Capitolul III

Amenajarea turistica a zonelor montane

3.1. Evolutii si particularitati in amenajarile turistice montane

Zonele montane reprezinta eel mai exigent si eel mai vulnerabil dintre domeniile care se preteaza amenajarilor turistice.

Dificultatile specifice rezulta, in cea mai mare masura, din conditiile topografice si climatice particulare. Mediul montan se afla intr-un fragil echilibru bio-geografic, confruntat cu numeroase aspecte negative: torente, avalanse, alunecarii de teren, urbanizari excesive etc., care impun cu necesitate ample si profunde preocupari si activitati de prevenire si combatere a poluarii si altor disfunctionalitati sociale si ecologice.

Utilizarile in scopuri turistice ale statiunilor si zonelor montane sunt printre cela mai diverse, incepand cu traditionala frecventare estivala si ajungand pana la succesul deosebit al sporturilor de iarna, a caror explozie a general numeroase statiuni axate pe practicarea schiului. Tendinta este de crestere a ponderii utilizarii muntelui in sezonul de iarna, dar pe primul loc ramane turismul estival. Sezonalitatea frecventarii depinde si de altitudinea zonelor respective: masivele cu inaltimi medii, ingloband o mare varietate de atractii si activitati de loisir sunt utilizate pe perioade mai lungi ale anului, in timp ce masivele de mare altitudine raman apanajul schiului alpin.

Principala mutatie care s-a realizat si despre care aminteam - cresterea gradului de frecventare turistica a muntelui pe perioada iernii - poate fi ilustrata de o serie de date statistice. Spre exemplu, in Franta, 26 % din familii pleaca in vacanta in timpul iernii, iar 10 % din populatia intre 16 si 69 am practica, regulat sau ocazional, schiul. Procentul schiorilor este de 8 % in germania, 10 % in Italia, 30 % in Elvetia, 52 % in Austria. Ultimele doua tari sunt si principalele zone receptoare pentru turismul montan european, statiunile lor renumite (Verbier, Crans, Zermatt, Wegen, Arosa, Saint-Moritz, Innsbruck, Kit/huhel, Badgastein) primind in proportie de 60-80 % turisti straini.

Schiorii germani, scandinavi, belgieni, olandezi si britanici se indreapta spre Elvetia, Austria, Italia si Franta, ultimele doua tari obtinand, la randul lor, 80 - 90 % din numarul total de turisti din propriile tari.

Amploarea expansiunii este ilustrata si de cresterea numarului de statiuni si a gradului de dotare a acestora:

inventarierea si amenajarea progresiva de vaste domenii - schiabile: 1900 km in Franta (dintre care 1500 echipate), 1350 km in Italia, 1050 km in Austria, 950 km in Elvetia etc,;

punerea rapida in functiune de echipamente si instalatii mecanice numeroase si sofisticate: in Franta, unde primele instalatii mecanice au fost realizate in anii '30, existau deja un numar de 2843 teleschiuri, 673 telescaune si telecabine, 52 teleferice, reprezentand 18 % din parcul mondial;

dezvoltarea si diversificarea considerabila a capacitatii de cazare; aceasta s-a marit de patru ori la Verbier si de trei ori la Zermatt intre 1955 si 1972 si a crescut cu 142 % intre 1972 si 1984 in Franta (de la 372000 paturi la 900000 paturi, in statiunile apartinand de Comitetul francez pentru sporturi de iarna);

proliferarea statiunilor si centrlor pentru practicarea schiului, numarul lor crescand in Franta de la 50 in 1960 la 220 in 1976, capacitatea totala de primire atingand 900000 paturi in 1985. Diversitatea acestor statiuni este foarte mare, de la mici sata montane pana la mari statiuni cu zeci de mil de locuri de cazare.

3.2. Prima generatie: "inmugurirea" spontana a statiunilor

Aceasta faza debuteaza cu " descoperirea romantica" a muntelui si se incehie i preajma celui de-al doilea razboi mondial. Accelerarea procesului de amenajare incepand cu anii 1920-1930 permite degajarea de-a lungul acestei perioade a doua faze secundare.

