Cartea Munţilor

Chemarea munţilor

CUPRINS: CHEMAREA MUNŢILOR. Oameni, iubiţi muntele! Marii cuceritori şi muntele. Oameni de ştiinţa şi muntele. Femeia şi muntele. Alpinismul viitorului. LITERATURA. Scriitori şi muntele. Poezia românească. Lirica universală. Legendele munţilor noştri. Adevărata literatură alpină. MUZICA. PLASTICA. CUCERITORII. Lupta pentru înălţimi. Bucegii. Alpii. Pamirul. Himalaya. GÂNDURI DESPRE MUNTE.

Oameni, iubiţi muntele! Adevăratul sens al vieţii este însăşi bucuria de a trăi. Omul, în scurgerea mileniilor, a învăţat să se cunoască pe sine, să cunoască şi să iubească natura. Pământul şi mările au fost primele sale ispite şi biruinţi. Târziu, târziu de tot, după jertfa lui Icar, omul a cucerit şi cerul. A iubit omul dintotdeauna muntele? A mers însetat spre înălţimile pline de taine şi frumuseţi, sau i-a fost teamă de ele şi nu le-a dorit? Adevărul este că la început omul n-a iubit muntele. Pentru el munţii, stâncoşi şi cu zăpezi, învăluiţi adesea în ceaţă şi furtuni, erau lăcaşul zeilor, al duhurilor rele, al spiritelor străbunilor.

Indigenii din America de Sud străbăteau munţii cu spaimă, fie cu gura închisă, fie rostind în şoaptă formule magice. Totemurile din nordul Europei sau cele asiatice mărturisesc şi ele aceeaşi admiraţie plină de spaimă faţă de zeii munţilor. Chinezii considerau că piscurile munţilor sunt stăpânite de spirite, iar cinci dintre munţii lor îi socoteau sacri. Obiecte de adorare a muntelui s-au găsit şi la indieni, în Peru. Mitologia scandinavă aminteşte de zeii mari şi mici ai muntelui. Legendele povestesc despre bogăţia nemăsurată a munţilor, dar şi de duhurile rele, de piticii cu o forţă neobişnuită care o păzesc. În castelul gheţurilor eterne stă pe tron o zeiţă necruţătoare, cu fruntea încoronată de diamante, care cheamă la ea, râzând cu cruzime, pe eroii care cutează să o înfrunte. Ei urcă îndrăzneţi până la dânsa, dar odată ajunşi sus, rămân înlănţuiţi de patul morţii, celebrând nunta lor veşnică cu mireasa de cristal. În antichitate munţii erau inaccesibili, fiind stăpâniţi de zei. Olimpul, la greci, era lăcaşul zeilor trufaşi şi certăreţi, Etna, locuinţa titanilor, iar Caucazul, muntele lui Prometeu înlănţuit. Denumirile munţilor nu sunt totdeauna îmbietoare Muntele blestemat, Muntele groazei, Dintele rechinului, Muntele de sânge iar traversarea lor curajoasă, dar nebunească, de către unii mari cuceritori, ca Hanibal, Cezar, Napoleon, a fost plătită greu. Romanticii sunt cei dintâi mari îndrăgostiţi ai muntelui. Cu excepţia câtorva vizionari aproape anonimi, nimeni nu s-a gândit înaintea lor la cunoaşterea şi cucerirea munţilor. Ei au fost ignoraţi sau tabu până când romanticii, la îndemnul entuziast şi generos al lui Rousseau: „să ne întoarcem la natură”, au pornit spre ei, i-au cunoscut şi îndrăgit, deschizând astfel oamenilor, tuturor oamenilor, un drum nou, o lume nouă plină de neprevăzut, poezie şi eroism. Drumeţia de munte, alpinismul nu au apărut însă cu adevărat decât spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, întâiul mare poet al lumii care are curiozitatea să urce pe munte, pe Ventoux, este Francesco Petrarca. Dar alpinismul nu se va naşte decât în 8 august 1786, când vânătorul de capre şi temerara călăuză alpină Jacques Balmat, împreună cu un medic de ţară, pasionat turist, Michel Paccard, vor urca în emoţia tuturor până la cel mai înalt pisc din Alpi, pe Mont Blanc. Din Alpi, îndrăzneala şi voluptatea cuceririi celor mai înalte şi neatinse culmi s-au răspândit în toată lumea, iar termenul de alpinism a început să fie folosit deopotrivă pentru orice încercare, fie la noi, în Bucegi, fie în Caucaz, în Anzi sau Himalaya. Chemarea spre munte a devenit tot mai stăruitoare, mai plină de neastâmpăr şi farmec. Muntele, ca şi marea, a cerut la început nespus de multe jertfe. Aproape n-a fost vârf cucerit care să nu fi fost plătit cu vieţi tinere şi temerare. Dar încet, încet, omul a domolit muntele şi l-a învins. L-a săpat în „măruntaie” şi a creat în zece ani de eforturi tunelul Simplon, de 20 km, dintre Elveţia şi Italia. I-a înălţat pe creştet, la peste 4 000 m, observatoare astronomice şi staţiuni pentru studiul razelor solare. A pus pinteni muntelui şi

l-a călărit cu teleferice, planând suspendate în goluri ameţitoare. Iar alpiniştii i-au îmblânzit ultimele răbufniri de nesupunere. Este adevărat că pentru cucerirea celor patrusprezece uriaşi ai lumii, de peste 8 000 m, mai toţi în Himalaya, omului i-a trebuit mai mult de o jumătate de secol. Everestul, cel mai înalt munte de pe glob (8 848 m), a fost asaltat timp de peste treizeci de ani de unsprezece expediţii, până în anul 1953, când un înalt şi paşnic apicultor neozeelandez, Edmund Hillary şi un dârz indigen nepalez, Tensing Norke, l-au învins, spulberând astfel legenda munţilor necuceriţi. Astăzi n-a mai rămas din lanţul neînvinşilor de ieri, al munţilor de peste 8 000 m, nici un pisc necucerit. La început toate cuceririle omului au fost neînţelese şi nepreţuite. Alfabetul şi tiparul plictiseau pe regi, înotul şi jocurile cu mingea erau interzise mulţimilor de către biserică, călătoriile în jurul lumii erau socotite cele mai nebuneşti dintre nebunii, iar ştiinţa care contrazicea religia erezie şi şarlatanie. Cândva, în secolul al XVI-lea, un elveţian scria prima carte despre munţi. Astăzi în lume există peste o sută de mii de cărţi despre marea pasiune a cunoaşterii şi cuceririi munţilor. Au scris minunat despre munţi Goethe, Heine, Daudet. Şi eroic, aşa cum l-au înfruntat Guido Rey, Abalakov, Frison-Roche, Hillary. Muzica, la noi şi pretutindeni, a dedicat muntelui de la Vârful cu Dor şi munţii Apuseni la Annapuma poeme şi simfonii. „Simfonia pe un cântec de munte”, „Manfred”, „Simfonia Alpilor”. Patruzeci şi opt de ani, un artist îndrăgostit de natură a sculptat în munţii Chinei „Poarta dragonului”. În Bucegi, pe Caraiman, Eugen Barbu îl vede sculptat pe Eminescu, cu pletele fluturând în vântul verii sau în furtunile cu zăpezi. Cine a fost în munţi în nopţi de cleştar, iarna, în zile nesfârşit de lungi şi darnice vara, în clocot de viaţă nouă primăvara şi în agonii de culoare toamna, acela nu poate să nu se fi îndrăgostit de munte! Dragostea pentru munte este, pentru cine i s-a dat întreg, una din cele mai pure şi depline, în care nu vei fi niciodată dezamăgit sau înşelat. Ea seamănă cu celelalte mari pasiuni care nu ostenesc şi nu mor niciodată: lectura, studiul, arta sau mişcarea. Muntele cheamă la sine toate vârstele, dăruindu-se fiecăreia pe măsura inimii ei. Tinerii găsesc în munte excursiile de vară şi sporturile de iarnă; ei iubesc atmosfera prietenească a cabanelor şi drumurile spre înălţimi, îşi potolesc setea de mişcare. Schiorii şi alpiniştii sunt pentru totdeauna legaţi de munte, aşa cum sunt legaţi marinarii de mare şi aviatorii de cer. Vârstnicii merg în munţi ca să iasă din monotonia şi agitaţia oraşelor, să trăiască ambianţa calmă şi senină a urcuşurilor în dimineţi însorite. Artiştii caută şi găsesc în munte seninătatea şi liniştea creaţiei; scriitorii puritatea şi tăcerea înălţimilor; muzicienii acorduri noi şi tainice, lumea sonoră a pădurii, a gheţurilor, a furtunii; pictorii culori şi teme, peisaje şi oameni, pe care din zori până în noapte muntele le dăruie generos.

Cine pleacă la munte se pregăteşte pentru un şir necontenit de bucurii şi surprize, pentru că muntele este o invitaţie la neprevăzut şi frumuseţe. Ea începe cu nerăbdarea şi frenezia plecării, se continuă cu bucuriile drumului, cu voluptatea neasemuită a victoriei şi se sfârşeşte cu amintirile excursiei şi cu nostalgia reîntoarcerii sau chemarea altor dragi, deşi încă necunoscute, tărâmuri. Dar nu numai atât. Muntele este o lume întreaga, un univers. Spre el, pentru cunoaşterea şi cucerirea lui, se îndreaptă entuziaşti şi adeseori eroic, geografii, geologii, speologii, naturaliştii. Flora şi fauna muntelui, cu simbolicele flori-de-colţ şi cu sprinţarele veveriţe şi capre negre, iată o nouă împărăţie în care se pătrunde tăcut şi atent. Câinii St. Bernard, imenşi şi buni, sunt şi ei un simbol al purităţii muntelui. Până şi profesiunile plutaş, călăuză, meteorolog, cabanier devin altceva acolo sus, în vecinătatea cerului, a brazilor, a apelor: curaj, generozitate, eroism. Iar cabanele, adevărate oaze în albul sau verdele muntelui, aduc o atmosferă specifică, unică, de sinceritate, de cântec şi voie bună, de calm şi poezie. Fiecare cabană îşi are viaţa şi destinul ei. Ele se nasc sau mor după legi neprevăzute, ca şi oamenii. Un drum mereu căutat le naşte, o avalanşă sau uitarea le îngroapă. Ele visează la soare ca turiştii, căutând în zări fericiri viitoare. Iubiţi, desigur, marea. De pe ţărmul ei priviţi, contemplaţi, visaţi. Pe aripile pescăruşilor gândurile, dorurile noastre zboară înalt şi departe. Marea a fost, pe drept cuvânt, denumită leagănul civilizaţiei: Egipt, Fenicia, Veneţia, Anglia. Muntele a fost şi vă rămâne tăria de caracter şi voinţă a unei ţări: Elveţia, Peru, Tibet. Marea invită şi la îndrăzneală, dar foarte mult la reverie şi vis. Muntele, dimpotrivă, la cugetare şi faptă. (A spus-o un estetician roman, Tudor Vianu şi o confirmă veacurile şi istoria culturii.) Astăzi, muntele şi marea, dincolo de semnificaţiile lor istorice şi estetice, rămân două mari şi veşnice ispite ale omului modern. Marea este minunată, neîntrecută, dar e numai poezia şi vacanţa unui singur anotimp. Muntele, în schimb, este poezia şi vacanţa tuturor anotimpurilor: primăvara întoarcerea la viaţă, vara împărăţia lui Verde împărat, toamna aur şi argint, iarna simfonie în alb. Marea înseamnă ţărm şi apă, nisip şi valuri, trupul gol şi bucuria regăsirii lui în adâncuri, deci totala contopire cu lumea din care am pornit cândva, cu milioane de ani în urmă. Muntele e vasta şi necontenit noua lume de privelişti, natura în soare, ceaţă şi furtună, omul în luptă cu înălţimile şi cu el însuşi. Marea a dat mai mulţi cuceritori, hoinari şi artişti: Columb şi Magellan, Loti şi Gerbault, Debussy şi Rimski Korsakov, Thumer şi Gauguin. În schimb, muntele rămâne măreţ prin chemarea, prin mirajul, prin ispita sa de necunoscut, frumuseţe şi glorie. Purtăm în noi cele două chemări chemarea muntelui şi a mării. De la simfonia verdelui şi înaltului, la simfonia întinsului şi albastrului, de la efortul

urcuşului şi al luptei pentru vârf, la reveria plajei însorite şi a valurilor nesfârşite. Prin varietate, prin bogăţia lui de locuri şi întâmplări, muntele poate fi socotit o înaltă şcoală a curajului, a caracterului, a personalităţii, într-adevăr, nu există o şcoală mai bărbătească, mai dârză, dar şi mai plăcută în acelaşi timp, ca muntele. Când copilul vostru va împlini şaisprezece ani, îndemna un scriitor francez, duceţi-l la munte. Muntele îl va face să înţeleagă ceea ce jos, în oraş, nu va înţelege niciodată, să se cunoască pe sine. Dar dragostea pentru munte şi înţelegerea lui poate începe cu mult înainte, din anii copilăriei. Ca şi cu lectura sau muzica, cu cât te legi mai timpuriu de munte, cu atât mai bine. În timp vine cunoaşterea, preţuirea, pasiunea. Oameni, iubiţi muntele! De pe înălţimi, frumuseţile naturii şi înţelesurile vieţii sunt altele. Mergeţi spre munte ca spre o bucurie necunoscută, dar dorită. Nu e nevoie să asaltaţi fisurile albastre şi piscurile inaccesibile. E de-ajuns să priviţi saltul curajos al caprelor negre şi zborul înalt al vulturilor. Mâine, sufletul vostru le va semăna. Atunci muntele va fi pătruns în voi, ca seva în copaci primăvara. Şi veţi putea, peste ani, spune fericiţi: noi am iubit muntele! Marii cuceritori şi muntele. Adevăraţii cuceritori ai munţilor au fost, desigur, alpiniştii. Dar cu mult înaintea lor, din motive războinice, au străbătut munţii cuceritorii de popoare şi tărâmuri îndepărtate. Pe ei nu i-a chemat nici neastâmpărul şi nici dorinţa de a vedea cum arată, din înălţimi, cerul şi pământul. I-a mânat dorinţa de a stăpâni. Şi dacă în drumul lor au fost munţi, ei trebuiau trecuţi, oricâte greutăţi şi jertfe ar fi cerut aceasta: dincolo de munţi îi aştepta prada şi gloria. Deşi n-au fost îndrăgostiţi, însetaţi de munte şi frumuseţi, istoria îi aminteşte. Iar noi trebuie să înţelegem istoria aşa cum se cuvine. Dintre marii comandanţi militari, primul care s-a urcat pe munte pare să fie Alexandru cel Mare. În anul 334 î.e.n., el traversează munţii Taurus din Asia Mică şi podişul Iranului, pentru a porni lupta împotriva regelui Por şi a cuceri India. Armata lui număra 30 000 de pedestraşi şi 4 500 de călăreţi. Se spune că, înainte de a trece munţii, Alexandru luă o hotărâre care uimi şi înfricoşă totodată: ordonă ca aproape toate carele, îngreuiate de arme şi prăzi de război, să fie arse. Pe unul din comandanţi, prieten al său, Menandrus, care nu s-a supus şi nu a rămas în fruntea gărzii pe care o conducea, l-a ucis el însuşi. În „Vieţile paralele” Plutarh istoriseşte pe larg lupta lui Alexandru cu Por, dar despre trecerea munţilor, care a precedat lupta, nu scrie nimic. A fost desigur una din grelele încercări ale armatei sale, dar ca totdeauna, avându-l pe el în frunte, totul s-a sfârşit cu bine. Uluitoare rămâne însă, în perioada rivalităţii romano-cartagineze, campania din Italia a lui Hanibal. A fost o temerară trecere a Alpilor.

Suntem în anul 218 î.e.n., când Hanibal, cutezătorul general cartaginez, porneşte de pe crestele estice ale Spaniei spre Galia, cu intenţia de a invada nordul Italiei şi a coborî spre Roma. Armata sa, compusă din 80 000 de pedestraşi, 12 000 de călăreţi şi 37 elefanţi de luptă, străbate Pirineii şi, neobişnuită cu frigul şi înălţimile, înfruntă 33 de zile culmile de gheaţă, potecile primejdioase şi furtunile de zăpadă ale Alpilor. Este poate una din cele mai îndrăzneţe şi victorioase încercări din epoca aceea. Dar nebunia aceasta îl costă pe Hanibal viaţa a 60 000 de pedestraşi, a 6 000 de călăreţi şi aproape a tuturor elefanţilor. După o refacere în Galia cisalpină şi după un marş la fel de nebunesc, de trei zile şi trei nopţi, prin mlaştinile unui râu, dincolo de Pad încep marile ciocniri dintre romani şi cartaginezi. Hanibal conduce armata de pe singurul elefant care-l mai rămăsese în viaţă. Astfel se încheie măreaţa trecere a Alpilor de către Hanibal, omul care a înspăimântat Roma şi care a făcut să rămână în istorie cuvintele de alarmă: „Hanibal ante portaş”. Neînfricat, dârz, rezistent a trebuit să fie şi Cezar. În campania să din Galia (sec. I î.e.n.), când nu o dată a trecut munţii Alpi, pe atunci înfricoşători şi necunoscuţi. Multe întâmplări pitoreşti sunt amintite chiar de Cezar în lucrarea sa „Despre războiul cu galii”. Cunoscuta frază „Aş vrea să fiu mai bine cel dintâi aici, decât al doilea la Roma” a fost spusă pe când trecea Alpii, într-un sat sărăcăcios din Galia. Anii aceia de luptă în Galia, aproape zece, cucerirea a opt sute de cetăţi şi trei sute de neamuri, luptele cu Vercingetorix au fost nu numai ani de glorie, dar şi de grea încercare şi au făcut din Cezar un mare comandant şi un nume de neuitat. În aprilie 1796, ne povesteşte Târle, Napoleon porneşte cu armata sa peste Alpi, spre Italia. În această campanie, Bonaparte a dat dovadă de o mare îndrăzneală şi de un total dispreţ faţă de riscurile personale, deşi părerea lui era că un comandant nu trebuie să se expună pericolelor, moartea lui nefolosind la nimic, ba, dimpotrivă, putând provoca confuzie, panică, destrămarea armatei. Dar această traversare a Alpilor era cu totul neobişnuită şi de aceea Napoleon a uitat de precauţii şi a considerat că e nevoie de exemplul său personal. Trecerea, timp de cinci zile, pe vestita „Cornişă”, de-a lungul Alpilor Maritimi, sub focul navelor engleze, rămâne o încercare de mare temeritate şi una din izbânzile de campanie ale lui Napoleon. Lucrarea pictorului francez Paul Delaroche ni-l arată pe Napoleon călare prin zăpada munţilor, cu mantia bătută de vânt. Armata sa rabdă cu stoicism frigul, „îndură privaţiuni oribile”, cum scrie Stendhal în însemnările sale, dar până la urmă se învinge pe sine şi reuşeşte această trecere plină de cutezanţă şi disperare, reamintind pe Cezar şi Hanibal. O altă trecere a munţilor de către armatele franceze conduse de Napoleon a avut loc în luna mai a anului 1 800. Cu mari dificultăţi a fost învinsă atunci trecătoarea Grand Saint-Bernard, situată la 2 472 m. Stendhal

povesteşte în „Viaţa lui Henri Brulard” această traversare cutezătoare, iar pictorii Meyner şi Lebel îi surprind momentele emoţionante. Suvorov învingătorul „Punţii Diavolului”. A mai rămas un an până la sfârşitul secolului (1799). Ruşii se războiesc cu francezii în trecătoarea St. Gothard, pe care vor s-o străbată cu orice preţ, ca să ajungă în valea Ronului şi să facă joncţiunea cu armata generalului Rimski Korsakov. Suvorov e neobosit. Cu pelerina sa albastră, fără buclele perucii pe atunci obligatorii, călăreşte zi şi noapte, conducând trupele mai departe, mereu mai departe. Călăuzele elveţiene spun: „Rusul este un soldat viteaz, dar munţii noştri sunt înalţi cât cerul şi trecătorile iarna nu le pot trece nici vulturii”. În ciuda frigului, a zăpezii şi a echipamentului puţin călduros, Suvorov îşi păstrează voia bună. „Ehei, Eroşka spune el într-o zi soldatului care-l toarnă să se spele gândeam noi vreodată acasă, la noi, că o să ne spălăm cu apă din Alpi?” Armata rusă are 17 000 de soldaţi; a lui Massena 100 000. Dar Suvorov spune că fiecare rus face cât zece francezi şi deci. e superior. Asaltul trecătorii St. Gothard a fost sângeros şi dârz. Luptele s-au dat pe Monte Proza şi francezii, învinşi, au azvârlit tunurile în prăpăstii şi s-au retras. Noaptea victoriei este petrecută de Suvorov la 2 100 m înălţime, pe un frig de decembrie, deşi e doar Septembrie şi pe o ninsoare care nu mai conteneşte, în aceleaşi uniforme necălduroase şi fără provizii. Se doarme pe zăpadă, sub cerul liber, cu gândul acasă. Dar lupta nu se încheiase. În retragere, la 15 km de trecătoare, francezii ocupă „Puntea Diavolului”, cu înălţimi ameţitoare şi prăpăstii. Un loc de unde, cu două batalioane şi un tun, poţi nimici o armată întreagă. Dar căţărându-se pe stânci, soldaţii lui Suvorov, adevăraţi şoimi de munte, lunecă pe horn chiar în spatele francezilor. În ecoul multiplicat al împuşcăturilor, această coborâre pe zăpada îngheţată, în care un pas greşit înseamnă moartea, va rămâne nemuritoare în istorie şi pe pânza pictorului rus Surikov. Acestea sunt câteva din cuceririle munţilor de către marii oameni ai istoriei. Dar munţii, neobişnuiţi cu praful de puşcă şi sânge omenesc, îi aşteptau pe poeţi, pe oamenii de ştiinţă, pe alpinişti. Şi aşteptarea lor s-a împlinit într-o zi. Oamenii de ştiinţă şi muntele. Dintre înţelepţii antichităţii, prea mulţi cunoscători ai munţilor nu putem cita. Muntele inspiră teamă, îngrijorare, blestem. Omul nu îndrăznea să înfrunte voinţa crudă, nemiloasă a zeilor care sălăşluiau În preajma norilor şi a cerului. În imaginaţia popoarelor vechi, pământul, munţii erau striviţi de picioarele zeilor sau ale elefanţilor, iar dacă Atlas purta atât de greu globul pământesc, aceasta era şi din cauza munţilor. În realitate însă nimeni nu ştia unde erau munţii, nimeni nu-l văzuse de aproape. Unul din primii cunoscători ai munţilor nu a fost un om de ştiinţă, dar a avut pasiunea unui cercetător. Prin anul 138 î.e.n., în vasta şi îndepărtata Chină trăia un ofiţer din garda imperială, Cian Ţian.

Curajos, puternic şi rezistent, iscusit trăgător cu arcul, Cian Ţian, însoţit de o sută de oameni, porneşte la ordinele cârmuitorilor statului să caute neamul ieucizilor, ramură a poporului chinez, înfrântă şi alungată în Asia Centrală de huni. Cian pleacă din capitala Chinei şi se îndreaptă spre apus. Străbate munţii Nanşan, trece Zidul chinezesc, dar este prins de huni, care, fără să-l pedepsească, îl reţin timp de zece ani şi-l dau de soţie pe fiica unui nobil hun. Dar setea de libertate şi dorul de ţară îl chinuie. În anul 128 Cian cu soţia şi fiul său, ajutat de credinciosul său tovarăş Tăni, fuge în patrie. Străbate din nou stepe şi munţi. De astă dată, povârnişurile sudice ale Tianşanului de răsărit, prin trecătorile înalte ale Tianşanului central până în valea Fergana, în ţara Davan. Cârmuitorul acestei ţări îl roagă pe Cian să plece din nou la ieucizi, spre Amu-Daria şi să stabilească cu ei relaţii comerciale. Cian porneşte la drum, ajunge în regatul Dasia al ieucizilor, dar aceştia nu doreau relaţii comerciale cu China. Aşa că Cian pleacă înapoi, spre casă (127 î.e.n.). Ocoleşte pe la nord Pamirul, pe care îl numeşte Ţunlin (munţii Cepei), străbate valea Altai şi ajunge, credea el, la lacul Lobnor, situat la 780 m înălţime. Dar se înşela. Aşa cum se înşelau şi cei ce credeau în povestea fluviului Hwangho (fluviul Galben), care ar izvorî, spuneau legendele, din fantasticul munte Kunlun, înalt de 2500 m, adică 1 500 kilometri! Prins din nou de huni şi reţinut de astă dată numai un an, Cian Ţian fuge din nou cu ai săi şi cu nelipsitul Tăni şi după treisprezece ani de peregrinări pline de aventuri se înapoiază pentru totdeauna în patrie. După calculele sale, Cian a străbătut în aceşti ani aproape 25 000 m, adică 15000 kilometri. De la Cian Ţian au rămas cele dintâi mărturii geografice despre munţii şi apele Asiei Centrale, despre Tianşan, Pamir şi apele ce izvorăsc din ei: Sâr-Daria şi Amu-Daria. Pentru anii 138-126 î.e.n. aceasta a însemnat desigur foarte mult. De aceea în primele pagini ale „Istoriei descoperirilor geografice” figurează descoperirea Asiei Centrale de către chinezi şi călătoriile curajoase ale lui Cian Ţian. Alpii au fost al doilea semn de întrebare a! Lumii antice. În secolul V î.e.n. Herodot îi ignora încă, dar istoricul şi geograful Polibiu (130 î.e.n.) ne vorbeşte despre munţii Greciei şi despre Alpi. El cunoaşte graniţele munţilor Alpi, cei mai mari din Europa, le întrezăreşte înălţimile. Aminteşte lacurile Elveţiei, apele Ronului şi cele patru drumuri ale Alpilor, dintre care unul era cunoscut lumii din expediţia lui Hanibal asupra Romei. Istoria aminteşte de cei doi Pliniu: cel tânăr şi cel bătrân. Acela al cărui nume se va lega de munţi va fi Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.), autorul scrierii enciclopedice „Istoria naturală”, alcătuită din 37 de cărţi, dintre care aproape jumătate cuprind cunoştinţe de botanică, zoologie şi mineralogie. Curiozitatea lui ştiinţifică îl va urca pe Vezuviu (1 277 m) şi-l va face să scrie pagini interesante. Un curios destin: Pliniu cel Bătrân va muri în anul 79,

în timpul erupţiei aceluiaşi munte, nepotolitul Vezuviu, încercând să salveze vieţile celor ameninţaţi de furia lui. Vor trece secole şi munţii vor continua să rămână o taină şi un mister nedezlegat, întâia carte tipărită, cu adevărat ştiinţifică, despre munţi, este lucrarea în limba latină a elveţianului Aegidius Tschudi „De prima ac vera Alpina Rhaetia” (1538). Celelalte două, care îi urmează şi care sunt redactate tot în latină, fiind scrise de Konrad Gessner (1541) şi Josias Simmler (1574), nu sunt cărţi de ştiinţă, ci mai mult însemnări poetice şi filosofice asupra munţilor Alpi. Şi aceasta numai pentru că Alpii nu erau cunoscuţi cu adevărat, iar piscurile lor cele mai înalte nu fuseseră cucerite. Aceasta s-a întâmplat, aşa cum se ştie, abia peste două secole, în anul 1786. La începuturile alpinismului, Alpi, Mont Blanc-ul au constituit o permanentă ispită. O călăuză alpină, Jacques Balmat, împreună cu un medic de ţară, Paccard, l-au urcat pentru întâia oară la 8 august 1786. Dar peste un an, în 1787, omul de ştiinţă genevez Horace Benedict de Saussure îşi împlineşte visul de un sfert de veac, urcând şi el Mont Blanc-ul. Cartea sa „Voyages dans les Alpes” (1796) vădeşte omul de ştiinţă, de caracter şi de acţiune, care a fost de Saussure. Patruzeci de ani s-a pregătit şi a aşteptat el, tenace şi încrezător, ziua când va urca pe Mont Blanc, încă din tinereţe, deşi iubea ştiinţa şi promitea să devină un savant (la 22 de ani preda ca profesor matematicile şi era totodată un foarte priceput fizician, botanist, geolog), îndrăgeşte natura, excursiile, dificultăţile, asemenea tatălui său care fusese un pasionat al muntelui. În 1760 de Saussure urcă la Brevent, de unde vede pentru întâia oară bine Mont Blanc-ul. El instituie un premiu pentru cel care-l va cuceri. Şi timp de douăzeci şi şapte de ani, statornic, an de an, de Saussure va urca în Alpi, chemat mereu ca de o Fata morgana, de măreţul şi neînvinsul Mont Blanc. Este poate un caz din cele mai rare, când după un sfert de veac un om îşi împlineşte fericit visul, împlinire cum doar exploratorii polari sau marii corăbieri ai secolului al XVI-lea au mai avut cândva. Însemnările sale de călătorie în Alpi nu le-a publicat imediat. Omul de ştiinţă care aşteptase aproape trei decenii ca să urce pe piscul mult visat (3 august 1787) nu voia să se grăbească cu cartea pe care desigur o considera, aşa cum a şi rămas în istorie, cartea vieţii sale. Deosebit de valoroase sunt consideraţiile sale asupra gheţarilor, asupra vârstei, naturii şi mişcării lor, dar şi paginile de poezie alpină despre frumuseţea peisajelor şi măreţia muntelui. De aceea H. B. de Saussure n-a rămas în istoria alpinismului numai ca întâiul om de ştiinţă care a urcat şi a studiat muntele, ci şi ca un precursor al literaturii alpine. Jules Michelet (1798-1874), renumit om de ştiinţă, istoric, n-a fost un mare cuceritor al piscurilor. Şi chiar dacă ar fi fost, cum a trăit în epoca pionierilor munţilor, astăzi numele lui ar fi fost poate uitat. Ca şi neuitatul de Saussure, întâiul om de ştiinţă care a urcat, la aproape cinci mii de metri,

numele lui Michelet a rămas legat de munte prin cartea sa, citată mereu şi pretutindeni, „La montagne” (1868). Cu „Muntele” Michelet continuă seria cărţilor sale pasionante, începute în 1856: Pasărea, Insecta, Marea. Paginile în care descrie Saint-Gervais, livezile din Javernaz şi regiunea Auvergne sunt de un farmec şi de o tinereţe care înfruntă anii. Mai ales poezia pădurilor este tulburătoare: stejari de o forţă neobişnuită, cu coroane despotice, tei cu frunzişuri moi şi umbroase, brazi auguşti cu lungi bărbi de licheni înfruntând semeţ cerul şi furtuna. O pace a lemnului, a pădurii, frântă doar de tumultul torentelor şi al cascadelor. Mai sus, pinii care se leagănă muzical în soare şi vânt, iar şi mai sus, împărăţia florilor rare de munte. Apoi, dincolo de viaţa care moare a vegetaţiei, gheţarii. De aici începe drumul fără ezitări şi temeri al voinţei omului. Şi odată ajuns pe pisc, iată-le stăpânul a tot ce rămâne la picioarele tale: păduri, ape, aşezări omeneşti. Michelet e fermecat de minunile munţilor. De seva care se aude urcând în copaci, de frumuseţile sălbatice ale crestelor, de măreţia unică a Mont Blanc-ului, pe fruntea căruia citeşte „destinul, viitorul, zilele fericite ale Europei”. Nimeni ca el scrie în prefaţa cărţii Andre Theuriet n-a descris mai pasionant „viaţa stranie a gheţarilor, măreţia pădurilor, graţia poienilor, peisajele pastorale ale Engadinei”. Nimeni n-a exprimat mai adânc ca el filosofia muntelui şi lecţiile pe care ni le dă. J. Michelet povesteşte cu farmec, ca un scriitor şi nu ca un om de ştiinţă, primele ascensiuni pe Mont Blanc, despre Elveţia şi lacurile ei în care albastrul apelor se contopeşte cu albastrul cerului despre urcuşul plin de melancolie al turmelor italiene sau despre zborul păsărilor, pe arşiţă ori pe furtună, deasupra munţilor înalţi şi prăpăstioşi. Trecem prin marile trecători ale Alpilor: Saint Bernard, străveche şi tragică, Simplon, plină de refugii, dar şi de pericolul avalanşelor. Evocăm spiritele străbunilor, vechile altare ale celţilor şi galilor, cei tare temători de duhurile munţilor. Nu lipsesc anotimpurile (tulburătorul capitol „Moartea muntelui”) sau reflecţiile filosofice asupra singurătăţii şi liniştei alpine. Nici lupta permanentă a omului de la munte cu greutăţile care-l călesc. Ascultaţi acest proverb engadin: „Nouă luni iarnă, trei luni infern” şi amintiţi-vă de Wilhelm Tell şi de lupta lui pentru libertate. Pentru Michelet adevărata înţelegere a muntelui n-o poţi avea decât după adolescenţă, la maturitate, când dragostea pentru natură devine sens de viaţă şi înţelepciune. El suie şi pe Mont Cenis. Cucerit de „frumuseţea fantastică a Pirineilor, de atmosfera lor magică, de inexplicabila lor feerie”, Michelet, romantic, uită că e istoric. E stăpânit în înserări de simfonia roşului şi auriului, a licăririlor sub lună, virginal albe şi opale. Şi ascensiunea continuă în noapte, misterioasă, plină de farmec şi emoţii. Dar neegalate, de neuitat rămân piscurile măreţe şi sălbatice ale Mont Blanc-ului şi lacurile lui verzi, în care cerul se oglindeşte când senin şi

