CE PUTEM FACE PENTRU COPIII SI TINERII ucisi sufleteste de duhul inselator al vremurilor in care “pacatul s-a

inmultit mai mult ca niciodata”? PARINTII CRESTINI – INTRE ALIPIREA DE DUHUL LUMII si PLANSUL VADUVEI

“[…] Primul înţeles care răsare din această Evanghelie este acela că Dumnezeu

Se milostiveşte atunci când vede lacrimile noastre de pocăinţă, când

vede durerea mamei pentru fiul ei. Oare Domnul nu ne-ar ajuta astăzi,

nu le-ar ajuta pe femeile care, asemenea văduvei din Nain, şi-au

pierdut copiii, nu pentru că au ajuns în pragul morţii, ci pentru că s-au

adâncit, cum se întâmplă astăzi, în tot felul de păcate? Care, prin

desfrânări şi prin tot ceea ce se întâmplă astăzi, au ajuns în pragul

morţii sufleteşti? Oare pentru lacrimile acestei mame Domnul nu s-a îndurat

ca să-l îndrepte pe copil, pe tânăr, prin metodele numai de El ştiute? Cu

siguranţă lucrul acesta s-ar întâmpla, pentru că Domnul este mult milostiv, ne

aminteşte Evanghelia şi noi credem ei.

Şi nu numai atât. Cu siguranţă, pentru lacrimile unei femei, Domnul i-ar îndrepta

şi soţul. Pentru durerea trăită și pentru pocăinţa ei, ar salva o familie. Din

păcate, însă, noi preferăm astăzi să ne îndepărtăm de cei pe care îi vedem că se

îndepărtează de calea cea dreaptă, dintr-o neputinţă a iubirii noastre. Însă

Domnul ar putea interveni în viaţa oricărui tânăr pentru a-l îndrepta

pentru credinţa şi rugăciunile unei mame. Îmi amintesc de cazul unei

tinere, în urmă cu câţiva ani, după peste zece ani de desfrânare și droguri, i se

arată Sfânta Filofteea şi o cheamă la Curtea de Argeş. Se duce tânăra acolo și se

închină Sfintelor moaşte şi din clipa aceea şi-a schimbat cu totul viaţa. Desigur,

este o minune a lui Dumnezeu, însă cine oare s-a rugat pentru ea? Mama ei, cu

siguranţă.

Din păcate, noi am ajuns să capitulăm astăzi prea repede în faţa

ispitelor vremii, divorţând sau îndepărtându-ne de copii, de parcă nu

noi i-am crescut, nu noi le-am fost modele și nu sunt, săracii, roadele

educaţiei și societăţii în care trăim. Poate că principala cauză a întregii

noastre căderi şi a lumii în care trăim este împuţinarea dragostei. Căci,

dacă s-ar afla mai multă dragoste şi mai multă disponibilitate de jertfă

înlăuntrul nostru, cu siguranţă Domnul S-ar milostivi de noi. Starețul

Dionisie, bătrânul de la Sfântul Munte, care în urmă cu câţiva ani s-a dus la

Domnul, ne spunea întotdeauna că boala vremurilor noastre este egoismul

şi din egoism vine această împuţinare a iubirii noastre. Nu mai putem

să-l ajutăm pe cel de lângă noi pentru că noi suntem alipiți cu toată

inima noastră mai mult de cele ale lumii. Ne doare pentru copii, ne

doare pentru soţ, dar ne este greu să cădem cu pocăinţă şi cu frângere

de inimă înaintea Domnului, plângând zi şi noapte pentru salvarea lor.

Aceasta ar fi, să spunem, prima interpretare, literală, a acestei Evanghelii. Însă

Sfinţii Părinţi ne vorbesc şi despre o lectură mistagogică, despre o lectură

duhovnicească la care este chemată mintea noastră să urce. Căci văduva,

după Sfinţii Părinţi, simbolizează sufletul care s-a despărţit de

Dumnezeu, este văduvit astfel de cuvântul lui Dumnezeu închipuit de

bărbatul ce însămânţează seminţele cele bune, după cum aflăm din pilda

semănătorului. Iar fiu al văduvei este mintea cea moartă care este scoasă

din cetatea Ierusalimului, adică din Împărăţia lui Dumnezeu şi locaşul

celor vii. Sicriul de care Se atinge Domnul este trupul care, din templu

al Duhului Sfânt, se transformă, prin lucrarea păcatului, în mormânt.

