul Proiectului transfrontalier:Bijuterii Medievale, care a cuprins cetăţileHotin, Soroca şi Suceava, realizat într-unprogram operaţional comun România-Ucraina-Republica Moldova şi finanţat de UniuneaEuropeană. Partenerii proiectului au fostPrimăria Soroca, municipiul Suceava şiRezervaţia de Stat de Istorie şi Arhitectură -Cetatea Hotin. Din cele trei milioane de euro,care este valoarea totală a proiectului, douămilioane de euro i-au revenit Cetăţii Soroca, iarnoi vom avea astăzi prilejul de a vedea cum s-au cheltuit aceşti bani.

Din vorbă în vorbă ajungem la Soroca, apoidestul de uşor şi la cetatea care se vede de ladistanţă. Parcăm, iar conu’ Alecu ne invită săprivim capul de bour aflat deasupra intrării încetate.

- Să ştiţi că în cele patru cetăţimoldoveneşti de la Nistru (Hotin, Soroca,Tighina şi Cetatea Albă), capul de bour a fostscos în perioada sovietică: la Hotin şi CetateaAlbă gaura corespunzătoare este şi acumacoperită în general de un stindard cu stemelemoderne ale oraşelor respective, iar la Tighinade acvila rusească bicefală, făcută din metal.Soroca, este unica cetate aflată şi în prezent peteritoriul controlat în totalitate de Republica

Moldova, care şi-a refăcut, deasupra portalului,capul de bour moldovenesc.

Desigur, nu suntem deloc miraţi de acestepreluări de însemne ale apartenenţei deoareceorice imperiu are asemenea tendinţe de anulareprin orice mijloace a sentimentului de unitate şiapartenenţă naţională.

Vine în întâmpinarea noastră un ghid, unbun semn că pe conu’ Alecu îl cunoaşte multălume, un om foarte bine pregătit care timp de ooră ne plimbă prin toată cetatea şi ne povesteştecam tot ce ne-ar fi interesat, arătându-ne cufirească mândrie ce reuşise el să facă pentru areda acest monument istoric circuitului turisticşi informaţional. Ne despărţim prieteni, cupromisiunile de rigoare, că vom ţine legătura, căne vom mai întâlni, căăă… În fine, tot ce-şispun oamenii care au petrecut împreună un ceasde desfătare intelectuală.

Urcăm în maşină şi, pe drumul deîntoarcere, privim destul de tăcuţi peisajul ruralcu sentimentul că ne-am întors în timp cu maibine de douăzeci de ani. Parcă pentru a nescoate din gândurile nu tocmai vesele care necuprind, prietenul nostru, colonelul, întreabă,aşa, mai mult ca să deschidem un alt subiect deconversaţie, indiferent care ar fi acesta:

- Credeţi domnilor că povestea reuniriicelor două teritorii ale Moldovei istorice, vatrece vreodată de retorica isteriilorpoliticianiste?

Mă cam umflă râsul, însă conu’ Alecudestul de sensibil faţă de acest subiect preiaideea şi o dezvoltă spre bucuria noastră, cei carenu mai suntem tentaţi acum să vorbim desprestarea destul de precară a economiei ţării gazdă.

- Dragii mei, precum ştiţi deja, eu unul,referitor la acest subiect, mă declar antiunionist!Ştiu, conceptul de anti, prezent şi la unireaPrincipatelor, cea din 1859, era asimilat celui detrădător, de duşman al poporului şi al neamuluiromânesc. Dar nu numai la vremea aceea cândunii antiunionişti au ajuns în structurile deconducere ale noului stat, ci şi mult mai târziu,cam peste treizeci de ani, când a fost declanşatăo nouă campanie politică unionistă, însă cuperspective mult mai largi. Să nu uităm căoamenii aceia, numiţi antiunionişti aveau multeargumente, logice şi întemeiate, împotrivaunirii, iar unele dintre acestea s-au dovedit a fi

44

cât se poate de patriotice dacă ne referim la ţaraMoldovei, cea care a avut cel mai mult depătimit după unire.

Sigur, nu lipseau din gândirea politică amarilor boieri nici dorinţa lor de a supune ţaraImperiului Ţarist, considerat pe bună dreptate laacea vreme mult mai puternic şi mai moderndecât cel Otoman aflat de altfel într-o disoluţieevidentă. Acum, această atitudine pare cel puţinticăloasă însă atunci era una cât se poate depragmatică având în vedere că şi ImperiulHabsburgic avea privirile aţintite spre est, iarsmulgerea unor provincii de la turci se puteaface mai ales prin război. Unul purtat în primulrând de cei implicaţi indirect. Adică de noi!

Să nu uităm că şi răpirea teritoriilor depeste Prut se făcuse în 1812 tot cuconsimţământul marilor boieri moldoveni, decipremize existau atunci, în 1859, aşa cum existăşi astăzi. Doar că la vremea aceea condiţiileistorice generale erau altele. Iluminismulimplementase ideile naţionale, iar revoluţiile dela 1848 zdruncinaseră destul de puternicconcepţiile centripete ale imperiilor. Oricum,conceptul de antiunionism era foarte detestat încondiţiile afirmării naţionale, iar mai târziu afost şi destul de aspru condamnat.

Prin urmare, mă găsesc în exact aceastăsituaţie, spre norocul meu în cu totul altecondiţii istorice, iar răspunsul pe care vi-l oferar putea să vă surprindă prin ambiguitatea lui.Sunt de părere că unirea prin voinţa celor douăpopoare este imposibilă, dar pe de altă partespun că ar fi şi realizabilă, însă numai dininterese străine, iar acest lucru se va transformaîn marea catastrofă care ar face ca tot ce numimacum România să devină doar o amintire.

Cum însă mai avem timp, am să încerc sădetaliez cumva aceste spuse ale mele care par afi ale unui nebun incurabil şi voi încerca săabordez lucrurile în mare, însă cu pierderileaferente în procesul de cunoaştere.

Să presupunem că unioniştii noştri, dintrecare unii perfect imbecili care habar nu audespre ce vorbesc, împreună cu ai lor, aimoldovenilor, plus forţele externe de care nu

poţi să nu ţii seama, ar avea câştig de cauză şi s-ar produce unirea teritoriilor din dreapta şi dinstânga Prutului în matca vechiului statmoldovean din secolul al XVI-lea. Aici ar fibine să ne amintim şi cum a fost înfăptuităunirea din 1918. Cu sprijinul direct al armateiromâne aflată în Basarabia, prin arestareacomitetului revoluţionar care mergea în Ucrainasă ceară alipirea. Puţină lume îşi mai aminteştecă atunci a existat o minoritate dintre locuitoriiBasarabiei, îndeosebi printre cei mai săraci şiprintre evreii cu tendinţe radicale, care erafavorabilă regimului bolşevic şi, prin urmare,total ostilă unirii cu România, căreia i s-a opus,iar Uniunea Sovietică s-a bazat pe aceastăminoritate pentru a lupta politic împotriva ţăriinoastre. Dintre toate teritoriile pierdutede Imperiul Rus, Basarabia a fost singurul acărui cedare nu a fost recunoscută de URSS,nefiind confirmată de niciun tratat semnat deguvernul bolşevic. Prin urmare, acesta areacţionat împotriva Unirii pe de-o partesusţinând în Basarabia răscoala de laTatarbunar, iar pe de altă parte înfiinţând înUcraina sovietică, pe malul stâng al Nistrului,Republica Autonomă Sovietică SocialistăMoldovenească, în care a dezvoltat conceptul,foarte viu discutat şi acum, al„moldovenismului”. Şi ca lucrurile să fie şi maiclare, la procesul răsculaţilor din Tatarbunar, auvenit, ca apărători ai acuzaţilor, mulţiintelectuali de frunte,comunişti din Europa Occidentală, avându-l înfrunte pe vestitul Henri Barbusse, aceia care aucontribuit, spre satisfacţia Uniunii Sovietice, lapopularizarea în străinătate a imaginii uneiRomânii capitaliste, represive, cea care ar fiocupat în mod nedrept un teritoriu profunddoritor de a fi sovietic.

Amintesc aceste evenimente doar ca săvedem cam cum ar sta lucrurile îneventualitatea unei uniri.

Pun însă în discuţie, şi fac asta pe bazaunor fapte istorice, cum ar reacţiona basarabeniicu funcţii de conducere în stat? Ce le putemoferi? Ministere? Şefii de partide? Să fim

45

serioşi! Aşa cum este normal, au dreptul launele compensaţii care să le justifice eforturile,dar oare le putem noi garanta una ca asta? Credcă nu, iar ei nu sunt atât de proşti încât sărenunţe la privilegiile pentru care s-au zbătut oviaţă. Ori asta ar însemna apariţia unordisensiuni grave chiar de la început!

Dar să ignorăm acest aspect şi să vorbim decel mai important: economia! Unirea uneieconomii destul de fragile şi neperformantecum este a noastră, cu una aflată în afaranormelor la care şi noi facem uriaşe eforturipentru a ne adapta, ne-ar arunca în haos, iaracesta este cel mai bun lucru pentru duşmaniicare pândesc dintotdeauna la graniţe.

Dacă nu mă credeţi studiaţi modelul uniriicelor două Germanii şi nu uitaţi că acolo eraucu totul alte condiţii, că ei nu fuseseră despărţiţidecât patruzeci de ani, iar vestul avea o uriaşăforţă economică. Cu toate acestea integrarea înfapt nu cred că s-a realizat pe toate palierele niciacum.

Exemplele şi scenariile ar putea continua,însă nu cred că mai trebuie să insist. Maiamintesc doar de o situaţie! Unirea ne-ar aducecam două milioane de etnici ruşi şi încă vreunmilion de rusofili. Cu toate drepturile lordemocratice pentru care vor fi foarte dispuşi sălupte! Mmm, cam delicat! Prin urmare, eu unulconsider că vorbăraia politică despre unire estedoar apă de ploaie şi am convingerea că aşa estebine.

Numai că mai avem un scenariu! Esteposibil ca forţele externe să instrumenteze ounire, iar pentru asta au, precum prea bine ştim,agenţi plasaţi de multă vreme în teren. Suntemieşeni şi vedem asta cu ochii noştri. Lor li seadaugă, bineînţeles, şi idioţii folositori, vorbalui Lenin. Aceia care trăncănesc fără săgândească!

Ce interese ar fi pentru o asemeneamişcare? Unele suspect de convergente între estşi vest care ar viza dispariţia a ceea ce numimacum România. O desfacere în bucăţi, pe criteriiregionale convine mult celor din vest care s-ar

trezi cu un cadou foarte dorit, Transilvania, curesursele ei semnificative mai ales celeenergetice, iar Moldova unificată ar fi exclusădin spaţiul european şi redată celui fost sovieticaşa cum se doreşte de fapt. Vă asigur că nicimăcar nu ar fi mare zarvă, lucrurile ar decurgecât se poate de liniştit fiindcă deja vedem căinvestiţii se fac mai ales în vestul ţării, iar în estnici măcar proiectul unei autostrăzi nu pare a fifezabil. În acest caz nici nu am avea de ce săprotestăm. Ni s-ar spune că noi am dorit unireaşi, iată, ea s-a făcut. Deci visul secular alromânilor de pe cele două maluri ale Prutului,la, la, laaa, la, la, laaa… Suficient pentruprostime!

- Păi, armata, clasa politică… Colonelulpare stupefiat de perspective. Cu atât mai multcu cât par afurisit de logice.

- Dar mai avem armată? Sau şi mai binespus, avem o armată care să poată fi folosităîntr-un conflict naţional? Să nu ne prefacem cănu ştim! Cel mai probabil armata, atât cât maiavem, va fi pe teatrele de operaţiuni de pe altecontinente şi nu va avea nici o posibilitate deripostă. Mai bine, pentru că ar fi un carnagiufără nici o şansă de succes. Asta numai dacăarmata ar dori să lupte pentru o cauză dejapierdută la masa tratativelor politicianiste.