împăcat, când frământat şi furtunos. Pretutindeni, la nesfârşit, Alpii. Alpii strălucitori şi eterni, stăpâni ai înălţimilor şi pasiunilor noastre. Cântare a cântărilor marilor piscuri! Alexander Humboldt (1769-1859), geograful şi naturalistul lumii, a străbătut aproape toate continentele şi le-a urcat munţii. Alpii i-a suit de nenumărate ori, a cercetat timp de un an munţii vulcanici Cotopaxi (5 897 m) şi Chimborazo (6 310 m) în Anzi; pe atunci, pe la 1800, Chimborazo era considerat cel mai înalt munte din lume. A străbătut la şaizeci de ani Uralii pentru a cunoaşte Asia. După douăzeci de ani de călătorii şi însemnări, publică celebra sa carte, cu titlul atât de actual astăzi, „Kosmos”. Din cărţile care vorbesc despre el şi despre bunul şi nedespărţitul său prieten, francezul Aime Bonpland, pe care îl cunoaşte la Paris şi de care va fi legat întreaga viaţă, ne-am făurit imaginea unei corzi alpine. Humboldt, însetat mereu de noutate, zvelt, rezistent cap de coardă; Renard, studios, fin, înţelegător, urmându-l pretutindeni ca secund. Cinci ani au parcurs ei împreună mările, oceanele, continentele (1799-1804). După un popas pe insulele Canare şi un studiu al vulcanului Tenerife, a cărui ascensiune o face, cercetează vegetaţia tropicală luxuriantă şi plină de primejdii a Americii de Sud. Ajung până la locul de întâlnire dintre apele Orenocului şi Amazonului, cunoaşte triburile antropofage şi asistă la pregătirea otrăvurilor în care se înmoaie vârfurile săgeţilor. După ce văd Cuba, „mărgăritarul Antiletor”, pleacă mai departe în Ecuador şi Peru, până la Lima, capitala statului, situată la 4 816 m înălţime. Drumul continuă în ani şi necunoscut: Mexic, America Centrală, Statele Unite şi apoi, după cinci ani de pribegie, reîntoarcerea în Europa. Atât de bogat, de vast, de divers era materialul adus din această călătorie, că au fost necesari douăzeci de ani pentru studierea şi publicarea lui în treizeci de volume. Se cunoaşte în lumea ştiinţei munca lor comună, de albine niciodată obosite, culegând din această călătorie peste 6 000 specii de plante, dintre care 3 000 necunoscute, pe care apoi le studiază şi le determină. Lucrările „Privelişti din natură” şi „Călătorie în regiunile echinocţiale ale noului continent”, publicate în 1825, fac şi ele ocolul pământului. Studiul vulcanilor efectuat de Humboldt atât de departe de Europa, în Anzii Americii de Sud, îl situează astăzi în rândul vulcanologilor exploratori, cum este belgianul Haroun Tazieff, autorul uimitoarelor „întâlniri cu diavolul”. Ca să porneşti la şaizeci de ani spre Asia, peste Urali, până la graniţa Chinei şi aceasta la începutul secolului al XIX-lea (1829), înseamnă că nu eşti numai om de ştiinţă, ci şi un turist excepţional, un călător îndrăzneţ şi dârz. De altfel, ascensiunea sa din tinereţe, făcută în 1802, la 33 de ani, pe vulcanul Chimborazo (6310 m) până la înălţimea de 5 785 m, a fost considerată o mare performanţă, fiind cea mai mare înălţime atinsă de om până atunci. Alexander Humboldt îşi păstrează locul său glorios în ştiinţa lumii. Dar noi l-am dori prezent şi în galeria celor care au urcat munţii ca să le pătrundă

tainele şi frumuseţile, ca H. de Saussure şi Michelet sau, mai târziu, Fedcenko, Nansen şi Racoviţa. O altă călătorie de cinci ani rămasă în istoria lumii a fost aceea a vasului Beagle şi a omului de ştiinţă englez Charles Darwin, căruia i se datorează teoria evoluţiei speciilor, ideea că omul descinde din maimuţă. Darwin n-a fost numai un cercetător al naturii, ci şi sincer îndrăgostit de ea. Pescuia, vâna, călătorea, urca munţi. Minunate rămân însemnările sale din călătoria în jurul lumii pe vasul Beagle (1831-1836), despre excursiile făcute pe ţărmurile unde poposea şi mai ales traversarea Anzilor, de la Santiago de Chile la Mendoza, în martie 1835, pe care o descrie adesea pasionant, liric, în capitolul al XV-lea al cărţii sale. Urmăriţi această imagine neobişnuită a unui munte necunoscut pe care neastâmpărul lui Darwin nu-l putea lăsa neexplorat: „Muntele Tupungato (6 800 m) ni se înfăţişă într-o privelişte minunată: era îmbrăcat de sus până jos cu o mantie de zăpadă, pe care, chiar în mijloc, se vedea un petic albastru, un gheţar fără îndoială, ceea ce se întâmpla rar prin munţii aceştia, începui să mă caţăr din greu şi îndelung. Munţi conici, de granit roşu, se înălţau semeţi, de amândouă părţile; pe văi erau câteva câmpii întinse de zăpezi veşnice”. Omul care era să nu fie luat pe vas de comandantul Fitz Roy, fizionomist naiv, care credea că nasul lui Darwin nu inspiră tenacitate şi încredere, se dovedeşte în această călătorie de o rezistenţă şi de o putere de muncă uimitoare. Pentru Darwin, ca şi pentru Humboldt, această călătorie a însemnat sâmburele tuturor cercetărilor şi adevărurilor ştiinţifice de mai târziu. Se spune că ideea evoluţiei, idee care va revoluţiona lumea, a avut-o în munţii Anzi, la peste cinci mii de metri înălţime, descoperind nişte moluşte cristalizate. „E veche şi nu mai puţin uimitoare povestea moluştelor, care altădată se târau pe fundul mărilor, iar azi se găsesc la aproape 14 000 de picioare (5 200 m) deasupra nivelului lor. Nimic, nici chiar vântul, cu toată nestatornicia lui, nu este atât de mişcător ca faţa scoarţei pământului”. În munţii Cordilieri arheologul peruvian Augusto Cardich a descoperit recent, în 1959, resturi omeneşti, cu o vechime de 8 000 de ani, aparţinând unei civilizaţii preceramice. Biologia înseamnă viaţă şi muntele care a pornit din adâncul apelor şi s-a înălţat peste ele înseamnă de două ori viaţă. Oamenii de ştiinţă au înţeles-o cei dintâi şi au demonstrat-o. Cunoaşterea deplină, ştiinţifică a munţilor Tianşan şi Pamir-Altai se datorează cercetătorilor ruşi. De aceste descoperiri sunt legate pentru totdeauna numele oamenilor de ştiinţă şi exploratorilor Piotr Petrovid Semionov, supranumit şi Tianşanski, Nikolai Alekseevici Severfov, care a stabilit cel dintâi unitatea geologică din sistemul muntos al Tianşanului şi Aleksei Pavlovici Fedcenko, primul om ele ştiinţă care a descoperit gheţarii din munţii Turkestan. Semionov, evocat atât de frumos în partea întâia a cărţii lui Evgheni Simonov „Oameni şi munţi”, începe asaltul „munţilor cerului” de care Marco

Polo amintise ceva în mai 1857. Din expediţie fac parte cincizeci şi opt de oameni călări. El traversează munţi şi lacuri, se strecoară prin trecătoarea Karakâr (3 821 m) şi este cel dintâi cercetător european care urcă povârnişurile munţilor Khan Tengri. De la Semionov a rămas caracterizarea reliefului şi structurii geologice a Tianşanului, precum şi a zonei gheţarilor şi a limitei zăpezilor din întreg masivul. Preşedinte al Societăţii ruse de geografie între anii 1873 şi 1914, deci timp de patruzeci de ani, el iniţiază şi organizează multe din expediţiile care s-au făcut în Asia Centrală, Siberia şi Extremul Orient. Cercetările începute de Semionov sunt continuate cu pasiune şi pricepere de Severtov, pentru care studiul Asiei Centrale devenise, aşa cum singur mărturisea, scopul vieţii sale. El întregeşte studiile geografice cu cele zoologice, ia parte la mai multe expediţii şi de fiecare dată întocmeşte hărţi inedite asupra celor văzute cu preţul atâtor eforturi. Urcă munţii Kirghiz şi Karatau şi este cel dintâi cercetător care stabileşte că ei fac parte din sistemul muntos Tianşan (1864). În septembrie 1867, Severtov porneşte iar spre munţi, de astă dată cu o mare expediţie al cărei ţel era Turkestanul. Nimeni până la el nu descrie atât de amănunţit şi plastic înaltele platouri din Tianşan. După ce trece prin mai multe trecători şi ajunge la râul Narân, pătrunde în sud-vestul munţilor Kokşaltau şi este primul european care atinge 41° latitudine nordică, de cealaltă parte a Tianşanului central. Numele lui Fedcenko ne este cunoscut şi din hărţi. Marele gheţar din Pamir care îi poartă numele, lung de 77 km şi cu o suprafaţă de 1 350 km2, este unul din cei mai mari gheţari ai lumii, întâiul ca lungime. Fedcenko nu a trăit decât 29 de ani şi a murit tragic în timpul unei ascensiuni pe Mont Blanc (septembrie 1873). Dar tinereţea lui, dornică să cunoască totul şi să aducă o contribuţie personală la ştiinţa lumii, răsplăteşte această viaţă nedrept de scurtă. Fedcenko cercetează în anul 1871 versantele nordice ale munţilor Altai, urcă prin trecătoarea Tenghizbai (3 627 m) şi ajunge pe un lanţ de munţi necunoscuţi, pe care îi denumeşte Zalaisk, munţii de dincolo de Altai şi ale căror piscuri le măsoară. Dar cele mai de seamă cercetări care ne-au rămas de la Fedcenko sunt asupra gheţarilor din Turkestan şi despre comunitatea faunei şi florei din sistemul Pamir-Altai, Asia Centrală şi munţii Himalaya. Cercetările din Tianşan şi Pamir au fost continuate şi de oamenii de ştiinţă sovietici. Savantul şi alpinistul sovietic August Andreevici Letavet a organizat expediţii de amploare, cu specialişti în geodezie şi filmări din avion. În anii 1938 şi 1943 aceste expediţii au strâns noi date geografice, între altele descoperirea la 20 km sud de Khan Tengri a Piscului Pobeda (Victoria) de 7 439 m, cel mai înalt vârf din Tianşan şi al doilea din U. R. S. S. Un alt mare explorator şi om de ştiinţă rus este Nikolai Mihailovid Prjevalski. În aproape douăzeci de ani de expediţii el a parcurs în Asia Centrală mai mult de 30 000 de km. A făcut o serie de importante descoperiri privind relieful şi apele, clima şi flora Asiei Centrale, împreună cu

colaboratorul său Roborovski, ei au strâns aproape 16 000 exemplare de plante din 1 700 specii, dintre care două sute de specii şi şapte genuri total necunoscute până atunci; totodată au adunat 7600 vertebrate, între care şi câteva zeci de specii noi. În cele patru călătorii celebre ale lui Prjevalski, el atinge în prima călătorie peste podişul Gobi Mongolia şi Pekinul, descoperind lanţuri noi de munţi, cu înălţimi de peste cinci mii de metri: Kukunor şi Kukuşili. Era întâiul european care se avânta pe înălţimile necunoscute ale Tibetului de nord, spre izvoarele fluviilor Hwangho şi Yangtze. Pentru prima oară apar acum pe harta Asiei douăzeci de lanţuri noi de munţi şi şapte mari lacuri. Lucrarea sa în două volume îl face cunoscut în întreaga lume, fiind tradusă în mai multe ţări europene. A doua călătorie Prjevalski o întreprinde spre lacul Lobnor, cercetând cu amănunţime lanţul muntos Altin-tag şi el necunoscut, precum şi compoziţia şi întinderea lacului Lobnor. În sfârşit, ultimele două călătorii îndrăzneţe şi grele Prjevalski le-a făcut în Tibet. Acum el traversează trecători la peste 4000 m, trece prin vecinătatea munţilor Kunlun şi Marco Polo şi ajunge până la trei sute de kilometri de Lhassa, unde intrarea străinilor era interzisă. În amintirea cercetătorului şi exploratorului Prjevalski, lanţul de munţi, lung de 700 km (cu un vârf de 7 720 m şi trecători la 5800 m), din nordul Tibetului, îi poartă pentru totdeauna numele. Călătorii temerare, ca şi Prjevalski, va face şi exploratorul suedez Sven Hedin în Pamir (1893-1894) şi în Tibet. El ajunge până la Pekin şi urcă cel dintâi, în 1894, Mustagh Aţa din Pamir, până la peste 6000 m. Se ştie că acest munte dificil (7 546 m) va fi mai târziu asaltat fără succes de o expediţie condusă de englezul Shipton. Acesta a ajuns doar până la 6 800 m, ceea ce arată deosebita performanţă a exploratorului suedez Sven Hedin reuşită cu jumătate de secol înainte, fără materiale speciale şi fără o tehnică alpină modernă. Pentru întâia dată muntele Mustagh Aţa va fi cucerit în iulie 1956 de o expediţie chino-sovietică. Fridtjof Nansen, după ce fusese în tinereţe campion de schi fond al ţării sale şi campion al lumii la patinaj viteză, dar şi student foarte bun şi studios, la 27 ani, nesocotind sfaturile prietenilor, pleacă într-o expediţie care-l va consacra: Groenlanda (2 mai 1888). Mai înainte, la 21 de ani, participase la expediţia de pe vasul „Viking” şi-şi descoperise întâia pasiune ştiinţifică, biologia focii. Nebuneasca traversare a Groenlandei, în care l-au însoţit alţi cinci îndrăzneţi (doi norvegieni şi trei laponi) se desfăşoară în 65 de zile şi nopţi de gheaţă şi necunoscut. Expediţia aceasta eroică parcurge 560 km, înfruntând crevase, munţi înalţi de 2 700 m, ger de 50°. Dar numai aşa a fost posibil ca, mai târziu, acelaşi neînfricat om de ştiinţă, laureat al Premiului Nobel pentru pace în 1922, să pornească cu „Fram” spre Polul Nord şi să ajungă la cea mai nordică latitudine atinsă vreodată de om până atunci —86°15. Tot Nansen este autorul unei cărţi mai puţin cunoscute decât „Spre pol”, dar nu mai puţin interesantă, „Prin Caucaz spre Volga” (1929).

Un cercetător consacrat tot de o expediţie polară (vasul „Belgica”, 1897), dar rămas în ştiinţa lumii ca întemeietor al biospeologiei, este romanul Emil Racoviţa. E. Racoviţa este omul care şi în studiul său şi în timpul său liber a iubit munţii şi s-a apropiat de ei. El a ajuns până în insulele Baleare, unde a cercetat peştera Dragonului şi a pătruns în peşterile munţilor Pirinei. Peste 1 400 de peşteri din Franţa, Algeria, Italia, Iugoslavia au fost cercetate cu grijă de Emil Racoviţa. Dar nu poţi dezlega tainele adâncurilor fără a înţelege structura şi înălţimile munţilor. De aceea lumea lui E. Racoviţa este şi cea a munţilor, nu numai a adâncurilor acestora. De altfel, Racoviţa este iniţiatorul celei dintâi asociaţii turistice romaneşti din Transilvania, „Frăţia munteană” (1921), în care vor mai activa, de asemenea şi alţi oameni de ştiinţă ardeleni. Prezenţa comună a oamenilor de ştiinţă şi a alpiniştilor în munţii noştri se oglindeşte în descoperirea şi studiul peşterilor. Datorită alpiniştilor care folosesc adesea scări, corzi, pitoane, alături de bărci pneumatice, s-a putut pătrunde în adâncurile pământului, pentru cercetări. Explorarea peşterii de Ia Izvorul Tăuşoarelor (regiunea Cluj), cunoaşterea celei mai lungi peşteri de la noi din ţară (Topolniţa peste 10 km) şi a „Cetăţilor Ponorului”, descoperirea uneia din cele mai mari colonii de lilieci din ţara noastră, în peştera Şura Mare (regiunea Hunedoara), recentele cercetări din peştera cu mii de fluturi din munţii Cernei toate acestea n-ar fi fost posibile dacă ştiinţa nu şi-ar fi dat prieteneşte mâna cu alpinismul. Speologii de azi, care continuă drumul deschis de Emil Racoviţa, sunt şi ei oameni ai îndrăznelii şi ai muntelui. Cărţile lui Norbert Casteret („Aventuri sub pământ”) şi Michel Siffre („În afara timpului”) ne poartă în lumea necunoscută, subterană, plină de taine a peşterilor. Filmul şi cartea uimitoare ale lui Haroun Tazieff, om de ştiinţă belgian, specializat în studiul vulcanilor, „întâlniri cu diavolul”, ne-au sugerat în acest final de capitol alăturarea lui la cei ce străbat munţii şi le dezvăluie tainele. Poate că nimeni dintre oamenii de ştiinţă nu înfruntă mai mult ca vulcanologii atât de permanent şi curajos, în ascensiunile lor ştiinţifice, dar totodată şi de performanţă alpină, moartea. Luptând cu gazele, cu lava topită, cu bombele vulcanice, aceşti oameni ai unei ştiinţe noi, dar într-un domeniu străvechi, plin de superstiţii şi magie, merită toată admiraţia noastră. În lume există şase sute de vulcani, situaţi la înălţimi între o sută de metri, ca vulcanul Tal de pe insula Luzon din Filipine şi 6885 m, ca vulcanul Ojos del Salado din Anzi, fără a mai socoti şi vulcanii submarini necercetaţi însă de curiozitatea omenească, îndrăzneala, vecină adesea cu nebunia, a celor care cercetează vulcanii, deşi nu se ştie niciodată când erup, cere nu numai pregătire ştiinţifică, ci şi rezistenţă alpină. Cu aparatul de filmat, cu masca împotriva gazelor, cu coarda de nailon pe umăr, vulcanologii păşesc în „împărăţia lui Vulcan şi a Infernului” pentru a smulge naturii tainele ei şi a dărui omenirii adevărurile de care are atâta nevoie. Femeia şi muntele.

E greu de ştiut care femeie a urcat mai întâi pe muntele cel mai înalt, dar considerând că alpinismul începe cu cucerirea Mont Blanc-ului (1787), ascensiunea Henriettei d’Angeville pe Mont Blanc în 1838, cu fratele ei, poate fi considerată întâia mare victorie a unei femei asupra munţilor. Drept mulţumire pentru că o condusese şi o ajutase în ascensiune, ea îi dăruieşte fratelui său Adolphe d’Angeville drept amintire un foarte frumos album cu desene şi stampe înfăţişând Alpii. Despre această ascensiune romantică a scris o carte interesantă Emile Gaillard. Charles Durier susţine însă că prima femeie care a urcat Mont Blanc-ul ar fi Maria Paradis şi încă cu trei decenii înainte, în iulie 1808. Iată impresiile acestei prime cuceritoare a celui mai înalt munte din Europa. Eram o simplă femeie de serviciu. Ghizii îmi ziseră într-o zi: „Mergem sus, vino cu noi; străinii te vor vedea şi vei primi bani”. Aceasta mă hotărî şi plecai cu ei. Pe Marele Platou nu mai puteam să merg; mi se făcuse rău şi mă culcai pe zăpadă. Suflam ca găinuşele care nu mai pot de căldură. Mă sprijiniră, mă traseră după ei, dar înainte de a ajunge la Stâncile Roşii, le spusei: aruncaţi-mă într-o prăpastie şi duceţi-vă unde vreţi. „Trebuie să mergi până la capăt”, îmi răspunseră ghizii. Mă luară din nou, trăgându-mă, mă împinseră, mă purtară şi iată-ne, în sfârşit, sosiţi.» Desigur, de atunci multe femei s-au urcat, vara sau iarna, pe munţi de două, cinci sau şapte mii de metri. Până în 1933, recordul de altitudine alpină era deţinut de alpinista Bullock-Workman (6 930 m). La asaltul piscurilor din Kara-korum (din anul 1933) participă şi soţia profesorului Dyhrenfurth, dar nu ca alpinista, ci ca însoţitoare. Expediţia cucereşte dificilul Queen Mary Peak (7420 m). Dar dragostea pentru munte nu stă numai în asaltul şi cucerirea celor mai înalte piscuri. Georges Sand (1804-1878) a iubit munţii, le-a căutat prietenia, s-a inspirat din măreţia şi liniştea lor. Se spune că ea colinda munţii, departe de prejudecăţile veacului şi saloanelor, îmbrăcată bărbăteşte şi trăgând din lulea. De la ea ne-au rămas, în afara romanelor şi scrisorilor, două cărţi legate de pasiunea ei pentru natură, Le compagnon du Tour de France” (1840) şi lucrarea în care e descrisă regiunea Auvergne şi Berry cu piscul Pui de Dorne (1 465 m). Tot în aceeaşi epocă, o româncă, mare pasionată de călătorii şi studiu, fiica banului Ghica, Elena, pe numele literar Dora d’Istria, urcă în 1856 în munţii Elveţiei pe MOnch (4105 m), unde, cu gândul la patria sa îndepărtată, împlântă pe vârf tricolorul romanesc. Cartea ei, „Elveţia germană şi urcuşul pe Monch”, a apărut în limba franceză în acelaşi an (1856) şi istoriseşte temerara ascensiune pe acest munte de peste patru mii de metri. Claire-Eliane Engel rămâne marea îndrăgostită şi poetă a Mont Blanc-ului şi a alpinismului, cărora le dedică pagini valoroase. Dintre lucrările ei mai amintim „Lupta pentru Himalaya” (1936) şi inedita, bogata „Literatura alpină a secolelor 18 şi 19 În Franţa şi Anglia”. Povestesc ascensiuni alpine în Alpi, Cordilieri şi Himalaya, Sylvia d’Albertas, Nicole Leininger, Micheline Morin. Cărţi vii, dinamice, nu

literaturizate, ci vibrând de încordarea luptei cu stânca şi înălţimile, întâia ascensiune de iarnă a Mont Blanc-ului a fost realizată de o femeie. Englezoaica Isabella Straton, condusă de ghizi din Chamonix, a urcat în 30 ianuarie 1876 pe vârful muntelui, logodindu-se cu acest prilej cu ghidul Jean Charlet. Dar între timp femeia şi-a cucerit noi drepturi şi, între acestea, posibilitatea de a deveni aviatoare, paraşutistă, alpinistă. Şi astăzi fiecare ţară îşi are temerarele şi priceputele cuceritoare ale vârfurilor de granit şi pereţilor de calcar. Începând cu anul 1955 se ţin şi la noi campionate feminine de căţărare, de alpinism pe stâncă. Prima noastră campioană a fost inginera silvică Nina Vasiliu (Rarău, 1955). Două curajoase echipe feminine (Ştiinţa şi Progresul), compuse din câte patru fete, au reuşit în două zile grele traversarea de iarnă, cu schiurile, a Pietrei Mici din masivul Piatra Craiului. În august 1961, fiziciană şi alpinista Ioana Vlădescu, în compania lui Sorin Ciulii şi a unor alpinişti cehi şi sovietici, a urcat în Pamir, vârful Lenin, înalt de 7134 m. Este prima româncă învingătoare a unui pisc de peste 7000 m şi aceasta ne face să credem că nu va trece mult şi vom vedea şi o cuceritoare a piscurilor de peste 8000 m. Dintre alpinistele de frunte ale lumii merită desigur amintită georgiana Aleksandra Djaparidze. Ea are nu mai puţin de douăzeci şi cinci de ani de alpinism şi face parte din cei trei Djaparidze care au asaltat şi învins Ushba, Kazbek, Shkara, precum şi creasta plină de dificultăţi şi riscuri a Caucazului. A făcut aproape o sută de ascensiuni, ajutând geolologi, botanişti şi zoologi în cercetările lor, care fără ajutorul ei de alpinişti, nici nu s-ar fi putut face. Djaparidze întruchipează curajul şi tehnica generaţiilor de alpiniste sovietice. Între altele ea a scris o carte despre grotele din munţi, cu titlul sugestiv „Pe urmele legendelor”. În acelaşi an (1953), în care, după tentative de decenii, cu greutăţi şi jertfe de neînchipuit, a fost cucerit Everestul, o expediţie franceză, condusă de Pierre Bernard, asaltează necuceritul Nun Kun (7135 m), învingătorii după o dramatică escaladă, precedată de o avalanşă care zdrobeşte echipa de vârf şi-l face aproape să renunţe sunt elveţianul Pierre Vitoz şi franţuzoaica Claude Kogan, una din cele mai mari alpiniste din lume (deşi numai de 1,50 m înălţime şi 45 kg greutate). În anul 1959, la 35 de ani, această aprigă şi îndemânatică cuceritoare a munţilor este acoperită de o avalanşă în Himalaya, unde conducea o echipă formată numai din femei. Moartea ei în loc să înfricoşeze, îndeamnă la luptă. Noi expediţii feminine atacă în ultimii ani piscurile pe care până acum n-au urcat decât bărbaţii. Expediţia feminină engleză, condusă de Dorothy Gravina în Nepalul de vest, cucereşte în 1962 un vârf de 6553 m. În Japonia, chiar şi astăzi, femeile nu au voie să urce pe anumiţi munţi, socotiţi sacri; aşa cum, cu ani în urmă, femeile nu aveau voie să joace teatru, rolurile feminine fiind interpretate de bărbaţi, în travesti. În anul 1957, un grup de alpiniste japoneze au încercat să urce deghizate în bărbaţi, dublă cutezanţă pe muntele Ochima. Dar bărbaţii, alarmaţi, au prins de veste, au

urcat în grabă muntele şi au împiedicat marele „sacrilegiu”. Femeile au trebuit să se întoarcă din drum, să coboare, dar poate că o viitoare încercare se va solda cu o victorie. Muntele cel mai înalt al Africii (Kilimanjaro, 6010 m după ultimele măsurători) fusese urcat de multe ori, dar nimeni nu a rămas niciodată pe vârf mai mult de câteva ore. Iată însă că, în anul 1963, pentru întâia dată, o expediţie internaţională compusă din şase bărbaţi (trei francezi, doi mauritani, un american) şi. două femei a escaladat piscul, rămânând pe el timp de zece zile. Până astăzi, din cele patrusprezece piscuri de peste 8000 m din Himalaya şi Karakorum, niciunul n-a fost cucerit de vreo femeie. O singură expediţie feminină scoţiană, una din primele de mare altitudine, a reuşit să urce în 1955 un vârf de 6 700 m în Himalaya, deschizând drum şi altor expediţii feminine. Mustagh Aţa, „părintele munţilor de gheaţă”, înalt de 7545 m din Pamir, asaltat şi neînvins de Sven Herin şi Eric Shipton, a fost pentru a doua oară urcat în anul 1959 (întâia dată în 1956), de o expediţie chineză, din care făceau parte şi. opt femei. A fost o luptă grea, de săptămâni, cu pereţii de 45°, cu zăpada, gheţarii, altitudinea. Dar până la urmă muntele, despre care o legendă spune că ascunde în vârf un lac albastru, înconjurat de o pajişte verde pe care o cămilă paşte dintr-o iarbă ce creşte neîncetat semn al veşniciei, muntele acesta s-a dat învins. Din cei treizeci şi trei de învingători, opt sunt femei şi anume: două muncitoare de fermă, patru studente în geologie, o fiziciană, o cercetătoare geologă. Cel mai recent record mondial feminin de altitudine a fost stabilit în anul 1962 de către două alpiniste chineze. Ele au înălţat steagul Republicii Populare Chineze pe vârful Minyag Kangkar (7587 m) din munţii Sâciuan. Acelaşi pisc fusese cucerit cu şapte ani în urmă, în 1957, de către o expediţie chineză compusă din şaptesprezece alpinişti, dintre care patru au pierit în încercările finale de asalt al piscului. Minyag Kangkar este un munte de o rară frumuseţe. „Nu există pe pământ loc mai frumos decât Minyag Kangkar”, exclamă localnicii. Legendele spun că o noapte petrecută pe acest munte echivalează cu zece ani de meditaţie şi rugăciuni neîntrerupte. Femeile de toate culorile şi toate naţionalităţile asaltează paşnic înălţimile până mai ieri ale spiritelor rele şi zeilor neîmblânziţi. Curând paşii lor vor călca pe urmele celor care, înfruntând împărăţia rece a zăpezii şi a morţii, au ajuns până pe acoperişurile lumii, la zeiţa mamă a pământului. În curând vom auzi de noi izbânzi ale îndrăznelii şi voinţei feminine! Uriaşul pământului a fost învins. Everestul a fost asaltat şi cucerit în 1953 de Hillary şi Tensing. Dar mai puţin cercetaţi, deşi mai puţin înalţi, au mai rămas încă un an, doi sau trei, Chogori (K2) (8611 m), al doilea munte al lumii cucerit în 1954 de italienii Compagnoni şi Lacedelli, Kangchendzonga (8597 m), al treilea

munte al lumii, învins de o expediţie britanică în 1955, Makalu (8 481 m), al cincilea munte al lumii, escaladat de francezii Terray şi Couzy. În anul 1955 rămăseseră încă necuceriţi Lhotse (8501 m) şi Dhaulagiri (8172 m), asaltaţi de expediţii elveţiene şi Manaslu (8 125 m), ţinta unei expediţii japoneze. Astăzi toţi uriaşii au fost cuceriri. N-a mai rămas munte de peste 8 000 m neînvins de îndrăzneala şi voinţa omenească. Dar iată că în 1957, anul geofizic internaţional, începe cucerirea unui nou tărâm necunoscut, cel de al şaselea continent: Antarctica! Descoperit în anul 1820 de navigatorii ruşi Lazarev şi Bellinghausen, acest nou continent vast şi alb, cu o suprafaţă de 14 milioane km2, cu un strat de gheaţă în medie de 2 500 m şi cu o temperatură care n-a mai fost înregistrată medieri pe pământ 88,3° la staţiunea sovietică „Vostok”, situată la 3 420 m altitudine, deschide şi el drumul expediţiilor polare şi. alpine. După expediţiile cu nave ale lui Amundsen şi Shakleton, cu câini şi schiuri, ale lui Amundsen şi Scott, cu avionul, ale lui Byrd şi Ellsworth, încep acum la mijlocul secolului al XX-lea expediţiile pe munţii Antarcticii. Cel mai înalt munte al noului continent este Executive Committee Range (6 096 m), mai înalt deci ca cel mai mare munte din Africa sau Australia şi aproape egal cu McKinley din America de Nord (6193 m). Piscurile a trei munţi se înalţă aici la peste patru mii de metri (Markham, 4602, Erebus, 4023, Nansen, 4010). Ulmer are 3 810 m, iar Polul Sud, 2 804 m. Tot în Antarctica se află masivul care poartă numele aviatorului sovietic Perov, care a salvat în 1958 o expediţie belgiană ameninţată să piară în gheţurile veşnice ale Sudului. Toţi aceşti munţi au fost descoperiţi şi măsuraţi de expediţiile ştiinţifice internaţionale, care au decretat Antarctica drept un teritoriu paşnic, în care se pot efectua numai studii şi cercetări polare. Dar munţii sunt munţi şi ispitesc fără voia lor. Şi iată-l pe Edmund Hillary, binecunoscutul cuceritor al Everestului, străbătând în fruntea unei expediţii neozeelandeze de astă dată lanţurile de munţi glaciari ai Antarcticii. În 78 de zile de vară polară, la blândă temperatură de —25°, expediţia, condusă cu dârzenie şi pricepere de Hillary, parcurge peste 2000 km, escaladează munţii de aproape cinci mii de metri Markham şi Kirpatrick şi, înfruntând gheţurile sfărâmicioase ale crestelor, atinge la 3 ianuarie 1958 Polul Sud. Prin radio baza Scott primeşte următorul mesaj: „Călăuzindu-ne după soare, am ajuns la ţintă. Suntem foarte obosiţi, dar şi foarte mulţumiţi ca ne-am atins obiectivul”, încă o dată, Hillary intra în istoria cuceririlor geografice. Dar după munţii continentelor şi ai Polului, va veni rândul celor din adâncul mărilor şi oceanelor. Omul, în neastâmpărata lui curiozitate, a şi pătruns în lumea plină de taine a adâncurilor, în aşa-numita lume a tăcerii. Francezul Jacques Ives Cousteau a coborât până la 90 m cu o mască protectoare. Savantul Auguste Piccard, însoţit de fiul său Jacques, a ajuns cu batiscaful până la adâncimea de 3 150 m, în tentativa din septembrie 1953,