Căci, într-adevăr, toţi Părinţii ne vorbesc despre faptul că, încă de la botez,

înlăuntrul inimii noastre Se sălăşluieşte Hristos. Însă, cu timpul, prin

adâncirea în păcate, prin înmulţirea păcatelor, acestea se fac ca un nor

ce înfăşoară inima, ca un zid şi ca un mormânt. Din inimă a Duhului ajunge

să fie o inimă de carne, dincolo de care noi nu mai vedem şi nu-L mai

recunoaştem pe Hristos. Acolo Se află Domnul îngropat ca într-un

mormânt. Însă atunci când sufletul, închipuit de văduvă, îşi plânge

păcatele şi cade cu pocăinţă la Domnul, Acesta, mult-milostiv, vine şi

Se atinge de trupul nostru și ne înviază cu cuvântul Său.

Ce înseamnă plânsul văduvei? Nu oare pocăinţa la care suntem chemaţi

fiecare dintre noi? Ce înseamnă oare atingerea Domnului dacă nu

împărtășirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, Cel Care S-a adus jertfă

lumii pentru păcatele noastre? Sau este vorba de harul Duhului Sfânt care cu

îmbelşugare izvorăşte în inima celui care se pocăieşte atunci când

lacrimile pocăinţei au curăţit zgura păcatelor şi ne-au transformat

inima în mormânt.

Aşadar, sufletul omului, când se îndepărtează de Dumnezeu, bunul

Semănător, nu face altceva decât să se unească cu trupul păcatului

precum desfrânata cu bărbatul străin. Şi despre acest chip al împreunării

ne vorbeşte Sfânta Scriptură în foarte multe locuri, aproape în tot Vechiul

Testament. Poporul lui Israel era considerat desfrânat când umbla după

dumnezei străini. Omul care se alipeşte de strălucirea banilor, de case,

de lucruri, este desfrânat. Este desfrânat pentru că nu-L are pe Dumnezeu

ca soţ pentru sufletul său, ci are patimile acestei lumi. Şi astfel, prin această

unire desfrânată primeşte în el seminţele vrăjmaşului, gândurile cele rele și

pătimaşe care aduc cu ele judecata aproapelui, minciuna, hoţia, desfrânările şi

toate celelalte. Toate acestea spurcă sufletul şi-l transformă într-un

mormânt plin de viermii putrejunii. În acel moment, spune Evanghelia,

mintea noastră este scoasă din cetatea Împăratului şi este aruncată în

întunericul cel mai dinafară.

Căci, într-adevăr, cum spune şi Sf. Grigorie Sinaitul, aşa cum virtuţile ne fac să

trăim în Împărăţia Cerurilor încă de aici, s-o pregustăm – cer se arată Biserica Ta

a fi – tot aşa păcatele ne fac să pregustăm chinurile iadului încă de aici.

În fierbințeala aceea a păcatului nu este decât o pregustare a focului

celui veşnic. Iată cum ne descrie acest lucru Sf. Grigorie Sinaitul:

“Focul, întunericul, viermele şi tartarul sunt împătimirea obştească de plăcerea

trupească. Neştiinţa întunericului, gâdilarea aprinsă a patimii, tremurarea şi

vijelia puturoasă a păcatului, acestea se lucrează încă de aici în sufletele

păcătoşilor ca o arvună şi pârgă a chinurilor și se arată acolo ca o deprindere. Şi

sufletele împătimite de plăceri sunt smârcuri de foc în care putoarea patimilor,

duhnind ca o mocirlă, hrăneşte ca pe un vierme neadormit al curviei

desfrânarea trupului şi ca pe nişte şerpi, broaşte şi lipitori ale poftelor stricate