- Coane Alecule, mă ia groaza, dar trebuiesă recunosc, privind doar în jur că ai dreptate!Alianţele au ca scop apărarea unor beneficii deregulă investiţionale. Ori în Moldova nu ainvestit nimeni de treizeci de ani! Suficientpentru a mă gândi la un plan de acest gen!Aşadar, hai să vorbim despre altceva, nu de altadar, iată, în curând ajungem acasă şi nu am sămă pot bucura de vizita pe care am făcut-o.Prefer să mai ascult una din poveştile acelea dintrecut cu trădări, omoruri şi sărăcie. Cel puţinalea sunt deja istorie şi chiar dacă mă oripilează,nu mă îngrozesc şi nici nu-mi dau frisoanepentru ziua de mâine ori pentru viitorul copiilornoştri!

46

Nicolae Tudor

FRATELE ION ŞI POVEŞTILE LUI(În memoria fratelui meu - Secvenţe din romanul BUMERANG Vol.II)

În oraşul Brăila, când vin, mă inundă un potop de amintiri. Chiar acum îmi aduc aminte de-oîntâmplare nostimă de tot. Aveam pe vremuri doi unchi din partea tatălui meu, mari specialişti încrearea de modele noi de încălţăminte. Erau pentru oraş elita acestei bresle. Adevăraţi cizmari delux.

Şi cum s-a brodit, pe amândoi îi chema „ION” şi, ca un făcut, amândoi locuiau pe aceeaşistradă „Rahova”, destul de aproape unul de altul. Fratele tatălui meu, era „rectuitor”, adică concepeamodelul „feţelor”, iar cumnatul, soţul surorii sale, „pantofar”, adică tălpuia feţele. Deci formau oechipă şi se completau unul pe altul.

Îmi aduc aminte că într-un timp, se lansase pe piaţă un model de pantofi bărbăteşti cubombeu tip „gondolă”, cu vârful ascuţit şi un pic îndreptat în sus. Eu n-am purtat aşa ceva, că eraufoarte scumpi pentru buzunarul meu. De fapt, ca orice modă apărută ca „trufanda”!

Într-o zi, mă întâlnesc prin oraş cu fratele meu mezin Ionel, şi, pentru că eram chiar îndreptul străzii Rahova, i-am zis:

— Dacă tot suntem în zonă, nu vrei să-i împingem o scurtă vizită de curtoazie unchiuluiGeorgescu pantofarul? Că nu l-am mai vizitat cam de mult.

— Măi Nicule, să ştii că nu-i rea nici ideea ta! îmi zise el. Chiar doream să schimb douăvorbe cu vărul Vali, că s-a dat la fund de vreo două săptămâni şi nu dau de el în toată Brăila. Doarn-o fi beteag cumva bezevenghiul!

Zis şi făcut. Îl găsim pe unchiu`, ca de obicei, ghemuit pe scăunelul lui de cizmar, îndugheana sa amărâtă, semiobscură şi cu miros de piei tăbăcite, dar totdeauna jovial şi bine dispus.Când era vorba de-o sindrofie sau de un meci de box, nu se dădea în lături. Lăsa totul baltă, şi eracuprins parcă de-o frenezie antrenantă şi molipsitoare. Îmi plăcea de el că era permanent adaptatvremurilor şi nu închistat ca bătrânii în trăirile tinereţii sale.

— Sărut mâna, unchiule, îi spun eu de cum am băgat capul pe uşă.— Să fiţi sănătoşi nepoţilor, zise el cu faţa radiind de un zâmbet ştrengar. Ce vânt vă aduce

pe la „elegantul” meu atelier?— Nu ne-aduce niciun vânt, unchiule! se grăbeşte frate-meu să intre şi el în vorbă. Nu vezi

ce cald şi frumos este afară!— Da cine-a văzut ce-i afară? Eu sunt bătut în cuie pe scăunelul ăsta.— Dacă tot eram prin zonă, am zis că n-ar strica să-ţi facem o scurtă vizită. Sper că nu te

deranjează prezenţa noastră!— Mă băieţilor, pe mine mă cam deranjează absenţa voastră. Nu m-aţi mai vizitat cam de

multişor.—Văru-meu, Vali, pe unde umblă unchiule? îl iscodeşte discret frate-meu. Că s-a eclipsat cu

totul din oraş. Nu reuşesc să mai dau de el. De vreo două săptămâni îl tot caut şi s-a dat la fund cutotul.

— Mă Ionele, şi eu aş vrea să ştiu pe unde umblă băiatul ăsta. L-am auzit că ar vrea să-şicumpere un „motor”. Parcă un „MZ - 500” sau cam aşa ceva şi aleargă pe la toate târgurile,iarmaroacele şi talciocurile din ţară. Dar-ar Domnul să nu găsească!

— Oooo! S-a repezit treaba cu văru-meu! Dar are el bani de-o aşa motocicletă? Vrea şi de„500” că de „250 ” nu-i ajunge! Nu-i de blazonul lui!

— El spune c-ar avea! Ce ştiu eu! Nu-i fac eu monetarul. Doar şi el munceşte pe bani. Aivăzut că acum printre tineri, este boala motocicletelor. Toţi se fălesc cu „motoarele” lor. Şi nu-mi

47

este de alta, dar vitezoman cum îl ştiu eu, şi pe de-asupra îi cam place şi băuturica, să nu păţeascăvreun necaz, Doamne fereşte! Eu, ca să schimb vorba, îl întreb în glumă pe unchiul:

— Matele când ai de fapt ora de audienţă şi pauză? Că n-am dori chiar să te deranjăm dintreabă.

— Eheiiii! zise el râzând. „Ora”? Poate vrei să spui „minutul”. Doar când merg la toaletă.Altfel las lucru` la prânz, când stau şi eu la masă ca tot omul, şi-apoi cam pe la „23” din noapte,când pun cornu-n pernă. Pe acest scăunel şi cu acest ciocan ţin pe linia de plutire o familie de patrupersoane. Dacă mai fac şi pauze, au intrat în şomaj şi bănuţii. Dar nu numai banii, eu am dată fixăcând trebuie să predau încălţămintea. Dacă nu respect înţelegerea, pierd muşterii şi murim defoame. De multe ori, ca să nu pierd un client, am fost nevoit să lucrez şi-n ziua de Paşti, Doamneiartă-mă! Trenul poate să mai întârzie, dar eu n-am voie! Aşa-i blestemată meseria asta! Toţi vorîncălţările urgent, cât ai bate din palme! Ei nu ştiu câtă muncă este până termin o pereche deîncălţăminte.

— Unchiule, se bagă şi frate-meu iar în vorbă, dar de fapt face-o gafă cât el de mare. Mi-amcomandat o pereche de pantofi la un magazin de lux din Bucureşti, undeva pe Calea Victoriei. Unmodel de milioane! Săptămâna viitoare merg să intru în posesia lor. Am să vin să ţi-i arăt. Poate lefuri modelul.

— Pe „Calea Victoriei” ai spus, nepoate? zise unchiul mustăcind un zâmbet suspect. Aibonul cumva la tine?

— Îl am, unchiule, îl ţin aici în buletin. Abia aştept să-i încalţ săptămâna viitoare. Să am şieu cu ce mă făli niţel.

Ia unchiul bonul, îl cercetează cu atenţie, zâmbeşte şmechereşte, umblă în dulăpiorul undeţinea lucrările terminate, scoate de acolo o pereche de pantofi eleganţi, iar dintr-un sertăraş o hârtiecare reprezenta comanda magazinului şi-i spune:

— Ia confruntă băiete bonul tău cu comanda asta şi spune-mi ce constaţi?Ne uităm amândoi şi rămânem blocaţi. Erau exact pantofii comandaţi de frate-meu în

capitală.— Nu puteai să vii la mine, măi nepoate! Te costa mai puţin şi nu mai băteai nici drumul

până la Bucureşti. Timp pierdut şi bani cheltuiţi cu trenul… Magazinul ăla te-a şmecherit cu 30 %din preţ, că de, e pe Calea Victoriei, adică în „buricul” Bucureştiului, şi se cheamă că-i magazin delux. Ziceai ca să le fur modelul? Păi ei mi-au furat mie modelul, nu eu lor! Dacă vii c-o bere rece lamine, te scutesc de-un drum la Bucureşti. Ia încalţă-i. Sunt curios să văd dacă ţi-au luat binemăsura, că eu am lucrat după măsura luată de ei. Îi încalţă frate-meu şi-i veneau perfect. Eraîncântat.

— Îmi pare bine că ţi se potrivesc. Înseamnă că au şi ei cizmari buni. Contează foarte multsă iei măsura cum trebuie. Dacă veneai la mine, puteam să-ţi fac şi „pantofi cu scârţ” cum estemoda acum.

— Nu unchiule, că m-au întrebat. N-am vrut pantofi cu „scârţ”! Nu doream să mă simtănevasta când plec tiptil de-acasă, zise el în glumă. Dar să ştii că berea o dau, însă de luat pantofii îiiau tot din Bucureşti. Abia am şi eu un pretext să fac undeva o ieşire, să mai văd lumea, şi să iaumasa la un local de lux, ca Lido, Cina sau Ambasador! Să ştii că m-am gândit iniţial la matale, daram dorit cu ocazia asta, să fac şi eu o mică escapadă undeva, c-am început să cam prind rădăcini înoraşul ăsta, şi nu-mi prea convine, zise frate-meu ca s-o-ntoarcă niţel „ca la Ploieşti” şi să nu-lsupere prea tare pe unchiul. Şi mai este ceva, zise el! Dacă pică cumva nevastă-mea pe-aici, să nuscapi vreo vorbă să mă dai de gol. Ar fi în stare să vină şi ea târgoaţă după mine! Şi-mi terfeleştetoată distracţia.

— Faci cum crezi, nepoate! Eu m-am oferit să te scutesc de-o trambalare. Dacă nu tederanjează, dă şi-o fugă până-n capitală.

Aşa a păţit frate-meu cu pantofii lui de lux. De fapt pe-atunci, se spunea că în materie deîncălţăminte, la Brăila se lansau noile modele, care apoi se generalizau în toată ţara. Atunci nu era

48

ca acum, când se „patentează” orice fleac, şi orice „coadă de mătură”.Fratele meu mezin, de mic a fost un tip tare haios. Este exact opusul meu, sau mai bine zis,

avea el ceea ce nu aveam eu, şi aş fi dorit să am. A fost blagoslovit c-o tinereţe foarte antrenantă şitumultoasă. Totdeauna a făcut ce i-a trăsnit lui prin cap, şi nu neapărat „ce trebuia”. A fost un„nonconformist”, cum se spune acum. Dar s-a descurcat în viaţă. Bravo lui! Când povesteşteaventurile sale din tinereţe, are un talent grozav, încât captează atenţia auditorului. Fără să vrei,toate întâmplările povestite de el îţi rămân lipite în memorie, de parcă s-ar fi petrecut ieri. De multeori chiar el mi-a spus: „cum de le-ai ţinut minte, măi Nicule, că eu le uitasem de mult. Dacă nu mi lereaminteai tu, habar n-aveam. Dar să ştii că-îmi place şi cum le „încondeiezi!”

(Va urma)

Ioan Vulcan-Agnițeanul

A FOST SĂ FIE ȘI ZIUA DE 8 MARTIE

Draga mea femeie dragăConstat că pe măsură ce înaintez în vârstă, a mea teamă este tot mai mare că te iubesc doar

cu INIMA şi cu MINTEA. Nu de alta, dar INIMA se poate opri din a ei bătaie ritmată, iar MINTEAsă devină într-atât de uitătoare încât să nu-și mai aducă aminte nici măcar de noi doi! Noroc că atâtINIMA cât şi MINTEA s-au întovărăşit cu NEMURIREA SUFLETULUI şi cu IUBIREA DINTREOAMENII PĂMÂNTULUI! Așadar, la mulţi și sănătoși ani de viață fericită tuturor bunicelor,mamelor, fetelor şi fetiţelor noastre!