în preajma insulei Capri, performanţă depăşită peste un an de Hount şi Willm (4050 m) şi apoi de Jacques Piccard (11 000 m). Cea mai mare adâncime din lume măsoară 11 034 m şi a fost înregistrată prin sondaj în dreptul insulelor Mariane din nordul Australiei şi nu departe de insulele Filipine, unde de asemenea au fost măsurate adâncimi de zece mii de metri. Aşadar, adâncimea mării întrece înălţimea munţilor şi nu este egală lor, cum afirmau nemotivat unii cercetători. Munţii adâncurilor iată probabil viitoarea ispită a alpiniştilor submarini. De pe acum chiar se face vânătoare submarină, iar Cousteau va construi lângă Monaco primul său oraş sub mare. În fond de ce ne-am mira? Începuturile noastre de viaţă n-au fost acvatice? În Pacific se găseşte unul din cei mai mari vulcani submarini, amiralul Makarov, înalt de 5000 m şi deocamdată. neexplorat. Munţi submarini de 3000-4 500 m se întind de-a lungul şi dedesubtul Oceanului Atlantic, constituind Masivul sau Valul Atlantic Central. Acest lanţ de munţi începe din nord şi continuă şi în emisfera sudică, cu înălţimi care ating uneori 6000 m. Se spune chiar că insulele Azore n-ar fi altceva decât vârfurile foarte înalte ale unor munţi submarini prăpăstioşi, mărginiţi de văi adânci. Pe linia acestor munţi, în zona Gibraltarului, se pare că a dispărut acum 10000-12000 de ani misteriosul continent Atlantida, despre care Platon aminteşte în scrierile sale şi care l-a inspirat şi pe romancierul francez Pierre Benoit. Oamenii iscoditori şi înţelepţi sapă nu numai în măruntaiele pământului, aşa cum au făcut cu tunelul de sub Mont Blanc, ci şi sub mări şi oceane. Un roman fantastic imagina un tunel pe sub Atlantic, între Europa şi America. Un proiect realizabil propune un tunel sub Canalul Mânecii, între Calais şi Dover. Cousteau construieşti primul „oraş” submarin. Iar cel mai original tunel submarin din lume a şi fost realizat, în 1957, în Japonia: tunelul Hammon. El leagă insulele Honshu şi Kyushu; are o lungime de 3 460 m şi două etaje: cel de sus pentru circulaţia automobilelor, cel de jos pentru pietoni. Un lanţ de munţi submarini, înălţându-se la peste 2000 metri deasupra fundului mării, a fost descoperit În 1958 de geofizicienii care au explorat Arctica. Fantezia lui Jules Veme este astăzi aproape cu totul depăşită. De ce n-ar fi întrecut de realitate şi cu cei „20 000 de leghe sub mări”? Apoi oamenii vor privi deasupra capului lor, spre stele. Cum drumul până la Jupiter, planeta cea mai mare a sistemului nostru solar, supranumită şi gigantul giganţilor, este de 550 milioane kilometri, oamenii vor ateriza mai întâi în lună, unde vor escalada munţii înalţi de 9000 m, cu aceleaşi nume ca pe pământ Alpi, Caucaz, Apenini, Carpaţi, craterele Lomonosov, Ţiolkovski, Jolliot Curie, lanţul munţilor sovietici şi apoi munţii celorlalte planete. Poate că astăzi toate aceste idei par năstruşnice şi nerealizabile. Dar amintiţi-vă că aşa au gândit şi contemporanii lui Prjevalski, Nansen sau Amundsen. Şi astăzi pământul ni se pare mic şi prea binecunoscut. Deci să privim în adâncuri şi spre stele. Alpinismul vă coborî în oceane, ca speologii

în peşteri şi se va înălţa în înalturi, asemenea cosmonauţilor. Universul va fi cunoscut în toate nepătrunsele lui taine. Dar omul va şti şi atunci să descopere noi lumi necunoscute. Literatura. Scriitori şi muntele. Totdeauna plini de neastâmpăr şi entuziasm, însetaţi de neprevăzut şi noutate, scriitorii de la Petrarca la Rousseau, de la Goethe, Puşkin, Byron la Daudet, Dumas şi Heine au iubit cu pasiune muntele, foarte adesea cu o pasiune nebună, „d’un fol amour”, cum scrie în însemnările sale despre Spania poetul şi romancierul francez Theophile Gautier. În munţi ei au căutat şi găsit îndelung dorita linişte, surprinzătoare frumuseţi, teme noi de inspiraţie. Pentru toate acestea chemare, bucurie, rod scriitorii au părăsit lumea oraşelor şi a saloanelor, pentru lumea de feerie a înălţimilor şi lupta cu natura. Ei devin nu numai căutători de teme poetice, ci sinceri şi pasionaţi iubitori ai muntelui, pasiune care la scriitorii Orientului îndepărtat, din India, Tibet, China, se transformă în adevărat cult şi filosofie de viaţă. Pentru Rabindranath Tagore înălţimea este, pentru cei care se târăsc pe pământ, sublimul şi adeseori neînţelesul: „Păsările, obişnuite să-şi petreacă viaţa în glumă, în fundul curţii, în bucătărie, nu pot să înţeleagă cum vulturii se bucură să străbată înălţimi sublime”. O veche zicală chineză, a lui Confucius, spune că „înţeleptul se bucură de apă, omul virtuos de munţi”. Muntele pentru chinezi este şi o culme a sufletului omenesc. Tu Lung, scriitor chinez din secolul al XVI-lea, în cartea sa despre, Drumurile lui Ming Liao-tse”, aminteşte de cei cinci munţi sacri ai Chinei. Cel care se găseşte pe culmea lor se află deasupra vânturilor cereşti şi poate privi cele patru lacuri, miriadele de vârfuri muntoase, miriadele de fluvii, care par că încing pământul. Calea Lactee străluceşte în infinitul cerului, îţi pare că poţi atinge cu mâna vulturii cerului. Şi soarele şi luna îţi luminează timpul şi drumul. De trei ori fericit cel care aude muzica divină a vântului munţilor.” Ramayana, epopee indică din secolul al VI-lea î.e.n., cântă între altele muntele sfânt dintre Rama şi Sita, cu zăpezi strălucitoare, graţioase cascade şi păduri încărcate cu flori. „După ce am văzut minunile acestui munte măreţ, muntele sfânt Citracuta, nu mai avui teamă de exilul meu, de viaţa mea solitară. Să-mi trăiesc aici zilele, alături de tine, draga mea Sita şi de fratele meu Lachsmana, nu e nici o tristeţe. Priveşte aceste creste sublime care urcă spre cerul strălucitor. Unele argintii, de purpură sau opal, altele de smarald. Ai spune un diamant în plin soare”. Om manipadme hum”. Laudă, pelerine, frumuseţea florii de lotus, îl îndeamnă pe muritor Dalai Lama. Cunoaşte în floarea de lotus şi în fulgul de zăpadă minunile lui Buddha. O mie de păcate sunt iertate. „Om manipadme hum”. În Europa muntele n-a fost înţeles şi preţuit de la început de toţi scriitorii. Chateaubriand, sensibil şi evocator al atâtor frumuseţi din natură, este de-a dreptul îngrozit de Alpi. Hegel, care la Berna are prilejul să

cunoască munţii Elveţiei, raţional, rece şi „îmbătrânit de tânăr”, cum îl caracterizează unii contemporani, nu simte nici un fior şi nici un îndemn spre ei. Adoraţia unor romantici ca Dumas, Musset, Lamartine va veni ceva mai târziu, dar cu rod îndoit. Rousseau cel dintâi ia Alpii ca motiv de inspiraţie, cadru pentru „Vicaire savoyard” şi scrie lucruri îndrăzneţe în „Lettres de la montagne”. De altfel, cuvântul „romantic” a fost folosit întâia dată în literatura lumii de J. J. Rousseau pentru a descrie frumuseţea lacului Geneva. Interesant că până şi Voltaire, om de oraşe şi saloane, insensibil la farmecul naturii, se entuziasmează adolescent la vederea lacului Geneva, căruia îi dedică versuri inspirate. Însuşi Kant, filosoful idealist, omul care n-a părăsit niciodată în cei optzeci de ani ai săi Konigsbergul natal, a trebuit să recunoască frumuseţea şi varietatea munţilor: „Cât de monotonă ar fi faţa pământului fără munţi”. Una din primele mărturii literare privitoare la munte este descrierea lui Tit Liviu despre ascensiunea lui Filip al V-lea, regele Macedoniei, pe muntele Hemus din Tracia. Ascensiunea s-a făcut în anul 181 î.e.n., din curiozitate. Filip voia să se convingă dacă, aşa cum spunea poporul, de pe vârful muntelui se vede Marea Neagră, Adriatică, Dunărea şi Alpii. După şapte zile de marş, Filip ajunge la poalele muntelui. Aici se opreşte o zi pentru a alege pe aceia pe care avea de gând să-l ia cu sine. Apoi porneşte la drum. Cu eforturi moderate atacă întâi înălţimile mai joase. Urcă mai departe, unde întâlneşte locuri împădurite fără vreo urmă de potecă. La un moment dat pădurea e atât de deasă, încât abia se zăreşte cerul. Urcă şi mai departe. Deodată un nor neobişnuit de întunecat acoperă totul. Părea că se lăsase noaptea. Se ajunge pe vârf cu mare greutate şi mare bucurie. Bucuria celor care au învins necunoscutul şi muntele, deşi, cum scrie Tit Liviu, „toţi erau obosiţi de dificila ascensiune şi cel mai mult dintre ei, regele Filip, care era şi cel mai înaintat în vârstă”. Dornic să vadă răsăritul soarelui de pe Etna (3 269 m), împăratul roman Adrian urcă acest munte în anul 126 e.n. Adăpostul construit atunci la o oră de urcuş spre vârf este considerat în istoria alpinismului cel dintâi refugiu alpin, iar ascensiunea lui Adrian, cea dintâi ascensiune cu caracter turistic, estetic. Aşa cum se credea, pe acest pisc soarele răsărea într-o strălucire de culori asemănătoare curcubeului. Stânca de la care s-a început ascensiunea s-a numit de atunci, în amintirea numelui lui Adrian, „Torre del Filosofo” (Turnul filosofului). Cel dintâi mare scriitor cuceritor şi cucerit de munte este Francesco Petrarca. El urcă pe Ventoux, munte înalt de aproape două mii de metri (1 912 m), în aprilie 1336, deci mai mult de şase secole în urmă. Încântat de tot ceea ce vede, mărturiseşte că această ascensiune n-o va uita niciodată. „Stăteam privind totul în jur şi mintea mea stăruia acum asupra lucrurilor omeneşti”.

Petrarca este copleşit de măreţia peisajului, înţelege acum adevărul filosofilor care vorbesc de înălţimile neatinse ale munţilor, de valurile vaste ale mării, de respiraţia oceanului, de mişcările înfinite ale astrelor. Iată-l ajuns pe vârf. Se odihneşte pe un mic loc plan şi meditează: Mişcat de o neobişnuită adiere a vântului uşor şi de vastul şi liberul spectacol, rămăsei înmărmurit. Privii. Norii îmi erau sub picioare, îmi îndreptai atunci ochii acolo unde inima mă îndemna, spre Italia. Şi Alpii, deşi atât de depărtaţi, Alpii rigizi şi înzăpeziţi, îmi păreau apropiaţi”. Istoria a cunoscut şi lunga noapte a evului mediu. Dar secolul al XV-lea, pasiunea şi imaginaţia lui Gutenberg, ne vor aduce lumina tiparului şi primele mărturii tipărite ale oamenilor de cultură. Care este cea dintâi carte despre munte? Interesant, dar nu uşor de spus. Istoricii, geografii, literaţii îşi susţin fiecare punctul lor de vedere şi cum aceasta s-a întâmplat de mult, pe când turismul şi alpinismul nici măcar nu existau ca noţiune, este greu să dai cuiva întru totul dreptate. Fireşte, această mult-căutată carte a muntelui nu poate fi „Scala Paradişi” a lui Saint-Jean (sec. VII) şi nici „De elevatione montis” a lui Thomas (sec. XIV). După părerea celor mai mulţi şi mai pricepuţi, întâia adevărată lucrare despre munţi a fost şi rămâne „De Alpibus commentarius” a lui Jo-sias Simler. Ea este prima carte de călătorie în Alpi şi a apărut în 1574. Dar încă înainte Konrad von Gesner publicase lucrarea sa, cu un conţinut mai bogat, istoric însă, „De montium admiratione” (1541). Iar şi mai înainte, aşa cum veţi întâlni la capitolul Alpilor, Aegidius Tschudi scrie întâia carte de topografie alpină, „De prima ac vera Alpina Rhaetia” (1538). Să rămânem aşadar la Josias Simler şi cartea lui de impresii, redactată în limba latină în anul 1574. Şi să ne bucurăm uimiţi că la începutul secolului al XVIII-lea, cu mult înainte de cucerirea Mont Blanc-ului, Albrecht Haller, bun medic şi pasionat alpinist, dedică un volum de poezii munţilor lui dragi, „Alpii”, în 1729. Dar cea dintâi operă literară a unui mare scriitor, în care muntele este arătat în toată frumuseţea lui, rămâne „La nouvelle HeloTse” a lui J. J. Rousseau (1761). Aici sunt descrise, de cel care va deschide drumul romanticilor prin îndemnul său „înapoi la natură”, crestele munţilor Valais, plimbările romantice la Stâncile din Meillerie şi pe lacul Geneva, acelaşi lac Geneva pe ţărmul căruia trăise şi scrisese înainte Voltaire. J. J. Rousseau e impresionat de singurătatea, de liniştea pădurilor şi munţilor. O pace lăuntrică coboară în sufletul său neliniştit. Aici, în munţii înalţi, „aerul este mai pur, corpul mai uşor, spiritul mai senin; plăcerile mai puţin arzătoare, pasiunile potolite”. Meditaţia devine aici, la înălţimi, calmă şi profundă. Jos, ai lăsat pământeştile frământări. Devii acum grav, mulţumit, gânditor. Te miri că băile de aer ale munţilor nu figurează printre „marile remedii ale medicinei şi ale moralei”. Bogăţia, varietatea priveliştilor te uimesc şi te încântă. Păsări necunoscute, plante bizare, cascade albastre, o lume nouă. Aerul atât de curat face culorile mai vii, distanţele pier, uiţi de tine şi de locul în care te găseşti. Şi J. J. Rousseau îşi reaminteşte versurile lui Petrarca:

Qui, non palazzi, non teatro o loggia, Ma’n lor vece un abete, un faggio, un pino, Tra l’erba e’l bel monte vicina. Leva di terra al ciel noştri intelletto [1] Dar Alpii sunt unici şi prin măreţia gheţarilor. Enorme culmi de gheaţă, cum spune Rousseau, înfrăţite parcă aici cu muntele, de la începutul lumii. Şi cine ar putea uita vreodată amurgurile, când după apusul soarelui munţii cei înalţi se scaldă însângeraţi în razele lui, colorând trandafiriu culmile sale albe de zăpadă. Acum două sute de ani J. J. Rousseau, precursor al Revoluţiei franceze, s-a dovedit şi în scrisul său precursor al literaturii alpine. Entuziasmul şi voluptatea sa de drumeţie, paginile, am spune unice, din romanul „Noua Eloiza”, fac din acest scriitor un tovarăş bun de mers pe munte, un îndemn statornic la meditaţie şi bucurie. Goethe ar fi putut da literaturii universale cea dintâi mare operă literară dedicată muntelui, dar însemnările sale de călătorie din Elveţia (1779) nu aduc mai mult decât unele pasaje sugestive şi câteva desene, preţioase prin aceea că aparţin marelui poet german. Şi el, asemenea lui Rousseau, este uimit, impresionat de măreţia munţilor şi gheţarilor, de alba lor puritate. „Viziune de o frumuseţe extraordinară” este strălucirea în noaptea senină a stelelor munţilor. Şi tot viziune unică, stranie, este lupta naturii, a zăpezii, a vântului şi a stâncilor în hornul lui Balmat. Goethe iubeşte tăcerea munţilor. „Munţii sunt profesori tăcuţi şi fac din nou discipoli ascultători”. Nu numai poezia înălţimilor îl încântă pe poet. Ci şi lupta naturii, a omului, a acestui Faust etern căutător de înţelesuri şi fericiri. Muntele este înţelepciune, adevăr, frumuseţe. De aceea el trebuie să ne fie profesor de viaţă şi prieten drag. Prin „Manfred” (1817), poem filosofic cu întrebări profunde asupra vieţii, George Byron aduce în literatură nu numai cadrul, dar şi adevărurile vieţii oamenilor de la munte. Căutările lui Manfred în Alpi, natura aspră, dar minunată a muntelui, viaţa păstorească a muntenilor, toate acestea fac din „Manfred” un poem al munţilor şi al omului care-şi caută rostul şi împlinirile. Byron este copleşit de frumuseţea munţilor. El se întreabă fără să-şi poată răspunde: „Munţilor! Pentru ce e în voi atâta frumuseţe?” într-adevăr munţii sunt o ispită, o chemare pe care nu poţi să n-o urmezi. „Muntele are o prospeţime şi o forţă de viaţă pe care nu le vor cunoaşte niciodată plăcerile deşarte şi lenea”. O altă capodoperă a lui Byron, „Prizonierul din Chillon” (1816), se datorează şi ea Alpilor şi lacului Geneva. Castelul Chillon străjuieşte trecătoarea dintre ţărmurile lacului Geneva. În temniţa castelului a fost înlănţuit timp de patru ani (1532-1536), de unul din cei şapte stâlpi de piatră, udaţi de ape, Bonivard, eroul poporului elveţian. Castelul este situat pe o insulă stâncoasă, chiar lângă ţărm, spre Montreux. În apropiere Ronul, fluviu puternic şi liber. În zare, acoperiţi de zăpezi Alpii, cu Dents du Midi. Pe ape, odihnind uneori şi în înalt, spre azur pescăruşii. Iar în temniţa întunecoasă,

rece şi umedă, cu dalele de piatră tocite de lanţuri şi paşi grei, ţintuită de stâlpi Libertatea. Munţii şi omul. Stâncile acestea eterne atingând cerul şi omul, adeseori atât de nevrednic de sine. Coloanele gotice înălţate pur spre astre. Şi muzica aceasta fără asemănare, care este muzica munţilor. Prin „Manfred”, „Prizonierul din Chillon”, „Rătăcirile lui Ghilde Harold”, poeme inspirate de natura şi mândria Alpilor, George Byron rămâne unul din scriitorii cei mai legaţi de munte, deoarece nimic nu a simbolizat poate mai mult libertatea, pentru cel care va cădea la Missolonghi luptând pentru independenţa grecilor, decât muntele, înălţimile acestea cucerite uneori, dar învinse niciodată. Aşa cum scriitorii din centrul Europei au mers spre Alpi şi magicul lor Mont Blanc, tot aşa scriitorii ruşi au făcut din Caucaz Parnasul lor. Aici a stat Puşkin în anii exilului, departe de răutatea şi meschinăria saloanelor şi a curţii. Aici s-a inspirat el pentru poemele „Prizonierul din Caucaz” şi „Fântâna din Baccisarai”. Şi tot în Caucaz este exilat, trimis în surghiun pentru poezia sa revoluţionară „Moartea poetului”, dedicată lui Puşkin, M. Lermontov. Aici, în carnetul său de piele cafenie, dăruit la plecare de scriitorul V. Odoevski, va scrie el, inspirat de culmile singuratice şi stâncoase ale muntelui Masuk, poeziile: Un vis, Muntele, Cearta, Cândva o frunză s-a desprins, îmi port pustiu prin noapte pasul, precum şi ultima poezie a vieţii sale, curmată nedrept de timpuriu, la douăzeci şi şapte de ani, într-un duel, poezia Proorocul. „Primiţi salutul meu, o, munţi albaştri ai Caucazului” acesta este unul din laitmotivele poeziei lui Lermontov, „Căci voi mi-aţi legănat copilăria pe crestele sălbatice, voi m-aţi purtat şi m-aţi înveşmântat în nori de argint şi m-aţi deprins cu cerul şi tăria. Adesea-n ceasurile aurorii priveam zăpada şi gheţarii-ndepărtaţi pe stânci. O, Caucazule, cât ţi-am iubit furtuna. Pustiitoarele, răsunătoarele furtuni!” Un alt mare îndrăgostit al munţilor este scriitorul englez John Ruskin, scoţian după tată, care văzând întâia dată Alpii la Chamonix, la vârsta de patrusprezece ani, rămâne un statornic admirator al lor timp de aproape cinci decenii. Ruskin călătoreşte de mic în Franţa, Italia, Germania. În cărţile sale, apărute la jumătatea secolului al 19-lea (Pictorii moderni, Cele şapte lămpi ale arhitecturii, R. de la Sizeranne), dedică Alpilor pagini minunate şi entuziaste. Interesant este că el îşi ilustrează singur lucrările, talent din copilărie, care, adăugat la acela de poet, făcuse pe profesori să-l considere un copil precoce. Întreaga operă a lui John Ruskin este un imn închinat naturii. Frumosul în natură şi artă, iată care trebuie să fie năzuinţa omului. Priviţi cum se iveşte din zăpezi, în Alpi, în luna mai, o floare „gânditoare şi firavă” a cărei corolă ca un clopoţel albăstriu, încondeiată pe dungă cu purpură, spânzură şi tremură pe stânca de gheaţă. Contemporanii, în frunte cu Carlyle, îi admiră ideile, i se recunoaşte meritul de a fi deschis un drum nou, o nouă renaştere. Se

vorbeşte acum admirativ de frumuseţea naturii, a stâncilor şi a florilor. Dar Ruskin studiase la Oxford şi ştiinţele. Pasiunea pentru natură şi Alpi îl va face să scrie lucrarea „Despre straturile geologice din Alpi”. Nici Victor Hugo, care totuşi a fost în Pirinei şi Alpi şi a scris despre ei şi nici Alexandre Dumas, care a stat o noapte întreagă de vorbă cu Jacques Balmat, nu au dat cartea mult aşteptată de noi. Tartarin în Alpi” (1885) a lui Alphonse Daudet este o istorioară veselă, cu multe peripeţii, dar numai atât. Iar „Călătoria în Harz”, din tinereţea lui Heinrich Heine (1824), este mai mult un pretext literar, decât pasiune şi înţelegere alpină. Şi totuşi însemnările lui V. Hugo sunt prezente, desigur şi prin valoarea autorului lor, în toate antologiile alpine ale lumii. Peisajele pe care le descrie sunt de o fermecătoare frumuseţe, sentimentele pe care le încearcă omul în măreţia muntelui, copleşitoare. Alpii un spectacol unic, în faţa căruia omul meditează profund. O imensă carte deschisă în care citim totul despre natură şi despre noi înşine. V. Hugo crede nestrămutat în destinul omului: „Nimic nu-l face pe om să şovăie, nici o masă, nici un bloc, nici o piedică, nici rezistenţa materiei, nici maiestatea naturii. Cu târnăcopul în mână, omul porneşte să ia cu asalt nemărginirea. Globule, nu te împotrivi strădaniilor furnicii tale”. Să nu uităm nici romanul lui Jules Veme, inspirat din frumuseţea munţilor noştri, pe care el i-a cunoscut şi preţuit, roman scris în anul 1892 şi intitulat „Castelul din Carpaţi”. Romanul este rodul unei călătorii pe care Jules Veme a făcut-o la noi în ţară, însoţind pe o prietenă a familiei sale. Locul acţiunii este un sat aşezat pe muntele Pleşă, la poalele Retezatului. În apropiere curge râul Nyad, desigur un afluent al Jiului. Eroii sunt toţi romani: pădurarul Niculae Dec, birăul Colţ, fiica sa Mioriţa, ciobanul Fric, savantul Orfanic, învăţătorul Hermod. Descrierile de natură sunt pitoreşti şi reale: defileul Vulcanei, localităţile de dincolo de cele două Jiuri, aşezate la gura minelor de cărbuni, piscurile îndepărtate ale Retezatului şi Parângului. J. Veme aminteşte încântat şi de mâncărurile romaneşti, precum şi de drojdia şi ţuica noastră. Şi de asemenea de voievodul Huniade, simbol al libertăţii poporului, de legendele Meşterului Manole, a cetăţii Deva şi a stâncii de bazalt de la Detunata. Să fim mândri că marele Jules Veme s-a inspirat din frumuseţea locurilor şi din viaţa dârză, cinstită a poporului nostru. Dintre scriitorii moderni, ispitit şi îndrăgostit de munţi este academicianul francez Henry Bordeaux, ale cărui „Peisaje romaneşti” aduc momente, imagini şi oameni dragi din lumea mereu tânără şi pasionată a Alpilor. Un mare premiu anual de literatură l-a primit destul de recent, în 1957, ghidul Guy Belzacs pentru cartea sa emoţionantă „Călăuzele îşi au stelele lor”. Prezenţa munţilor în literatura rusă, atât de vie în poezia lui Puşkin şi Lermontov, continuă astăzi modern cu „Oameni şi munţi” a lui Evgheni

Simonov. Cartea povesteşte, la început romanţat, drumurile lui Tianşanski, apoi realist, dramatic, emoţionant, întâmplările, încercările prin care trece expediţia care cucereşte în 1933 piscul Pobeda (7 439 m). Nu a rămas gen literar în care muntele să nu fie prezent şi încă la înălţime. Jean Secret îi dedică un eseu „Alpinistul”, Marcel Achard o binecunoscută piesă de teatru, mai apoi ecranizată şi în care J. Louis Barrault juca unul din primele sale roluri de film la 3 200 m altitudine”). Samivel, Coş scriu despre munte şi eroi coborând din Tartarin. Iar Joseph Peyre, între altele, trei cărţi izbutite despre înălţimi: „Mont Everest”, „Matterhom”, „Mallory et son dieu”. Şi în opera lui Hemingway muntele este prezent: munţii Elveţiei în romanul „Adio arme”, munţii Africii în „Zăpezile de pe Kilimandjaro”. Dar numai ca decor, nu ca problematică. Pentru Hemingway neobosita lui dragoste a fost şi a rămas întotdeauna marea şi ea i-a adus, în parte, gloriosul Premiu Nobel („Bătrânul şi marea”). O carte despre care se vorbeşte aproape întotdeauna când este amintită opera lui Thomas Mann este desigur „Muntele vrăjit” (Zauberberg, 1924), a cărei traducere românească a lăsat-o neterminată, prin surprinzătoarea sa moarte, Ion Marin Sadoveanu. Titlul este tulburător pentru literatura alpină, dar lumea de idei şi personaje nu este atât de legată de munte cum ne-am fi închipuit şi dorit. Romanul, unul din cele mai dragi autorului, este construit, după cum singur o mărturiseşte, după legile muzicii: „Am considerat totdeauna propriul meu talent ca o transpunere a artei muzicale şi concep forma artistică a romanului ca un fel de simfonie, ca pe o ţesătură de idei şi o construcţie muzicală. În sensul acesta „Muntele vrăjit” are între cărţile mele cel mai mult caracterul unei partituri”. Acţiunea se petrece la un sanatoriu, în Elveţia, la Davos. Eroul principal Hans Castorp, ca un Faust sau Hamlet modern, caută şi el înţelesurile adevărate ale vieţii. Două personaje simbolice, un umanist şi un iezuit, îl determină să aleagă. Viaţa nu poate fi privită, iubită şi cucerită decât de pe poziţii umaniste. Altfel, totul este minciună şi scrum. Cum am mai spus, în acest roman munţii nu sunt decât cadrul, peisajul: zăpezi, nopţi cu lună, ninsori. Fragmentul despre cascadele munţilor este de o frumuseţe clasică şi ades este amintit în antologii. Şi acum un ultim popas în literatura noastră. De totdeauna scriitorii noştri au îndrăgit munţii şi au scris despre ei. Înaintaşii, Alecu Russo, Vasile Alecsandri le-au preamărit printre cei dintâi frumuseţile. Aleea Russo, care fusese în Elveţia şi-l admirase frumuseţile alpine, spune totuşi că munţii noştri trebuie să ne fie şi mai dragi. „Am auzit prea adesea, pe unii şi pe alţii, comparând Carpaţii noştri cu munţii Elveţiei, cu toate că aceste persoane n-au văzut niciodată, nici chiar în vis, frumoasa Elveţie”. Desigur, recunoaşte Russo, munţii Elveţiei sunt măreţi. Creste înalte, văi adânci, torenţi năprasnici. „În faţa acestora ochiul se minunează, raţiunea rămâne neputincioasă”.