gândurile şi dracii stricaţi şi țâșnitori de otravă. Starea aceasta a luat încă de aici

arvuna chinurilor de acolo.“

În momentul în care ne adâncim în păcate, vrăjmaşul diavol, spun toţi

Sfinţii, se sălăşluieşte în sufletul nostru şi de acolo începe să ne

chinuiască. Şi cu cât păcatele sunt mai mari, cu atât îi dăm drepturi mai

mari acestuia asupra noastră. Nu Dumnezeu îi dă drepturi, ci noi îi dăm

drepturi! Dumnezeu nu îl lasă să se atingă de noi, după cum spune Sf. Serafim

de Sarov – “Cu un deget diavolul ar putea să distrugă întreaga lume” – dar noi îi

dăm drepturi asupra noastră şi după aceea tot noi ne plângem că

suntem chinuiţi.

Trăim din păcate vremuri în care păcatul s-a înmulţit mai mult ca

niciodată. Cuvântul Apocalipsei, care ne vorbeşte despre marea desfrânată din

al cărui pahar plin cu toate necurăţiile beau toate neamurile este mai actual

astăzi ca niciodată. Desfrânarea ne înconjoară de peste tot, iar viaţa

oamenilor, în special a tinerilor, care trăiesc şi cresc cu jocuri pe

calculator, cu pornografie, cu băutură şi, din păcate, cu foarte puţină

dragoste din partea propriilor părinţi, devine din ce în ce mai mult un

iad. Pentru mulţi tineri din ziua de astăzi viaţa aceasta este un iad. Aceasta ne-o

arată cel mai îngrozitor lucru care se petrece în lumea noastră: în Occident, a

doua cauză de mortalitate la tineri este sinuciderea. Deci, reţineţi, nu

cancerul, nu altele, ci sinuciderea! Şi se vorbeşte că, în câţiva ani, va fi prima

cauză de mortalitate.

Din păcate, şi în România acest lucru se vede tot mai mult. Anul trecut într-un

spital de psihiatrie din Bucureşti doctorii mărturiseau că peste 30% din tinerii

acestui oraş au o tentativă de sinucidere. Ce-i face oare pe tineri aflaţi în

pragul vieţii, atunci când lumea este cea mai frumoasă pentru un om,

să-şi ia viaţa? Deznădejdea. Deznădejdea la care i-a adus iadul în care

trăiesc. Căci păcatul s-a strecurat încet-încet în sufletul lor și le-a

transformat viaţa într-un iad. Tot ceea ce spune Sf. Grigore Sinaitul veţi

recunoaşte, dacă veţi vorbi cu un tânăr adâncit în pornografie sau în alte

nebunii ale vremii noastre. Toată această aprindere, toată această

tulburare lăuntrică în care lipseşte pacea cu totul o trăiesc aceşti copii

și nu mai suportă iadul acestei vieţi, nedându-şi seama că se îndreaptă

fulgerător către iadul veşnic.

Ce ne aduce aici? Sfinţii Părinți contemporani ne spun că duhul lumii. Duhul

lumii este cel care se strecoară încet-încet în sufletele noastre, prin

păcate mai mici şi pe urmă mai mari, prin îndulciri de tot felul, prin

plăcerile pe care nu ni le putem refuza. Şi, treptat, ceva se schimbă în

mintea noastră, pentru că duhul nostru se schimbă. Spune cuviosul Paisie

Athonitul că duhul lumii astăzi este mai rău şi decât diavolul. Adică acest

divertisment pe care îl vedem peste tot, televizorul cu programele lui, ziarele

care au umplut lumea cu mizerii, cu murdării, toate acestea pe care noi le

privim cu nonşalanţă şi cu convingerea că sunt nevinovate şi că nu ne

afectează cu nimic aduc în sufletul nostru păcatul; păcatul cu gândul,

urmat de păcatul cu fapta, şi cresc tulburarea prin lucrarea celui rău.