Amintirea dragă a mamei mele dragiAprinzând feştila unei lumânări la căpătâiul mormântului ei singuratic mi-o închipui tot

tânără, tot bună, tot frumoasă, tot veselă, tot zâmbitoare. Şi Doamne, cât de bine îi mai stă aşaîmbrăcată în mândrele ei haine româneşti ardeleneşti, precum cele ale ţărăncilor satelor văii sibienea Hârtibaciului! Atunci, când trecuse dincolo de astă lume, buna mea mamă era o bătrânică plăcutîmbătrânită de mulţi ani ai săi. Dar şi de multele şi feluritele ei necazuri adunate în cei 90 de ani deviaţă. Acum, stă nemişcată în mormânt, atentă parcă să-mi asculte gândurile de regrete şi de multăjale, eu destăinuindu-mă că, atunci când nici ea n-a mai fost, am simţit că îmbătrânesc cu adevărat.Şi cât de plăcut era atunci când vocea ei blândă îmi spunea „măi copile”!...

Frumoasă femeie, îmi ești tare dragă...În primul rând pentru că TU ești binecuvântată de bunul Dumnezeu să perpetuezi specia

umană, devenind după alungarea din Eden a biblicilor Adam și Eva, mama tuturor bărbaţilor şifemeilor care s-au născut şi se vor naşte pe acest Pământ. În al doilea rând pentru că TU continuisă argumentezi, prin însăşi existenţa şi menirea ta, adevărul omenosului şi firescului har şi dar alOmului-Om! Acela de a-şi întemeia familia dintr-un bărbat, o femeie şi copiii lor. Pentru că soțiisunt soți doar atunci când își unesc destinele în fața Altarului Bisericii. Că Sfânta Taină a Cununieipresupune ca femeia și bărbatul să își asume toate responsabilitățile vieții, iar prima și cea maiimportantă dintre ele este nașterea pruncilor și a pruncuțelor, creșterea, educarea și îndrumarea lor.În al treilea rând, şi nu ultimul din toate câte sunt, pentru că TU, femeie bună şi cuminte, mereu nedovedeşti că eşti capabilă să interpretezi, deodată, câteva principale roluri ale vieţii tale: elevădeşteaptă şi silitoare la învăţătură; ascultătoare de părinţi şi de dascălii de şcoală și de biserică, iar

49

trecând dincolo de vârsta majoratului ești femeie destoinică, inteligentă şi corectă în mai toatemeseriile şi profesiile folositoare omului. Soţie iubitoare, mamă ocrotitoare şi vrednică gospodină.Prin numai al TĂU zâmbet frumos și omenos, alungi friguroasa iarnă pentru a face loc multașteptatei Primăveri, cu mărțișoare în piept. Şi, apoi, nu trebuie uitat că Mama-i numai una. Spreexemplificare, vă ofer lectura unei creştineşti şi pilduitoare întâmplări, petrecută undeva departe înlume, în timpul luptelor dintre două tabere războinice rivale. Presupuşii învingători răpesc un copilal celeilalte tabere şi se retrag, pe căi numai de ei ştiute, sus în munţii înalţi şi prăpăstioşi. Curând,însă, pe urmele răpitorilor pornesc cei mai viteji şi puternici războinici. După zile şi nopţi de chin,în încercarea zadarnică de a urca abruptul acelui munte, recuperatorii se dau bătuţi, renunţând. Şicând să pornească pe drumul de întoarcere spre casele lor, văd o femeie care se apropie de ei,purtând teafăr în braţe copilul răpit! La întrebarea: „Cum de tu ai izbutit, iar noi nu”?. Femeia-mamă, iubitoare, le-a răspuns: „Pentru că nu era copilul nici unuia dintre voi!”.

Femeia aduce un plus de sensibilitate şi bucurie în sufletul oamenilor, dă viaţă şi lumină.Recunoaștem sau nu, însă principala menire a femeii în familie este aceea de a aduce copii

pe lume. De a le da viaţă din viaţa ei şi un prenume cât mai frumos și românesc. De a-i creşte,educa, ocroti şi iubi! Şi cu toate acestea, mult prea târziu vom înţelege şi un alt mare adevăr al vieţiioricărui Om. Acela că oricât am fi de bătrâni, tot copii de mame şi de taţi rămânem atâta vreme câtne mai trăieşte măcar unul dintre părinţi. Numai după ce pleacă din această lume şi ultimul dintre ei,abia atunci nu mai suntem copii de părinţi şi începem a îmbătrâni definitiv!! Ca urmare, vă îndemnca atâta vreme cât mai sunt părinții în viaţă să nu uităm a le da ascultare şi a le oferi, fără pic dezgârcenie, şi dragoste, şi ocrotire, şi mângâiere, şi căutare. Iar măcar din când în când să înlocuimtelefonul cu scrisul pe hârtie a câtorva rânduri. Pentru bătrânii noştri părinţi şi bunici (cu precăderepentru cei din sate şi cătune) nu-i bucurie mai mare ca atunci când poştaşul le lasă în pragul casei oscrisoare de la voi şi de la copiii voştri. Pentru că sunt acei dragi părinţi şi bunici despre care poetulAdrian Păunescu, spunea în ale sale nemuritoare versuri din poemul „Repetabila povară”; (…)„Că din toate, ce sunt, cel mai greu e să fii/ Nu copil de părinți, ci părinte de fii./ (…)Cine arepărinţi încă nu e pierdut,/ Cine are părinţi are încă trecut/ (…) Iar când vom începe şi noi asimţi/ Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,/ Şi abia într-un trist şi departe târziu,/ Când vomşti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu/ Vom pricepe de ce fiii uită curând,/ Şi nu văd nici un ochi depe lume plângând.”

Ochii privesc şi mintea întreabă: cum de-i atât de frumoasă la chip şi de bună la sufletfemeia din faţa mea?!

Floarea Pleșpreședintele Cercului Astra - Năsăud

O lacrimă-i femeia!(8 Martie)

Femeie, lacrimă din soare,Femeie, inimă ce doareFemeie, adierea vântului,Femeie, lacrima pământului.

Femeie, un mister este făptura ta,Fără tine oare, lumea, ar mai exista?

50

Te-a creat în lume Bunul DumnezeuCa să-nfrunți durerea atunci când e mai greu,Cu gândul tău puternic și plin de înțelepciune,Femeie, în jurul tău, sunt lacrimi de iubire.

Un buchet de flori cu diamante de cristal,De ziua ta femeie, ți le oferim în dar,E un gest, modest, dar plin de respect și de candoare,Femeie, ești o lacrimă din soare!

ASTRA ŞI ÎNŢELESUL EI!ASTRA, frumoasă ţi-e denumirea, precum stelele cerești,Cuprinzi țara toată cu literatura şi cultura ce-o-ntregeşti.Cultura românească dă identitate acestui popor,Dar, subestimat şi călcat în picioare uneori!

ASTRA, este Luceafărul culturii, a tradițiilor poporului Român din Transilvania,Andrei Şaguna, cel Sfânt, primul președinte al Astrei, i-a deschis cu mare grijă-calea!La Sibiu, în mijlocul țării a fost începutul,Iar de o vreme-ncoace a trecut și Prutul!La Sibiu şi astăzi este centrul ASTREI Transilvane,Unde mii de oameni sunt membrii, şi sunt oameni de onoare.Sunt de la Alba-Iulia, Blaj, Brașov, Năsăud, Cluj, Dej, Gherla, Baia-Mare, Orăștie, Reghin, SfântuGheorghe şi multe alte orașe,Ei duc mai departe istoria frumoasei noastre ASTRE.

Până când și Bucureștiul, Iaşul, Suceava, Ruginoasa şi alte localități din țară,Au luat exemplu şi prin Astra, activități frumoase desfășoară.Se trece Prutul în Basarabia, la Cahul şi Chişinău,Se duc cărți românești, se leagă prietenii, ce vor dura mereu.

Astra Năsăudeană este un exemplu pentru oraș şi pentru țară,Prin membrii ei şi prin activitățile ce le desfășoară,Prin oamenii care scriu şi reprezintă comuna sau orașul,Cu demnitate şi voluntariat, cum o fac şi alții!

Astra Năsăudeană și-a găsit menirea,Prin tot ceea ce face, își iubeşte glia.Sunt patrioţi, duc mai departe obiceiurile şi tradițiile strămoșești,Te învață simplu: să iubești, să fi prieten, să creezi, şi tot ce este artă şi e de valoare, să păstrezi.

ASTRA: Asociațiunea Transilvană pentruLiteratura Română şi Cultura Poporului Român,

Eşti istorie, simbolul păcii, științei, culturii şi aoamenilor buni.

51

Violeta Necula-Canada-

CARTEA VIEȚII MELE

Eu am de câțiva ani o insomnie. Mă trezesc la cele mai ciudate ore din noapte. Uneori scriu.Azi noapte, când m-am trezit, am privit ceasul de pe noptieră: era trei și zece. Aproape dimineață.Cățelușa noastră, Dora, m-a simțit și a început să se foiască. M-am îmbrăcat și am scos-o afară. Erafoarte ger, așa că, la întoarcerea în casă, a fugit repede să se bage sub plapumă, pentru a-și continuasomnul. Eu am rămas în picioare, în mijlocul camerei. Mi-am adus aminte, dintr-o data, visul de azinoapte: am visat că eram foarte bătrână și că eram singură, în vârful unui deal. Atunci m-am gânditcă poate e un semn și că ar trebui să scriu ceva, pornind de la acest vis. Și am scris asta :

Voi avea 91 de ani. Voi trăi într-o casă, cu pereții văruiți în alb și cu mușcate la geam. Într-un vârf de colină, la marginea unei păduri. Mă voi trezi la ora șase dimineața, înainte să se luminezede ziuă și voi ieși în aerul rece al dimineții. Voi merge câțiva kilometri în ritm alert, amintindu-mide maratoanele tinereții mele. Voi încerca să găsesc vârful cel mai înalt al colinelor, careînvecinează terenul pe care se află casa mea. Acolo, jos, între văi, voi zări locuințe cu bucătăriiluminate și îmi voi imagina femeile pregătind mâncarea pentru bărbați și pentru copii lor: bacon șicartofi prăjiți sau lapte cu cereale, după preferințe; iar pentru ele, vor păstra toate resturile dinfarfurie, fiindcă ar fi păcat să arunce atâta mâncare, acele femei ce vor deveni, încet-încet, obeze.Gospodine cu visuri pierdute. Copiii se vor pregăti pentru scoală, iar bărbații, pentru serviciu.Mașinile vor refuza să pornească, bateria va fi descărcată, căci radioul transmisese toată noaptea, lanesfârșit: „Love me tender” (Iubește-mă tandru). Apoi, mulțumită de mine și debordând de energie,voi coborî colina, aproape alergând. Și cântând, ca la douăzeci de ani: „Eram tineri fără bani…”unde mai auzisem asta? Voi înota în râul din vale, care va trece prin fața casei mele. Voi ieși la mal,cu dinții clănțănind și cu corpul acoperit de picături de apă. Voi merge până la baie și voi deschide,în grabă, robinetul. Voi face o baie caldă, înainte de a dormi câteva ore. La ora zece dimineața, vasuna soneria. Toți prietenii mei vor ști că iau micul dejun târziu și că ei sunt bineveniți la masa mea.Voi fi încercuită de poeți, de pictori, dar va fi negreșit prezentă, o prietenă de-a mea, care nu e nicipoetă, nici pictoriță, dar se pricepe ca nimeni alta, să contureze cuvinte și să picteze culori însuflet… Va fi și un medic, o cunoștință de-a fetei mele care, între două glume și cântări, îmi va luapulsul și-mi va privi îngrijorat paloarea feței. Mă vă cicăli, ca de atâtea alte dăți : „Te epuizezi, îmiva transmite el non verbal, ai nevoie de mai multa odihnă”, iar eu îi voi evita, în mod intenționat,privirea și voi continua să râd și să vorbesc. Vor fi multe amintiri și multe râsete. Și cafea, ladiscreție. Eu nu voi bea, voi continua să am aceeași alergie la cofeină, cu care m-am pricopsit dinfacultate. Dar ador mirosul. Mirosul de cafea al mamei mele…

La prânz, toată lumea va pleca, căci va sosi profesoara mea de pian. Ne vom duce împreunăîn camera cu tablouri magnifice, ale cărei uși se vor deschide, neapărat, spre pădure… Parchetulodăii, proaspăt spălat, va degaja un miros de lemn umed. Tavanul va fi numai din sticlătransparentă. Prin el voi vedea soarele, ziua, iar stelele, noaptea. „Teribila Cale Lactee!” Spusesemasta, într-o poezie, pe care o compusesem la optsprezece ani. Parcă, într-o altă existență. Vomîncepe să repetăm, iar eu voi cânta ultima piesa învățată: „Baladă pentru Adeline”. Căci voi insistape lângă profesoara mea de pian, să mă învețe să cânt această melodie. O ascultasem prima oară, pevremea când eram elevă la liceul Alexandru Sahia. Îmi cumpărasem discul din economiile celorcinci lei, pe care mi-i dădea tatăl meu. Pian. Richard Clyderman. O melodie care avea să măobsedeze toată viața. Unde va fi atunci Adeline? Vom încerca și niște bucăți ale unor inimitabiliidoli, trecuți în uitare. Fiica mea va veni și-mi va anunța sfârșitul lecției de pian. Profesoara va ieși,iar nepoții mei vor da buzna peste mine și mă vor acoperi de pupături. Eu mă voi ruga în gând,

52

cerului, ca nimic rău să nu li se întâmple, niciodată. Îi voi lăsa să-mi povestească și să-mi punăcâteva mii de întrebări pe minut și vom râde împreună, în jur de o oră.