Dar cât de altfel sunt munţii noştri, munţii Moldovei. „În prezenţa munţilor noştri sufletul se lasă visării, e o elegie nesfârşită”. Sunt gândurile despre munte ale unui mare scriitor, într-o călătorie în anul 1839, undeva la Piatra Teiului! Pentru Vasile Alecsandri, iar mai târziu pentru Vlahuţă şi Delavrancea, credincioşi prieteniei şi munţilor Moldovei, Ceahlăul este chemarea spre natură. Alecsandri în însemnările sale de drumeţie, publicate în revista „Propăşirea” „O plimbare la munţi” (1844) aduce, ca altădată Cantemir, care considera Ceahlăul nu mai puţin vrednic de glorie decât Olimpul, omagiu acestui munte. „Ceahlăul ni se arată în toată mărimea lui, ca un uriaş ce şi-ar fi întins capul deasupra munţilor ca să privească apusul soarelui”. Tot de la Vasile Alecsandri ne-a rămas descrierea unor necunoscute drumuri de munte, a unei doine culese din satul Piatra pe valea Bistriţei şi a multor alte poezii populare. Timp de trei ani (1840-1843), Alecsandri străbate în lung şi-n lat Moldova. Merge prin sate şi asistă la hore, urcă pe munte şi se opreşte la stâne. Este cel dintâi scriitor influenţat rodnic de poezia populară şi cel dintâi care o valorifică. Dragostea pentru munţi şi folclor a scriitorilor moldoveni se datorează şi marelui nostru Vasile Alecsandri. Pseudokineghetikos”, una din cele mai originale lucrări din literatura noastră, a fost scrisă de Alexandru Odobescu în anul 1874, sub influenţa lui Gogol şi Turgheniev, pe care el îi citise în original. Se cunoaşte prea bine întâmplarea care l-a făcut, fără voie aproape, pe Odobescu să scrie în loc de o prefaţă o carte întreagă. Şi prietenul său C. Comescu îl va fi iertat desigur şi se va fi bucurat că un modest manual de vânătoare, scris de el, a sugerat şi inspirat eruditului şi multilateralului Odobescu acest fals tratat cu incursiuni atât de subtile În literatură, muzică, plastică. Noi nu urmărim vânătoarea în cartea lui Odobescu, ci paginile despre munte, cele din capitolele al X-lea şi al XI-lea. Nu Bărăganul atât de măiestrit descris, ca stepa din „Taraş Bulba”, ci priveliştea carpatică de pe Bisoca, spre Penteleu, „starostele munţilor din Buzău” şi spre alţi nenumăraţi munţi aşezaţi „ca trepte ale unei scări de uriaşi”. Apusul de soare de pe Bisoca, din înălţimile lui, ia proporţii simbolice, atotcuprinzătoare: „Soarele apunea drept dinaintea noastră; cercul lui roşiatic scăpătase până pe zarea orizontului şi razele-l, calde şi senine, pare că se aşternuse peste tot şesul răsăritean al ţării”. Alexandru Vlahuţă a fost un scriitor original, căci nu mulţi sunt scriitorii care scriu despre pictură, între aceştia sunt şi excepţii: Rilke a scris despre Rodin, Aragon despre Courbet, Vlahuţă despre Grigorescu. La noi mulţi scriitori au pornit să cucerească ţara, fie înainte, fie după Vlahuţă, îi cunoaştem. I-am citit. Dar niciunul nu a avut ideea de a-şi face itinerarul şi a-şi grupa însemnările pe întreaga hartă a ţării. „Romania pitorească” (1901) este preludiul turismului nostru literar şi al excursiilor în circuit, simbolul frumuseţilor romaneşti. Dinicu Golescu scrisese înainte „însemnare a călătoriei mele”, cu impresii din ţările apusene, N. Filimon îşi povestise excursiile în Germania,

Bolintineanu pe cele din Bulgaria, Macedonia şi Egipt, Alecsandri, călătoria din Africa. Dar nici un scriitor roman nu scrisese unitar, laolaltă, într-o singură privire de ansamblu, despre ţara noastră. Ghidul nostru Vlahuţă ne poartă inspirat, în acelaşi timp poetic, istoric, geografic, pe toate meleagurile ţării noastre dragi. Moldovean ca şi Russo, Hogaş, Sadoveanu, Vlahuţă are în el neastâmpărul plecării, al locurilor noi, necunoscute. «A-ţi cunoaşte ţara cu toate frumuseţile şi minunăţiile ei scrie un critic contemporan cu Vlahuţă e poate una din datoriile cele mai mari şi dorinţa fiecăruia trebuie să fie aceasta. Cum însă aceasta este o himera, cei ce nu au putinţa s-o facă pot să citească „Romania pitorească” şi-şi vor face o idee de podoabele ce încunună ţara noastră». Pe Dunăre, de la Porţile de Fier la Sulina. Pe Marea Neagră. Şi în munţii noştri. Da, mai ales în munţii noştri. Despre ei scrie Vlahuţă cele mai multe şi mai entuziaste pagini. Călătoria spre înălţimi începe călare, pe sub munţii Mehedinţilor, sus pe Colibaş. Aici i se povesteşte legenda muntelui Babele, asemănătoare cu o altă legendă ascultată pe Ceahlău şi tot cu Dochia cea rea şi transformarea ei în stâncă. Minunată este valea Motrului şi mănăstirea Tismana. Dar neîntrecută podoabă a munţilor tot Valea Jiului rămâne. Jiul, zbătându-se sugrumat de strânsoarea braţelor de piatră şi strigând de parcă ar fi pieirea lumii. Dar să mergem mai departe. Să urcăm din nou pe cai şi apoi, pe jos, pe drumuri neumblate şi uneori de nepătruns, pe păpuşa munţilor Parâng, pe Piatra Tăiată, la peştera Polovragi, de unde un tunel sub munte se spune că ar străbate subteran până dincolo, în Transilvania. Neastâmpărul şi curiozitatea drumeţului nostru îl poartă prin locurile cele mai frumoase şi tainice: cheia Recei, „fantastica peşteră Stogu”, Valea Oltului, unde nu e loc „de care să nu fie legat un cântec, o legendă, un nume de viteaz”. Cu dorul neîmplinit şi tristeţea fraţilor înstrăinaţi cartea apare în 1901, pe când Transilvania era dincolo de graniţele României poetul nostru călător îşi continuă drumul prin Câineni, Curtea de Argeş, Câmpulung. Urmează iar darnice peisaje de munte: Rucăr, Dâmbovicioara, Peştera de la Dâmbovicioara îi pare poetului „o lume de basme”. Cu un popas în istorica Târgovişte, cetate de scaun, capitală a ţării timp de mai mult de trei secole, călătoria lui Vlahuţă străbate acum pitoreasca vale a Ialomiţei, cheile Tătarului, schitul Peştera. Neobosit, dornic necontenit să nu piardă nici o frumuseţe, turistul nostru urcă pasionat pe Obârşia, până la Omul şi coboară înfiorat de sălbatice măreţii pe valea Cerbului, spre orăşelele Văii Prahovei: Predeal, Azuga, Buşeni, Sinaia. Dar călătoria încă nu s-a terminat. Fără Moldova şi minunaţii ei munţi (Vrancea, Neamţului, Sucevii) şi fără o coborâre pe plute de la Dorna la Piatra, trecând prin Toance, n-am fi cunoscut întreaga „Românie pitorească”. Să iubim munţii. „Din câte primejdii nu ne-au scăpat pe vremuri munţii şi codrii aceştia! Aici, în şipotul izvoarelor şi-n freamătul codrilor a răsunat pentru-ntâia oară frumoasa noastră doină şi nu e pârâu, nici plai, de care să

nu fie legată o amintire scumpă sufletului nostru, nu e vârf de munte, în tot cuprinsul acesta, care să nu-şi aibă povestea şi cântecul lui”. Dintre munţii ţării noastre, Ceahlăul rămâne laitmotivul tuturor scriitorilor moldoveni şi chiar nemoldoveni, ca George Topârceanu. Ceahlăul şi valea Bistriţei. Dar mai ales Ceahlăul. Despre el scrie Nicu Gane în nuvelele sale. Munte care nu înfioară, nu sperie prin sălbăticie, ci „dezmiardă simţirile omului, dându-l icoana unei naturi blânde, în sânul căreia parcă locuieşte totdeauna primăvara”. Dar şi Garabet Ibrăileanu şi Ionel Teodoreanu. Pentru criticul Ibrăileanu nici o fericire nu poate egala o noapte pe Ceahlău. O noapte la înălţimi, sub stele şi brazi, între prieteni: Stere, Sadoveanu, Hogaş, Mironescu. „Altceva nu există! Ai douăzeci de ani, o pelerină pe umeri, nu crezi în microbi şi eşti pe Ceahlău. Dar ca să ajungi pe Ceahlău trebuie să ştii cum şi cu cine”. Calistrat Hogaş a intrat într-adevăr în legendă. Pentru el, munţii Moldovei n-au fost dragoste, ci patimă, întreaga lui viaţă a dus-o între orele de clasă era profesor de latină şi romană la Piatra Neamţ şi excursiile în munţi. Adăpostit ca sub un cort, cum se spunea, de vasta-l pălărie calabreză, cu o romantică pelerină pe umeri, sorbind apa vie a munţilor aşa va rămâne pentru totdeauna în amintirea noastră Calistrat Hogaş. Se scula obişnuit în zori, la cinci dimineaţa. Iarna umbla fără palton şi scria cu pasiunea cu care trăia şi hoinărea în munţi, înfăţişarea sa, chipul, semăna cu al lui Victor Hugo. Deşi îi era dragă „Pisicuţa”, calul său de munte, umbla cu voluptate şi străşnicie pe jos. „Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine spunea Hogaş o călătorie pe picioare străine”. De ce? Fiindcă „a avea la îndemână cu-peaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal, înseamnă a merge şezând şi a vedea ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi”. Nimeni ca Hogaş n-a descris în literatură noastră măreţia, sublimul munţilor: urcuşurile pline de neprevăzut şi pitoresc, priveliştea Ceahlăului, a acestui „fantastic castel de aur, zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor”, bucuriile drumeţiei, ca o cumpănă între realitate şi vis, noaptea magică, cu piscurile în negură, parcă „hotare înalte dintre pământ şi cer”. Urmăriţi copleşitoarea furtună, unică în munţi şi în literatura noastră până la Geo Bogza. Această prăbuşire de apocalips, în care totul se frământă, se sfarmă, se năruie, „colosala tragedie a naturii, pe care stihiile se pregăteau s-o joace pe imensa scenă a văzduhurilor”. Dar natura e mereu învingătoare şi dătătoare de viaţă. Furtunii îi urmează linişti adânci şi amurguri vrăjite, lată-l pe C. Hogaş, „amantul nestrămutat al marilor privelişti”, cum singur se numeşte, deasupra norilor, atât de aproape că „de-aş fi întins mâna, aş fi prins stelele”. El merge pe munţi ca-ntr-o călătorie în necunoscut. O călătorie care-l soarbe în vasta ei imensitate. Şi Hogaş înfiorat, îşi spune: „Poate că paşii mei îndrăzneţi călcau acum pe răscrucile pământului şi printr-o halucinaţie acustică, îmi părea că-l aud scârţâitul greoi pe osia sa”. Cărţile lui Calistrat Hogaş „Pe drumuri de munte” (1914) şi „în munţii Neamţului” (1921), îndrăgite de fiecare nouă generaţie, înălţă literatura

noastră turistică pe piscurile literaturii universale. Nu o spunem din patriotică mândrie, ci din convingerea critică de a avea în Calistrat Hogaş un Dumas sau Heine al munţilor noştri, al munţilor lumii. Un roman al muntelui, al omului de la munte, scris în numai zece zile, este „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu (1929), după ce timp îndelungat culesese în munţii Vrancei şi aiurea cele o sută patruzeci şi cinci de variante ale Mioriţei şi după un drum la munte, sus, dincolo de Bistriţa şi Dorna, pe culmile Stânişoarei. M. Sadoveanu a iubit ca nimeni altul Ceahlăul, valea Bistriţei, mănăstirile şi munţii Moldovei. Aici se contopea el cu natura românească şi cu cronicarii. Aici a petrecut el în aleasă tovărăşie sau olimpiană singurătate clipele cele mai dragi ale vieţii sale. Este cunoscută minunata legendă a Ceahlăului, sunt cunoscute şi iubite cărţile sale de pescuit şi vânătoare („În împărăţia apelor”, „Povestiri de vânătoare”, „Raiul”), povestirile inspirate de valea Frumoasei din munţii Sebeşului. Este, credem, mult citată şi adânca semnificaţie a drumeţiei: „Ai umblat opt ceasuri; ai străbătut douăzeci şi ceva de kilometri; te-ai mulţumit, la amiază, cu o gustare frugală; nu te simţeşti flămând; nu te simţeşti obosit; eşti în starea aceea specială de euforie, pe care nimic nu ţi-l poate da în celelalte împrejurări ale vieţii”. Se cunoaşte şi întâmplarea povestită cu farmec de Ibrăileanu, despre o călătorie cu plutele pe Bistriţa, în care, aparent absent şi absorbit de o partidă de şah, părea că scriitorul nu observă nimic, nu-l emoţionează nimic din frumuseţile fără seamăn ale priveliştilor. Ce faceţi, maestre? Îl întreabă surprins un tânăr însoţitor. Sad, răspunde mofluz Sadoveanu, continuându-şi cu şi mai multă încordare partida de şah. Ca apoi, spre mirarea tuturor, să publice într-un număr următor din „Viaţa Românească” o splendidă descriere a acestei călătorii, cu amănunte şi observaţii cum nimeni din cei foarte atenţi numai la drum nu ar fi putut-o face. Muntele şi apa erau în Mihail Sadoveanu ca stânca şi brazii în fiinţa muntelui. Lenta legănare pe plute şi cufundata lui absenţă îl făceau şi mai treaz la minunile de frumuseţi ale naturii înconjurătoare. Nimic n-a iubit Mihail Sadoveanu mai mult ca munţii Moldovei, Agapia, Neamţu, Poiana Raiului, Rarăul, Ceahlăul, iată numai câteva din darurile acestui pământ cântat de cronicari şi poeţi. Ţara Moldovei este o ţară a minunilor. „Priveliştea munţilor moldoveneşti are un caracter anumit ne spune Mihail Sadoveanu. Parcă ar fi un decor pentru încântarea ochilor şi mulţămirea sufletului”. Şi această încântare şi mulţămire o va exprima scriitorul în opera sa ori de câte ori va scrie despre frumoasa şi blândă Ţară a Moldovei. La începuturile turismului nostru, o pasionată de drumeţie, cu nume de pădure tânără, Bucura Dumbravă, a scris pentru toţi îndrăgostiţii de munte, indiferent de vârstă şi anotimpuri, îndemnuri pentru a iubi înălţimile: „Cartea munţilor” (1920). Modeste, simple, fireşti ca florile de munte, sfaturile ei

cuprind întreaga lume a celor care caută liniştea şi mulţumirea în natură: pregătirea, plecarea, tovarăşii de drum, cabana, flora alpină, stâncile, duhul munţilor. Să ne pătrundem de înţelepciunile simple ale Bucurei Dumbravă. „Când e bine să te duci pe munte? Totdeauna. Nu e anotimp care ar putea să-ţi închidă drumul spre înălţimi”. Cu cine? „Bagă de seamă, drumeţe şi nu pleca la munte cu orişicine. Nici dacă conduci tu, nici dacă conduce altul”. Pregătiţi-vă sufleteşte pentru plecare. „Clipa plecării la munte are o mare însemnătate, pentru că atmosfera ei înrâureşte asupra excursiei întregi, închipuţi-vă un concert care ar începe cu un vajnic acord fals”. Visul ar fi să ne hrănim cu parfumul florilor şi al pădurii. Dar fiindcă numai aceasta nu-l posibil, să ne îngrijim de hrană, „căci alta e foamea sus şi alta cea de jos”. Economisiţi-vă forţele. Ale voastre şi ale celor cu care drumeţiţi. Nu vorbiţi în urcuş, aşteptaţi totdeauna pe cel mai slab, nu vă încărcaţi exagerat rucsacurile. Nu puneţi întrebări inutile: „Un bun turist, după ce a pornit la drum, nu mai pune întrebări unei călăuze bune despre itinerar”. Iubiţi şi preţuiţi ceasul focului la munte: „Am un tânăr tovarăş de drum care nu aprinde un foc fără să-l spuie câteva cuvinte prietenoase, rugându-l să ardă frumos”. Ciobanul e primitor şi nu se simte niciodată singur. „Nu sunt singur, sunt cu oile şi cu munţii”, îndrăgiţi florile, dar „să nu rupi nici o floare, dacă nu eşti hotărât s-o duci până acasă şi s-o îngrijeşti, aşezând-o într-un vas cu apă”. Unii drumeţi iubesc piscurile, crestele de munte. Alţii stâncile. „Stânca ne umple cu o bucurie puternică şi liniştită. în om se deşteaptă un fel de voluptate a urcării, bucuria de a birui greutatea trupului său, de a-l ridica aproape de cer”. Muntele este bucuria de a trăi. Dacă i-am semăna, am fi totdeauna cinstiţi şi dârji. Dragostea pentru munte înseamnă contopirea cu el. Adevăratul turist trebuie să aibă munţii în suflet „cu toate florile şi pădurile, cu apele şi vânturile, cu zilele şi nopţile, cu soarele, luna şi stelele!” Inginerul de drumuri Nestor Urechia a fost un admirator fanatic al Bucegilor. Pentru el Bucegii însemnau paradisul. „Cea mai curată desfătare a mea mărturisea el este să mă aşez în faţa Bucegilor şi să-l privesc. Ei m-au îmbiat la vise senine şi au tras departe de buzele mele cupa de amărăciune ce semenii mei îşi dăruiesc unii altora. Acela care-l priveşte nepăsător nu vede decât o îngrămădire ciclopică de stânci. Pentru mine, însă, fiecare din aceşti munţi este o fiinţă deosebită”. În marea sa dragoste pentru Bucegi, la fel ca pictorul Gosse care toată viaţa lui a pictat Alpii, Nestor Urechia străbate în toate anotimpurile şi pe toate drumurile Bucegii. Le pătrunde tainele, la descoperă orele culorilor, îi schiţează topografic şi le culege legendele. Cine nu a auzit de „Zânele din valea Cerbului”, scrisă la Poiana din Anini pe valea Cerbului, dedicată fiicei sale Aimee şi considerată chiar de autor cartea sa cea mai dragă. Sunt poveşti minunate din împărăţia muntelui, poveşti spuse în nopţile de sfat ale zânelor munţilor: Zâna Zânelor, Zâna

Gâzelor, Zâna Păsărilor, Zâna Vânturilor, Zâna Stelelor, Zâna Ninsorilor. Seară de seară ele îşi deapănă basmele de-a lungul văii Cerbului şi noi le auzim şi acum ca-n anii copilăriei, căci omul rămâne totdeauna în suflet cu bunătatea şi dorul anilor dintâi. Convins, ca şi Bucura Dumbravă, că tineretul trebuie să îndrăgească şi să cunoască munţii, el îl îndeamnă la drumeţie, scriind „Umbletul pe jos” (1916), ca apoi, în acelaşi an, să mai dea două lucrări animate de aceeaşi arzătoare dragoste de munte: „Dragi să ne fie munţii” şi „Robinsonii Bucegilor”, ultima premiată de Academia Romană. O antologie delicată, convingătoare, rămâne „Fermecătoarea natură” (1924), iar ultima sa carte poartă titlul atotcuprinzător „În împărăţia munţilor” (1928). Încă cu doi ani înainte, Urechia dăruise munţilor săi cei mai dragi, pe care îi urcase timp de treizeci de ani, la început cu Gepeleanu, un înaintaş al turismului nostru, apoi cu prieteni devotaţi, cartea cu titlul unei chemări, unei ispite, „Vraja Bucegilor” (1926). Acesta a fost Nestor Urechia. Sigur, nu un mare scriitor, cu talentul celor care l-au precedat sau îl vor urma în literatura munţilor. Dar fără îndoială cel mai pătimaş şi hoinar dintre ei. Scriitorul Geo Bogza a fost mai întâi un neastâmpărat şi neobosit reporter. El a parcurs şi cunoscut întreaga noastră ţară, ca odinioară Alexandru Vlahuţă. Sinteza acestor călătorii pe întreg pământul patriei noastre este desigur eseul „Tablou geografic” (1953) şi poemele în vers alb închinate locurilor şi oamenilor de la noi. Iubeşte Geo Bogza munţii? Care munţi şi pentru ce anume? Citind cartea „Ţări de piatră, de foc şi de pământ” (1939), desprindem mâhnita, marea lui dragoste pentru Apuseni. Pentru stâncile şi oamenii de cremene ai „cetăţii de piatră”. Pentru Horia şi Avram Iancu, pentru tot ce-a fost suferinţă şi sânge în istoria moţilor din munţii de aur ai Apusenilor. Moţii se aseamănă munţilor. Sunt încruntaţi şi dârji ca ei. Dar aşa cum crestele munţilor au înfruntat furtuna, tot aşa au biruit urgia timpurilor oamenii, moţii. Horia rămâne simbolul, „omul de piatră în care s-a concentrat tăria munţilor aspri şi stâncoşi”. Dacă în „Ţara de piatră” munţii nu apar unitar, ei fiind aici cadru, sens istoric, peisaj, în schimb în „Cartea Oltului” (1945) munţii sunt aproape tot timpul dominatori şi stăpâni. Acest poem în proză al marelui nostru fluviu, care-şi poartă zvelt şi darnic apele pe 700 de km de pământ pitoresc, a fost scris în urma unei tinereşti excursii pe bicicletă, în anul 1939. Şapte sunt treptele existenţei Oltului: treapta minerală izvorârea din Hăşmaşul Mare, treapta vegetală Oltul se îndreaptă spre miazăzi, treapta multiplei fecundităţi întoarcerea spre miazănoapte, treapta spirituală Oltul străbate Ardealul, treapta marii istorii străpungerea Carpaţilor, treapta deplinei biruinţe Oltul traversează întinsa câmpie şi treapta reîntoarcerii în Cosmos vărsarea în Dunăre. Este aproape imposibil să alegi citate din cartea lui Geo Bogza. Ar trebui să o retranscrii pe jumătate. Nu se poate concepe astăzi o antologie a muntelui fără Geo Bogza.

Povestea Oltului nu este un basm. Viaţa lui este încercare grea şi luptă. „Pe când Mureşul străbate liniştit Ardealul, curgând tot timpul spre apus, Oltul se frământă şi mereu se întoarce din drum, chinuit de aspra cale pe care şi-a ales-o şi de propria-l conştiinţă”. Muntele Hăşmaşul Mare din care izvorăşte Oltul e un „poem simfonic al pământului”. Cândva, o mare furtună i-a născut înălţimile. În vecinătatea lui, „transatlantic greoi” plutind în neguri sau pe valuri albastre, Ceahlăul şi, bizar, lacul Ghilcoş, imaginea răsturnată, „un munte lichid cu vârful în jos”. „De aici din Hăşmaş, de sub un brad singuratic, din acest loc plin de poezie şi mister” vine pe lume Oltul. Furtună pe Hăşmaş. Forţa imensă care zvârle în prăpăstii, într-o singură zi de mânie, cincizeci de mii de brazi. Norii, ploaia, stâncile şi munţii. O cumplită fremătare, halucinantă: „mii de torente, năprasnic dezlănţuite. o puzderie de vipere lichide aleargă printre stânci, muşcându-le cu furie. Apoi deodată, de la o zare la alta, totul devine albastru şi pur”. Munţii lui Geo Bogza sunt fiinţe omeneşti. Şi Oltul de asemenea. Hăşmaşul respiră cu plămânii lui de piatră. Oltul păşeşte calm în câmpia liniştită a Ciucului, neliniştit şi dârz în munţii vulcanici. Aici îşi adună el întâia oară viori şi flaute ca să cânte Universului bucuria sa uriaşă. Oltul devine prietenul oamenilor. Trăieşte întâmplări nenumărate în Ţara Bârsei. Strânge legendele munţilor Perşani. În nopţile senine, în nopţile simfonice ale Carpaţilor, „munţii devin cum nu se poate mai solemni, regăsindu-şi gravitatea din fiecare noapte şi cele mai profunde sensuri ale existenţei”. Oltul trece înţelept pe lângă cetăţi şi oraşe. Meditează asupra spaţiului, muncii, vieţii. Pune în faţă oamenii de la munte cu cei de la câmpie. Şi într-un târziu, plin de amintiri, bucuros de uriaşa lui întâlnire cu oamenii, ostenit de zbuciumul său creator, Oltul întâlneşte Dunărea şi se pierde în apele ei adânci, sub stelele lumii, din nou în Cosmos. Alexandru Vlahuţă, pasionat şi igenios, ne-a dat întâia „Românie pitorească”, iar Mihail Sadoveanu cu „Baltagul” romanul oamenilor de la munte. „Cartea Oltului” este poemul apelor, al fluviului care parcurge spaţii şi timp. Iar „Accidentul” lui Mihail Sebastian, cel dintâi roman al schiului şi munţilor (1941). Întrebarea la care cititorul trebuie să răspundă este dacă schiul, acest sport al lunecării, al visului şi muntelui, acest frate bun al nostru, neînţeles şi adesea neiubit, poate salva un om, un om blazat, dezamăgit de viaţă şi dragoste? Dar nu numai în acest optimist răspuns stă valoarea cărţii, ci în poezia, în frumuseţea cu totul neobişnuită a metaforelor şi în plastica peisajului. Aventura, neobişnuita întâmplare care-l face pe Paul, eroul romanului, să ajungă în munţi şi să îndrăgească schiul, începe pe străzile Capitalei, dar urcă repede în înălţimi, spre creste. Din chiar primele clipe totul este cum n-a mai fost vreodată: aceste două lopeţi mari, negre, cu catarame şi legături metalice care devin aripi de zbor, trenul tinereţii, al vacanţei, pornind în noapte şi în cântec, costumele

multicolore, cu ochelari în loc de mască, parcă anume pentru un carnaval al iernii, al zăpezii. Drumul până la Poiana Braşovului e un preludiu al minunilor care aveau să vină. Iar întâiele lecţii o luptă crâncenă cu gravitatea şi voluptatea mişcării, încă vag trăită. „E frumos?” întreabă Nora, partenera de schi a lui Paul, aceea care îl convinsese să vină aici, în munţi. „E prea frumos. Puţin prea frumos. Parcă a fost făcut într-adins, pregătit dinainte; brazii sunt prea mulţi, zăpada prea mare. Şi tăcerea asta colosală.” Zile senine, cu soare marin, zile de ceaţă şi viscol, zile şi nopţi unice, de feerie şi basm. Culoare şi muzică. „Lanţuri de munţi creşteau şi se prăbuşeau într-o lumină magică. întreg muntele era o cutie de rezonanţă, ca o vioară. Bucegii păreau nişte munţi de cretă, sculptaţi minuţios, cu vârfurile delicate şi exacte. Ţara Bârsei se desfăşura ca o machetă în relief. Zăpada părea că-şi schimba în soare densitatea.” Uneori în noapte totul era albastru: brazii, zăpada, stâncile. Doar munţii păreau fosforescenţi cu vârfurile lor strălucitor albe. Cabana, schiorii, pantele, toate erau cuprinse de o fremătare tânără, de o exaltare care nu ştiai de unde vine, dar care te cuprindea ameţitor. Cu toţii se înapoiau la cabană „osteniţi de prea mult soare, îmbătaţi de nesfârşita legănare pe schiuri”. Mai ales soarele îi copleşea. Şedeau pe zăpadă, în şezlonguri de schi sau pe treptele cabanei. Paul „îşi auzea tâmplele zvâcnind şi urechile îi erau asurzite de un tumult confuz de ghioc. Uita unde se află şi de când. I se părea că este în această toropeală luminoasă de totdeauna şi pentru totdeauna. Nu avea amintiri, nu avea gânduri. Nici o imagine nu trecea prin ochii lui închişi, nici propria lui imagine”. Un concurs de schi tulbură liniştea muntelui, dar îi dă o nouă înfăţişare. Muntele vibrează acum de strigăte, de lunecări pe schi, de cântece. Schiorii? „Stele negre, căzătoare, pe un cer de zăpadă”. Abia în noapte, totul revine la tăcere şi calm. Noaptea stelelor înalte, a zărilor albastre şi a munţilor fosforescenţi. Munţi, zăpezi, schi. Şi căderea. Zborul. Şocul. E o singură secundă. Dacă ar fi două, poate am muri. E ameţitor. „Nimic în lume, nici vinul, nici muzica, nici iubirea. nu, nici iubirea, nimic, nimic nu aduce atâta lumină”. La această înţelegere fericită a muntelui nu ajungi uşor. Dar totul nu e să ajungi la ea, ci ajuns la ea s-o poţi păstra mereu, întreaga viaţă! Dintre scriitorii contemporani, unul dintre cei tineri, sufleteşte şi ca vârstă, este şi Eugen Barbu. Şi nu e greu de explicat de ce. Fiindcă iubeşte cu anii adolescenţei natura, mişcarea, tinereţea. În reportajele sale, plastice, onomatopeice, pulsând de vitalitate, „Pe-un picior de plai” (1957), străbat câmpiile, munţii, marea, zările. Ţara noastră întreagă, bogată şi plină de frumuseţi, se întâlneşte în paginile acestui neastâmpărat hoinar. Capitolul care nouă ne rămâne cel mai drag este desigur acela al munţilor, „Munţii liniştiţi”, cum l-a intitulat autorul. Aici, în câteva pagini

îndrăzneţe şi împlinite, Eugen Barbu priveşte adânc, meditativ, munţii şi pare să-l continue în reflecţii pe Geo Bogza. Această mărturisire a lui Eugen Barbu îl aduce entuziasmat în familia celor care iubesc muntele, într-adevăr, E. Barbu este prietenul bun, confidentul lui Puc, spiritul ghiduş, neastâmpărat, al iernii sportive. Şi de asemenea, omul care lunecă cu viteză ameţitoare pe schiuri „plăcere a zborului, a desprinderilor de pământ, salt în abisuri”. E. Barbu iubeşte iarna, aşa cum pare să iubească toate anotimpurile. Aşa cum iubeşte muntele, marea, pădurea. Dar iarna parcă îndeosebi. Iarna, muntele, zăpezile, schiul. Sunt muntele! Sunt omul care iubeşte muntele! Sunt muntele, prietenul omului care iubeşte muntele! Sunt omul îndrăzneţ, sunt alpinistul! Fii bine venit la mine, te salut, schiorule! Am lăsat uneltele să se odihnească, pentru că a luat sfârşit o săptămână şi iată-mă aici. Te cunosc. Vara şi iarna îmi alungi singurătatea şi păsările, dar îmi place să-ţi aud glasul şi râsul. Îţi place bucuria ca şi mie. Bucuria e creatoare. Unde ţi-e faţa? Acum mi-au crescut plete de zăpadă şi mă acopăr cu fulare de ceaţă. Te-aud de departe. Vara ai un păr electric de fulgere, dar acum îmi pari orb şi mânios. Nu sunt nici orb, nici mânios. Vorbesc. Gura mea e Ecoul. Tunetul furtunilor e departe, vino! Şi acest dialog între munte şi om, parcă dia! Ogul vântului cu marea din Debussy, continuă tainic şi înfiorat. Vino, omule, te iubesc pentru îndrăzneala ta! Te iubesc pentru frumuseţea ta rece, pentru cele negrăite. Te iubesc, omule, pentru truda ta pe care o privesc de-aici! Te iubesc pentru liniştea şi semeţia ta. Sunt prima imagine a lumii. De când sfera noastră de lut cânta singură în Univers, aşteptând Viaţa, privesc lumea! Te iubesc pentru înţelepciunea ta! Tu urci potecile mele, pentru că vrei să aud iubirea şi dorinţa de a descoperi cât mai aproape de cer! De aceea am colindat oceanele, de aceea am străbătut pădurile înverşunate în taina lor, de aceea am coborât în fundul pământului! Te iubesc, omule, pentru neliniştea ta! Te iubesc, omule, pentru că trăieşti! Te iubesc, omule, pentru că doreşti totdeauna mai mult. Muntele nu este o parte din Univers, ci un Univers el însuşi. Frumuseţi simfonice şi plastice. Măreţii de titani. Privelişti parcă din alte planete. Natura dezlănţuită, cosmic, în dezagregări creatoare de atomi. Şi luptă cu omul pentru a-l face mai îndrăzneţ, mai înţelept, mai bun, mai stăpân pe sine şi pe tot ce-l înconjură. Aşa desprindem muntele din scrisul lui Eugen Barbu.