Spune Cuviosul Paisie Athonitul că este mai rău decât diavolul pentru că pe

diavol, dacă l-am vedea la faţă, ne-am speria şi am fugi la picioarele lui

Dumnezeu. Dar acest duh înşelător al lumii de astăzi ne atrage şi, încetul

cu încetul, ne cucereşte sufletul, în special pe al tinerilor, care nu au

nici discernământul necesar înţelegerii într-o lume în care mai mult

păcatul stăpâneşte.

Ce am putea face noi mai mult pentru copiii noştri decât făcea văduva

din Nain, adică să plângem păcatele noastre şi să ne rugăm Domnului

să ne ajute? […] Dar, pentru asta, trebuie ca şi noi să oprim izvoarele

acestor rele care vin şi ne pătrund în viaţă, să fim mult mai fermi în

lupta cu păcatul. Pentru aceasta trebuie să ne spovedim cât se poate de des

gândurile care se adâncesc, cu rădăcinile lor, gândurile urâte ale judecăţii

aproapelui, ale invidiei, ale iubirii de argint, să le tăiem din rădăcină cât mai des

prin Sfânta Spovedanie şi, unindu-ne cu Trupul și Sângele Mântuitorului, să

înviem aşa precum a înviat şi tânărul din Nain. Pentru că numai atingerea

Domnului, numai harul Lui ne poate curăţi şi ne poate lumina.

Vedeţi, cu cât înaintăm mai mult, orice nădejde a lumii acesteia se

prăbuşeşte. Rămânem singuri, tot mai singuri și, din păcate, puţini

înţeleg că în singurătatea aceasta Dumnezeu Se află lângă noi, numai

că noi nu vrem să ne deschidem porţile inimii pentru a-L primi. Ne

temem, din păcate, nu cumva să pierdem lumea, nu cumva să pierdem

slava acestei lumi. Iar aceasta pentru că nu credem cuvântului Mântuitorului

Care spune că cel care se leapădă de sine şi-Mi urmează Mie va câştiga însutit

aici, pe pământ şi viaţa veşnică. De fapt, prin urmarea poruncilor lui Hristos

primim în primul rând pacea inimii, care nu este altceva decât lucrarea

harului Duhului Sfânt în inimile noastre. Până nu ajungem aici, să nu se

odihnească gândul nostru că mergem la biserică şi facem fapte bune.

Nu sunt rele toate acestea, dar scopul nostru este altul, după cum spun

Sfinţii Părinţi. Şi acesta este, cum spune Sf. Serafim de Sarov, dobândirea

Duhului Sfânt. Iar dacă ne odihnim în acestea puţine şi slabe, să ştim

că suntem încă departe de Împărăţia Cerurilor.

Însă, atunci când sufletul nostru a înviat prin primirea harului Sfântului Duh,

atunci stând drepţi în faţa Domnului, asemenea tânărului din Nain, Îl vom

mărturisi pe Hristos celorlalţi, spunând cât bine a făcut Domnul cu noi. Căci

aceasta este cea mai bună dovadă a învierii sufletului nostru, faptul că

nu ne este ruşine de El, nu ne este ruşine să-L mărturisim pe Hristos în

lumea păgână în care am ajuns să trăim, aşa cum nici sfinţii nu s-au ruşinat

să-L mărturisească pe Hristos, nu s-au ruşinat să-şi dea viaţa pentru Hristos,

deşi se aflau în preajma conducătorului lumii în care trăiau. Noi suntem mult

mai jos şi, totuşi, ne este ruşine să-L mărturisim pe Hristos şi poate de

aceea s-au înmulţit şi sectarii, de aceea se înmulţeşte şi păcatul,

pentru că mărturia vieţii şi faptelor creştineşti este tot mai împuţinată

astăzi.

Să ne ajute bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale

sfinţilor să aflăm calea care duce la viaţă, calea cea strâmtă a pocăinţei şi

a lacrimilor pe care, asemenea copilului mic, să ni le ştergem pentru a vedea

cu bucurie răsăritul Soarelui Celui de sus în Împărăţia Cerurilor. Amin”.