Mai târziu, mă voi duce în odăița mică, unde zidurile vor fi încărcate, până la refuz, deetajere cu cărți. Acolo, va fi masa la care voi scrie, în zilele ploioase de vară. Voi deschide sertarulmesei și voi scoate un cec alb, pe care voi adăuga o sumă oarecare: o voi dona unei tinere care vadori să devină avocată (de dragul fratelui ei) și cu care voi fi avut o discuție lungă despre aceastăprofesie comună. Ea va folosi banii ca să-și apere fratele, aflat după gratii. Apoi, editorul cărții meleva veni și vom revedea, împreună, ultimele rânduri adăugate cu greu de mine, în decursul celorcâteva zile de dinaintea venirii lui. „Lipsa de inspirație”, îi voi spune pe un ton ce va aduce a scuză.El vă zâmbi cu indulgență și își va arunca ochii, în treacăt, peste mâzgălelile și ideile șterse. Mă văîntreba dacă m-am decis asupra unui titlu și îi voi spune că am doua idei posibile în minte, dar că nusunt, încă, sigură.

După plecarea editorului, voi merge în salon, unde lumea va începe să se adune pentru cină.Se va servi vin alb și pește: crap fript, cu mujdei de usturoi și mămăliguță. Oamenii vor schimbaimpresii și vor ciocni pahare de vin, pe deasupra mesei. Într-un colț al camerei, va sta un om mic destatură și timid, pe care îl voi vedea prima oară și a cărei prezență, de altfel, doar eu o voi remarca.Îl voi privi cu curiozitate și cu interes, în timp ce el vă mâzgăli într-un carnet o formulă neînțeleasăde mine. Îmi va spune că este cercetător, în căutarea unei formule pentru diminuarea durateisomnului, necesar ființei umane. O formulă care, după părerea lui, ne va aduce un somn de patruore, în loc de opt, dar de două ori mai profund. Îi voi spune că nu-i simt utilitatea, fiindcă toată viațamea am suferit de insomnie, dormind, oricum, trei-patru ore. În legătură cu profunzimea, poate că îivoi da dreptate… Oamenii vor continua să vorbească, să povestească despre politică, religie, istorie,literatură, sport, teatru, dans. Și niciunul dintre aceste subiecte nu va mai avea, atunci, vreun secretpentru mine. Apoi vor dansa. Îmi vor cere insistent să le cânt o bucată la pian. Mă voi așeza pescaunul din fața instrumentului muzical. Îmi voi întinde mâinile pline de riduri, în fața ochilor, îmivoi privi degetele ușor curbate de reumatism și le voi așeza pe pian, cu infinită precauție. La sfârșitvoi cânta Balada… Viața mea!... Spre orele nouă, înainte de a se servi desertul, le voi spune că am oușoară durere de cap și voi ieși să iau puțin aer. Fata mea va veni într-o clipă, neliniștită, lângămine: „Ești ok? Ești sigură?” O voi asigura că niciodată nu m-am simțit mai fericită și maiîmplinită. Voi ieși din curte și voi merge pe străzi la întâmplare. Pentru prima dată în viața mea, voiintra într-un bar, de prost renume. Ca să văd și partea cealaltă a naturii umane. Se va cânta muzicaheavy-metal… se va bea și se va dansa într-o manieră vulgară. Voi cere un pahar cu apă, iarospătărița, purtând cu mândrie un cercel argintiu în nas și un ruj vișiniu pe buze, mă vă sfida cuprivirea și după ce se va asigura că a înțeles bine comanda mea: „Doar apa?”, îmi vă trimite unpahar, făcându-l să alunece pe tejghea, spre mine. Apoi, satisfăcută și aceasta curiozitate, mă voiîndrepta spre ieșire. O fată tristă și frumoasă, extrem de tânără, cu rimelul scurs și cu o fustă roșiescurtă, de care trage mereu, mă va privi cu infinită tristețe și îmi va spune că ea scrie poezii.

Apoi voi trece pe lângă cimitirul de la cotitura văii. Voi privi peste gard, ca într-o aducereaminte și voi intra, cu pas măsurat, pentru un ultim dialog cu cei iubiți de mine: dincolo de cuvinte,dincolo de spațiu și dincolo de timp. Le voi spune că viața mea a fost așa cum mi-am imaginat-o.

Mă voi întoarce și voi intra în casă, prin ușa din dos, voi evita salonul, unde vocile vorcontinua să se audă, chiar dacă, din ce în ce mai stinse. Voi intra, tiptil, ca un hoț, cu inima strânsă,căci voi ști precis câtă neliniște va avea în suflet fata mea, știindu-mă singură, pe străzi, la oraaceea. Mă voi îndrepta spre camera ale cărei uși deschise vor da spre pădure, al cărei parchet vămirosi a lemn umed și al cărei tavan va fi din sticlă. Mă voi întinde pe pat și voi privi cerul înstelat.Ce idee grozavă, să ai un tavan din sticlă! Toți oamenii ar trebui să-și construiască case cu tavanuldin sticlă, căci în felul acesta nu ar mai rata, noapte după noapte, frumusețea indescriptibilă acerului. Voi privi spre înalt și în clipa aceea precisă, îmi va veni în minte titlul cărții mele. Se vanumi: „Tot”. Momentul va fi divin. Apoi, după această clipă de revelație, bărbatul de alături, se vaapropia de mine cu infinita precauție, pentru a nu tulbura nimic din frumusețea clipei. Își va

53

strecura, într-un gest lent și liniștitor, degetele mâinii sale printre degetele mele. Ne vom privi adâncîn ochi, un adânc care va conține tot: timpuri și anotimpuri. Ne vom înlănțui într-o îmbrățișare fărăsfârșit și atunci îl voi auzi, șoptindu-mi, încet, la ureche, niște cuvinte al căror sens doar eu îl voipricepe. Nici o teamă.

Apoi voi adormi, mulțumită. Un somn profund. De patru ore, sau de douăzeci de ore, sau detrei sute de mii de ore… Voi auzi tot mai stins vocile din sufragerie, iar vocile celor de la cotituravăii se vor face tot mai pregnante… Eu am de câțiva ani o insomnie. Mă trezesc la cele mai ciudateore din noapte. Uneori scriu. Azi-noapte, când m-am trezit, am privit ceasul de pe noptiera: era treiși zece. Aproape dimineață. Cățelușa noastră, Dora, m-a simțit și a început să se foiască. M-amîmbrăcat și am scos-o afară. Era foarte ger, așa că la întoarcerea în casă, a fugit repede să se bagesub plapumă, pentru a-și continua somnul. Eu am rămas în picioare, în mijlocul camerei. Mi-amadus aminte, dintr-o dată, visul de azi-noapte: am visat că eram foarte bătrână și că eram singură, învârful unui deal. Atunci m-am gândit că poate e un semn și că ar trebui să scriu ceva pornind de laacest vis. Și am scris asta.

Katy Șerban

Îți amintești?...

Îți amintești?...eram odată creanga ta verdecând strângeam tot aerul în palmeși-l respiram prin muguri...Zidurise dădeau la o partecând vibram iubitoriîn brațele seriiprintre înțelesuri...Ne-nțelesurilele urcam pe-un braț de lunădoar ca să deslușim misterulunui împreunăamintindu-ne...

Vino iar!

Vino iar,să înfrunzim din noucopacii,să nu-și mai lase crengileîn goluri de tristețiautumnale.Vino...să punem literepe fiecare frunzăși în adieri de vânt primăvăratic

să se-nscrie viulîn poeme.Vino...tavane joasevibreazăîn teluric,iar visele au devenitpiatră cubicăpe care pășescdezamăgirile.

Poate că-i timpul...

Poate că-i timpulca să deschidem alte porțiîntr-o nouă dimensiunecă modelarea vieții-n sorția obosit și încăașteaptă o minune...Mai bate-un clopot răgușitla o biserică din dealîn care slujba se tine afară...vitraliile plâng căutândochii credințeiși măștile astupă gurice încă se mai roagă:”Tatăl nostru”...Poate că-i timpul!

54

Dumitru Mălin-Alba Iulia-

DRAGOSTEA ÎN LIMBA RUSĂ

De pildă, pe când eram eu copil, acolo, la mine în munte, exista o fostă asistentă medicală,cică frumoasă, la vremea ei, ca o actriţă holywoodiană, dar acum scofâlcită şi dărăpănată pânădincolo de limitele răului. Ochii ei, albaştri cândva, ca lacrimile cerului, acum aveau o uităturăsmintită, tâmpă şi neroadă, parcă sub pleoape-i mişunau întruna raci fierţi şi urzici pulverizate.Am cunoscut-o foarte puţin pe Isaura (acesta mi s-a spus că era numele ei de femeie pierdută), darpoate că am început s-o ştiu, sau să aflu câte ceva despre trecuta ei viaţă, tocmai în faza cea maiagravată a disperatei sale nebunii, atunci când nimic nu mai era de ascuns.

Era pe când mă întorceam de la liceul meu, pe drumul cel mai scurt, acela ce trecea, mereu,prin faţa spitalului şi se afunda, apoi, în Valea Hărmănesii. O vale aprigă şi întunecată, peste carefrunzele copacilor făceau poduri ciripitoare, încât ajungeam la şcoală sau acasă (depinde de sensulpaşilor noştri) ascultând mereu concerte năucitoare şi interminabile. Peste drum de spital era o casăîn formă de bloc, adică mare, pătrată şi fără acoperiş, singura care imita clădirea însăşi a spitalului.Că, altfel, pe la noi casele aveau acoperişuri înalte din ţiglă scânteietoare.

Sus, pe platforma care ţinea loc de acoperiş a acelei case, o văzusem pentru, prima dată, peIsaura, fluturând un cearceaf sau o eşarfă mare, roşie, în timp ce pe deasupra, prin pletele norilor, seauzea, tot mai aproape, huruitul invizibil al unui avion. Toată gaşca noastră de elevi zvăpăiaţi, opriveam pe această femeie, îmbrăcată doar într-un combinezon alb, de parcă atunci se pregătea săintre în pat, agitând în turbare steagul ei roşu-aprins. Aprinse au fost, apoi, şi hohotele noastre derâs, când ne-am dat seama că femeia de pe acoperiş, vroia, cu eşarfa ei enormă, să atragă atenţiaavionului din ceruri şi, astfel, să-l cheme, cumva la ea, pe pământ.