Iarna, muntele „îşi privea rochia de mireasă aşternută pe umerii a şapte munţi; şi cum îi sclipea beteala pe drumurile de diamant pe care călca.” Stâncile, vara, da, stâncile păreau „imense doamne de grafit, îmbrăcate în mala-covuri cenuşii de fum, plutind cu graţie deasupra planetei”. În munte, la balurile aeriene, stranii câteodată, cântă „muzica infernală a vântului” şi „violoncelele coniferelor”. Când e frig, „pe geamurile mici ale cabanei păunii gerului de dimineaţă îşi desfac cozile mirifice”. Muntele e culoare, mereu altă culoare: „Nu ştiu câte nuanţe are galbenul, dar munţii au trecut de la culoarea şopârlei la aceea a viorelei, apoi umerii lor de piatră au devenit suri şi a căzut apoi pe ei o pecingine, o rugină rece, bătând în cafeniu; aveau atunci, numai câteva clipe, ceva urât pe ei, o boală stinsă şi cred că era numai veninul lunii, blestemul ei neputincios”. De la contemplarea păsărilor, omul a prins gustul zborului”. Nu este vorba numai de aviaţie, ci şi de schi, „schiul, sport modern, exerciţiu al graţiei şi curajului”. Cine l-a făcut măcar o singură dată, ştie că „plutirea în infinit poarta în sine delicii de neînlocuit”. Furtună. Munte. „Pădurea e o catedrală în care bubuie orga vântului. Zăpada are flăcări argintii. La creastă aleargă un piton de ger care ne plesneşte cu coada. În pădure este o primejdie sonoră, ameţitoare. Trunchiurile imense au rezonanţe atonale. Undeva, echilibrul naturii a fost sfărâmat, poate plătim adânca plăcere de a fi surprins munţii în clipa lor unică de încântare de sine.” Amurg. A trecut furtuna. „Ziua îşi flutură zdrenţele în catargele brazilor. Deasupra Caraimanului s-a ivit o turmă de caşaloţi negri cu pântecele însângerate în colţii ascuţiţi ai Morarului. Departe, pe alt munte, se aprind luminile în ferestre chemătoare”. Şi oamenii. Nu, nu e nici o îndoială. „Muntele îşi merită oamenii pe care-l are”. Aceşti oameni nu se simt niciodată slabi, singuri sau trişti. „Au dreptate: nu sunt singuri, îşi au muntele”. Dar noi? Suntem noi oameni ai muntelui, chiar dacă nu suntem de la munte? Ce-am învăţat noi până acum în viaţă din înalta lecţie de poezie şi faptă a muntelui? În literatura muntelui, astăzi, doi scriitori şi un tânăr turist pasionat îşi caută drum spre înălţimi. Cel dintâi, apreciat şi pentru lucrările sale istorice, este Dumitru Almaş. Romanul său, în parte depăşit în concepţie, se numeşte „Meşterul Manole” şi el strânge pagini minunate despre dragoste şi dragostea munţilor. Drumeţia cere răbdare, convingere, hotărâre, pasiune”, pare să vorbească cu gândurile noastre D. Almaş. Munţii noştri nu sunt înalţi ca alţi munţi ai lumii. Dar sunt ai noştri şi sunt buni şi calmi. „Carpaţii sunt inima ţării noastre. Ca să ne iubim ţara, trebuie să-l cunoaştem inima”. „Muntele ne dă frumuseţe, libertate şi lumină. Şi când va fi să murim, să murim şi să înflorim din nou îşi doreşte romancierul în smirdarii munţilor, să fim rouă pe cer. să mă prefac în duh al izvoarelor”.

Al doilea scriitor este Alexandru Balaci, om de cultură şi îndrăzneţ alpinist. În compania alpiniştilor noştri, el a făcut între alte curajoase ascensiuni Acele Morarului, ascensiune de gradul IV, ceea ce pentru un om de studiu şi bibliotecă este suficient de mult pentru a înţelege muntele altfel decât din cărţi şi din fotografii. Pentru pasionatul de drumeţie Alex. Balaci muntele este „acea parte a planetei noastre care se învecinează cel mai mult cu cerul”, o severă şcoală a dârzeniei şi a prieteniei, bucuria de a te scălda în lumină şi a asculta „apele care cad, marile freamăte ale pădurilor de brad în acorduri de orgă”. Profesorul şi alpinistul Balaci consideră lupta aspră şi îndrăzneaţă pe verticala pereţilor un lucru hotărâtor în existenţa noastră. Această luptă ne verifică, ne formează, ne păstrează ageri şi neînfricaţi. Alpinistul nu este un nebun sau un sinucigaş: „Alpinistul nu merge nebuneşte în munţi pentru a se sinucide, ci, dimpotrivă, pentru a se bucura în mijlocul luminii, al celor mai radiante culori, al spaţiului nesfârşit”. Nimic poate nu verifică mai bine o prietenie ca o coardă alpină. „Muntele este într-adevăr o piatră de încercare severă a prieteniei, a lealităţii şi a curajului”. Desigur de aceea trăirile în munte sunt atât de intense şi de neuitat: „Poate că nici o altă pagină a vieţii noastre nu va fi răsfoită mai des şi mai recitită decât aceea a unei ascensiuni, a cărei trăire ne-a umplut sufletul de o înaltă şi bărbătească mândrie”. Prefaţa lui Alex. Balaci la cartea despre Bucegi a lui Emilian Cristea şi N. Dimitriu este un elogiu clasic al muntelui şi-al cuceritorilor lui. Dar de la Alex. Balaci, pasionatul, cel care a escaladat Acele Morarului, aşteptăm nu numai prefeţe la cărţile altora despre munte, ci chiar o carte a muntelui, avântată, profundă. În sfârşit, tânărul cunoscător şi pasionat al munţilor, al Bucegilor, este Andrei Pandrea, autorul cărţii „Hoinar prin Bucegi” (1957). El îşi începe cartea cu un citat din Heine, călător în munţii Harz, face paşi sfioşi în „mândra cetate a Bucegilor”, urcă pe poteci cunoscute şi mai puţin cunoscute, înnoptează la cabane, străbate hornuri şi creste. Vârful Omul este „voievodul de stâncă al munţilor”, schitul Ialomiţa o amintire din secole (1509), turiştii, „pelerinii munţilor”. O simfonie în patru părţi dedică autorul anotimpurilor la munte: primăvara murmurul pâraielor, vara cântecul pajiştei, toamna tălăngi de oi răsună în vale, iarna dezlănţuirea stihiilor. Acest entuziast reportaj al Bucegilor se încheie cu o pasionată declaraţie de dragoste pentru munte: „Iubesc codrul veşnic verde al bradului, iubesc culmile neînfricate cu crestele dure, iubesc apele care murmură curgând la vale, iubesc umila floare care de mii de ani răsare pe plai; iubesc veveriţele zglobii şi vulturii falnici; iubesc oamenii înţelepţi ai naturii!” Toţi oamenii buni, sensibili, generoşi iubesc muntele. Vă amintiţi spaima lui Shakespeare în faţa celor care nu iubesc muzica: „Păziţi-vă de cei ce nu iubesc muzica; ei sunt meschini, ipocriţi, şarlatani”.

Alături de cei care înţeleg şi iubesc muntele sunt scriitorii. Adesea prin ei şi noi, ceilalţi oameni, păşim mai aproape de înălţimi şi azur. Muntele este o poartă spre bucurie şi înţelegere. Să batem cu încredere şi îndrăzneală în ea. Dincolo, ne aşteaptă tinereţea vieţii! Poezia românească. Cândva, la început de veac, în 1913, poetul Tonegaru a strâns într-un volum toate poemele mării (Poezia mării). Iar mai târziu, Ion Pillat, care publicase cu Perpessicius o antologie a poeţilor tineri (1928), îndrăgostit de un anotimp al poeziei, ne dăruie „Antologia toamnei”. Dar nimeni nu a dăruit muntelui şi celor care-l iubesc o antologie a munţilor. S-a crezut poate că muntele a ispitit mai puţin, ceea ce în parte e adevărat, poate s-a socotit că poeziile închinate muntelui nu sunt de valoarea celorlalte, cu alte teme şi alte anotimpuri. Poate. Adevărul? Muntele, prin viaţa lui de milioane de ani, prin pitorescul şi filosofia lui, prin zbuciumul său cosmic şi prin plastica lui inedită a inspirat poeţii cei mai mari, poeţii lumii şi ai noştri. Primii poeţi ai munţilor, la noi şi pretutindeni, au fost păstorii. Poezia păstorească a tuturor popoarelor cântă muntele. Sunt poezii de dragoste şi de dor, dar şi de tristeţe şi jale. Ca şi cântecul, poezia populară doineşte din frunză şi bucium. Ea laudă cerul şi brazii, stâncile şi apele. În munte, în natură, omul trăieşte în vecinătatea norilor şi a furtunii, se simte dârz, cinstit, neînfricat. Mioriţa” este simbolul poeziei noastre populare. Dar şi al poeziei de munte. Ea a fost găsită şi culeasă întâia dată de Alecu Russo, în munţii Vrancei şi-apoi publicată de Vasile Alecsandri şi cultivată de literaţi. Mioriţa” nu este numai o poezie populară, cu o întâmplare în munţi, între ciobani. Ea este concepţia de adevăr şi de frumos a poporului nostru, chiar dincolo de viaţă. „. să le spui curat. Că m-am însurat. Cu-o mândra crăiasă, A lumei mireasă; Ca la nunta mea. Au căzut o stea; Soarele şi luna. Mi-au ţinut cununa; Brazi şi păltinaşi l-am avut nuntaşi; Preoţi, munţii mari, Păseri, lăutari, Păsărele mii, Şi stele făclii!” (Mioriţa) Muntele, Carpaţii sunt prezenţi în poezia românească chiar de la începuturile ei. Nu numai în poezia populară, ci şi în cea cultă. Ascultaţi această strofă din „Primăvara amorului” a lui Iancu Văcărescu: La Carpaţi mi-am adus jalea. Lor am vrut s-o hărăzesc;

Răsunetu, frunza, valea, Apele mi-o înmulţesc.” În creaţia lui Vasile Alecsandri muntele apare deseori ca temă independentă, deşi poetul pastelurilor cântă mai ales luminoasa luncă de la Mirceşti. Şi, totuşi, lui V. Alecsandri i se datorează publicarea „Mioriţei”, o legendă din munţii Apenini „Muntele de foc”, pastelul „Bradul” şi două poezii cu titluri promiţătoare, „Iarna la Sinaia” şi „Balada Peleşului”, dar fără atmosferă de munte. Dintre poeziile amintite, doar „Bradul” are prospeţimi alpine. În ciuda tuturor capriciilor naturii, a apelor, a viforului, a gerului şi fără să-l pese de corbii negri şi prădalnici, bradul îşi păstrează eterna sa tinereţe: În zadar îmi pui povara de zăpadă şi de gheaţa. Fie iarna, fie vara, eu păstrez a mea verdeaţa!” Adevărul este că V. Alecsandri n-a fost un poet al înălţimilor, un pasionat de drumeţie. Poetul a călătorit mult şi în toată Europa. În ţară iubea Şiretul şi Ceahlăul, dar nu pe culmi. Pe atunci munţii noştri încă nu începuseră să fie străbătuţi. Pentru aceasta va trebui să aşteptăm pe Al. Russo, pe Vlahuţă, pe Hogaş, pe Sadoveanu. Fără deosebită valoare poetică, dar de meritorie valoare istorică, este ciclul de poezii scris de C. Aricescu în 1872, reamintind, parcă prin titlu, poezia lui V. Alecsandri „O preumblare prin munţi”. Avântat, romantic, declamator, poetul Aricescu începe cu o invocare pe muntele Păpuşa: „Primiţi o salutare fraterna, o, Carpaţi! Şi voi, o, umbre sacre a marilor bărbaţi. Ce-n asta citadelă sublima de granit. Chivotul libertăţii de barbari l-aţi ferit!” Urmează un elogiu al naturii încântătoare şi al munţilor puternici aşa cum vor fi în viitor naţiunile când se vor împotrivi tiraniei. Lăsaţi acum pe filosofi şi învăţaţi, închideţi orice carte a oricărui autor. Lăsaţi oamenii răi şi grijile mărunte. Veniţi, veniţi la munte să vă regeneraţi în faţa ăstui templu, devin buni cei stricaţi şi orbii văd lumina şi liberi sunt cei sclavi şi sănătoşi bolnavii şi tari se fac cei slabi.” Realistă în descrierea muntelui şi priveliştilor din jur este poezia „Penteleul”, cu forma sa de vultur, cum spune poetul, pe care amurgul îl îneacă într-o mare de foc. Despărţirea de locurile acestea atât de darnice în bucurii şi frumuseţi este plină de regrete şi melancolii, Adio, locuri scumpe. Cu lacrimi eu vă las. Căci pentru mine furăţi iubitul meu Rămas.” Cine altul dacă nu George Coşbuca a scris în secolul trecut cele mai izbutite poezii, pasteluri despre munte? „O noapte pe Caraiman”, pastel din volumul „Fire de tort” şi legenda „Muntele Rătezat” sunt cu adevărat poezii ale munţilor noştri. Veţi asculta totdeauna cu emoţie, într-o înserare în Bucegi, versurile lui Coşbuc.

E seară pe culme şi nu-l; Se-ntunecă-ncet Caraimanul. Cum nu-l mai văzui. Stau neguri pe Jepi, pe Furnica, Şi neguri pe Vârful-cu-Dor; Se lasă din umedul nor Tăcerea, Şi noaptea şi frica pe culmile lor.” O noapte pe Caraiman) Fugiţi cu turma repede spre văi”, se apropie furtuna (Pe munte). Pe culmi aleargă „duhul răzbunării”. Este într-adevăr o revărsare de ape şi fulgere, ca în furtuna lui Hogaş sau Bogza. Dar nu-l singura furtună. „Pe plaiul muntelui” un moţ mergea călare, când deodată îi iese în cale bătrânul hoţ Stoian, dornic de arginţi, de banii puţini ai moţului. Moţul se plânge de griji, de dări, de stăpâni. Dar hoţul nici nu vrea s-audă. Şi-n timp ce hoţul numără banii, ghioaga moţului face dreptate: „Un mort rămase-n urmă şi-un moţ trecea călare”. Tot Coşbuc ne povesteşte legenda cu munţi şi stânci a Retezatului. Fier de plug luând în mână, Azvârli spre turn cu el, Şi-a izbit aşa păgâna. Zidul cel de-o săptămână, Retezându-l aşa fel, Ca şi culme şi cetate, Cu flăcău şi fata-n zbor, Toate fost-au spulberate. Şi prin văi întunecate. S-a nălţat mormanul lor.” Muntele Rătezat) Clipe senine, jucăuşe îi inspiră poetului priveliştile de „Pe Tâmpa”. Şi imagini proaspete, luminoase, călătoria de-a lungul Văii Prahova, de la izvoare până la vărsarea ei în apele Teleajenului. Prahova” este o fata frumoasă, zveltă, care sare peste stânci, se strecoară printre brazi, îşi pune flori în păr. Jucăuşă când trece prin Azuga, mânioasă la cotituri, înfiorată de privirea Caraimanului. Pe un deal Câmpina şi-apoi Doftana. Şi mai departe, ultim popas, Teleajenul. Un dar nepreţuit face poetul braşovean Şt. O. Iosif munţilor, scriind „Icoane din Carpaţi”. Ciclul de poezii începe cu o izbucnire romantică, ca în poezia lui Heine. „Griji amărâte, zbuciumări deşarte vă las de-acum! Mă cheamă-n zare munţii, munţii mei! Ce dor, ce dor adânc m i-era de ei! Ce dor i-a fost poetului. De freamătul brădetului, De murmurul izvorului, De fluierul păstorului, De glasul păsărelelor.

Şi de vecinul stelelor, De vârful Caraimanului, Ce dor, ce dor i-a fost sărmanului!” Călătoria mult dorită începe cu Caraimanul „înnegurat”, moşneag în veci cu fruntea sus şi continuă cu Vârful cu Dor, care deşteaptă şi poetului dorurile sale „departe peste munţi şi văi”, unde ar vrea să coboare din înalt ca un vultur. Undeva în văi un sat de munte. Coboară soarele şi oile vegheate de câini şi măgari. Şi în urma lor ciobanul cu căciula într-o parte. Ai spune, pictură de Grigorescu. Se tânguiesc. Tălăngi pe cai, Şi neguri cresc. Din negre văi, Plutind pe munţi. La Făgădău, La Vadul-Rau, Sus, la răscruci, Vin trei haiduci. Pe cai mărunţi.” Doina) Este una din cele mai frumoase şi iubite poezii a lui Iosif. În galopul cailor, în umbrele înserării, în cântul tălăngilor „Haiducii mei. Doinesc toţi trei; Şi clocotesc, Şi hohotesc. Păduri adânci.” Şi ciclul continuă. Un ciobănaş meşter la joc, o fată visătoare „cu fruntea-n mâna albă”, un ceas de noapte În care „scapără stelele”. O meditaţie poetică, ca o poezie de Victor Hugo, „La gura peşterii”, încheie ciclul „Icoane din Carpaţi”. La scânteia unui foc, un bătrân pustnic povesteşte. Şi glasul lui se pierde de ani şi amintiri. Departe, ca-n zilele dintâi ale lumii „orga surdă a pădurii cu mii de şoapte, taine de izvoare”, peste munţi mândru şi solitar Caraimanul şi, peste toate, peste întreaga lume, ca un „potir de argint”, eterna lună! Asemenea lui Iosif şi Panait Cerna coboară „În peşteră”. Din lacrimi şi din suferinţă omul şi-a făcut armură pentru vremuri grele. Din picurul lacrimilor, de pe tavanele tristeţilor au crescut stalactite. Dar după ani de picurare. S-au închegat coloane pline: Eterna bolţii lăcrămare. În loc s-o surpe. O susţine.”

Mult mai senină este poezia închinată „Vârfului cu Dor”, a cărui frumuseţe e cu atât mai deplină, cu cât adesea este zăvorâtă de ceţuri. Şi totuşi „ce viu sclipesc sub cer Bucegii”. Octavian Goga n-a fost numai poetul Oltului şi-al libertăţii pământului său natal. El a iubit munţii, munţii care îi despărţeau pe fraţi, dar care îi uneau sufleteşte de totdeauna, pentru totdeauna. Trup sfânt din trupul ce se frânge, Voi, munţi de brad şi de stejar, Străjeri ai ţării care plânge, Plin de poveşti şi plini de sânge, V-au surghiunit peste hotar.” Munţii) Cum am pute să nu iubim munţii, să nu ne fie dragi. Aici pe culme, sus pe culme, „aninându-se de brazi se aude Doina, cântare, meşteră cântare”, aici, în vecinătatea „cetăţilor de stele”, poetul îşi poartă dorul şi gândurile toate, aici s-au născut păduri şi lacuri. Aici sunt toate poveştile noastre: Voi, munţilor mândri, moşnegi cununaţi. Cu stelele bolţii albastre, În leagănul vostru de codri şi stânci. Dorm toate poveştile noastre.” În munţi) Privind Ceahlău şi privind în timp, poetul are certitudinea viitorului. Ne va fi ţara-ntreagă şi poate doar bătrânii vor mai povesti pe unde-a fost, de mult, hotarul. Va fi-ntr-o zi de primăvara. Cu molcom zvon în zări albastre. Când poate nimeni n-a mai plânge. Fărâmiţarea ţării noastre.” Ceahlăul) Cronologic şi major artistic, în literatura contemporană datorăm întâietate poetului Demostene Botez. În ciclul său de poezii „Munţii”, scris la Iaşi în 1918, el are la început nostalgia munţilor care îi despart pe fraţi. Şi în serile târzii de vara. Umbra lor ne mângâie pe frunte, Şi simţim cum fiecare munte. Trece graniţa în ţară.” Urmează o trecere în revistă a munţilor şi a gândurilor legate de ei: Negoiul, Urlătoarea, Ceahlăul. Melancolii, îngrijorări. Dar şi speranţa că într-o zi, apropiată, munţii nu vor mai însemna graniţe. Cu cât ne depărtăm de ei mai tare, Aşa cum sunt de veci, pietroşi şi goi, Pornesc şi dânşii parcă după noi, Muţind încoace depărtata zare.” Tot un ieşan, însă adoptiv, Gh. Topârceanu, ne-a lăsat între atâtea balade vesele şi triste şi o minunată baladă a munţilor.

Mioare şi tălăngi. Baciul Toma cu măgarii. Vântul trece printre brazi „ca un foşnet lung de apă”. Pleacă turmele de la stâne şi în toamnă rămân în urmă „munţii singuri şi bătrâni”, încep ploile şi ceţurile. Dormitând pe-o buturugă apare Muma-Pădurii. A început să ningă. Şi deodată: În senină zi de iarna, Vezi departe munţii mari. Cum îşi zugrăvesc în soare. Piscuri vinete spre cer, Povârnişuri sclipitoare, Brazi împodobiţi de ger, Atârnând ca nişte salbe. Pe grumajii lor de stânci, Peste plaiurile albe. Şi prăpăstiile-adânci.” Balada munţilor) Ciudat, muntele, spre deosebire de mare, nu este prezent în poezia lui Eminescu sau Arghezi. În schimb, el este foarte prezent şi plin de semnificaţii filosofice în poezia lui Lucian Blaga. Aproape în toate volumele sale de poezii, poetul care s-a născut în Lancrăm şi a copilărit nu în munţi, dar nu departe de munţii Sebeşului şi care mai apoi şi-a petrecut anii de şcoală şi tinereţe la poalele Tâmpei, urcând adeseori cu voluptate pe munţi poetul naturii, al dragostei, al vieţii nu putea uita muntele. Vă amintiţi desigur tulburătoarea dorinţă: Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, Daţi-mi un trup, voi, munţilor, marilor, Daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin.” Daţi-mi un trup, voi, munţilor) Ca şi Alecsandri, Blaga scrie „Cântecul bradului”. Este o altă imagine, o altă densitate, deşi în timp şi peste timp, bradul şi-a păstrat forţa şi veşnicia. Subt ursa mare, surpat de bureţi, neatins de om, neajuns de ereţi, bătrân, bătrân, în imperiul meu bradul bărbos străjuieşte mereu.” În pădure tăindu-şi drum până acolo departe, unde „se-nchid toamna şerpii sub stâncă”, „uitând de lume şi lumea de el, trăieşte „Haiducul”. Iezerul”. Sub un cer vânăt, apariţie albastră, ca un ochi al lumii: În pâlnia muntelui iezerul netulburat, Ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis. Căta lung Ochiul spre nord şi spre vârste. Şi molcom apoi spre vânatul cer.” Unde, dacă nu în munţi, dragostea este mai pură şi mai ruptă din stele? Pe-un pisc. Sus. Numai noi doi. Aşa: când sunt cu tine. Mă simt nespus de aproape de cer. Aşa de-aproape de-mi pare că de ţi-aş striga. În zare numele i-aş auzi ecoul. Răsfrânt de boita cerului.

Numai noi doi. Sus.” Sus) Pentru Lucian Blaga muntele este înţelepciune şi dor. El este „Munte vrăjit”. Cu toate tainele, chemările şi dezlegările lui. „Intru în munte. O poartă de piatra. Încet s-a închis. Gând, vis şi punte mă sălta. Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă.” Şi unde, dacă nu în munţi, „Printre lacurile de munte”, totul în jur apare transparent de clar: stâncile, brazii, munţii, lacurile toate. Dar dacă am vedea cu lacurile? Dacă am vedea cu lacurile, stelele s-ar apropia întâmpinându-ne la drumul jumătate. O întrebare a frământat creierul omenesc milenii de-a rândul: cum s-au născut munţii? La ea au răspuns geografii, geologii, naturaliştii. Şi poeţii. Ascultaţi şi răspunsul lui Lucian Blaga: Munţii s-au făcut când. Norii de la început s-au dezbrăcat de greul plumb, de greul lut. Munţii s-au făcut când Norii, Dorind să fie călători şi uşori, Şi-au lepădat sub ei, în vânt, povară pe pământ. De-atunci Munţii stau, Grămezi de plumb, grămezi de lut. Şi căta către zile de-nceput.” Munţi şi Nori) În „Odă pământului meu”, poem de Mihu Dragomir, publicat în 1957, cum ar fi putut lipsi munţii? Pletoşi, tăcuţi sunt munţii şi încăpăţânaţi, înfipţi cu rădăcini de silex în străfunduri. Satul de-atâta umbră prin codrii-ntunecaţi se mai întind la soare, cu apele, pe prunduri.” Frate cu poetul şi cu toţi cei care vin la ei să găsească linişte şi înţelepciune, munţii, deşi ursuzi şi întunecaţi, stau de vorbă cu apele. Munţii închid în ei comori: istorie ieri bogăţii astăzi. Podite cu uraniu mi-s peşterile-adânci, puteri ce duc în spate navala mea voioasă şi cem nemărginirea din îngheţate stânci şi-n veacul nou, atomic, mă simt la mine-acasă.” Alexandru Andriţoiu, poet ardelean, iubeşte omul, natura, muntele. Şi, fireşte, Apusenii. Din aproape nici un volum al său de poezii (Dragoste şi ură, Cartea de lângă inimă) nu lipsesc poeziile de munte: întoarcerea la munţi, Montană, Funicularul, Munţii. Nouă, cele mai izbutite ni se par a fi poeziile d: n volumu! „În Ţara Moţilor se face ziuă” (1953): Pastel moţesc, Târg de fete pe Muntele Găina, În adâncuri şi Mocăniţa, din care desprindem versurile: Zi de vară mută şi albastră, nici un zgomot pacea n-o adăsta. Numai Arieşu-ncărunţit cântă-ncet cu harfe de granit, Numai „Mocăniţei”, tren pitic, trece ca un şerpe un colnic. Şi fumându-şi pipa ei de fier despleteşte fum uscat spre cer.”

Mocăniţa) Poet al munţilor Apuseni este şi Vlaicu Bârna, care a scris un întreg poem pentru prezentarea muzical-literară a suitei simfonice cu acelaşi nume de Marţian Negrea, suită premiată, cum se ştie, la Festivalul de la Bucureşti, din 1953. Suim cu Arieşul spre Munţii Apuseni, Lăsăm câmpia-n urmă cu lanuri de secara; Ne-ajung cu straiţi pe umăr, ţărani arieşeni, Moţeştile căruţe ce-au colindat prin ţară.” Poemul urmează compoziţia muzicală. De pe Arieş se ajunge în Cetăţile Ponorului, adevărate bijuterii ale naturii, se coboară în adâncurile colorate ale peşterii Scărişoara şi apoi se iese la soare, pe urma izbucurilor. Poeţii tineri iubesc muntele. Ei cântă natura lui măreaţă, sălbatică sau luminoasă, precum şi transformările făcute de mâna omenească pentru un mâine fericit. Poeţii clujeni Aurel Rău şi Aurel Gurghianu le dedică două cicluri inedite. Aurel Rău, ciclul „Dintr-o nouă călătorie în munţii Neamţului”, în volumul „Focurile sacre” (1956). Aurel Gurghianu, ciclul „Cântecele munţilor”, în volumul „Zilele care cântă” (1957). O nouă poezie a muntelui izvorăşte din versurile lui Aurel Gurghianu: „Frumuseţi eterne şi frumuseţi de azi”. „Un cântec de astăzi al brazilor”, „În plină zi” toate cu acelaşi laitmotiv înseninat. Oameni ai munţilor, Mi-e dragă bucuria voastră, Bucuria muncii. Care nu se mai iroseşte în zadar, Sângele copacilor e proaspăt ca primăvara.” ciclul Cântecele munţilor) Noua călătorie făcută de poetul contemporan Aurel Rău în munţii Neamţului păstrează poezia înălţimilor, dar o înalţă încă şi mai sus, în viitor. „Prevestirea hidrocentralei”, „Sosirea constructorilor”, „Munca de noapte”, „Întâia treaptă de la baraj” iată tot atâtea culmi cât ale munţilor. Muntele înseamnă urcuş, acţiune, faptă. Munca îi este frate bun. De vuiet, de scrâşnetul malaxoarelor. Au insomnie brazii cărunţi. În noapte acum toată lumea munceşte, Numai luna hoinăreşte prin munţi.” Munca de noapte) Şi cum ar fi putut lipsi Ceahlăul, dar un alt Ceahlău, al viitorului. „Şi cineva citeşte din Cantemir. Bizarele forme-ale stâncilor. Seamănă şi-acum cu nişte zei păgâni. Desfiguraţi de ploi şi de sfârlezele vântului. Cine ştie. Dar înainte totul se arată clar, Liniştit, Prevestind şi mai înalte creste.” Vedere de pe Ceahlău)

Tot un poet tânăr şi tot ardelean şi tot cântăreţ al munţilor, este Rusalin Mureşan, al cărui volum de poezii se intitulează sugestiv: „Coboară munţii” (1955). Coboară munţii, în câmpii coboară, Tezaur uriaş şi nesecat, Precum natura-mamă ni i-a dat: Colan măreţ pe inimă de ţară.” Dar munţii nu se cuceresc fără luptă, în folosul oamenilor. Coboară munţii oameni buni, va spun. Şi veacuri o s-avem cu ei de furcă. Ei doar prin lupte mari ni se supun!” Coboară munţii) Şi laitmotivul continuă: coboară munţii plutele spre sate (Plutele), coboară munţii aurul prin păduri şi stei (Pe Crişul Alb), coboară munţii fărâme de granit (Cariera de piatră). O poezie viguroasă, optimistă, în care omul înfruntă muntele şi îl supune. Cu târnăcoape albe şi braţ bronzat de soare. Desprind din munte aspre fărâme de granit; Detună dinamita în liniştea prea mare. Şi geme uriaşul de veacuri adormit.” Cariera de piatră) Nu uitaţi niciodată, oameni, cuvintele poetului: Coboară munţii oameni buni, vă spun, Şi veacuri o s-avem cu ei de furcă!” Muntele apare, temă sau cadru, izolat însă şi în versurile altor poeţi. E muntele ce tace greu cufundat în sine, purtând pe umeri fulgere de piatră”, poezie dedicată de Eugen Jebeleanu lui Mihail Sadoveanu şi el, la rându-l, iubitor al munţilor (E muntele). C-o turmă de mioare se vrea în liniştea munţilor Zaharia Stăncu (Mă vreau în munţi). Dantela înspumată şi în preajma ei sălbatice capre negre, aşa apare pentru Veronica Porumbacu cascada Şerbotei (Şerbota). Pe munţii lumii, oamenii de sub toate stelele, meridianele şi paralelele sunt chemaţi de Magda Isanos la ziua apropiatei biruinţi, sub stindardele roşii (Munţii lumii pe inima mea). Ape, păduri, zăpezi trandafirii chemare trează pentru cel cufundat în cărţi şi visare (T. Vianu, Ape şi munţi). Tulburătoare glasuri de brazi, peste ape, peste văi şi inimi, cheamă tinerii pe şantierele de muncă şi marele şantier al socialismului (Ion Brad, Tulnice). Cu acest popas în care i-am strâns lângă foc, să ne citească chiar singura lor poezie despre munte, urcăm din nou în munţi, mai înalt. Nu numai compozitorul Dariu Pop a fost încântat de frumuseţea munţilor Rodnei cărora le-a dedicat o suită compusă din şase tablouri, ci deopotrivă poetul A. E. Baconski. În volumul său de poezii, apărut în anul 1967, „Fluxul memoriei”, un întreg ciclu se intitulează îmbietor „Un dor de timp în munţii Rodnei”. Un „Preludiu” alpin, o „Moină”, un „Lied de iarnă”, o „Trecere lină” ne poartă în împărăţia liniştii şi a sensurilor profunde de viaţă. Apele, stâncile îşi au cântecul lor. Aşa cum îl au şi brazii (Cântecul brazilor). Dincolo de forţa lui

de viaţă, muntele îşi are şi melancoliile lui (Elegia munţilor). Chemarea cea mai stăruitoare, un dor de timp, îl poartă pe poet pe culmi şi prin văi. Cu mii de ani în urma, Pe-aceleaşi drumuri şerpuind de-a lungul apelor. Turmele toamna coborau spre şes. Şi neamurile mele de păstori. Ghiceau prin neguri albăstrui şiretul.” E toamnă. Ceţuri plutesc din miazănoapte. Amintirea trecutului stăruie în noi. Curajul şi bunătatea străbunilor trăieşte încă în noi. Şi cântecul. Dar cântecele au zburat din fluiere. Şi rătăcesc fluide prin văzduh, Ca murmurul izvoarelor, Ca şopotul pădurilor de tei.” Noapte. Târziu. În sat coboară turmele. Se aud tălăngi. Aşa e de mii de ani. Şi poetul nu-l decât o clipă în această trecere de ani. De aceea în noaptea târzie, cu ceţuri de toamnă, poetul simte „un dor de timp”. De aceea poate deschizând fereastra, Îmi sprijin fruntea în paliiele mâinilor, Şi-ascult îndepărtatul meu trecut.” Un dor de timp în munţii Rodnei) Lirica universală. Din poezia populară a lumii, emoţionantă prin filosofia şi bogăţia ei de imagini despre munte este poezia chineză. Citiţi, uimiţi de-atâta frumuseţe şi fantezie, poemul „As-Mă fata ecoului”, scris încă înaintea erei noastre, tradus în româneşte de Eusebiu Camilar. Peste înalţii munţi. Zburau vulturi măreţi fi crunţi, Flori adormitoare. Înconjurau oglinzile apelor clare. Avea neîntrecutul A-Ha. O surioară, As-Mă, Când s-a născut ea, peste sat. A crescut şi s-a întins. O floare, Cum răsar şi se-ntind în necuprins. Curcubeele strălucitoare.” As-Mă avea faţa albă ca luna, trup zvelt, picioarele ca florile. Creştea fata ca-n poveste, ca un „lotus prin vreme”. A venit şi vremea peţitului. Dar nu i-a fost As-Mei să aleagă. Căci Hai-J cel urât ca o broască, cu limba de şarpe şi ciont de papagal, din neamul J-Bu-Ba-La, o răpeşte. Tristeţe grea se lasă în munţi. Fără As-Mă pădurile nu mai puteau înfrunzi, Florile nu mai puteau înflori, Păsările cântau acum arare, Dar cu glasuri stinse, de mărgăritare; Nici fluturii, în lumina fierbinte,