3.2.1. Primele statiuni

Aceasta etapa se caracterizeaza prin frecventarea muntelui in special in sezonul estival, sporturile de iarna si prezenta in sezonul hibernal fund cu totul periferice. Fostele localitati montane, cu activitate preponderent pastorala, dar situate pe cai de acces frecvantate, isi gasesc noi vocatii: termalismul (Badgastein in Austria, Bad - Reichenball in Germania, Saint - Moritz in Elvetia, Bareges, Canterets in Franta), climatismul (Davos, Crans - Montana, Leysin in Elvetia), alpinismul (Cortina in Italia, Zermatt si Grindel - Wald in Elvetia, Garmisch in Germania, Chamonix si Pralognan in Franta), vilegiatura mondena (Kitzbuhel, Gstaad, Villars, Crans-sur-Sierre) cercetari botanice, glaciologice si cartografice (Zermat), etc. Siturile cela mai grandioase si mai prestigioase ale lantului alpin sunt primele dotate si echipate: regiunile Mont Blanc, Cervin, tyrol, Arlberg etc. Constructiile se ridica in jurul vechilor asezari, pe vai sau terase intermediare, si constau in mici cabane particulare sau chiar mari hoteluri de inalt nivel, care raman inchise pe perioada iernii.

Treptat, venind din Peninsula Scandinavica, isi face aparitia si schiul: intre 1864-1886, la Saint - Moritz se amenajeaza piste pentru saniute, bob si coborare. Primele cluburi de schi sunt fondate in Franta in 1896, in 1907 Clubul Alpin Francez organizeaza primul concurs de schi, iar in 1936 la Valloire in fiinta prima scoala de schi.

Statiunile montane dezvoltate in principal la sfarsitul secolului trecut prezinta cateva trasaturi specifice: o dezvoltare necontrolata dar impulsionata puternic de comunitatile locale, echipamente recreative diversijficate si rafinate (patinoare, trambuline pentru sarituri, cazinouri, teatre, terenuri de sport si de jocuri).

3.2.2. Perioada interbelica

Dezvolatrea turistica isi intensifica ritmul si isi modifica natura sub impulsul cresterii cererii, aparitiei unor promotori puternici si a noi modele de amenajare. Megeve este exemplul eel mai semnificativ de statiune montana echipata pentru

utilizarea pe perioada iernii. Ea a fost creata intre 1920 - 1937, pe loc gol, beneficiind de o viata mondena si o imagine prestigioasa. Alte exemple de amenajari create pe loc gol sunt: Cervinia in Italia, Molina in Spania, Alpe-d'Huez, Val-d'Isere, Meribel in Franta.

In general insa, statiunile din prima generatie se caracterizeaza printr-o organizare confuza, amenajare anarhica, responsabilitati administrative insuficient definite. Un rol important 1-au detinut doua categorii de organisme: pe de o parte, companiile feroviare regionale care au construit la inceputul secolului mari hoteluri, iar pe de alta parte companiile de constructii hidroelectrice care, prin amenajarea de baraje si centrale, atrag o multime de turisti si de echipamente si aduc venituri suplimentare comunitatilor locale venituri investite in multe cazuri in edificarea de statiuni turistice.

3.3. Conceptiile planificate si integrate: amenajarea statiunilor din a doua si a treia genaratie

Anii '30 au constituit, intr-o oarecare masura, un laborator de experimentare a tendintelor ce se vor manifesta din plin abia dupa al doilea razboi mondial: interes crescut pentru sporturile de iarna, cresterea si "intinerirea" clientele!, cresterea rapida a echipamentelor de cazare, investitii masive in zonele urbanizabile, interes marit al organismelor si intreprinderilor de mare anvergura, atat private cat si publice.