Ajuns acasă, i-am povestit mamei ceea ce văzusem, iar ea mi-a spus cu un fel de grijămiloasă în ochii ei, întotdeauna buni: „Să nu mai râdeţi, dragul mamei, de ea. E o femeie nenorocitădin cauza dragostei!”. Cum adică din cauza dragostei? Noi alergam spre dragoste aproape orbi, cutoată nesăbuinţa şi frăgezimea celor vreo şaisprezece ani câţi trebuia să fi împlinit eu, pe atunci, şini se părea că atunci când o vom prinde, vom fi dobândit, pentru totdeauna, cerul şi pământul. Iaracum aflam că de fapt dragostea nenoroceşte oamenii!?„Nu pe toţi, a răspuns mama, nedumeririi mele, dar pe unii, cum este şi cazul Isaurei, îi sfârtecă şi-idestramă încât îşi pierd minţile”. Apoi mi-a destăinuit cele pa care le auzise şi ea despre povesteafostei surori de spital.

În vremea războiului mondial(al doilea), cel care nu se terminase decât de vreo douăzeci deani de-acum, un pilot de război rus, Iura, căzuse cu paraşuta, din nori, sau din vârful Muntelui Mare,tocmai în ograda ocrotitoare a casei pe care şi-o ridicase Isaura, numai ea ştia cum, acolo, lângăspital. Oricum vrednică femeie trebuie să fi fost, înainte de război, şi cu cine ştie ce moştenirebogată, de-a putut să-şi construiască un asemenea bloc imens, cu parter şi etaj, aproape egal, camărime, cu clădirea spitalului de alături. Şi la ce i-o fi trebuit o asemenea locuinţă pentru o femeiesingură!? Pentru că, după câte se ştia, Isaura, cu toată frumuseţea ei de muză, nu fusese căsătorităniciodată.

Iura, cică era un rus (un sovietic) blond, zdravăn şi frumos din cale afară. Aşa cum îi ştimnoi pe toţi soldaţii ruşi din toată puzderia de filme sovietice cu care ne-au inundat copilăria. Că doarfilme de acestea în care ruşii învingeau eroic peste tot aveam noi voie să vedem. Şi armata română,desigur, mai putea obţine victorii glorioase, însă doar sprijinită de cea sovietică, formată numai dineroi şi eroine gata mereu să moară pentru victorie şi numai pentru victorie.

O dată pomenită cu această frumuseţe de bărbat tânăr în grădina ei, Isaura, care pe atunci

55

trecuse binişor de treizeci de ani, l-a descâlcit din chingile groase ale paraşutei ce-l adusese la sol. Îladusese viu, dar nu fără răni rele, primite de la gloanţele unui avion de vânătoare nemţesc. Avion cucare se luptase Iura deasupra munţilor noştri. După această descâlcire chinuitoare Isaura îl dusese perus într-una din camerele primitoare şi ocrotitoare ale enormei sale case, spre a-l îngriji, acolo, cutoată priceperea şi devotamentul ei de soră medicală şi toate medicamentele sustrase din spitalul depeste drum, spital în care ea era chiar soră-şefă.

L-a pus pe picioare, s-a îndrăgostit de el. Iura şi-o fi pus toată tactica militară sovietică labătaie pentru a seduce-o şi-ai da impresia că şi el s-a îndrăgostit de ea. O mai fi avut şi-o armăsecretă, mare şi năbădăioasă, ascunsă pe undeva prin pliurile pantalonilor săi de aviator. Destul căIsaura nici n-a mai vrut, dar nici n-ar mai fi putut să-i reziste. S-a predat cu toată fiinţa ei, ca pradăde război, acestei arme secrete a rusului Iura.

De aici a început desfăşurarea unui scenariu banal şi comun, arhicunoscut şi exploatat detoate romanele şi filmele proaste, despre dragoste şi război: Rusul s-a vindecat, mult prea repede, alăsat-o pe Isaura cu buza umflată, a plecat să-şi reîntâlnească, pe undeva, camarazii de front, apromis că după război se va întoarce la marea lui iubire de-aici, din munţi, şi dus a fost. Isaura n-avea să-l mai revadă pe Iura (poate ucis într-o altă luptă!) niciodată. Deci, până aici, nimicneobişnuit.

Terifiant ar fi, însă, dacă am putea pătrunde în inima acestei femei, în viscerele ei, în minteaşi-n lacrimile ei, şi-am putea înţelege ce s-a întâmplat, acolo, încetul cu încetul!?. Cum dintr-ofemeie pragmatică, în stare să-şi ridice singură o asemenea casă, cu un serviciu de „domnişoară”coaptă şi echilibrată, dar dedicat suferinţelor şi bolilor omenirii, a ajuns, apoi, timp de douăzeci deani să se consume precum lumânările de seu din biserici, să-şi piardă minţile şi să-şi dărâme fiinţa,tot aşteptând întoarcerea unei himere.La agravarea nebuniei ei a contribuit, însă, ca întotdeauna, şi răutatea, ori batjocura unor oameni,după cum mi-au spus mai apoi o mătuşă, soră cu mama, care o cunoscuse mai bine, aflase acesteamănunte fiind profesoară la liceul din localitate, aflat, şi el, în vecinătatea spitalului şi a caseiIsaurei. De pildă, profesorul de rusă din acest liceu, împreună cu alţi colegi tineri, ca să se distrezeşi să râdă de povestea ei cu rusul, îi compuneau scrisori imaginare pe care i le puneau, apoi, la poştădin diferite localităţi ale ţării, sau i le înmânau direct, zicând că au fost aruncate asupra şcolii dintr-un anume avion. Şi-n acele scrisori, scrise în limba rusă (pe care tot ei, profesorii, i le traduceaunefericitei Isaura) îi înşirau cele mai năstruşnice şi mai mincinoase poveşti ca sosite din partea luiIura, al ei.

Binenţeles, că Iura îi repeta întruna cum că el n-a încetat, nici o clipă, să o iubească, îireamintea scenele lor de amor furibund de acum douăzeci de ani (pe care tot nebuna le povestise de-o mie de ori prin comună!), o ruga stăruitor să-l aştepte, oricât, că el va veni cu avionul deasupracasei sale, va sări cu paraşuta ca atunci, odinioară, şi vor trăi fericiţi, împreună, până la adâncibătrăneţi. Cel mai tare o ruga, însă, Iura, pe Isaura, pretinzând că n-ar mai şti unde să sară cuparaşuta, nu-şi mai amintea locul, ca, de câte ori aude un avion trecând, să-i facă un semn clar, cuun cearceaf ridicat într-un par, pentru ca, de acolo, de sus, el să poată distinge semnul şi s-oregăsească.

Isaura s-a topit şi s-a stins acum demult. Casa ei este tot acolo, dar pe acoperişul ei plat nicio eşarfă roşie nu mai flutură. Avioanele trec mai departe, urmate de nesfârşite caiere albe, darneparaşutându-l vreodată, de niciunde, pe nici un Iura. Povestea dragostei aceleia nebune, puţini omai ştiu. Şi dacă ar şti-o, ar râde şi ar batjocori-o în continuare. Că de când lumea şi pământul„homo homini lupus”, nenorocirea unuia, râsul, bârfa şi distracţia celorlalţi.

Nu degeaba mie îmi tulbură sufletul, ori de câte ori mi le reamintesc, versurile poetuluiarmean din secolul al XVI-lea, Nahabed Kuceak: „Pe mâna dragostei, o, doamne, să nu ne dai, cănu-i a bună/Ori dacă tot ne dai, ne cruţă de limbile de mătrăgună/E drept că dragostea ne facenebuni, dar blestemat să fie/Cel care-şi bate joc de-această nespus de dulce nebunie!”.

56

Ilarion Bârsan

ÎNTOARCEREA LUI MOISE (II)(Urmare din Rapsodia nr.198)

Apoi popa și cu Gheorghe l-au așezat în ladă pe lepedeu și perină nouă, i-au pus căciula cupeană lângă cap și părintele i-a citit rugăciunile de iertare a păcatelor și de primirea sufletului săuacolo unde drepții se odihnesc.

Când au început a veni oamenii în priveghi, l-au scos pe David în tindă, că n-aveau loc decătana ce zăcea pe pat.

A venit și Niculai și le-a povestit cum a fost: că i-au atacat în două rânduri pe ungurii careînconjurau cetatea Bălgradului și n-au reușit să-i bată. A treia oară Axente Sever, prefectul legiuniia adunat o mulțime de moți și au pornit lupta. S-au bătut mult până când au ieșit și cătanele dincetate. Atunci ungurii au început să se retragă și moții împreună cu cătanele s-au luat după ei. Cândau ajuns lângă pădure s-au trezit împroșcați cu o ploaie de gloanțe. L-a văzut pe David cum s-a opritdeodată, a îngenunchiat apoi a căzut pe burtă. S-a dus să-l ridice dar era mort. Atunci a auzitrăcnetul cătanei și l-a văzut cum cade și se răsucește. Când s-a ridicat de lângă David a simțit arsuraglonțului în braț și atunci s-a întors să fugă. A dat peste un cal rătăcit, cu șa ungurească, l-a încălecatși a ajuns acasă.

Din casa de dinainte s-a auzit geamătul cătanii care cerea apă. Ana a dat să se ridice de lângăcopârșeu dar bătrâna Paraschiva a oprit-o și s-a dus ea. I-a dat rănitului ceai, i-a mângâiat frunteafierbinte, i-a luat mâna stângă în palmele ei și a început s-o frece ușor de la încheietură spre degete,murmurând rugăciuni și cuvinte de vindecare până ce cătana a căzut într-un somn liniștit.

Ana l-a găsit dimineața treaz, privind în jur cu ochii mirați, neștiind unde se află. S-a duslângă el, i-a așezat perina și i-a mângâiat fruntea

- Cum te cheamă dragu meu?- Moise, Bârsan Moise.Auzind vorbă, a intrat și Gheorghe.- De unde ești mă ficior?- Din Retișteorf.- Pe unde vine asta?- Prin părțile Făgărașului, da aici unde-i?- În Țara Moților, mai sus de Bălgrad.Ana a ieșit, s-a dus lângă David și a început să-l plângă și să-l jelească.- De ce plânge, cine o murit?- Ficioru nostru, o murit lângă tine, pușcat în piept.- Da, l-am văst, o căst în fața mea. M-am dus câtă el da atunci m-o pălit și pe mine un

glonț.- Noi te-am găsit lângă el, te-am crezut mort, da muierea te-a auzit că ai cerut apă și așa

te-am luat cu noi, că dacă te lăsam poate mureai.- Vă mulțămesc și să vă dea Dumnezeu sănătate, vă voi plăti eu cumva.A dat să se ridice dar durerea l-a frânt, a gemut și a rămas întins suflând greu- Stai liniștit mă ficior, lasă c-om vedea, stai acum liniștit să te vindeci.Apoi a venit și nana Paraschivă l-a curățat la răni și l-a oblojit cu leacuri

de-ale ei. Era mulțumită de cum se vindeca.- Ai avut noroc că glonțul n-o lovit plămânii, oasele se vindecă, coastele

57

mai greu, o să te doară multă vreme și nu te-or lăsa să te miști, da ești tinăr și dacă ai grijă, cuajutoru lu Dumnezeu ti-i vindeca. Ana și Gheorghe îs oameni buni, acum îs necăjiți c-o murit Daviddar te-or griji până ti-i vindeca.

Către seară au început a venii oameni în priveghi. Bărbații, mai mult bătrâni, intrau, ziceau„Dumnezeu să-l ierte” și ieșeau în curte, lăsând femeile să cânte mortu.

Se așezau pe rând lângă copârșeu și-l rugau pe David să le spună bărbaților și ficiorilormorți, cum le e de greu fără ei, cum au rămas pruncii orfani și n-au cui spune tată, cum le e de greabătrânețea fără ajutorul ficiorului mort în război. Din când în când îi făceau rând Anii să-și plângădurerea:

Davidee ficioru mamii / Mi te-or omorât dușmanii!C-așa ț-o fost scris în soarte / Ca să mori pentru dreptate.Că tu te-ai dus la război / Ca să scăpăm de nevoiAi murit în bătălie / Ș-o rămas casa pustie. / Davideee!!!

A doua zi câțiva băieți, ajutați de bărbați, au adus din pădure un brad înalt, curățat de crengipână sus la coroană. Fetele au legat flori în vârful lui și apoi băieți și bărbații l-au purtat după mortpână în progadia de lângă biserică, unde l-au ridicat lângă crucea mormântului, semn că s-o prăpăditficior neînsurat. Nu era singur, încă patru brazi proaspăt ridicați vegheau odihna ficiorilor morți decurând. Mai erau și alte movile de pământ proaspăt, ce acopereau trupuri de bărbați morți în războiși femeile s-au dus la ele plângându-și jalea și durerea.