Nu mai zburau în nouri, ca mai înainte.” A-Ha, fratele As-Mei, îndurerat, pleacă în căutarea ei. El ajunge într-un târziu la neamul J-Bu-Ba-La, cu care se întrece în ghicitori. A-Ha învinge. Dar duşmanii săi nu se ţin de cuvânt. A-Ha e pus să lupte cu tigrii, învingător şi aici, neamul cel rău cere ajutor râului cel rău Sil-Has. Şi acesta era să răpună pe As-Mă şi pe A-Ha. Dar Scatulama, ecoul munţilor, a îndrăgit-o şi întristată de suferinţele As-Mei a chemat-o la ea. Aşa a devenit As-Mă fata ecoului. Scatulama şi-a părăsit asprele stânci, A poruncit apelor să stele. Şi văzduhului să-ntindă repede. Punţi strălucitoare de curcubeie. Şi a coborât Scatulama din munţi. Pe strălucitoarele punţi, Întinse până deasupra genunilor. Şi a luat-o pe As-Mă de subţioara. Ca pe-o nefericita surioara. Şi a dus-o-n munţi. În vecinătatea liniştii. Şi-a furtunilor.” Şi de-acolo glăsuieşte ea peste timp, fratelui ei: Frate A-Ha, când urci cărările. La vânătoare, Când semeni ogoare, Strigă-mă, căci eu ţi-oi răspunde., Oricând, din toţi munţii. Din toate zările.” As-Mă fata ecoului) Cea mai mare poetă a Japoniei, Izume Sikibu, evocă şi ea în versurile sale muntele şi luna: În afara lumii pe un drum întunecat oriunde trebuie să merg ma veghează în depărtare luna munţilor.” Întâiul poet al munţilor din literatura universală este, spre mirarea şi bucuria noastră, un mare poet: Francesco Petrarca. De altfel el este şi cel dintâi om de cultură care urcă pe un munte, pe Ventoux. Ascensiunea aceasta, temerară pentru anul 1335, Petrarca o face împreună cu fratele său mai mic, Gherardo, iar însemnările sale despre urcuşul muntelui şi frumuseţea înălţimilor sunt printre cele dintâi pagini ale literaturii alpine. Poezia sa dedicată muntelui, din volumul cu peste trei sute de sonete şi douăzeci şi nouă de canţone, „Il canzoniere”, deschide liric, meditativ, antologia noastră. În munţii înalţi şi în păduri sălbatice găsesc puţina odihnă. Unde-şi aşterne umbra vreun pin înalt sau pe-o colină. Fac uneori popas. Unde nu-ntâlneşti umbra, pe înaltul muntelui, Spre cea mai mare şi mai abruptă culme, Mă cheamă adesea o dorinţa vie.”

Dar Petrarca nu este singurul mare poet al lumii care în începuturile acestea de neastâmpăr ale Renaşterii caută liniştea şi măreţia munţilor. Sunt istorici literari care afirmă că şi Dante a urcat în munţi, e drept numai la 1547 m, la Camaldoli, pe Prato al Soglio, dar a urcat! A doua prezenţă lirică este şi ea o suroriză. Poetul libertăţii, poetul celor umili şi nedreptăţiţi, Robert Bums, poet scoţian mort prematur în 1796, la numai 37 de ani, iubeşte munţii atât de mult, încât oriunde merge, gândurile lui, toate, sunt tot la ei. Mi-e inima în munţi, în largile zări, În munţi, după cerbi, pe înalte cărări, După cerbi, după ciute, pe vârfuri de stei, Mi-e inima-n inima munţilor mei. Rămâneţi cu bine, voi, munţi scoţieni, Meleaguri cu vajnici şi vrednici munteni; Oriunde mă vântur prin lume pribeag, Pământul acesta mi-l pururea drag. Cu bine, culmi albe, culmi neprihănite, Cu bine, vâlcele şi văi înverzite, Cu bine, păduri aninate pe stânci, Cu bine, năvalnice haituri adânci.” Mi-e inima-n munţi, trad. Dan Duţescu) Mult inspiraţi de munţi vor fi romanticii. Nu lirism exaltat sau imaginară voluptate, ci bucurie deplină a măreţiei naturii. Lamartine n-a scris într-un fum de opiu meditaţiile sale poetice, ci pe marginea lacului Leman, pe care îl iubea atât de mult şi în preajma munţilor. Pădurile şi piscurile munţilor sunt puternice şi mândre. Numai norii ajung în tăria înălţimilor. A fi pe vârful munţilor înseamnă a atinge cerul. Este o bucurie pe care trebuie să ştii s-o cucereşti şi s-o meriţi. Şi astfel când vei trece pe sub sublimul munte. Vei cuceri suişul prelung privind spre culme. Şi crestele eterne ce veacul vor să-nfrunte. Mantie verde, codrul, pe stânci zvârlite-n lume, Şi nori sumbre cunune. Ce muntele îşi pune. Te-ncumetă şi urca ţinutul neştiut. Ce-n ceruri se topeşte. Pieri printre nori pierdut.” Cele doua insule) Puţini scriitori au iubit atât de mult muntele ca Theophile Gautier. Desigur, Dumas, Balzac, Daudet i-au căutat liniştile şi frumuseţea. Dar de o pasiune pentru munţi neobişnuită, vecină cu exaltarea, numai Gautier a fost capabil. Atât pentru munţii ţării sale, Alpii, cât şi pentru munţii Spaniei, de care aminteşte înfiorat în călătoria să din 1839. Nimeni nu a scris atât de avântat şi pictural despre munţi ca Th. Gautier. Nici Victor Hugo, în lungile lui peregrinări, în tristeţea zilelor de exil nu va avea vreodată clipe mai senine ca cele petrecute în preajma Alpilor. „Legendele secolelor” cântă munţii în toată sublima lor frumuseţe. Ce îşi

doreşte poetul în clipa morţii? Nimic altceva decât că muntele să-l fie mormântul. Cu cel mai sincer dispreţ al saloanelor şi cu neînsetat dor de culmi îşi începe însemnările călătoriei sale din Harz, Heinrich Heine. Eu acum mă urc pe munte. La colibele curate, Unde pieptul se deschide, Unde liber vântul bate. Eu acum ma urc la munte. Unde-s brazi stăpânitorii. Râuri curg şi cântă păsări. Şi semeţ s-alungă norii. Rămâneţi, saloane mândre, Străluciri fără folos; Eu zâmbind din vârf de munte. Voi privi spre voi în jos.” Călătorie în Harz 1824) Aproape nu este poet mare al liricii universale care să nu fi cântat natura, muntele. Longfelow îi preţuieşte spiritualitatea, optimismul, dârzenia (poezia „Excelsior” tradusă la noi de George Coşbuc). Spre seara, printr-un sătişor. Din Alpi, un tânăr călător. Trecea purtând prin nea şi vânt. Un steag cu-acest străin cuvânt: Excelsior!” Poeţii ruşi Puşkin şi Lermontov îşi uită pentru o clipă exilul şi mâhnirile, în măreţia şi sălbăticia Caucazului, mândru şi dârz. Vazduhu-acolo e curat ca ruga de copil. Şi oamenii ca păsări duc traiul fără grija. Iar viaţa lor e lupta şi le-o citeşti pe chip. În case afumate, de trestie sau lut. Brodind cu fir de aur ori arma curăţind, Femei şi fete-acolo, simt sufletul că-l lânced. O, sufletul lor sudic şi nedeprins cu latul.” Lermontov: Caucazul 1832, trad. Victor Tulbure) Şi tot Caucazul, de astă dată în poezia lui Puşkin: vuietul şi forţa cascadelor şi avalanşelor, furtuni necruţătoare, pajiştile blânde în care pasc cerbii. Caucazu-l sub mine, imens şi fertil. Îl văd cum îşi ţine zăpezile-n palme. Un vultur atârnă în cerurile calme, Alături de mine, în zbor imobil. Văd cum mi se nasc la picioare, cascade. Şi văd avalanşa uriaşă cum cade. Iar norii plutesc pe sub mine, cuminţi. Se-nfurie ploi şi vârtejuri nebune. Furtuna răzbeşte, învinge, răpune.

Dar jos creşte muşchiul, sub raze fierbinţi. În vale e leagănul verde al ierbii. Acolo sunt pasări. Acolo pasc cerbii. Caucazul, trad. Victor Kembach) J. W. Goethe n-a scris numai proză în urma călătoriilor sale din munţi. În afara însemnărilor sale. Dintr-o călătorie în Elveţia (1779), Goethe a mai lăsat literaturii universale această mică nestemată: „Peste culmile toate”. „Peste culmile toate — Tăcere; Prin crengi nemişcate, O adiere. Pâlpâie-abia; Şi pasărea tace-n pădure. Îndată, uşure. Pacea şi tu vei afla.” Aceste versuri pure, proaspete, au fost scrise de poet într-o dimineaţă de vară, într-un sat de munte din Turingia, iar la noi au fost tălmăcite cald de Maria Banuş. Muntele înseamnă libertate. Şi dacă aceasta a fost furată, oamenii vor şti s-o ia înapoi (Wilhelm Tell): „. o să chem din munţi ciobanii, toţi or să se adune şi sus, sub cerul libertăţii, unde voinică-l inima şi gândul proaspăt, o să le spui cumplita făr-de lege.” Nimeni nu are de ce se teme. Tirania nu poate fi stăpână în înălţimile munţilor. Când eşti vioi şi ai simţurile treze şi crezi în tine şi în cel de sus, scapi lesne şi din cumpene grele. Născut în munţi, cum să te temi de munţi? Dacă împăratul nu face dreptate. În munţi trăim şi fără de-mpăraţi.” Friedrich Schiller: Wilhelm Tell) Şi cine, chiar după atâta vreme, nu recită tulburat, din Byron, fie „Rătăcirile lui Ghilde Harold”, scris în preajma lacului Geneva, acolo unde l-a cunoscut pe Shelley, fie „Manfred” cel nefericit, căutându-şi în munţii Alpi dragostea şi adevăratul său destin de viaţă. Aici, în Alpi, întâlneşte Manfred duhurile munţilor, vânătorul mândru şi curajos, cascada şi zâna Alpilor, oamenii de munte. Nimeni până la Byron n-a dat un cadru şi un sens atât de înalt muntelui ca în acest poem dramatic vast, de frumuseţi neegalate, „Manfred”. Mont Blanc e-al munţilor monarh. Încununat de-a anilor grămada. Pe tron de stânci, în mantie de nori, Cu diadem de veşnica zăpadă.” La noi, întâia traducere a dramei filosofice „Manfred” se datorează lui C. A. Rosetti, în 1843, iar ultima, modernă, lui Virgil Teodorescu.

Înţelepciunea simplă a omului de la munte, acesta este adevărul târziu la care ajunge Manfred în căutările sale zadarnice. Fericirea? O muncă cinstită, încredere în viaţă şi în oameni, bunătate. Ţăran din Alpi, virtuţile-ţi frumoase, Atât de simple, casa primitoare. Şi firea-ţi aspră, dârză şi pioasa. La adăpost de gânduri necurate, Şi zile calme, nopţi de somn adânc; Văd truda ta pândita de primejdii, Curata, totuşi, văd nădejdea ta, În tihna bătrâneţii şi-ţi văd groapa. Cu cruce, cu ghirlănzi, cu brazde verzi, Şi-n epitaf citesc iubirea celor. Ce te-au urmat. Aceasta văd. Şi-apoi. În golul dinlăuntrul meu privesc, La pârjdlitu-mi suflet.” Manfred, trad. Virgil Teodorescu) Dintre poeziile nu numai alpine, dar dedicate oamenilor munţilor, cuceritorilor, trebuie amintită oda închinată lui H. B. de Saussure şi primei sale ascensiuni pe Mont Blanc, de poetul cu nume sonor şi înrudit cu muntele, poate pseudonim, I. Pindemonte: „Ode per la prima ascensione di De Saussure al M. Bianco”. Ciossue Carducci nu este numai liricul, peisagistul (Mezzogiorno alpino), ci şi admiratorul voinţei îndrăzneţilor, a cutezătorului Emilio Rey (Esequie della guida Emilio Rey). Deodată negura care învăluie. Mont Blanc-ul iată se risipeşte şi purifică aerul senin topindu-se. În mijlocul spărturii norilor abrupt, ascuţit, sălbatic se înalţă şi străluceşte în soare Colţul Uriaşului în timp ce străpunge cerul ameninţător.” Funeralii ghidului Emilio Rey) Unul din cei mai mari poeţi ai muntelui rămâne, fără îndoială, poetul italian Gabriele d’Annunzio. Dintre nenumăratele lui poezii în care admira liniştea, măreţia şi îndemnul la luptă al înălţimilor, două sunt mereu amintite în prezentări şi antologii: „Alle montagne” şi „Per la morte di Giovanni Segantini”, unul din pasionaţii pictori alpini. Ţările nordice cu păduri, fiorduri şi aurore boreale sunt poetice şi muzicale. Grieg, Sibelius, Lundkvist. Muntele are în nord frumuseţi şi asprimi aproape polare. Aici omul se contopeşte cu natura, în care vede un prieten şi un frate. Şi oriunde ar merge, natura aceasta aspră, dar dragă, îi rămâne în suflet şi îl cheamă de-a pururi. Aşa ca în poezia norvegianului Târlei Vesăs. Vorbeşti de pământul natal: zăpada şi codrii de brad sunt pământul natal. De la-nceputu-nceputului sunt ale noastre. Înainte măcar s-o aflăm de la alţii, Sunt în noi înşine şi în noi rămân totdeauna. Amestecat cu sufletul nostru de-a pururi;

Şi dacă nimeni nu vede zăpada şi codrii de brad sunt, totuşi, în noi, Da, povârnişuri de zăpada şi arbori şi arbori cât vezi cu ochiul, De ori unde-am fi ne-ntoarcem la ele.” Zăpada şi codru de brad, trad. Veronica Porumbacu) Dar lirica universală este fără graniţe, infinită. Şi în vastitatea ei se pierde până şi vasta împărăţie a muntelui poetic. Legendele munţilor noştri. Legendele şi miturile Olimpului şi Etnei sunt legende ale fanteziei anticilor. Zeus şi Jupiter, stăpâni ai cerului, ai fulgerelor, părinţi ai zeilor. Afrodita şi Venus, zeiţe ale dragostei, fără care viaţa nu ar avea sens şi rod. Apolo, zeul luminii, al muzelor, al artelor. Demeter şi Ceres, zeii ogoarelor, câmpului, bogăţiei. Dionysos şi Bachus, zei ai veseliei şi vinului, iar Faeton, zeul soarelui. Şi mai sunt eroii. Prometeu, cel care a furat zeilor focul pentru oameni. Hercule, cu isprăvile sale de necrezut. Ulise, cuceritorul Troiei şi rătăcitorul pe mare. Dedal şi Icar, întâii îndrăzneţi ai zborului între pământ şi cer. Dar şi marea îşi are legendele sale. De Ia zeii Neptun şi Poseidon, stăpâni ai valurilor şi furtunii, la sirenele care ispitesc şi-l cheamă pe marinari în adâncuri. De la povestea Şeherazadei cu Simbad corăbierul, la Sadco, pescuitorul peştilor de aur de care s-a îndrăgostit zeiţa apelor. Dar munţii? Nu-şi au şi ei legendele şi poveştile lor străvechi? Ba da şi pare-se că aceste legende sunt mai multe chiar decât ale apelor şi mării. De ce? Fiindcă de totdeauna omul a fost mai legat de munte, de pământ, decât de întinsul nesfârşit al apelor. Şi fiindcă fiecare munte îşi are un nume care vine adesea din milenii, iar fiecare nume o poveste şi-un destin. Sunt munţi ai culorilor Mont Blanc, Monte Rosa, Muntele Albastru, Muntele Negru şi munţi ai blestemelor Muntele blestemat, Dintele rechinului, Muntele Diavolului. În numele lor neobişnuite, ciudate, ei cuprind o lume de mistere şi miraje: Chomolungma zeiţa mamă a pământului, Pamir supranumit şi acoperişul lumii, Kangchend-zonga sipetele cu comori ale marilor zăpezi. Munţii noştri îşi au şi ei legendele lor. Apusenii o lume încă prea puţin cunoscută, dar bogată în privelişti şi poveşti. Munţii Moldovei domoli, patriarhali, cu Ceahlăul tuturor legendelor. Retezatul împărăţie a stâncii şi a lacurilor albastre, cu tainice întâmplări de demult. Făgăraşii măreţi, sălbatici, cu legendele care n-au coborât încă din nori şi furtuni. Bucegii munţii noştri cei mai dragi poate, fiind şi cei mai cunoscuţi şi cu cele mai bogate legende. Să începem drumul nostru în legendele munţilor cu Apusenii, unde sunt: gheţarul Scărişoara, Târgul de fete de pe Muntele Găina, Cheile Turzii, Detunata, Vlădeasa, Băişoara. Ce să alegem? Cu voia dumneavoastră, legenda Târgului de fete.

Muntele Găina, înalt de 1 468 m, face parte din măreţul masiv Bihor, al Carpaţilor Apuseni. La răscrucea drumurilor de munte din Ţara Moţilor, el a fost şi a rămas vestit pentru Târgul său de fete. Legendele spun că odinioară, de mult, aici, pe pajiştea înconjurată de înălţimi, se ţineau sărbătorile pastorale. Veneau să schimbe de ale mâncării şi îmbrăcămintei oamenii locurilor din jur, din Trăscău şi munţii Metalici, din Ţara Abrudului şi valea superioară a Crişului Alb. Se cumpărau lucruri de tot felul şi vite şi unelte. Se bea, se dănţuia şi se cânta. Iar curând se „cumpărau” şi neveste. Aşa a intrat în legendă şi istorie Târgul de fete de pe Muntele Găina. Versurile lui Andriţoiu evocă această sărbătoare a bucuriei şi tinereţii: E-un vechi obicei printre moţi ca-n fiştece an să se-adune din sate, cătune şi stâne, în miezul lui iulie, toţi pe piscul Găina. Aici vin fete cu mica lor zestre; bocceaua, un cal şi căpestre, s-aleagă flăcăii voinici pe-aceea ce-o munci mai cu sârg. Sunt fetele scoase la târg.” Cu pas de uriaş să trecem în Moldova. Şi să ne suim, dacă vreţi, cu un popas la Durău, unde a pictat cândva Tonitza, sus, sus de tot pe Ceahlău, Olimpul imaginaţiei lui Dimitrie Cantemir când a scris despre frumoasa ţară a Moldovei. Sunt multe, desigur, legendele munţilor acestora patriarhali, sfioşi, cu mănăstirile pictate ca în puţine locuri pe pământ. Poate cunoaşteţi pe aceea a lui Nicu Gane despre „Comoara de pe Rarău” sau populara poveste a cojoacelor Babei Dochia sau, de nu, legenda „Scăldătorii Vulturilor” din romanul lui Dumitru Almaş „Meşterul Manole”. În ţancurile acelea îşi au sălaşul un soi de vulturi mari şi frumoşi, despre care se zice că, atunci când simt că li s-au rărit penele din aripi şi nu mai pot fulgera văzduhul cu iuţeala tinereţii, se izbesc de stânci şi cad zdrobiţi în genuni fără fund. Scăldătoarea Vulturilor, ţintirimul vulturilor”. Dar cea mai frumoasă legendă ni se pare aceea a Pietrei Teiului, istorisită cu neîntrecut farmec de îndrăgostitul apelor şi crestelor moldave, Mihail Sadoveanu. Se spune că odată, de mult, necuratul a pus rămăşag cu Dumnezeu că va îneca valea Bistriţei. Şi iată-l, într-o noapte de furtună, luând din muntele cel mai înalt al lumii o stâncă şi purtând-o în zbor, sub zimţii aripilor lui, spre locul hotărât, ca să zăgăzuiască şi să înece satele şi oamenii. Dar fie că piatra era prea grea, fie că drumul era prea lung, au început să se ivească zorile şi cocoşii au prins să cânte. Necuratul a scăpat stânca chiar pe malul râului şi aşa a rămas şi azi şi va rămâne poate pentru totdeauna. Iar cocoşii care au salvat satele şi oamenii, tot de-atunci au rămas în mare cinste la munteni şi din ei se face borşul cel bun. A doua oară necuratul n-a mai încercat să înece valea Bistriţei şi nici nu va mai încerca vreodată. De pe Ceahlău, prin umbritele şi răcoroasele chei ale Bicazului, cu un foc de tabăra pe marginea lacului Ghilcoş şi el cu legendele, Lacul Roşu sau al Ucigaşului să pornim voiniceşte peste culmi, până-n Retezat. Aici ne

aşteaptă povestea muntelui, pe care ne-o spune cu stelele în oglinda iezerelor, hoinarul Xantus. A fost odată ca niciodată. Cu mii de ani în urmă, au trăit pe aici nişte uriaşi năprasnici, din neam rău şi războinic. Iorgovan, voievodul lor, stătea cu un picior pe Pietrele, iar cu altul pe vârful Peleaga. Uriaşii aceştia erau nişte monştri mâncători de oameni şi băutori de sânge. Când după ospăţurile lor sângeroase îi apuca setea, scurmau cu unghiile în stânci până ce făceau nişte căldări uriaşe, din care apoi sorbeau ana de cleştar a lacurilor de munte. Aşa s-au născut Bucura, Zănoaga şi o sumedenie de alte lacuri fără nume. Până şi vârful Retezatului poartă numele răzmeriţelor lăuntrice. Impunătorul masiv de piatră a fost turtit, aşa cum este astăzi, de o secure aruncată de un uriaş. Grozăvia domniei uriaşilor a fost curmată de eroul legendar Făt-Frumos, care cu o singură lovitură dată cu paloşul său ascuţit a tăiat capul lui Iorgovan, aruncându-l în râul Cerna. Enorma căpăţână de piatră a uriaşului din legendă se mai găseşte şi astăzi acolo. De atunci încoace, în împărăţia munţilor s-a statornicit pacea şi liniştea.” Tot o vastă împărăţie a muntelui, cândva de mari frământări şi cutremure, astăzi de linişti sălbatice şi infinite, sunt Făgăraşii. Cine nu a auzit măcar, dacă nu a dat zile de urcuş şi nopţi în cort pe crestele alpine ale Făgăraşilor, de Negoiul şi Moldoveanu, de valea Şerbotei şi Strunga Dracului, de Bâlea-Cascadă şi Bâlea-Lac, de Podragu şi Viştea. Şi totuşi, curios şi trist, cu puţine excepţii, Făgăraşii sunt munţii cei mai absenţi din literatura şi plastica noastră. Oamenii au făurit în timp, în ţara lor de minuni, dar şi de zile de blestem, cabane, marcaje, refugii, într-o zi îi vor strânge şi legendele. Până atunci să ascultăm de la ciobani, la foc, la mămăligă, povestea lacului Bălea, aşa cum a auzit-o Dumitru Almaş. Fost-a pe aceste meleaguri un castel minunat, un prinţ bun şi blând şi o prinţesă nespus de frumoasă, mai frumoasă ca toate prinţesele, dar şi mai rea ca toate. Când prinţul a plecat departe, la război, prinţesa a călcat jurământul de credinţă dat prinţului. Dar cum prinţul era năzdrăvan, a aflat şi tare s-a mâniat. „Munţii s-au fo’ fărâmat, că erau mult mai falnici pe atunci, castelul mărmurit o înghiţit pe pământ, cu tot cu prinţăsa cea păcătaosă şi dusu-s-a până în gheenă, de stă şi azi la talpa iadului. Iar în loc, sămn şi ştiinţă pentru noi, s-o ivit iezerul aista, ca un ochi de mare, no, tocma aşa precum o fo’ castelul, roată, împrejur”. Şapte munţi, şapte voinici. Aceasta este legenda munţilor Vrancei, munţi cu nume de voinici: Bârsea, Spulberul, Negrilă, Spirea, Bodea, Paveleanul, Nistorul. O veche poveste, spusă din ţâţă-n fiu, de demult, de la străbunii noştrii. Era pe vremea lui Ştefan Vodă al Moldovei. Codrii deşi se întindeau până spre apele Trotuşului şi Milcovului, ascunzând înlăuntrul lor vânat bogat.

Pe-o culme, sub coasta muntelui Lepşa, într-o casă micuţă, sălăşluia Tudora Vrâncioaia, o bătrână vrednică şi curajoasă. Cei şapte feciori ai ei, tot unul şi unul, erau ciobani la stânele din munţii Vrancei. Aici, la casa bătrânei Vrâncioaia a poposit în amurgul unei zile Ştefan cel Mare. Înfrânt în luptă, părăsit de boieri, trist şi descurajat, Domnul Moldovei ceru adăpost şi linişte. Atunci cei şapte feciori ai bătrânei porniră în toate zările, adunară oaste şi sub conducerea lui Ştefan Vodă nimiciră pe duşmani. Ca semn de recunoştinţă şi de încredere în popor, Domnul Moldovei hotărî ca cei şapte munţi care vegheau Ţara Bârsei să poarte pentru totdeauna numele celor şapte voinici. Aşa s-a născut legenda munţilor Vrancei. Cei mai dragi şi mai cunoscuţi munţi ai noştri rămân însă Bucegii, poate fiindcă sunt şi cei mai accesibili. Ei au fost marea dragoste a multor scriitori şi geografi şi dacă ideea de alpinism s-a născut pe Mont Blanc, atunci ideea de drumeţie şi de „carpatism” putem spune că le aparţine lor. Frumuseţea lor a inspirat mulţi poeţi şi prozatori, de la Şt. O. Iosif şi Alexandru Vlahuţă, până la Mihail Sebastian şi Eugen Barbu, dar nimeni n-a ştiut mai bine ca Nestor Urechia să culeagă, ca pe nişte flori de munte aninate de stânci, legendele Bucegilor. Şi nu puţine sunt acestea, căci numele sunt şi ele de legendă: Vârful cu Dor, Furnica, Babele, Omul, Cheile Tătarului. Dintre legende n-am ales pe aceea, cunoscută, a ciobanului care uitat în dragostea sa urcă pe munte, unde piere de dor, chemat ca-n Mioriţa de mioarele sale sau legenda schitului Ialomicioara, ridicat în 1509, evocată de Andrei Pandrea şi nici poveştile Peleşului sau ale Zânelor din valea Cerbului, ci povestea poate neştiută de unii, a florii-de-colţ, floare simbol pentru simplitatea, frumuseţea şi îndrăzneala drumeţiei, a dragostei de munte. Steaua care condusese pe magi îşi împlinise menirea. Şi porni acum în lume să-şi caute loc pe pământ. Ajungând ea deasupra Bucegilor, tare se minună de frumuseţea locurilor, dar mai ales de liniştea, de pacea pe care n-o găsise nicăieri pe unde umblase. Aici mi-e locul de odihnă, hotărî steaua. Şi fărâmiţându-se în mii de steluţe, cobori pe steiurile văii Cerbului. De-atunci sunt în munte steluţe albe, moi ca lâna şi pure ca lacrima (Nestor Urechia: Zânele din valea Cerbului). Aşa cum culeg aceste flori-de-colţ îndrăgostiţii de înălţimi tot aşa credem că vor fi culese de aceiaşi îndrăgostiţi ai muntelui legendele lui. Şi-n ele vom găsi pentru toţi şi totdeauna chemarea şi răsplata munţilor noştri dragi, ale legendelor care s-au născut pe creste şi văi. Legende care şi acum mai plutesc prin ceţuri şi timp. Adevărata literatură alpină. Emile Javelle este considerat creatorul literaturii alpine, aşa cum Balzac rămâne creatorul romanului fluviu, Malarme al poeziei simboliste, Walter Scott, iar la noi Sadoveanu, al romanului istoric. Emile Javelle, alpinist elveţian, a trăit între 1847-1883. O viaţă scurtă, dar darnică în trăiri, în neastâmpăr. Javelle s-a născut în Franţa, la St.