3.3.1. Perioada imediat postbelica

Dupa valul de statiuni create in anii '30, a urmat in anii imediat urmatori celui de-al doilea razboi mondial un al doilea val de statiuni. Semnificative sunt statiunile Verbier in Elvetia, creata incepand cu 1950 si Courchevel. Verbier a fost construita fara vreun plan de urbanizare sau zonare, sub forma unor mici cabane private. Statiunea a crescut continuu, astfel ca sectoarele construite ocupau 70 ha in 1960 si 150 ha in 1973, iar capacitatea de cazare a crescut de la mai putin de 1000 paturi in 1950 la aproape 20000 in 1975.

Courchevel a fost construita in urma unei planificari serioase, dupa un plan de amenajare global si o zonare clasica a spatiilor si echipamentelor. Reusita deosebita a statiunii, ilustrata in special de domeniul schiabil remarcabil prin diversitate si echipare, are insa un revers: cresterea presiunii clientelei bogate, urbanizare scapata de sub control, inflorirea unor statiuni-satelit etc.

3.4. Critici si incercari de inovare: a patra generatie

3.4.1. Efectele controversate ale amenajarilor

Incepand cu anii'70, exista o vie disputa in tarile dezvoltate cu privire la efectele dezvoltarii turistice montane rapide, mai ales in Elvetia, Italia si Franta.

Printre factorii pozitivi se numara iesirea din izolare: valorificarea turistica a antrenat inca de la inceput construirea de cai ferate, funiculare si teleferice, cai

rutiere etc. Noile surse de venit, rezultate din vanzari de terenuri si imobile, locuri de munca suplimentare create, relansarea anumitor activitati economice, au compensat pierderile din activitatile montane traditionale acum cazute in desuetitudine. De exemplu, in Franta, numai sporturile de iarna au creat pana in 1985 peste 300000 de locuri de munca, din care cele 25 % permanente au fost ocupate in principal de populatia locala. De la o statiune la alta, s-a creat un loc de munca la 5-12 locuri de cazare. Turismul a readus la viata zonele montane slab populate si slab echipate, ajungandu-se de la subdezvoltare la fenomene de supraechipare si saturare.

Exista si rezerve care se pot formula, si anume: fiecare dintre aspecte pozitive relevate prezinta slabiciuni interne: locurile de

munca create sunt mai putine decat s-a sperat, sezoniere, putin calificate si prost platite; vanzarea de terenuri si imobile inseamna pierderea mijloacelor de productie si in scurt timp, abandonarea activitatilor agricole; cresterea demografica este foarte inegala si se datoreaza eel mai frecvent sosirii persoanelor implicate si gestiunea hotelurilor, unitatilor comerciale, societatilor imobiliare etc., in timp ce localnicii continua exodul in cautarea unui loc de munca stabil;

dezvoltarea extrem de rapida din punct de vedere economic si financiar a condus la neajunsuri de ordin spatial si ecologic: utilizarea nerationala a spatiului, poluare datorata mijloacelor de transport, in special automobile particulare, cresterea aberanta a preturilor terenurilor, urbanizare “salbatica”, anarhica, fara planuri de amenajare.

3.4.2. Directiile reorientarii

Asa cum s-a mentionat, in tarile mai recent intrate in circuital turistic, montan - Spania, Jugoslavia, Maroc, SUA, Noua Zeelanda, Japonia - se pot realiza operatii masive de amenajare in formula integrata. Prin contrast insa, tarile Grupului Alpin, unde amenajarile au inceput cu mult inainte, se confrunta cu numeroase constrangeri rezultate din transformarile ireversibile ale spatiilor montane si din saturarea ce apare in perioadele de varf sezon. In mod deosebit in ce priveste zonele montane de mare altitudine, utilizate pentru alpinism in timpul verii si pentru schi sportiv in timpul iernii, distrugerile datorate interventiilor antropice sau cu atat mai mari cu cat aceste zone au fost mult timp ferite de interventia oamenilor si deci protejate.