Mai bine de o săptămână a zăcut Moise până a început să capete putere și să simtă că-l lasădurerile. A început să se ridice, a ieșit în pragul ușii și a privit în jur. N-a văzut case vecine, nicidrum, doar niște cărări treceau de la o casă la alta, răsfirate pe dealurile dimprejur. A văzut caselemici din lemn pe temelii de piatră cu acoperiș înalt de paie.

Nici casa lui Gheorghe și a Anii nu era mare. Ridicată pe o muchie de deal, cu două odăi, otindă și o cameră mai mare, cu câte două ferestre mici, cu acoperișul de paie țuguiat, mai înalt decâtcasa. În față era grajdul, tot din lemn dar fără temelie Nu aveau șură dar pe coasta dealului sevedeau clăile de fân. Un gard din prăjini subțiri de brad împrejmuiau o grădină cu zarzavaturi. În josde curte a văzut locul cu piciogi sau crumpene, cum le zicea nana Ană și tetea Gheorghe și lângă elun loc mai mare cu secară.

Lângă grajd a văzut grămada de lemne de foc, s-a dus și a ridicat securea să taie câteva darjunghiul de sub coastă l-a făcut s-o lase jos. Nana Ană a strigat la el:

- Dă-ți hodină Moise, astâmpără-te să nu se desfacă rana!Au mai trecut câteva săptămâni, Gheorghe și Ana au secerat secara, au

bătut-o cu îmblăciu, au vânturat pleava și boabele le-au pus în lăzi de lemn.Moise a început să se miște mai bine, a intrat în grajd și cu grijă a țesălat iapa, a început să curețegunoiu, ducea în grajd iarba cosită de Gheorghe, mătura pe lângă casă, lucra cu grijă să nu pățeascăceva.

Într-o dimineață a ieșit devreme în curte și a văzut coasa lăsată de Gheorghe în otava dincare o fost început să cosească. S-a apropiat, a simțit mirosul ierbii iar strălucirea mărgelelor derouă i-a încântat ochii. S-a aplecat, a ridicat coasa și cu teamă a început să facă brazdă. Trăgea încet,brazdă mică, cu grijă la rana care de abia l-a lăsat de dureri. De trei ani n-a mai pus mâna pe coasăși acum fâșâitul ei în otava crudă i-a umplut inima de bucurie, îi venea să cânte, să chiuie defericire. Furat de plăcere n-a băgat de seamă ciotul de mărăcine în care a intrat coasa și fără să vreaa smucit de toporâște ca s-o tragă din ciot. Durerea l-a făcut să zbiere, s-a lăsat în genunchi ținându-se de coastă Ana și Gheorghe au venit repede, l-au găsit cu față de ceară, gemând de durere fără săpoată vorbi. L-au dus în casă, l-au așezat pe pat și Ana a strigat peste deal la nana Paraschivă săvină repede.\

(Va urma)

58

Gabriela Șerban- Bocșa-

„Cartea-i gândul neascuns...”Ziua Internațională a Cititului Împreună laȘcoala Gimnazială din Tirol, Caraș-Severin

„Preotul, om al Bisericii, om al Cetății”...Expoziție de carte a protopopului și scriitorului dr. Vasile Petrica

Seria expozițiilor de carte dedicate unor personalitățiale Banatului continuă la Biblioteca Orășenească „TataOancea” din Bocșa – Caraș-Severin – cu teologul bănățean,Vasile Petrica.

În perioada 15 – 19 martie 2021, utilizatoriiserviciilor bibliotecii bocșene sunt întâmpinați cu un stand decarte de și despre dr. Vasile Petrica, scriitor, teolog și istoricliterar al Banatului, trăitor la Reșița.

Buna colaborare a bibliotecii bocșene cu PreaOnoratul părinte Petrica face ca în fondul de documente alinstituției să se găsească unele dintre lucrările acestuia,

volume deosebit de importante pentru istoria culturală, spirituală și literară a Banatului.Vasile Petrica s-a născut la 17 martie 1940, în satul Scăiuş, comuna Fârliug, judeţul Caraş-

Severin. A urmat cursurile Școlii elementare din Scăiuş, Seminarul teologic din Caransebeş;Institutul teologic universitar Sibiu.; doctorat la Facultatea de teologie ortodoxă din Preşov,Cehoslovacia (1983) cu diplomă echivalată în România, la Bucureşti.

Teologul Vasile Petrica a funcționat ca preot ortodox român în Băteşti, jud. Timiş (1965-1968) şi Reşiţa – parohia Reşiţa Centru – (1968-2007) –, concomitent a fost protopop al Reşiţei(1975-2007), lector la Facultatea de Teologie din Caransebeş (Universitatea „Eftimie Murgu” dinReşiţa) – 1996 – 2005 și conferenţiar (2005-2010),

Din anul 2011este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, mai întâimembru stagiar, apoi, din anul 2014, membru titular.

Pasionat de scris, protopopul Vasile Petrica a colaborat de-a lungul vremii la diverse revisteși publicații: Analele Universităţii „Eftimie Murgu” (Reşiţa), Banatica (Reşiţa), CalendarulRomânului (Caransebeş), Foaia Diecezană (Caransebeş) – fost redactor de la reactivare –, Învierea(Timişoara), Mitropolia Banatului (Timişoara), Reflex (Reşiţa), Telegraful Român (Sibiu), Odkazsv. Cyrila a Metoda (Preşov, Slovacia) și altele.

Debutează editorial cu volumul „Reflecţii şi paradigme teologice”, Editura Timpul, Reşiţa,1998, 220 p. apoi semnează lucrări importante pentru Banat: „Teologul şi juristul dr. Moise Ienciu(1881-1953), o viaţă uitată într-o arhivă”, Editura Episcopiei, Caransebeş, 2003, 199 p.; „Dr. IonSârbu (1865-1922) istorie şi preoţie”, Editura Episcopiei, Caransebeş, 2003, 208 p.; „PrinLiturgică în Pastorală,” Editura Marineasa, Timişoara, 2004, 135 p.; „Institutul teologic diecezanortodox român Caransebeş (1865-1927)– Contribuţii istorice” – , Editura Episcopiei, Caransebeş,2005, 356 p.; „Dr. Corneliu Diaconovici (1859-1923) - enciclopedist şi ambasador al culturiiromâne”, Editura Tim, Reşiţa, 2009, 294 p.; „Savantul Traian Lalescu (1882-1929) şi culturaBanatului”, Editura „Eftimie Murgu”, Reşiţa, 2010, 216 p.; „Restituiri literare”, Editura BanatulMontan, Reşiţa, 2012, 162 p.; „Fructul oprit”, Editura Banatul Montan Reşiţa, 2013, 141 p.;„Academia teologică ortodoxă română Caransebeş”, Editura DPP Timişoara, 2014; „TituMaiorescu şi Banatul”, Editura David Press Print, 2014; „Academia Teologică Ortodoxă Română

59

din Caransebeș (1927 – 1948)”.- Timișoara: Editura David Press Print, 2015; „Făclii nestinse”Reșița: TIM, 2018.

Împreună cu scriitorul și istoricul literar Gheorghe Jurma realizează un excepțional volum dereferință intitulat: „Istorie şi artă bisericească”, Editura Timpul, Reşiţa, 2000.

Harnicul scriitor și teolog Vasile Petrica semnează articole în diverse publicații, pe temediversificate: „Mitropolitul Dosoftei şi primul Liturghier românesc în Moldova”, în „AnaleleUniversităţii Eftimie Murgu”, an. VII, 2000, tom. I, p. 27-32; „Mitropolitul Antim Ivireanul (1650-1716) şi cărţile auxiliare ale cultului bisericesc în limba română”, în „Altarul Banatului”(Timişoara), an. XII (LI), 2001, nr. 4-5, p. 49-52; Contribuţia preotului istoric Ion Sârbu larealizarea idealului Marii Uniri, în: vol. „De la Independenţă la Unirea cea Mare”, Reşiţa 2003, p.59-85; Preotul istoric dr. Ion Sârbu în imposibilitatea obţinerii postului de protoprezbiter, în„Banatica” 2003, nr. 16, p. 265-281; Problematica medicală în „Foaia diecezană” (1886-1900), învolumul „Un crâmpei de istorie – 1886-1949” – studii –, Reşiţa, 2006, p. 100-110; Alţi solicitanţide catedre academice la Caransebeş, în „Calendarul Românului”, Caransebeş, 2006, p. 172-181; Mitropolitul Andrei Şaguna şi rudele sale, familia Grabovski, cu ramificaţia din Banat, învolumul „Mitropolitul Andrei Şaguna (1808-1873)”, Oradea, 2008; p. 303-311; „Din galerianotabilităţilor Caransebeşului: Pr. prof. dr. Petru Ionescu (1867-1938)) între preoţie, profesorat şidisputele timpului”, în vol. „Vocaţie şi Misiune în Biserica lui Hristos”, Caransebeş, 2009, p. 222-230; Alegerea Arhim. dr. Miron Cristea ca episcop al Caransebeşului între adevăr şi ipoteze, învol. „Credinţă şi Mărturisire”, Caransebeş, 2010, p. 266-277; Prot. dr. George Dragomir (1870-1918) în viziunea istorică a culturii şi martirajului său, în vol. „Marcu Mihail Deleanu, Dornetins”, Timişoara, 2010, p. 201-210; Foaia diecezană (Caransebeş), 1886-1949, Timişoara, vol.„Contribuţii la istoria eclesiastică a Banatului”, 2011, p. 225-242; Episcopul Veniamin Nistor învăpaia anului 1948, în vol.„Taină şi Mărturisire”, Caransebeş, 2011, p. 356-362; Interferenţelingvistice şi spirituale privitoare la Taina Sf. Maslu, în vol. „Mehedinţi, istorie, cultură şispiritualitate”, Drobeta Turnu Severin, 2012, p. 291-295; Episcopul dr. Miron Cristea alături deimportanţii subalterni şi colaboratori, în perioada 1909-1919, în vol. „Sangidava”, 1 (VII), Serienouă, Topliţa, 2013, p. 52-59; Un titan al teologiei româneşti: Arhim. Prof. dr. Iosif Iuliu Olariu, învol. „Istorie şi cultură”, Timişoara, 2013, p. 158-166, Interferenţe lingvistice şi spirituale privitoarela taina sf. Maslu, în vol. „Mehedinţi, istorie, cultură şi spiritualitate”, vol. 5, EdituraUniversitarea, Drobeta Turnu Severin, 2012, p. 291-294.; Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena înlumina imnelor liturgice, vol. „Mehedinţi, istorie, cultură şi spiritualitate”, vol. 6, Editura Di-Dahia, Drobeta Turnu Severin, 2013, p. 169-173; Începuturile Mănăstirii „Sf. Ilie de la Izvor” –Vasiova, din Banat și nevoințele monahului Vichentie Mălău (1887 – 1945) în: „Portrete de preoți șiteologi ortodocși din Bocșa de ieri și de azi” vol. I de Gabriela Șerban și Valentin Costea.- Reșița:TIM, 2020 (Bocșa, istorie și cultură; 53).