Etienne, în septembrie 1847. Peste trei ani părinţii îl vor aduce la Paris, unde Javelle cunoaşte pe unchiul său bizar, călător la Chamonix şi Grand-Saint-Bernard, păstrând ca într-un muzeu glorioase amintiri: un baston ornat cu un corn de capră neagră, un sac tirolez şi un ierbar cu plante şi nume neobişnuite, străine. Copilăria lui Javelle este stăpânită de acest ierbar ciudat al ciudatului său unchi şi în special de o singură plantă: Androsace, de pe stâncile Mont Blanc-ului. Aceasta explică, curios poate, dar adevărat, pasiunea sa timpurie pentru Alpi. Poate că această pasiune, această nostalgie n-ar fi fost decât atât, dacă ar fi rămas la Paris, dar viaţa a vrut altfel. Tatăl său pleacă în Elveţia, la Bale, unde se recăsătoreşte şi deschide un atelier de fotografiat. Jevelle este un copil bun, dar nu-şi iubeşte noua sa mamă şi fuge în Franţa. Într-o dimineaţă clară, proaspătă, minunată, tânărul de şaisprezece ani străbate Elveţia, Savoia, Dauphine. Pătrunde în munte şi uluit, copleşit, priveşte Mont Blanc-ul. Visul începe să se împlinească. Floarea de ierbar, Androsace de Mont Blanc, îl va călăuzi de-acum întreaga viaţă pe drumurile şi înălţimile Alpilor. Pentru a fi în preajma munţilor şi lângă tatăl său, Javelle se hotărăşte. Va reveni la Bale. Elveţia va deveni a doua sa patrie şi pentru cei mai mulţi el va rămâne alpinist şi scriitor elveţian. Javelle nu are numai pasiunea naturii, ci şi a studiului. Devine profesor, dă lecţii de franceză, începe să studieze geologia, iată-l profesor la Vevey, instruind atent şi cu pricepere elevii, savurând clipele în care în dreptul ferestrei apar în lumini magice Alpii. Munţii îl atrag magnetic. Dar nu numai ca pe un visător. Priviţi-l acum pe francezul elveţian Emile Javelle pornind curajos, fără călăuze, pe drumuri neumblate, spre creste. Valais, Tour Noir, Grand Paradis, Mont Blanc. Fără munţi, fără Alpi, Javelle nu mai putea trăi. În cartea sa, socotită cea dintâi operă a literaturii alpine, „Amintirile unui alpinist”, Javelle evocă această dragoste pătimaşă a lui pentru munţi. Dimineţi de cleştar care transformă munţii în orbitoare lumină şi în aur, drumuri pline de neprevăzut, stânci şi crevase, gheţari al căror mers lent îl înţelege perfect datorită studiilor sale geologice, apusuri în care sângerează piscurile şi nopţi adânci care aduc liniştea lumii, toate acestea apar acum pentru prima oară în literatură. Nu pot concepe cea mai frumoasă viaţă, mărturisea Javelle, „fără a mă bucura de pacea profundă şi odihnitoare a văilor înalte ale munţilor, de seninătatea mândră a crestelor albe, de speranţa drumurilor fără sfârşit şi a ascensiunilor mereu reînnoite”. Dar oboseala drumurilor sale singuratice sau călăuzind pe alţii îi este fatală. Se îmbolnăveşte grav. E internat la Zinai. Medicii, desigur, sunt nebuni, scrie un scriitor francez care l-a iubit pe Javelle. Cum pot ei să ţină un om al munţilor, între munţi, într-o localitate pe unde trec toate caravanele şi toţi însetaţii de Alpi.

Javelle nu rezistă ispitelor. El îndrumă turiştii, le face planuri şi când simte că altfel nu se poate, pleacă cu ei spre vârf. Aceasta îi înrăutăţeşte boala. Este din nou internat, într-un loc dezolant, la poalele lui Monte Moro. Dar nici aici Javelle nu-şi uită dragostea: natura, muntele. O ultimă încercare, Vevey. Totul e zadarnic. Inima lui mistuită de dorul Alpilor, obosită de câte făcuse pentru ei, se opreşte ca-ntr-un ultim popas, spre vârf, într-o zi de primăvară a anului 1883. Javelle abia împlinise treizeci şi şase de ani. Într-adevăr, aşa cum simţise încă din copilărie, Javelle iubise munţii până la moarte. Nu numai unul din cei mai mari alpinişti ai Italiei, dar şi cel mai de seamă scriitor alpin al ei este fără îndoiala Guido Rey (1861-1935). Încă din tinereţe Guido Rey descoperă marea frumuseţe şi tulburătoarea chemare a munţilor. Şi le rămâne credindos întreaga viaţă. „O caravană care merge pe un gheţar spune G. Rey mă face totdeauna să mă gândesc la o corabie care pleacă în călătorie. Când două caravane se întâlnesc pe gheţar, seamănă cu două vase care se încrucişează în plină mare”. Acest sentiment al călătoriei şi al prieteniei căci oamenii care se întâlnesc la înălţimi se salută, îşi strâng mâinile, îşi povestesc întâmplările nu e singurul sentiment pe care-l trăieşte alpinistul. Pentru că muntele înseamnă mai întâi de toate dorinţa de a cunoaşte şi înfrunta natura, neprevăzutul, imposibilul. Ceea ce preţuieşte mult Guido Rey la munte este metamorfoză, transformările prin care trece chipul omenesc în aerul şi înălţimea munţilor. „Trăsăturile, culoarea, chiar şi expresia privirii iau un caracter neobişnuit. Chipul omenesc, atât de frumos când e tânăr, devine şi mai frumos, mai bărbătesc, mai dinamic. El poartă urmele luptei continue, ale unei vieţi dure dar senine. Privirea caută totdeauna departe, limpede, profundă, ca aceea a marinarilor, o privire care reflectă vastele orizonturi”. Mai mult de cincizeci de ani Guido Rey a urcat neobosit munţii. În toate anotimpurile, pe orice vreme şi pe orice versant, oricât ar fi fost el de potrivnic. În afara muntelui, care a fost poezia vieţii mele, obişnuia să spună Rey, restul n-a fost decât proză. Într-adevăr, pentru marii cuceritori ai muntelui, la fel ca pentru un scriitor, un muzician sau un om de ştiinţă, nimic nu este mai puternic ca pasiunea lor. De fapt, cum mărturisea odată un scriitor francez, ce este viaţa însăşi, dacă nu o curajoasă ascensiune? Deşi îşi pierde în Hornul Uriaşului din Alpi cel mai bun prieten, G. Rey rămâne legat de munte, pe care-l va cuceri şi mai departe cu îndrăzneală, dar şi cu raţiune. El găseşte un nou drum în Cerveni, după ce rămăsese suspendat şase ore deasupra unei prăpăstii de trei mii de metri. Urcă în 1883 Ciamarella pe faţa sudică şi peste patru ani Viso, pe la est. Urmează Dolomiţii cu toată dantela lor dantescă. Muntele rămâne mereu „poezia” vieţii sale. „Tineri exclamă G. Rey iubiţi muntele! El vă dăruie bucuria efortului, vă face mai entuziasmaţi şi mai puri”.

G. Rey era nepotul celebrului Quintino Sella, geolog renumit şi fondator al Clubului alpin italian. Omul acesta nu iubea nimic mai mult, în afara profesiunii sale, ca muntele. Alpii erau marea, obsedanta sa ispită. Acestui om îi datorează Rey dragostea sa de munte. Monte Rosa a fost întâia sa întâlnire cu muntele. O apariţie copleşitoare, învăluită în roz, sub un cer albastru, într-o dimineaţă senină şi rece. De atunci, până puţin înaintea morţii sale, G. Rey a rămas un neînsetat şi neînfricat om de munte. Italienii şi-l mai amintesc încă bătrân, dar drept şi dârz, hoinărind pe culmi cu nedespărţitul său alpenştoc. Victoriile sale alpine, cucerite în epoca de aur a alpinismului, vor rămâne de neuitat: Cerveni, piscurile de mare dificultate din Mont Blanc, trasee aproape inaccesibile în Dolomiţi. Şi la fel vor rămâne neegalate cărţile sale, cu titluri atât de sugestive, de plastice: „Alpinismo acrobatice”, „Famiglia alpinistică”, „Alpinismo a quattro mani”. G. Rey povesteşte temerarele şi dramaticele ascensiuni din Mont Blanc-ul granitic şi semeţ: Crepen, Dintele rechinului, Dru, Piscul Verde. Alpii sunt, pentru alpiniştii de oriunde, o grea piatră de încercare. Pentru G. Rey ei nu sunt însă numai pietre de încercare, ci piscuri pe care curajul şi îndemânarea înalţă omul până la nori. Alpii, „cetate fantastică, lanţ de ziduri inaccesibile, turnuri care se profilează pe cer cu culoarea lor cărămizie, aurită de soarele atâtor secole”. Dolomiţii dantelaţi, amintind parcă bijuteriile în calcar ale Pietrei Craiului, sunt împărăţia stăpânită de Guido Rey: San Marţino di Castrozza, Cima della Madonna, Cimone della Palia, Vajollet, Marmolada. Sculpturi gigantice în piatră. Fantezie cosmică. Munţi dintr-o planetă necunoscută încă. Sau, aşa cum scrie G. Ray, „cetăţi ruinate, minarete crăpate, profiluri roase de sfincşi, rămăşiţe de catacombe, coloane colosale, de zece ori mai înalte decât cele din Teba”. Pentru Guido Rey muntele e însăşi viaţa, „neasemuita bucurie a trupului şi a spiritului, cu totul alta decât toate celelalte bucurii omeneşti, fiindcă ea îşi are esenţa în voluptăţi fără graniţe şi de nedescris”. Dragostea de munte se naşte şi e necontenit prezentă în albastrul cerului, în prietenia stâncii, în liniştea imensă care coboară în noi. Această neasemuită dragoste izvorăşte din „senzaţia înălţimilor, prezenţa pericolului, tumultul libertăţii, uitarea tuturor lucrurilor omeneşti”. Guido Rey rămâne în istoria alpinismului îndrăzneţul cavaler, cavalerul minunat al înălţimilor. Alpiniştii care l-au văzut urcând munţii în tinereţe, dar şi la şaptezeci de ani. Cititorii care i-au citit cu admiraţie cărţile, l-au numit Harold al marilor munţi, vestitorul şi cântăreţul dragostei de munte. Unul dintre cei mai preţuiţi scriitori alpini, el însuşi ghid şi alpinist, este binecunoscutul Roger Frison-Roche. Născut la Paris, în februarie 1906, dintr-o familie din Savoia, la şaptesprezece ani, atras de munţi, părăseşte capitala şi se mută la Chamonix. Muntele devine marea sa dragoste, permanenta atracţie. Şi în acelaşi timp, scrisul. Tot atunci el începe să colaboreze la diferite ziare şi reviste.

În anul 1935 o expediţie în munţii Saharei îi dezvăluie frumuseţi nevisate. Urmarea? Scrie o carte „Chemarea Hogarului” şi se leagă de Africa ca Hemingway de zăpezile de pe Kilimanjaro şi vânătorile de lei. Peste un an revine în Africa şi în 1938 ia marea hotărâre: se stabileşte în Algeria ca ziarist. Aici, cu nostalgia şi amintirile din Alpi, scrie el cartea sa cea mai cunoscută, ajunsă la peste un milion de exemplare şi tradusă în foarte multe ţări, „Premier de cordee” (Cap de coardă). Este povestea, destinul tânărului Pierre Servettaz, pe care îl cheamă stăruitor, obsedant muntele, deşi acolo, în preajma piscurilor a pierit strivit de stânci tatăl său, deşi el însuşi a cunoscut mânia muntelui, fiind grav accidentat într-o ascensiune. Nimic, nimic nu poate opri gândurile, dorinţa să de a deveni cap de coardă, de a conduce şi a păzi vieţile celor care iubesc muntele şi vor să-l cunoască putereaşi frumuseţile. Această carte minunată, elogiu al muntelui, dar şi al curajului şi devotamentului omenesc, a fost dedicată ghizilor din Chamonix cu indicaţia simplă a autorului, „unul dintre ai lor”. În anii războiului, corespondent pe front în Tunis, el este făcut prizonier în 1942 şi apoi trimis în Franţa. Din nou reîntâlneşte munţii patriei. Luptă eroic în Savoia, în mişcarea de rezistenţă şi termină războiul ca locotenent de vânători de munte. La înapoierea să în Algeria scrie în 1948 romanul „La grande crevasse”. Parcurge cu o pasiune nestăvilită Sahara, în repetate rânduri, în toate anotimpurile, la toate înălţimile, în toate împrejurările. Rodul acestor călătorii? O nouă carte „Pe schi şi pe cămilă traversând Marele Erg occidental”, carte care se va epuiza foarte curând. Din nou un roman despre Alpi şi o întoarcere la „Mont Blanc şi cele şapte văi”. Şi-apoi o nouă ispită: filmul. Cu Georges Tairraz, care a ilustrat cele mai multe din cărţile sale, realizează în 1950 un film în culori, de o rară frumuseţe, „Bivuacuri sub lună”, inspirat tot de Sahara. Cu acelaşi titlu scrie apoi un roman în două volume. În sfârşit, în 1957, cartea despre care ştim foarte puţin pagini din dramele alpine „Retour a la montagne”. Acesta este Frison-Roche, capul de coardă nu numai al ascensiunilor de mare dificultate, dar şi al literaturii alpine care escaladează temerar consacrarea literaturii universale. Tot în avangarda creatorilor literaturii alpine îl găsim şi pe Luis Trenker. De ce? Pentru că toată viaţa lui a fost legată de munte. Alpinist şi schior de frunte, deşi nu campion olimpic sau cuceritor de piscuri necucerite, L. Trenker a făcut totul ca prin el, prin ce a scris şi a dat, oamenii să îndrăgească cu pasiune şi patimă muntele. Cine răsfoieşte una, oricare din cărţile lui, va înţelege şi va simţi că în natură puţine frumuseţi depăşesc pe cele ale munţilor. Şi nu-l vorba numai de text, ci mai ales de neînchipuit de frumoasele fotografii ale văilor, crestelor, masivelor, care fac din imaginea fotografică artă plastică şi din curiozitatea de a privi, dor de munte. Să deschidem larg minunata lui carte, apărută în 1935 la Leipzig „Bergwelt-Wunderwelt” (Lumea muntelui-lumea minunilor) şi să hoinărim

puţin prin timp şi spaţii, purtaţi de înaripatele privelişti ale tuturor munţilor lumii. De la naşterea lumii, la popoarele comunei primitive, la romantici şi la generaţiile alpinismului istoric, alpinismul a parcurs etape surprinzătoare şi pitoreşti. Această unică istorie a alpinismului lumii, atât de literar şi ilustrat prezentată, ar fi fost de-ajuns ca să lege numele lui Trenker de frumuseţea şi măreţia munţilor. Dar Trenker, în marea lui dragoste pentru munţi, stânci şi schi, ne-a mai dat feeria albă a lui, Berge în Schnee” şi lauda munţilor în „Meine Berge”. Romanele sale sunt toate inspirate din viaţa munţilor (Berge în Flammen, Der Rebeli, Der Feuerteufel), la fel ca şi romanul propriei sale vieţi „Kamaraden der Berge”. Trenker nu putea să nu aducă omagiul său marilor înaintaşi, cutezătorilor cuceritori ai munţilor, „Helden der Berge” (Eroii munţilor). El a făcut şi film, fiind totodată interpret, scenarist şi regizor. „Infernul alb de pe muntele Palii”, munte de 3 912 m, în Bernina şi filmul inspirat de luptele de pe frontul din munţii Alpi, „Munţi în flăcări”, sunt marile lui realizări cinematografice. Tot Trenker a fost acel care a evocat cinematografic epopeea albă a cuceririi Matterhornului (4482 m), în prima încercare din 1857 a italianului Gorret şi a celor doi fraţi Carrel. Pentru toate acestea Luis Trenker rămâne legat pentru totdeauna de munţi şi de Alpi. Numele lui va răsuna în ecoul văilor şi sus pe creste, aşa ca în iodlerul lui de tinereţe şi glorie, într-o coborâre cu o sută de kilometri pe oră. O carte de neobişnuită frumuseţe şi îndrăzneală este, în literatura muntelui, cartea lui Lionel Terray „Cuceritorii inutilului”. Cine este Lionel Terray? El însuşi se prezintă astfel: „Născut la poalele Alpilor, am fost campion de schi, ghid profesionist, alpinist de mare altitudine, membru în opt expediţii în Anzi şi Himalaya, mi-am consacrat toată viaţa muntelui”. Fiu de medic, deşi destinat unei profesiuni intelectuale, Terray, un răzvrătit şi un neastâmpărat al muntelui, îl cunoaşte la vârsta de unsprezece ani şi-apoi, sub îndrumarea lui Gaston Rebuffat, devine omul de munte care va rămâne toată viaţa. Este una din cele mai glorioase figuri ale alpinismului francez şi mondial. Cuceritor al piscurilor celor mai dificile şi asaltate. De la Annapuma, întâiul munte de peste 8000 m cucerit de om, la versantul estic al muntelui Chacraraju din Peru, urcat în august 1962. Terray este cel care reuşeşte a doua victorie asupra Eigerului, muntele cu zeci de victime, care urcă peretele nordic al muntelui Aconcagua, Fitz Roy, Mustagh Tower, Makalu şi, în 1962, Januu, de aproape 8 000 m, în Himalaya. Două decenii de întrecere cu cerul şi stânca şi de întâlniri cu moartea. Pentru Terray alpinismul nu este vanitate, record, glorie, ci o enormă bucurie care clocoteşte în inimă, „care pătrunde până în ultima fibră, atunci când după o lungă oscilare la graniţele posibilităţilor umane putem din nou să strângem viaţa cu ambele braţe”.

Terray crede în pregătire, în îndrăzneală, în prietenie. Paginile din carte dedicate marelui său prieten Louis Lachenal sunt emoţionante, tulburătoare. Două firi diferite şi totuşi cea mai bună coardă a lumii. Louis dezlănţuit, pasionat până la nebunie, îndemânatic până la neverosimil, izbutind să găsească până în ultima clipă rezolvarea care părea de negăsit şi Lionel calm, raţional, echilibrat. Poate tocmai această pendulare de temperamente, de structuri explică echilibrul forţelor. Ca şi dragostea lor fără limite pentru munte şi prietenia lor, care mergea dincolo de graniţele vieţii şi ale morţii. Cuceritorii inutilului” este cartea vieţii lui Lionel Terray. Dar nu numai a lui. Ci a tuturor celor care se regăsesc în ea. „Cuceritorii inutilului”? Nu! Cuceritorii înaltului, al noului, ai neatinsului. Ne dăm noi seama cât de util este vieţii noastre acest inutil al cuceritorilor munţilor? Vitali Mihailov Abalakov este cel mai reprezentativ alpinist sovietic. Se poate spune chiar că începuturile şi gloria marilor ascensiuni sovietice i se datorează lui. Acum Vitali Abalakov a împlinit cincizeci de ani de viaţă şi treizeci de ani de ascensiuni alpine. A început să se caţere pe munţi încă de la vârsta de doisprezece ani. Însoţitor, prieten şi mai târziu tovarăş de coardă şi expediţii i-a fost fratele său mai mic, Evgheni. Împreună au urcat stâncile Krasnoiarskului copilăriei şi apoi tot împreună au pornit în prima lor escaladă, de mare dificultate, vârful Dâh-Tau din Caucaz (1931). A urmat inaccesibila până la ei traversare a Bezingăi. Profesiunile alese i-au despărţit în viaţă, dar pasiunea lor pentru munte le-a rămas întreagă şi i-a păstrat alături. Evgheni, visător, artist, a devenit sculptor, în timp ce Vitali, spirit practic, inventiv, a ales ingineria. Vitali a construit pentru sportivi o serie întreagă de aparate. Cum i-ar fi uitat pe alpinişti? El era constructorul şi tot el experimentatorul. Întâia ascensiune de „7000 m” a lui Vitali a avut loc în anul 1936, pe Khan Tengri (6995 m) în Tianşan, vârf denumit şi Kan To (Muntele de sânge). Se ştie că aici, la fel ca Lachenal pe Annapuma şi-a pierdut Vitali mai multe degete, degerate şi i-a fost amputată laba piciorului. Dar Vitali Abalakov nu era omul înfrângerii, al renunţărilor. „Omul se ridică mai presus decât muntele”, obişnuia el să spună. Şi a dovedit-o. După cucerirea vârfului Trapez şi a escaladelor de iarnă iniţiate întâia dată de el, iată asaltul dârz şi victorios al vârfului Lenin (7134 m). Răsplata curajului şi îndemânării sale: titlul de maestru emerit al sportului şi Ordinul Lenin. Încă multe isprăvi eroice au urmat de atunci. Anii treceau şi alpinistul, căruia medicii îi recomandaseră după Kan To cuminţenie şi cel mult şah sau pescuit, este acum în vârstă de cincizeci de ani. La vârsta aceasta, alpiniştii îşi scriu amintirile sau conduc taberele viitorilor cuceritori ai munţilor. Dar Vitali nu se grăbeşte. El simte încă în el puteri nebănuite pentru lupta cu muntele. Nimeni mai bine ca el nu-l cunoaşte tainele, vicleniile, frumuseţile. Timp de aproape două decenii vârful semeţ de 7439 m din Tianşan a înfrânt toate încercările. Nu se poate, îşi spune Vitali Abalakov, nu se poate ca noi, alpiniştii sovietici, să ne plecăm în faţa unui munte, fie el şi imposibil de cucerit.

Unsprezece oameni din trei generaţii de alpinişti au asaltat timp de săptămâni piscul acesta încăpăţânat, cu care Vitali s-a mai răfuit odată, în 1938. Dar nimic, nici pereţii abrupţi, nici gheaţa, nici viscolul şi frigul nu-l pot opri. La 30 august 1956 toţi cei unsprezece oameni ai expediţiei sunt pe vârf. Peste cincizeci de piscuri din Munţii Cerului sunt dominaţi de acest vârf învins de voinţa omenească, de acest pisc căruia învingătorii i-au dat numele de Pobeda (Piscul Victoriei). Vitali Abalakov este un om al faptelor. El cutează, luptă, învinge. Şi scrie. Modest, simplu, firesc. Cine citeşte „Asaltul Piscului Victoria” povestit de Evgheni Simonov va găsi toate gândurile şi toate faptele lui Vitali Abalakov. În fiecare pagină scrisă simţi pioletul şi colţarii lui Vitali frământând muntele. Cu un stilou inspirat Vitali scrie pe albul zăpezii povestea cuceririi marelui pisc, în care punctele. Sunt oamenii, aceste furnici cutezătoare pe care nimic nu le înspăimântă şi nu le face să renunţe. Înţeleapta sa prevedere este o caracteristică a lui Abalakov. „Vârful Victoria este o momeală, îi pândeşte pe imprudenţi. Ca totdeauna, trebuie să ne ocupăm de fiecare amănunt. Să prevedem totul. Acolo sus, la peste şase mii de metri altitudine, orice amănunt devine foarte important”. Abalakov simte vremea rea, ceaţa sau furtuna. El preferă să coboare înălţimi greu cucerite, decât să rişte reuşita sau să jertfească oameni. Ei urcă mereu la minus 20° temperatură, sub ameninţarea capricioasei şi scurtei veri a Tianşanului. În timpul odihnei alpiniştii citesc din O’Henry şi Prjevalski. După zile de aşteptare îndelungă şi obositoare, mai obositoare decât urcuşul, Abalakov dă semnalul plecării. Cu toţii îi privesc silueta cunoscută. Stâncile şi el, cuceritorul. În picioare pâslarii par încălţăminte de scafandru. Dar colţarii amintesc de cuiele pantofilor de atletism. Abalakov şi Gusak merg acum în coardă, spre pisc. O cetate albă, necucerită, aşteaptă rece, încruntată. Dar oamenii care de atâtea săptămâni au pornit s-o cucerească nu mai vor să dea înapoi. Drumul e greu, dar voinţa oamenilor mai puternică decât orice. Şi până la urmă, victorioasă. Alpiniştii noştri au dovedit în ascensiunile lor multă îndrăzneală şi hotărâre. Dar hotărârea de a scrie până acum le-a lipsit. Emilian Cristea, cel mai temerar şi mai vârstnic din avangarda cutezătorilor, a povestit în ziare şi reviste multe din isprăvile sale şi ale tovarăşilor săi de ascensiune. Premiere în Bucegi, tentative în Fisura Albastră, traversări de iarnă cu avalanşe în Piatra Craiului, explorări în adâncul peşterilor din munţii Apuseni sau Cernei toate au fost scrise şi nu aşteaptă, întregite de alte întâmplări inedite, decât culegerea în volum. Dar până atunci, mai tânăr şi mai vrednic la scris, Ion Coman şi el neobosit căutător de trasee neumblate, a publicat „Am îndrăgit munţii” (1963), o carte de evocări şi pasiuni alpine. Ion Coman îndrăgeşte de foarte tânăr muntele şi îi caută prietenia şi înţelepciunea pretutindeni şi în toate anotimpurile. Pe drumuri simple, pe pereţi pe care încă nimeni n-a urcat, cu motocicleta, pe schiuri, Ion Coman

hoinăreşte de la un capăt la altul prin ţară şi încântat îi descrie frumuseţile. Şi bineînţeles nu uită întâmplările care te întâmpină, cum ştim cu toţii, la fiecare pas în excursii. Deşi îşi pierde într-o ascensiune fratele mai tânăr, el rămâne mai departe credincios muntelui, convins că nici o bucurie pe pământ nu întrece bucuria înălţimilor învinse şi a vieţii în natură: „Am îndrăgit clipele când, ajunşi sus, ne strângem mâna frăţeşte şi îmbrăţişăm orizontul; am îndrăgit asprimea elementelor naturii, ecoul iodlerelor, roşeaţa apusurilor, modestia florilor alpine, marea de nori culcată la picioarele noastre”. Din Bucegi în Apuseni, din primăvară în iarnă, de la espadrile la bocancii de schi, Ion Coman e necontenit prezent în munte. Cine a făcut drumuri asemenea lui, se va simţi şi el autor al cărţii. Totul este scris aşa cum orice pasionat de munte ar face-o, dacă ar avea îndemn şi meşteşug la scris. Cine nu a mers mult pe munte, dar simte că şi-ar dori-o, va porni sigur pe creste, citind această carte. Muntele cel mai drag lui Ion Coman rămâne Piatra Craiului. Aici este minunata Cabană Ascunsă, Padina lui Călinet, Marea Orgă. Aici a fost învins muntele şi a învins prietenia (Creasta Prieteniei, traseu de opt lungimi de coardă, opt ore de lucru şi gradul V B dificultate). Nimic nu este mai frumos, mai deplin ca alpinismul, ne încredinţează Ion Coman. Alpinismul este „lumea înălţimilor, o lume aspră şi frumoasă, născută din zbuciumul planetei, mângâiată de nori şi rudimentar cioplită de mâna sculptorilor cu putere nemăsurată: soarele, apa şi vântul”. Munţii ne păstrează dârji, tineri, optimişti. Tot ceea ce putem cere vieţii ne dă muntele, „spaţiu, măreţie, asprime, frumuseţe, prietenie”. Să fim vrednici de el. După Cristea şi Coman ar urma Aurel Irimia, alpinistul cu performanţe care peste graniţă l-ar fi făcut demn de o expediţie în Himalaya. Şi el va lăsa într-o zi coarda şi pitonul pentru hârtie şi stilou, deşi marii alpinişti au dovedit că ele încap toate foarte bine şi în rucsac şi în cortul izotermic. Şi astfel am face şi noi în literatura alpină întâii paşi, premierele de îndrăzneală ale viitorilor scriitori alpini. Înainte de a încheia acest capitol, nu putem să nu facem un ultim popas, amintind literatura himalayană. Ea este dramatică, eroică, epopeică. Nu fantezie, nu personaje şi întâmplări inventate, ci viaţă, îndrăzneală, încordare supraomenească. Ea seamănă prin măreţie şi jertfă doar celeilalte literaturi a cuceririi apelor, polilor, înaltului. La Los Angeles, la Olimpiada din 1932, germanul Paul Bauer primea medalia de aur a literaturii olimpice pentru cartea sa care povestea expediţia de pe Kangchendzonga (8 597 m). Pagini tragice, morţi grele aduce expediţia de pe Nanga Parbat (8125 m), supranumit şi Muntele groazei. Cărţile scrise de Bruce, Finch, Howard, Burry, Smythe sunt cărţile pionierilor, în cursa năprasnică a învingerii munţilor Himalayei. „Tigrii din Himalaya” de Frytz Rudolph este recunoaşterea istorică a aportului adus de indigeni la victoriile alpiniştilor străini în munţii cei mai înalţi ai lumii din Nepal şi Tibet. Prin „tigri” se înţeleg indigenii care purtau bagajele, urcându-

le până la peste 8000 m. Ei s-au dovedit totdeauna dârji, cinstiţi, curajoşi până în clipa din urmă, când înfruntau musonul şi avalanşele. Dar lucrul acesta se uita mult prea repede sau pur şi simplu se ignora. Victoria lui Norke Tensing, modestul şi încercatul nepalez, răsplăteşte munca şi zecile de jertfe ale şerpaşilor. 8 000 de metri deasupra şi dedesubt” se intitulează cartea îndrăznelilor şi nebuniilor lui Hermann Buhl, alpinistul care a cucerit singur, după 16 ore de urcuş, piscul necucerit al lui Nanga Parbat. Iar „Annapuma, primul 8000 metri” este epopeea expediţiei franceze în care Maurice Herzog a scris aceste pagini cu degetele însângerate. Cartea pe care a scris-o Tensing despre cucerirea Chomolungmei, „Tigrii zăpezilor” —carte încă necunoscută la noi încheie glorios drumul de efort şi sânge pe care s-a urcat până la „casa zăpezilor”. Dar cartea care nu poate rămâne necitită, neadmirată, este cartea celui mai îndrăzneţ dintre îndrăzneţi, a cuceritorului necuceritului pisc al Himalayei, Everestul, „înalta aventură” a lui Edmund Hillary. Acest înalt şi paşnic apicultor neozeelandez urcă pentru întâia dată în munţi la şaisprezece ani. „Până la 16 ani nu văzusem încă muntele”, scrie în primele pagini ale cărţii marele cuceritor al Chomolungmei. El învaţă de mic meseria tatălui său şi devine la treisprezece ani un bun crescător de albine. De la albine la munţi, aceasta a fost fantezia întâmplării, a unei vacanţe şcolare petrecute la munte şi schi, pe unul din munţii Noii Zeelande. Hillary avea, cum am spus, şaisprezece ani, era, cum singur mărturiseşte, „un tinerel înalt, osos şi stângaci” care nu se depărtase până atunci în viaţa lui mai mult de cincizeci de mile de localitatea unde trăia. Muntele nu-l atrăgea. Dar marea lui dorinţă era aceea de a colinda lumea. Prima zăpadă văzută în viaţă, cele zece zile de schi petrecute în această vacanţă şi apoi la douăzeci de ani prima lui mare excursie pe insula de sud a Noii Zeelande şi ascensiunea piscului Olivier de pe muntele Sealy, îl hotărăsc să devină alpinist. Zăpada era plăcută şi tare, aşa încât puteam săpa trepte solide, lovind doar cu piciorul. Sus, pe creasta muntelui, am găsit o privelişte încântătoare: o vale întinsă ca un gheţar masiv, înconjurată de piscuri de o rară frumuseţe. Cuceream pentru prima oară un vârf de munte. A fost cea mai fericită zi din viaţa mea.” În Hillary se deşteptase marea pasiune pentru munte şi alpinism, pasiune care dacă te cucereşte o dată, te însoţeşte în viaţă până la moarte, încep şi lecturile. „Citeam cu nesaţ scrie Hillary tot ceea ce se putea scrie despre munţi”. Două cărţi însă l-au făcut să îndrăgească şi mai mult munţii: „Tabăra şase” de Frank Smythe şi „Nanda Devi” de Eric Shipton. Cartea lui Smythe, care-l purta pe Hillary prin ceaţă, ger şi vânt pe creasta nordică a Everestului, l-a impresionat cel mai mult. „Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată atât de intens o carte”. Hillary pleacă în excursii de unul singur, încărcat cu poveri, în regiuni accidentate. Cunoştinţa cu ghidul Harry Ayres, cel mai bun alpinist al Noii