Constientizarea tuturor acestor pericole incepand cu anii '70 in tarile europene in special a dus la elaborarea unui intreg arsenal de reglementari juridice care afirmau noile principii in materie de politica de emenajare. lata cateva exemple in acest sens:

in Elvetia, in 1974 este eleborata o lege federala, care se adauga mecanismelor institutionale deja existente si care priveste ajutoarele acordate in domeniul investitiilor in regiunile montane. Ea vizeaza, in opinia unor specialisti, o politica regionala foarte activa in domeniul echipamentelor, imbunatatirea conditiilor de existenta si populare normala a regiunilor montane, reducerea

diferentelor cu privire la nivelul de trai intre regiunile montane cu dezvoltare mai lenta si marile centre. Pluriactivitatea din mediul rural este vazuta ca un instrument decisiv de mentinere a exploatatiilor agricole;

in Italia, in 1971 se eleboreaza norme specifice pentru dezvoltarea montana, norme care inaugureaza o politica globala, avand ca obiective: reducerea decalajelor de venituri si de inzestrare intre zonele montane si restul teritoriului, sprijinirea valorificarii zonelor montane prin ajutoare publice specifice si o crestere a puterii colectivitatilor locale ("comunitati montane");

in Franta, incepand cu 1977, se pun bazele unei amenajari concertate, prin editarea de instructiuni si directive cu privire la amenajarea si protejarea zonelor montane: abandonarea intentiilor de urbanizare a zonelor situate la mari altitudini, crearea de "perimetre sensibile" si rezervatii naturale sub protectia statului, integrarea constructiilor in mediul inconjurator, sprijinirea agriculturii si ocupatiilor forestiere si integrarea activitatilor turistice intre celelalte activitati locale, afirmarea rolului colectivitatilor locale in procesul de amenajare si a drepturilor acestora asupra veniturilor din turism etc.

3.5. Solutii de amplasare in zonele montane

Amplasarea in regiunile de munte urmareste posibilitatile de acces si frumusetea peisajului.

Prin natura sa, muntele este ub spatiu de circulatie dificila, mai ales atunci cand este vorba de o microcirculatie interioare si, ca urmare, amplasarea se face tinand seama de usurinta accesului sau de permeabilitatea zonei respective. Pentru un automobilist muntele este permeabil daca are sosele bune si comode de acces, pentru un drumet - daca are poteci si marcaje pana la inaltimi balizate, iar pentru alpinist, obisnuit sa invinga dificultatile solului, nu exist limite de permeabilitate.

Amplasarea dotarii in zonele montane este conditionata, in afara de permeabilitate, si de alegerea intre concentrare sau disperare.

O prima solutie o reprezinta amplasarea periferica clasica, in jurul fiecarui masiv montan. Ea se afla la cativa kilometri de munte si constituie, adesea, un centru economic si social. Amplasarea periferica imbraca, la randul ei, trei forme distincte:

- amplasarea periferica de contact, in care centrele sunt in contact direct cu muntele;

- amplasarea periferica la limita exterioara (de distributie), in care centrele nu sunt in contact direct cu muntele, dar sunt situate pe mari coridoare de circulatie;

- amplasarea periferica la limita interioara (de releu), in care centrele sunt in interiorul masivului, eel mai adesea intr-o larga vale de penetratie.

O a doua solutie este amplasarea in interiorul masivului muntos, care formeaza aria de utilizare propriu-zisa. In acest caz, amplasarea se face de-a lungul vailor; cheile, zonele de cascade, desi foarte pitoresti si atragatoare, nu ofera posibilitati pentru amplasarea unor statiuni mari, ci, eel mult, a unor unitati mici dispunand de cateva camere si de alimentatie publica.

O ultima solutie de amplasare in zonele montane este amplasarea terminus, prezentata in figura 7 si care se refera la statiunile de la care nu este posibil de mera mai departe cu mijloace de transport obisnuite (automobil, tren).

Amplasarea in zonele de munte este, in general liniara.O tendinta care se manilesta tot mai frecvent in ceea ce priveste amplasarea bazei tehnico-materiale, in zonele montane, este de deplasare spre nivele superioare, care ofera numeroase avantaje: orizont larg, frumusete panoramica, libertate de cuprindere, atmosfera nepoluata etc. Marile inaltimi izolate devin tot mai frecvent locuri de amplasare a bazei tehnico-materiale turistice.