Referinţe despre personalitatea și activitatea preotului dr. Vasile Petrica găsim în diversecărți, reviste și publicații, între care: „Le protoprêtre Vasile Petrica de Reşiţa, docteur en théologiede la Faculté de théologie orthodoxe de Presov (R. S. Tchecoslovaque)” în: Romanian OrthodoxChurch News, [ROC], XIII-E année, No. 3, VII-IX, 1983, p. 25-26; Radostna udalost v životePravoslávnej Bohosloveckej fakulty v Prešove, în „Odkaz sv. Cyrila a Metoda”, Preşov,Cehoslovacia, Roč. XXIX / 1983, 9, s. 205-208; „Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin”, 1998,p. 216; „Cei de lângă noi”: portrete și interviuri de Titus Crișciu.- Reșița: TIM, 2005; Dicţionarbio-bibliografic, teologi ortodocşi români şi străini: sec. XIX-XXI, ed. A II-a, Bucureşti, 2012, 359-362, Acad., Mircea Păcurariu, Petrica Vasile, Dicţionarul teologilor români, ediţia a III-a, EdituraAndreiana, Sibiu, 2014, p. 490-491, Nicolae Sârbu, Întemeiere şi punere în valoare prin întâlnireafericită peste ani, a doi cărturari: Corneliu Diaconovici şi pr. dr. Vasile Petrica în: „Oameni deseamă ai Banatului”, vol. XIV, Editura „Tibiscus” –Editura Eurostampa, Uzdin-Timişoara, 2011, p.80-89; „Enciclopedia Banatului. Literatura.” Coordonator general Crișu Dascălu.- Timișoara:David Press Print, 2016, p. 508 – 509; „Reșița literară” de Gheorghe Jurma.- Reșița: TIM, 2016;

60

„Grafeme” (lecturi din provincie) de Ada D. Cruceanu.- Timișoara: Gordian, 2017; „Panoramapresei din Caraș-Severin” de Gheorghe Jurma.- Reșița: TIM, 2018.

De asemenea, referinţe critice în reviste precum: „Orizont” (Timişoara), Serie Nouă, anulXXIII, Nr. 9 (1548), 27 septembrie 2011, p. 1 şi 2 - Cornel Ungureanu Despre Traian Lalescu;Claudiu T. Arieşan, Recuperări, în: „Orizont” (Timişoara), Serie Nouă, anul XXIII , nr. 11 (1550),29 noiembrie 2011, p. 9; acad. Solomon Marcus, O nouă carte despre Traian Lalescu în: „Curteade la Argeş”, anul II, Nr, 2 (3), februarie, 2011, p. 3; acad. Solomon Marcus, O nouă carte despreTraian Lalescu în: „Reflex”, Reşiţa, an. XXIII (Serie Nouă), nr. 1-6 (124-129), ian.-iun. 2011, p. 5-6; Marcu Mihai Deleanu, Savantul şi omul Traian Lalescu (1882-1929) în: „Reflex” (Reşiţa), anulXII, nr.1-6 (124-129), ian.-iun. 2011, p. 6-7; Octavian Doclin, „Zâmbind cu faţa gravă” (vol.Fructul oprit) în: „Argeş”, anul XIV (XLIX), nr. 8, august 2014, p. 25; Ion Ciuciună, Incursiuneliterară spre reconstituirea originalităţii (vol. Restituiri literare) în: „Arca”, Arad, nr. 7-8-9, (292,293-294), 2014, p. 213; Ada D. Cruceanu, Un localism creator, (vol. Restituiri literare) în:„Orizont”, anul XXVI, nr. 7 (1587), iulie 2014, p. 14.

„Preotul cărturar” Vasile Petrica, - după cum îl numește istoricul și criticul literar Ada D.Cruceanu, - se dovedește, prin toată activitatea și scriitura sa, a fi, după cum mărturisea doamnaculturii cărășene în volumul „Grafeme” „un împătimit al cercetării și al scrisului – altfel și unpovestitor cu mari rezerve de „portrete” ori „medalioane” ale contemporanilor „din imediatavecinătate”, care-și așteaptă rândul spre a fi publicate – consfințește o paradigmă de fond a culturiinoastre: preotul, om al bisericii – om al cetății.”

Victor Neghină

In Memoriam: 101 ani de la nașterea ilustrului om de cultură alRomâniei, Radu Stanca (1920 - 1962)

interviu doamnă scriitoare Anca Sîrghie

RADU STANCA, DRAMATURGUL, ÎN DECENIULPROLETCULTISMULUI

Un obiectiv prioritar în activitatea colegiului redacțional al revistei„Rapsodia” a Cenaclului Literar „Radu Theodoru” îl constituie evocarea marilor evenimente dinistoria poporului român, precum și a reprezentanților culturii noastre naționale. În acest context depreocupări, se înscrie și prezentul interviu, care se dorește a fi un profund omagiu adus marelui omde cultură, sărbătorit în această lună la 101 ani de la naștere, Radu Stanca. Înfăptuim, astfel, un gestde prețuire și de neuitare pentru marele scriitor și om de teatru, Radu Stanca, proiect prin carerăspundem interesului membrilor cenaclului literar.

Reporter: Radu Stanca s-a aflat printre marii reprezentanți ai culturii române, care s-a confruntat cu regimul din anii proletcultismului. Vă propun să ne prezentați câteva aspectesemnificative din activitatea lui Radu Stanca, în acei ani grei pentru literatura română careau făcut mari pagube vieții naționale.

Anca Sîrghie: Radu Stanca este una dintre personalitățile emblematice ale culturii românecontemporane ca poet, eseist și om de teatru complet, acesta fiind domeniul în care s-a impus printalentul său de actor și regizor, de teatrolog și, nu în cele din urmă, de dramaturg.

Fervoarea actorului care juca în piesele montate la Sibiu, dar proiecta să se afirme și ca autordramatic, se izbește de obtuzitatea autorităților comuniste din fruntea instituțiilor culturale cefuncționau în România Socialistă. Autor a 15 piese de teatru, Radu Stanca a fost frustrat în timpulvieții de satisfacția așezării sub cheia literei de tipar a operei sale originale. Drama creatoruluinereceptat în contemporaneitate era trăită cu atât mai profund cu cât nu puține au fost încercările lui

61

de a sparge acest zid inespugnabil așezat în jurul operei sale. Devenit în 1949 regizor, care numai laTeatrul din Sibiu a pus în scenă 30 de spectacole, el avea să încerce și amărăciunea nedeschideriispre public a propriilor texte. În plină perioadă proletcultistă, alegoriile sale cu personaje istorice șimitice nu i-au oferit regizorului ingenios bucuria chemărilor la rampă și ca scriitor. Autorulconștientiza cu acuitatea inteligenței sale această frustrare, mărturisită într-o epistolă din 30 oct.1948 lui Ion Negoițescu, prieten de idei inegalabil: ”poți scrie pentru sertar orice, afară de teatru.Acesta trebuie scris cu sentimentul continuu al publicității, al contactului imediat cu publicul. Dacălui Shakespeare cineva i-ar fi prezis jucarea pieselor numai peste 100 de ani, sigur nu le-ar fi scris.Teatrul se scrie cum se respiră-în afară!“

Menționăm succesele dobândite în perioada 1949-1961 la Sibiu, ca regizor al unorspectacole montate ingenios, între care nici astăzi nu uităm Hagi Tudose, pentru care, în noiembrie1952, i se conferă Premiul de Stat; O scrisoare pierdută, cu experimentul celor trei montări diferite,sau Hangița, în care artista Dorina Stanca debuta cu succes în rolul Mirandolinei. Ideea genialăscenografic a finalului din Steaua fără nume, Harap Alb cu care el ne-a încântat copilăria, Gaițele,

spectacolul purtat în turnee prin toatățara, cum se întâmpla cu cele mai multepiese montate de Radu Stanca, ori MariaStuart, al cărei text schillerian a fosttradus din germană în limba română deel însuși, probează ingeniozitatea uneiactivități febrile și devotate mariloridealuri ale scenei.

După primele piese de teatruintitulate Cealaltă primăvară șiAtotputernicul sânge din 1942, el vascrie Turnul Babel, Hora domnițelor,Critis sau Gâlceava zeilor, Grevafemeilor, Ochiul, toate create în 1945.Socotim că atât de tumultuosul an al

încheierii războiului, în literatura română ar putea să poarte numele lui Radu Stanca, întrucât elscrisese atunci nu numai poezii, ci și cinci piese de teatru, chiar dacă ele au rămas antum înmanuscris. Au urmat alegoriile pe motive biblice Drumul magilor, Rege, preot și profet în 1946,când România trecea la instalarea puterii sovietice, iar asemenea abordări artistice contraveneaudirecției ideologice care se impunea.

Rep.: În anul 1945, Radu Stanca devine profesor de estetică și de istoria teatrului laConservatorul popular din Sibiu. Vă rog să ne evocați câteva momente semnificative dinactivitatea lui Radu Stanca în această perioadă.

A.S.: Devenit profesor de estetica și de istoria teatrului la Conservatorul popular din Sibiu încădin anul 1945, R. Stanca activează la instituția care își schimbă intempestiv denumirea din TeatrulPoporului și Teatru Municipal, în Teatru Muncitoresc, Teatrul Sindicatelor Unite, spre a intra înmartie 1949 în rândul teatrelor de stat. În acest moment de mai certă stabilitate, Stanca este numitregizor, înțelegând să constituie în jurul său o veritabilă școală de tineri actori, pe care el îi va formapentru scenă, începând cu Ion Besoiu, Ovidiu Stoichiță, Nicu Niculescu, Eugenia Barcan, AngelaPăcuraru, Mircea Hândoreanu și alții.

Rep.: Ce a însemnat creația originală a scriitorului dramaturg Radu Stanca?A.S.: Creația sa originală se constituie uneori ca o formă de luptă cu boala care îl mistuia, așa

cum mărturisea el despre Dona Juana, pe care în 1946 „În ciuda suferințelor mele fizice, am dus-ola sfârșit. Și aceasta e ceea ce mă bucură. Că mi-am învins, cum nici un medicament n-a izbutit,șubrezenia fizică, impunându-mi o muncă, inutilă și poate cu consecințe, dar încăpățânată șirecalcitrantă”. Înainte de a fi publicată, piesa aceasta avea să primească în 1947 Premiul Lovinescu

62

din partea Asociației Scriitorilor. Era o recunoaștere la nivel național, după care piesa pare să fi fostimediat solicitată la Sibiu, dar proiectul eșuează. Radu Stanca nu și-a pierdut speranța. „Dona Juanava intra probabil în repertoriul de toamnă al teatrului „Mogador”, al cărui șef este Emil Botta –pronostichează dramaturgul, scriindu-i prietenului său de idei - Acest mi-a cerut urgent piesa. Deasemenea s-a interesat de ea Zaharia Stancu. Dacă se face ceva din chestia asta, aici la Sibiu îmi voijuca Critis. Clujul, precum văd, are un nou director. O să-l încerc și pe ăsta cu ceva. Poate cuOchiul-care, istoric fiind –ar putea să atragă atenția istoricului…Scrisoarea aceasta e atât de scurtădeoarece ți-o scriu între două replici. Cum îmi vine rândul, te las!“ (Scrisoare din 4 aug. 1947)

Rep.: Ce semnificație a avut Scrisoarea lui Radu Stanca din 4 august 1947?A.S.: O asemenea confesiune explică interesul autorului pentru valorificarea scenică a textelor

sale. În pofida atâtor încercări, în mod tacit, se crease o conjurație a tăcerii în jurul pieselor lui, caren-au depășit forma de manuscris în timpul vieții autorului, una suprapusă nefast celei mai negreperioade a contemporaneității noastre. O ilustrare fără echivoc a zicalei cronicarului: „Nusunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii.” Nici măcar prestigiul de care el sebucura în societatea oamenilor de teatru din întreaga țară nu izbutește să-i deschidă drumul sprespectacolele visate cu piesele lui originale. Chiar dacă nu a fost întemnițat, ca cei mai mulți dintreprietenii săi cerchiști, Radu Stanca nu era jucat, ceea ce pentru un autor este tot o formă deprizonierat, sub raport artistic.

Rep.: Care a fost unicul text pe care Radu Stanca l-a scris și l-a văzut pus în paginătipărită? Ce ne puteți spune despre relațiile lui Radu Stanca cu Uniunea Scriitorilor dinR.P.R., filiala Regiunea Stalin, precum și cu cenaclul literar „Orizonturi Noi” din Sibiu? În ceau constat aceste relații?

A.S.: Unicul text pe care scriitorul l-a văzut pus în pagină tipărită a fost Grâuian și Dragomara(Lupta secerătorilor), din care al treilea act a fost selectat de Uniunea Scriitorilor din R.P.R., FilialaRegiunii Stalin, Cenaclul literar „Orizonturi noi” Sibiu în volumul colectiv Pagini sibiene, apărut în1957 (vezi p. 95-114). Formularea din subtitlu în care apare ideea de „luptă” în lumea satuluiexplică acceptul cenzurii amputante a „obsedantului deceniu”. Tot aceasta este singura piesă propriepe care scriitorul a introdus-o în primăvara anului 1957 în programul repetițiilor la Teatrul de Statdin Sibiu, dar cu un subtitlu schimbat în mod cu totul semnificativ Grâuian și Dragomara (Secerade aur). Lui Ion Negoițescu regizorul sibian îi mărturisea: ”Piesa mea care s-a repetat până decurând a fost momentan întreruptă. Aprobată de regiune și de teatru, acum se găsește la minister,care amână mereu aprobarea. Eu am avut totuși satisfacția câtorva repetiții, în care mi-am “auzit”pentru prima oară un text de-al meu spus de alții.. “ (vezi scrisoarea din 8 apr. 1957). Dar birocrațiaierarhizată a stopat și acest demers, încât nu s-a ajuns la spectacolul visat.

Rep.: Ce fel de creații dramaturgice puteau fi acceptate de teatrele românești ale perioadeiproletcultiste?

A.S.: Publicist de talent și cititor care nu pierde nimic din informațiile pe care le oferea presaculturală, Radu Stanca nu scăpa nicio noutate în domeniul teatrului, domeniu căruia i se consacrătot mai decis. El aflase, desigur, despre premiera piesei Bal la făgădău de la Teatrul Comedia dinBucurești, cu care debuta Aurel Baranga în 17 august 1946. Ea era simptomatică pentru direcția pecare o lua teatrul românesc sub regim socialist, căci farsa menită să ridiculizeze partidele politiceistorice ale României, respectiv P.N.L și P.N.Ț, pregătea terenul ideologic pentru apropiatele alegeriparlamentare așa-zis democratice, organizate în mod stalinist, adică fraudulos, în 19 noiembrie1946. Nu este întâmplător că același Aurel Baranga va relua problema de mare interes politic aalegerilor în piesa Bulevardul împăcării și tot o temă de actualitate va fi piesa cu caracter social-educativ Iarba rea, unde este reprezentată intelectualitatea care se implică plină de elan înconstruirea socialismului. Cu asemenea subiecte conectate nemijlocit la problemele și ideologiapolitică triumfătoare în Republica Populară Română în perioada aceea se deschidea drumul unuidramaturg român spre scenele teatrelor din țară. Era o practică acceptată de cei mai mulțidramaturgi, de la H. Lovinescu la P. Everac, dar se dovedește de neconceput pentru Radu Stanca. Și

63

piesele lui de teatru, create ca alegorii existențiale cu subiecte și personaje mitice, se așezau cumințiși atent îndosariate în sertarele autorului. Pentru posteritate. Câtă dezamăgire, câtă resemnare! Darasemenea stări și sentimente nu lăsau loc renunțării.

Lecturile continuau febril, fără vreo tangență cu marxism-leninismul care se implementeazătot mai energic, chiar prin metode lipsite de scrupule. Nu, Radu Stanca citea cu totul altceva, încăutarea unei mântuiri care, în mod explicabil întârzie și ea. „Lecturile mele din lumea teologală-se destăinuie el-nu m-au mântuit, ci, dimpotrivă, m-au întărit în convingerea mea că, pentru spiriteleblestemate, nu există posibilitate de remediu, în afară de vechia (sic!) și insolita terapeutică aresemnării.”

Rep.: Ce a însemnat cititul pentru Radu Stanca și care a fost concepția lui despre lectură?A.S.: Cititul era pentru Radu Stanca un modus vivendi, unul care îi asigura revelații spirituale,

exact cum se întâmpla când descoperea cărți fundamentale, experiență pe care se grăbea să oîmpărtășească prietenului cu care se identifica spiritual. „Ai citit Die Philosophie im tragischenZeitalter der Griechen a lui Nietzsche? Dacă nu, - îl va sfătui Stanca pe clujeanul Negoițescu, cu unjuvenil entuziasm ultimativ - uită tot și citește-o. E o lectură mai pasionantă decât un roman deaventuri. De altfel, întreg Nietzsche (pe care l-am reluat) e fascinant. Nici nu mă mir că a izbutit, capuțini alți scriitori, să extazieze o epocă. Când mă uit, acum după ce îl cunosc, în jurul meu, nu mi-ecu putință să găsesc, în tot veacul, un singur scriitor, intelectual sau om de acțiune, care să nu fie,într-un fel sau altul, sub raza lui toropitoare”.

Asemenea lectură continuă imperturbabil în condițiile în care pe plan oficial se poartă ovituperantă campanie împotriva cosmopolitismului occidental. „Presa și cartea occidentală, - vaconchide Marin Nițescu în cartea sa Sub zodia proletcultismului, în care fixează concret tensiuneanefastă a proletcultismului- filmul și teatrul, dar mai ales ideile au fost considerate mai periculoasedecât otrava pentru societatea românească. Importul cultural a fost mai drastic cenzurat decâtimportul bunurilor materiale. Lectura unei reviste franceze, italiene, engleze sau germane a fostconsiderată o crimă la adresa securității statului și pedepsită cu ani de temniță”. Era în evoluțiaistorică a culturii românești o amputare fără precedent, iar noul model, deși total neconvingător,venea din Răsărit și trebuia să fie impus cu orice preț, așa cum comentează același autor citat denoi: ”Dimpotrivă, orientarea exclusivă spre Uniunea Sovietică a fost prezentată și impusă ca singuraalternativă binefăcătoare, ca un izvor nesecat de regenerare a culturii noastre și de progres pe toateplanurile.”

Rep.: Cum a fost intuită creația lui Radu Stanca și adevărata valoare a activității sale?A.S.: Puțini au fost cei care i-au intuit lui Radu Stanca adevărata valoare în timpul contorsionatei

lui vieți din perioada proletcultismului. “Întreaga mea activitate literară este deocamdată nestrânsăîn volum, ci există sub formă de manuscris“, suna cu o testamentară nostalgie una din notațiile luiRadu Stanca, păstrată în arhiva familiei într-o schiță de Autobiografie. Desigur că amputările șiîngrădirile, mai ales în activitatea de regizor a lui Radu Stanca la Sibiu, au fost numeroase. Deșiîncercările de a propune diferitelor teatre din țară propriile piese sunt neîncetate, nimeni și nimic nul-a convins să recurgă la stratagema de a se inspira din “victoriile” socialismului românesc. Oasemenea verticalitate moral-artistică era datorată solidei sale formații intelectuale, dobândite în aniiinterbelici. Desigur că regizorul nu s-a putut eschiva de la montarea unor piese din repertoriulsovietic. În schimb, dramaturgul Stanca a rămas vertical, departe de orice imixtiune a politicului,chiar într-o perioadă năpăstuită ca aceea când gânditorii și scriitorii clasici în care el credea se aflauacum pe liste negre, erau scoși din librării și din bibliotecile României socialiste. Da, “Radu Stancas-a născut prea târziu și s-a stins prea devreme”, cum glosa actorul Mihai Bica, între alții.

Rep.: Care a fost cea mai mare mulțumire a lui Radu Stanca cât a fost în viață?A.S: Fără reținere, socotesc că întâlnirea cu Doti, sufletul-pereche, l-a făcut fericit ca om, poet,

regizor și dramaturg. În perioada din urmă a vieții sale, una dintre mulțumirile lui Radu Stanca afost aceea de a vedea comentată în revista cea mai citită pe atunci, numită „Contemporanul”,reabilitarea postumă a lui Lucian Blaga, fostul său profesor la Universitate, care murise în mai 1961

64

ca scriitor interzis. Bucuria lui Stanca a fost atât de mare, încât zile la rând el arăta revista cu acelanunț la toți cunoscuții pe care îi întâlnea, cum își va aminti actrița Eugenia Barcan. Gestul săuexuberant avea o semnificație ce se răsfrângea și asupra propriului său destin de dramaturg, unulcenzurat antum fără cruțare. Aici similitudinea dintre Blaga și Stanca este deplină. Publicarea în aniiproletcultismului socialist a pieselor de teatru ale celor doi dramaturgi a rămas un vis de nerealizat,ca și punerea lor în scenă.

Rep.: Ce a însemnat pentru Radu Stanca fiecare victorie literară împlinită?A.S.: Aproape fiecare victorie artistică a lui Radu Stanca a însemnat depășirea unor obstacole pe

care în atmosfera stalinistă a proletcultismului românesc el trebuia să le învingă. Ținta efortului săua fost să etaleze ca actor, regizor, eseist și ca poet realizări de certă calitate artistică. Era o luptăpurtată în tăcere, creațiile lui dramaturgice fiind oferite spre lectură doar celor inițiați și capabili săle prețuiască. Frumoasa actriță de la Teatrul Național din Cluj, Doti Ghibu, a intrat în acest cercrestrâns, oricum îndrumată în deceniul cât a evoluat pe scena sibiană să adopte o tehnicăactoricească numită de ei „euphorionistă.” În presa culturală a deceniului proletcultist au apărutdoar unele poezii și mai multe eseuri ale sale. Ca dramaturg, scriitorul sibian era inexistent.

Rep.: Ce a însemnat pentru scriitorii români moartea lui Stalin (1953) și ce a adus nou înliteratura română de toate genurile?

A.S.: După moartea lui Stalin se produce un ușor reviriment în strategia partidului unic cuscriitorii, astfel că în perioada 1953-1957 se resimte un dezgheț poststalinist, cenzura arătând oneașteptată deschidere spre publicarea unor opere proscrise, unele care se abăteau tematic de la liniadictată strict de conducerea comunistă. Așa au fost publicate în 1953 Bietul Ioanid de G. Călinescu,în 1954 Toate pânzele sus de Radu Tudoran, în 1955 Moromeții, vol. I de M. Preda și Străinul deTitus Popovici. În perioada 1955-1958 Camil Petrescu tipărește romanul istoric Un om întreoameni, iar în 1957 Eugen Barbu dă literaturii române cartea sa Groapa și I. M. Sadoveanu scoateIon Sântu.

Rep.: Procesul de înnoire prin dogmatizare socialistă avea în lumea scriitoricească doipiloni utili. Care au fost aceștia?

A.S.: Aceștia au fost constituiți din scriitorii prestigioși ai perioadei interbelice, care mai erauîncă activi (Mihail Sadoveanu este exemplul cel mai edificator) și tineri care se arătau mulțumiți să-și afirme fidelitatea față de puterea comunistă (Nicolae Labiș, cel mai talentat dintre poeți). Dargrija pentru calitatea artistică a unor noi producții literare era minimă. Nici Stanca și niciNegoițescu nu s-au încadrat în aceste categorii de scriitori care puteau să prezinte interes pentruautoritățile socialiste. De aceea, pentru piesele de teatru ale lui Radu Stanca nu a existat în epocăniciun modus publicandi.

Rep.: Prin ce măsuri importante autoritățile administrației locale au decis să păstreze înnemurirea timpului și a generațiilor care urmează locul și rolul lui Radu Stanca în peisajulculturii naționale?

A.S.: O primă izbândă a marcat-o Teatrului Național din Sibiu, acesta primind numele „RaduStanca”. A doua și cea mai recentă a fost ridicarea bustului monumental al lui Radu Stanca în parculnatural din fața Teatrului sibian, creație de excepție a sculptorului Ioan Cândea. Se impune ca odatorie de onoare a acestei instituții de cultură să menționeze pe fațada clădirii numele patronului eispiritual. Întârzierea acestui act recuperator dezonorează nu doar Teatrul Național, ci întreagacomunitate sibiană.

Stimată doamnă conf. univ. Anca Sîrghie, consider că prin întrebările formulate de mine amcuprins cea mai importantă parte din activitatea lui Radu Stanca, pe toate planurile: actor, regizor și,mai ales, dramaturg.

În numele colegiului de redacție al revistei „Rapsodia”, al membrilor Cenaclului Literar„Radu Theodoru” și al cititorilor vă mulțumesc și vă doresc cât mai multe succese pe planulpasiunii dvs. de o viață - literatura.