Zeelande, îi deschide înţelegeri noi asupra alpinismului, îndeosebi asupra tehnicii escaladelor pe gheaţă. Iar prietenia lui George Lowe îi strecoară în suflet dorinţa marilor cuceriri, a marilor necunoscute: piscurile Himalayei. Hillary împlinise treizeci şi unu de ani! În alpinism se pare că o tradiţie cere ca înainte de Himalaya să urci Alpii. Iată-l pe Hillary în Austria şi Elveţia înfruntând Alpii şi-apoi, în grup, reuşind deosebita performanţă de a urca în cinci zile, în Oberlandul bemez, cinci vârfuri de peste patru mii de metri. O telegramă îl aştepta la coborâre, la poşta din Jungfraujoch. George Lowe îl chema să participe la o expediţie pe Mukut Parbat (7 242 m) în Garhwal. A fost întâia expediţie din Himalaya la care a luat parte, victorios, Edmund Hillary, cuceritorul de mai târziu al Everestului. Până la jumătatea secolului al XX-lea nimeni nu urcase pe Himalaya dincolo de 8000 m. În anul 1922 o expediţie engleză ajunge pe versantul nordic, prin Tibet, la 8326 m, iar în 1924 o altă expediţie, urmând acelaşi drum, prin nord, atinge înălţimea de 8572 m. Cum piscul muntelui este de 8 848 m, înseamnă că pentru a fi învinşi aceşti ultimi, îndărătnici şi răzbunători 276 m au trebuit nu mai puţin de. 29 ani! Expediţia generalului Hunt, în care a fost selectat după criterii severe şi Hillary, trebuia cu orice preţ să învingă, mai ales după eşecul elveţienilor, cu un an înainte, în 1952, la mai puţin de trei sute de metri de vârf. Se împlineau în acest an, 1953, treizeci şi doi de ani de la întâia expediţie pentru cucerirea Everestului. Cine reuşea acum, intra pentru totdeauna în istorie. Hillary era unul din cei treisprezece foarte buni alpinişti ai expediţiei, dar nu omul pe care se conta pentru asaltul final. Acesta trebuie dat de Evans-Bourdillon, care într-adevăr în ziua de 25 mai urcaseră până la 8 748 m, deci la o sută de metri de vârf. Înălţime la care nimeni nu mai ajunsese vreodată şi care spunea tuturor că victoria este aproape. Dar a doua zi, după supraomeneştile eforturi făcute, Evans şi Bourdillon n-au mai fost capabili să urce din nou. Nici ei, nici ceilalţi. Se punea întrebarea: se va rata şi de astă dată cucerirea piscului? Şi-atunci, culmea ironiei, după zeci de ani de expediţii britanice, misiunea cuceririi celui mai înalt pisc din lume, Chomolungma, botezat englezeşte Everest, a revenit unui indigen nepalez, Norke Tensing şi unui alpinist din dominioane, Edmund Hillary. Amorul propriu al englezilor a cedat dorinţei de victorie, de superioritate asupra tuturor celorlalte expediţii şi mai ales asupra celei elveţiene. Asaltul a fost eroic. Norke şi Edmund, înfrăţiţi de efort şi îndrăzneală, au trăit clipe neuitate, groaznice adeseori, cum scrie Hillary: „La jumătatea urcuşului m-am oprit epuizat. Dacă priveam în jos printre glezne, priveam într-un abis de 3 000 m. Niciodată nu m-am simţit în mai mare primejdie ca atunci, îngrijorat, i-am făcut semn lui Tensing să urce până la mine. Ce zici de asta, Tensing? Răspunsul veni prompt: Foarte rău, foarte primejdios. Ce crezi, mergem mai departe? La care îmi răspunse în felul lui obişnuit:

Cum vreţi!” Dar încă nu era totul. Aproape de vârf îi aştepta calm „cel mai formidabil obstacol de creastă o treaptă mare de stâncă”. Hillary o cunoştea din fotografiile luate din avion şi o considera un obstacol care putea foarte bine să însemne înfrângerea unei expediţii. Erau la 8 833 m, dar încă nu pe vârf. Nefiind sigur că vor trece acest obstacol, Hillary cu „acel sentiment de mândrie pe care-l trăieşti atunci când eşti sigur că ai realizat un fapt unic”, făcu câteva fotografii ale acestui cel mai înalt loc atins până atunci de vreun picior omenesc. Cu un ultim efort, căutând prize, înfigând pioletul în fisurile de gheaţă, întinzând la maximum cei doisprezece metri ai coardei, Hillary deschise drumul şi Tensing îl urmă. După două ore de tăiat trepte în zăpadă, sleiţi de puteri, când tocmai se întrebau ce le mai rezervă urcuşul, când li se părea că merg de-o veşnicie, îşi dădură seama deodată că era ultima treaptă. „În faţa mea spune Hillary creasta cobora abrupt spre o cornişă, descriind o curbă mare, iar departe, în zare, puteam vedea culorile de pastel şi lână alba ale norilor din ţinuturile muntoase ale Tibetului”. Era ora 11,30, 29 mai 1953. Acolo sus, pe vârf, deasupra întregului pământ, pe cel mai înalt pisc al tuturor munţilor lumii 8 848 m „căldura domoală a bucuriei, scrie emoţionat Hillary, îmi năpădea toată fiinţa, o bucurie mai puţin zgomotoasă, dar mai puternică decât oricare alta pe care o simţisem vreodată mai înainte pe un vârf de munte”. Hillary privi chipul radiind de fericire al lui Tensing. Surâdea luminos sub masca de oxigen şi sub ţurţurii de gheaţă de pe barbă şi mustăţi. „I-am întins mâna şi ne-am felicitat în tăcere spune Hillary dar pentru Tensing şi pentru clipele trăite strângerea mâinii însemna prea puţin şi, cuprins de elan, m-a prins cu toată căldura în braţe şi ne-am bătut pe umeri reciproc, în semn de felicitare”. Aşa a fost întâia dată pe piscul victoriei voinţei omeneşti în mai 1953. Poate că peste ani alte victorii, mult mai grele, vor dovedi omului puterea lui asupra Universului. Dar victoria asupra Everestului va rămâne unică, aşa cum unic este în lanţul munţilor lumii vârful Chomolungma, zeiţa mamă a pământului! Muzică. E greu de spus ce e mai mult muntele: culoare sau muzică? Verde de infinite culori, albastru şi violet, alb pur şi curcubeie. Zori, amurguri, înserări, anotimpuri. O paletă darnică şi neprevăzută pentru orice iubitor al picturii. Dar muntele, prin excelenţă, este dinamism, mişcare, muzică. Unde s-a născut ecoul dacă nu în munţi? De unde au apărut iodlerele şi valsurile tiroleze? Unde s-au născut doinele? Unde dacă nu în munţi izvoarele, apele, vântul, ploaia, furtuna se nasc, cresc, copleşesc totul şi aduc apoi calmul şi seninul unei lumi mai dornice de viaţă. Ape care curg domol sau furtunos viori cu surdină sau în pizzicato; urcuş în munte acorduri de orgă; cascade harpă şi clopoţei; vânt de toamnă în frunze care cad serenadă de celo; ploaie şi furtună instrumente

dezlănţuite, dominate de xilofon, tobe şi talgere; ninsoare şi zăpezi poem simfonic cu lunecări pe clape. Şi nu numai atât. Cum în munte liniştite sunt adânci, cosmice, se poate vorbi şi de o simfonie a tăcerilor, simfonie pe care doar muntele o poate compune şi cânta. Dar, totodată, poate nicăieri mai mult ca la munte nu-ţi vine aşa din senin să cânţi, să chiui. Un iodler la mare ar fi nepotrivit. Sirenele preferă liedul, canţoneta, serenada. Nu ştiu de ce, dar cuvântul acordeon îmi evocă aproape totdeauna imaginea însorită şi muzicală a unei cabane, fie înecată în verdele pădurii, fie surâzând alb dintre brazi şi pârtii de schi. Doinele şi jocurile noastre s-au născut şi ele la munte. Nu cunoaştem prea multe instrumente muzicale care au apărut întâia dată pe ţărm de mare. Poate ţitera, harpa, havaiana. În schimb fluierul, cornul, buciumul, cavalul sunt şi rămân ale muntelui. Oamenii de la munte cântă mai mult şi mai frumos. Oamenii ce vin la munte cântă mai cald şi laolaltă. Iar despre munte oamenii cântă entuziast şi pitoresc. Se povesteşte o întâmplare ciudată, din viaţa şi mai ciudată a marelui Paganini, care ar dovedi puterea de inspiraţie a muntelui. În primul din nenumăratele drumuri ale copilăriei lui zbuciumate, din Genova în Cremona, peste munţii înalţi şi ninşi, cu un scurt popas în Elveţia, Nicolo Paganini e impresionat de tot ce vede şi, precoce, redă pe coarde, în gama lui mi, puritatea zăpezii, albul nesfârşit, scânteierile reci şi albastre ale gheţarilor, clinchetul argintiu al diligenţei care străbate trecători şi culmi albe. Vom prezenta muzica inspirată de munte, această pentru mulţi necunoscută muzică a munţilor, pornind ca într-un urcuş de excursie sau ascensiune, de la muzica populară a regiunilor de munte, la măreţia şi adânca poezie a poemelor simfonice şi a simfoniilor. Adică, de la „Mândruliţa de la munte”, la „Vârful cu Dor”, „Munţii Tatra” şi „Simfonia Alpilor”. Un drum de minunate şi neprevăzute popasuri, de surprinzătoare şi pitoreşti privelişti. O excursie muzicală în care natura a chemat artistul spre tainicele şi măreţele ei frumuseţi. Să pornim deci cu rucsacul plin de darnice melodii, spre înălţimi. Nu există ţară, popor, continent, care în muzica sa populară să nu cânte muntele. Negrii şi chinezii, indienii şi tibetanii, elveţienii şi georgienii, cu toţii, în muzica lor păstorească sau alpină, îşi arată dorul, dragostea sau tăria faţă de munte. Cântecele incaşilor din Peru, locuitori dârji şi înfrăţiţi cu natura, trăind în pădurile şi munţii înalţi de peste patru mii de metri ai Anzilor, sunt cântece pline de ritm şi culoare. Cântăreaţa cu posibilităţi vocale neobişnuite Yma Sumak le-a purtat în întreaga lume, peste mări şi oceane. Imnul Soarelui (Taiţa Inti), Muntele mama noastră (Montana mama), Glasul Anzilor (Ataipura) şi tulburătorul cântec al junglei ladul verde (Chuncho) sunt melodii izvorâte din înălţimi şi din milenii. Ele reamintesc şi

poartă peste ani această eternă luptă şi frăţietate a omului cu natura, cu muntele. La noi sunt doinele, învârtitele, romanţele, Haiduceasca, jieneasca, Ţarina de la Abrud, Mi-e dor de munţi, de Caraiman. Este cântat bradul şi muntele: „Munte, munte, brad frumos”. Frumuseţea, prospeţimea copacului cu veşnică tinereţe inspiră dorul de a trăi ca el: „De-aş creşte ca brazii-n munte” sau „De-aş trăi ca bradu-n munte”. Nimeni nu-l mai vrednică, mai zveltă ca „Mărioara de la munte” sau „Mândruliţa de la munte”. Nu degeaba au intrat în legendă Muntele Găina şi cântecele lui de dor şi nuntă. Ca şi în poezia populară, în muzică muntele este o chemare, un frate, un prieten de zile bune şi rele. Se aud apele, freamătă pădurea, vâjâie furtuna. Ritmurile sunt repezi, dorinţa de viaţă trează. Peste jalea doinelor răsună chiotul haiducesc al muntelui. Ciobanii n-au numai dansurile lor aprige, cu sărituri şi strigături, ci şi cântecele lor în care vuiesc tinereţea şi munţii. Cu cât te apropii mai mult de munte, cântecele şi dansul sunt mai bărbăteşti, mai viguroase. Breaza este un dans de oameni în care clocotesc neastâmpărul şi forţa. Şi aşa sunt şi dansurile din Ţara Făgăraşului sau Ţara Oaşului. Ţara noastră are un inel, o horă de munţi. Prin cântec şi dans oamenii de la munte îşi exprimă încrederea şi bucuria lor de viaţă. Liricele elanuri spre munte se transformă încet în viaţă de munte, în oameni de munte, în întâmplări de fiecare zi în codri, prin văi, în cabane. Apare stăpânitor, plin de curaj cu arcul său, „Wilhelm Tell” (Rossini). Văi adânci şi stânci înalte, furtună în păduri şi în suflete robite, cornul vestitor al luptei şi al victoriei. Freischutz” al lui Weber este şi el o poveste a muntelui, a pădurilor şi a vânătorii. Uvertura operei şi mult-cântatul cor al vânătorilor sunt proaspete ca o dimineaţă în munţi, ca o plimbare cu piciorul gol prin roua dimineţii. Oameni de la munte şi contrastul între aceştia şi orăşenii nobili, bogaţi şi stupizi, găsim la Zeller, în mereu tânărul1 şi melodicul său „Vânzătorul de păsări”. Singura lucrare românească de operă, de fapt operetă, este satira muzicală a lui Viorel Doboş, „Cântecul munţilor”, cu câteva reuşite duete şi o dantelată arie de coloratură. Prin cadru, prin atmosferă mai trebuie amintită lucrarea lui Filaret Barbu „Plutaşul de pe Bistriţa”. Şi astfel păşim, cu emoţia, cu înfrigurarea cu care urcăm prin pădure spre creste, în domeniul simfonicului: suite, poeme, simfonii. Vincent d’Indy, care n-a fost numai directorul lui Schola Cantorum, ci şi profesorul marelui nostru George Enescu, era originar din munţii Cerveni, pe care-l iubea mult pentru natura lor severă şi meditativă. În afara simfoniei pe un cântec francez de munte, scrisă pentru pian şi orchestră, V. d’Indy a compus şi suita „Zi de vară la munte”, inspirată de munţii lui dragi şi care cuprinde „Zorile unei zile de munte”, mirarea şi bucuria ivirii dimineţii, „După-amiaza sub pini”, contemplare întreruptă o clipă de un dans ţărănesc

şi „Seara” care coboară calm şi grav o dată cu întoarcerea oamenilor la casele lor. Tot cu o „Dimineaţă” de munte începe suita întâia din „Peer Gynt” de Edward Grieg. Flautul şi oboiul sugerează cântul din fluier al păstorilor care întâmpină noua zi. Viorile, în crescendo, redau lumina biruitoare a zorilor. Violoncelul se joacă cu o rază de soare, iar cornul vesteşte pastoral ziua care începe în linişte şi seninătate. Finalul suitei, care se intitulează „În palatul regelui munţilor”, e înrudit cu moartea lui Manfred (Ceaikovski) şi ca şi acolo, instrumentele de corzi, pe o temă a contrabaşilor, transformă un dans plin de mister într-un vârtej de sunete care cuprinde totul în frenezia lui ritmică. O muzică poate mai puţin cântată, deşi tot adânc rod al cunoaşterii şi dragostei de munte, a scris Frederic Mompu pianist catalan (Impresii de munte, 1895), Fischer cu seducătorul lui „O noapte în Alpi” şi cehul Jaroslav Kricka, a cărui „Suită de munte” a fost premiată la întrecerile olimpice de artă din anul 1936, cu locul III şi o medalie de bronz. O compoziţie recentă, din ultimii ani, „Farmecul munţilor” a lui Alo Koll, începe, se pare, cu obsedanta „victorie a soarelui de dimineaţă”, continuă cu o plimbare cu barca pe lac şi se încheie cu o sonoră şi optimistă serbare ţărănească. Interesant este stilul lucrării, echilibrat cu talent între romanticii germani şi moderniştii cu orchestraţie colorată şi bogată. Cucerit de frumuseţea munţilor Carpaţi şi de îndrăzneala luntraşilor care-şi conduc cu măiestrie plutele printre stânci şi ape repezi, compozitorul ucrainean Gomoleak a compus în 1950 suita „Schiţe transcarpatice”, în care după introducerea apăsătoare a unui „trecut greu” se trece la „Plutăritul lemnului” şi „Zările Carpaţilor” (părţi asemănătoare ca idee, deosebite total ca formă de „privelişti moldoveneşti” a lui Viorel Doboş: partea întâi şi a doua, sus la munte Bistriţa la toance), suita încheindu-se cu o plină de vervă „Sărbătoare populară”. Ceea ce place îndeosebi în această lucrare este îmbinarea de poezie a apelor şi a munţilor. Cine a mers vreodată cu plutele, va înţelege şi preţui tocmai această frăţietate a naturii, a apelor şi a stâncilor şi, legate de ele, voinţa şi victoria omului. De aici, din Carpaţi, peste ani şi ţări, iată-ne în Elveţia minunatelor lacuri şi-a încă pe atunci necuceriţilor munţi. Geneva, august 1835. Zile pline, fericite, din viaţa lui Franz Liszt. O dragoste caldă, romantică, Marie d’Agoult. Lecturi literare, lecţii de pian unor elevi nu totdeauna talentaţi, discuţii filosofice şi artistice, articole la Gazeta muzicală, excursii şi plimbări pe lac cu prietenii lui Chopin. Liniştea, dragostea, natura nouă şi pitorească îl îndeamnă să compună. Se aşază la pian şi evocă impresiile plimbărilor pe lac, ale unei excursii în Alpi. Deci încă înainte de Richard Strauss, care el însuşi a urcat în Alpi, sau de Ceaikovski, care-şi poartă eroul, pe neliniştitul Manfred, tot în Alpi, Liszt, sub impresia frumuseţilor alpine şi sub stăpânirea lecturilor din Shakespeare şi Byron făcute de Marie în timp ce el compune, scrie „Albumul unui călător” (Anii de pelerinaj), care începe cu clopotele bisericii Sf. Petru din Geneva, ale căror sunete îl urmăreau pe compozitor, ca şi versurile din „Rătăcirile lui Childe Harold” de Byron. În acest prim album al

său, liric şi pictural, Liszt va mai lăsa: Lacul din Wallenstadt, La marginea unui izvor, Valea lui Obermann, Florile melodice ale Alpilor. În sfârşit, noi, romanii. Paul Constantinescu, atât de statornic legat de folclor, a scris muzica unui balet răsplătit cu premiul Enescu, reprezentat şi peste graniţă, la Viena, „Nuntă în Carpaţi” (1938) şi a cărui suită se cântă şi în concertele simfonice. Iar Marţian Negrea, povestitorul din Grui şi autorul muzicii de film la „Baia Mare”, îndrăgostit sincer şi de mult de Apuseni, a compus în 1953 suita „Munţii Apuseni” care a primit diploma de merit la Festivalul de la Bucureşti din acel an şi apoi Premiul de stat. Suita cuprinde patru părţi şi are un plastic conţinut descriptiv-programatic. „Pe Arieş în sus” prima parte, prima schiţă a suitei. O zi însorită de vară. Apele Arieşului cristaline şi vesele, dar şi darnice, căci în limpezimea lor sclipesc parcă bulgării de aur ai şteampurilor moţeşti. „Cetăţile Ponorului” a doua schiţă. Stânci masive înălţate asemenea unei vechi cetăţi dărâmate, din care n-a rămas decât o boltă uriaşă. Şi aici, în nopţi vrăjite, în susurul apei care curge pe sub stânci, apar şi dansează ielele. Parcă nu s-a schimbat nimic de foarte demult, din timpul dacilor. Gheţarul de la Scărişoara” partea a treia. Basm şi feerie. Mister. Ai spune Catacombele din „Tablourile” lui Musorgski. Stalactitele şi stalagmitele cu forme bizare, cioplite de mâna naturii în mii de ani. În lumina torţei aprinse totul pare fantastic şi apăsător. Să ieşim la lumină, acolo e viaţa, acolo e libertatea. Izbucul” finalul. O tarantelă sprinţară redă deopotrivă şi neaşteptata apariţie a izvoarelor, a apelor care izvorăsc printre stânci şi dispariţia lor tot atât de neprevăzută în stâncile care le-au născut. Un joc de-ascunselea, pe o tema de dans popular, în care simţi întreaga natură românească. Suita lui Marţian Negrea, pentru a cărei prezentare radiofonică Vlaicu Bârna a scris versuri nu mai prejos de muzică, rămâne una din bunele lucrări romaneşti şi una din cele mai dragi îndrăgostitului de munţi, de Apuseni. Un valoros film turistic realizat la noi este fără îndoială „Masivul Retezat”. Pentru acest minunat film colorat, care ne urcă pe toate crestele, ne poartă pe ţărmul lacurilor albastre şi ne duce, în şoaptă, în parcul natural, „monument al naturii”, întins pe suprafaţă de 750 km2, Ion Dumitrescu a scris o muzică expresivă şi dinamică. Ea urmăreşte cu fidelitate scenariul literar scris cu pricepere şi pasiune de naturalistul clujean Ianoş Xantus. Retezatul masiv şi unic ispiteşte deopotrivă pe turişti, alpinişti şi oameni de ştiinţă. A sosit primăvara: ghiocei şi brânduşe, ape învolburate, pui de pisică sălbatică. În poiană câţiva ursuleţi se joacă. „Să ne vedeţi când vom fi mari”, par ei să spună. Printre razele de soare ale dimineţii ciobanii pleacă cu oile la păşune, iată şi străvechea Sarmizegetusa, cu circul roman clădit de cuceritori. Echipa de geologi, alpinişti şi operatori urcă pe cai spre culmi. Apar florile, unele dintre cele mai rare din Europa: orhideea, papucul doamnei, bulbuci, pomagul, floare otrăvitoare. O trompetă vesteşte înfrigurat prima apariţie a masivului. Caravana traversează pe coardă o cascadă înspumată. Şi, deodată, lacurile. Harpa

urmăreşte undele scânteietoare ale apei: cristale limpezi, dimineaţa; petale de sidef, la prânz; purpură şi mătase aurie, seara. Sunt şaptezeci de lacuri în Retezat şi fiecare îşi are frumuseţea lui specifică. Urcăm tot mai sus. Din nou dimineaţa. Răsare victorios soarele. Păstrăvii sclipesc ca argintul viu. La 2200 m, parcă suspendat între munţi şi cer, lacul Tăul Negru. Este cel mai înalt lac din masivul Retezat. Lacul Zănoaga apare ca-ntr-un decor de poveşti, iar Bucura este cel mai întins lac din ţară şi are un anume farmec: de oriunde l-ai privi pare altul. Parcurgem întinse regiuni cu jnepeni, iată şi „Roua cerului”, plantă rară şi înşelătoare. Apare şi ursul, stăpân al pădurii. Şi printre pietre, primejdioasă, vipera. Încă mai sus, mereu mai sus. Deasupra alpiniştilor doar vulturul, rotindu-se în căutarea prăzii. Se profilează în depărtare Peleaga. Vegetaţia e din ce în mai săracă. În schimb, rară apariţie, zvelte şi sperioase capre negre. Cu agerime şi îndrăzneală ele sar pe ţancuri şi dispar în hăuri. Acum ochiul cuprinde toate depărtările. Măreţ, tăcut, biruitor, veghind crestele dantelate în azur şi albăstrimile vinete ale lacurilor Peleaga, cel mai înalt munte al Retezatului (2 511 m). Muzica scrisă pentru priveliştile unice de Retezatului îi măreşte frumuseţea şi stârneşte în noi dorinţa de a-l cunoaşte şi iubi. În aşteptarea muzicii inspirate de Făgăraş, Piatra Craiului sau Ceahlău, să însemnăm aici „Ţara Moţilor”, o suită de Carmen Petra, după reportajele lui Geo Bogza şi cele şase schiţe simfonice dedicate de Dariu Pop munţilor Rodnei. Precum şi „Cantata munţilor”, lucrare de proporţii, închinată frumuseţilor munţilor noştri, în a căror vecinătate trăieşte autorul Norbert Petri. Suita „Ţara Moţilor” are şapte părţi, dar niciuna cu adevărat alpină. Ea stăruie îndeosebi asupra istoriei frământate a moţilor (Sărăcie de stâncă tare, Răzvrătiţii Horia, Cloşca şi Crişan şi Martiraiul) şi a vieţii grele a acestora (Pâine amară în fundul pământului, Brazii cimitirelor, tulnice tânguitoare, Munca în toi, la torsul cânepii şi-n inima munţilor). Mândria moţească, dârzenia moţilor biruitoare peste jertfe şi timp şi seninul vremilor de azi sunt temele ultimelor două părţi ale suitei (Cetatea din vârful Cârnicului Sărbătoare muierească în valea Arieşului). Dariu Pop a fost unul din bunii prieteni din tinereţe ai lui Liviu Rebreanu. Simpatia lui pentru munţii Rodnei este tot atât de firească, pe cât a fost a lui Marţian Negrea pentru munţii Apuseni. Crescut în preajma munţilor Rodnei, obişnuit să-l vadă, să-l admire, să-l calce, compozitorul, când a putut să exprime muzical dragostea lui de care era atât de plin, a compus această suită, „Şase tablouri din munţii Rodnei”. Cantata munţilor” a fost compusă de Norbert Petri, pe versuri de Ion Magnea. Ea a fost întâia dată executată chiar sub bagheta autorului. Cantata munţilor” este un omagiu al frumuseţii şi tăriei munţilor noştri. Ei ne-au dat „un suflet de baladă”, ne-au purtat pe cărarea lor „de azur şi de mătase” şi au fost pentru noi toţi „simbolul neclintirii”.

Înalţii, voinici şi ninşi, munţii noştri ne-au fost şi ne-au rămas prieteni. S-au dus pentru totdeauna greul şi plânsul. Din Apuseni în Bucegi, din culme în culme să-ntindem o horă veselă. Munca şi prietenia să ne fie îndemn. Iar munţii tovărăşie. Prezentarea poemelor simfonice despre munte o începem chiar cu creatorul poemului simfonic, cu Franz Liszt. Primul din cele douăsprezece poeme simfonice ale lui Liszt, inspirat după un poem al lui Victor Hugo, se numeşte „Ce se aude pe munte”. Mai întâi un zgomot imens, confuz, însoţit de acorduri, de murmure suave. Sunt harpele spaţiului în care plutim şi din care deodată se desprind două voci amestecate: una pură, senină, biruitoare Natura, a doua sfâşietoare, plină de lacrimi şi strigăte Omenirea. Şi ascultându-le, compozitorul, meditativ, îşi pune plin de nelinişte întrebarea destinului omului. Sunt puţine pagini muzicale în istoria muzicii care să exprime atât de înalt, de cuprinzător, ideile filosofice ale unui poem literar. Dar să nu ne mirăm. Este vorba doar despre Victor Hugo şi Franz Liszt. Un alt poem simfonic, scris tot de un mare compozitor, este poemul „O noapte pe muntele pleşuv”, la care Musorgski a lucrat mai mult timp şi care ulterior a fost definitiv orchestrat de Rimski Korsakov. Inspirat din lumea de basme şi legende a poporului rus, el redă o noapte de dansuri şi vrăji, cum am mai întâlnit în „Dans macabru” de St. Saens şi în proporţii danteşti în finalul „Simfoniei fantastice” a lui Berlioz. Poemul lui Musorgski, deşi se cântă fără întrerupere, în realitate are patru momente: întâlnirea vrăjitoarelor, cortegiul diavolesc, apoteoza lui Satan şi sabatul vrăjitoarelor. Expresive, dinamice sunt ritmurile de dans, de dezlănţuire orgiacă a duhurilor rele, în noaptea fără stele, grea de taine şi mister. Liniştitoare, izbăvitoare e venirea dimineţii, vestită prin clopotele bisericii din sat care vor alunga stihiile. „O noapte pe muntele pleşuv” este o lucrare în care regăsim dramatismul şi mijloacele muzicale ale monologului lui Boris Godunov. Tot de la Vincent d’lndy, marele îndrăgostit al munţilor Cerveni, ne-a rămas, din primii săi ani de creaţie, „Poemul munţilor”. Alături de „Wallenstein” şi „Cântecul clopotului”, el vădeşte influenţa wagneriană, pe care o vor avea şi întâiele sale drame lirice. Din păcate acest poem se cântă extrem de rar, istoriile muzicale nu-l dau conţinutul, iar la noi el n-a avut până acum încă o primă audiţie. Noi l-am amintit fiindcă aparţine lui Vincent d’lndy şi fiindcă e vorba de munte. Enumerăm în continuare o serie de poeme dedicate nu celor ce se întâmplă pe munte sau unor idei filosofice, rod al contemplării, ci munţilor înşişi: „Munţii Tatra” (Novak), „Muntele Azov” (Muravlev), „Farmecul Dolomiţilor” (Car Iani), „Munţii Henţei” (Dam Din Suren), „Poemul pădurilor şi munţilor Chinei” (Ma Şi Tzum). Sunt peisaje muzicale cu culoarea lor locală, cu povestea milenară a pădurilor, apelor şi piscurilor, a antimpurilor şi a întâmplărilor istorice. Aşa cum este şi „Balada muntelui Blanik” de Janacek, scrisă după un poem al lui Jaroslav Vrchlicky. Dintre poemele amintite, prin ritmurile neobişnuite, exotice şi prin solo-ul de vioară ca un laitmotiv de şeherazadă, place mult „Munţii Henţei”, al compozitorului mongol Dam Din Suren.

Un poem simfonic foarte puţin cunoscut la noi, deşi el glorifică cea dintâi biruinţă a omului asupra celor mai înalţi munţi ai lumii, este, Annapuma”. Asemeni lui Raloh Vaugham Williams, care dedică „Simfonia Antarctica” (1953) expediţiei lui Robert Scott la Polul Sud, compozitorul francez Andre Ammeler compune poemul simfonic „Annapuma” în cinstea cuceritorilor acestui munte din Himalaya, prima victorie a lumii peste 8 000 m (8 078 m 1950) şi o dedică lui Maurice Herzog şi tovarăşilor săi de expediţie. Au scris compozitorii noştri poeme simfonice inspirate de munte? Răspundem bucuros afirmativ, dar cu remarca că toate cele trei poeme compuse până acum sunt inspirate doar de frumuseţea şi pitorescul Bucegilor: Vârful cu Dor, Prin munţii noştri, Poemul Carpaţilor. Măreţia sălbatică a Făgăraşilor sau a Retezatului încă nu şi-a găsit artistul. Munţii însă trăiesc mult. Ei pot să aştepte, aşa cum aşteaptă de milenii şi într-o zi tot va poposi în ei cel mult aşteptat. Poemul lui Hartulari-Darclee „Vârful cu Dor” este scris după povestea populară a ciobanului care, părăsit de iubita sa, se retrage sus pe vârful muntelui, de unde nu va mai coborî niciodată, vârf care va primi numele de Vârful cu Dor. Să ascultăm poemul. Se ivesc zorile. Pe cer mai sclipesc câteva stele, în vale, sub puterea soarelui, se destramă ultimii nori. Viorile în tremolo, însoţite discret de celestă şi flaut, sugerează liniştea şi puritatea dimentii. Ciobanul singur şi uitat e sus pe munte. Se chinuie de dor şi e frământat de renunţare. Muntele (oboiul, temă populară) l-a primit ca pe un frate şi-l împărtăşeşte tristeţea. Cel chinuit de dor, sfârşit de puteri, adoarme. Dar e trezit de tălăngile oilor care-şi caută credincioase stăpânul. Ciobanul se trezeşte, se suie pe o stâncă, le vede, se bucură, dar îşi aminteşte de dragostea lui şi de legământul făcut. El va rămâne şi va muri acolo sus. Şi pentru totdeauna locul acela se va numi Vârful cu Dor. Un binefăcător concediu în Bucegi (1948), cu nelipsitele excursii şi neprevăzute şi iată-l pe compozitorul de 23 de ani Laurenţiu Profetă compunând cu tot elanul tinereţii un poem al înălţimilor, intitulat „Prin munţii noştri”. Viaţa în munte şi viaţa în muncă, la poalele lui, începe în zori, cu risipirea ceţii şi ivirea soarelui. Cornul anunţă această redeşteptare a naturii şi a oamenilor. Apoi încep pulsaţiile vii ale muncii creatoare şi, în final, entuziasmul, bucuria pentru tot ce s-a realizat nou şi frumos. Fără să aibă un conţinut programatic mai legat de viaţa muntelui, poemul lui L. Profetă este totuşi un dar adus munţilor, Bucegilor şi mai ales legăturii dintre om şi mediul înconjurător, dintre muncă şi natură, o prezentare senină, optimistă a oamenilor de la munte. Elev al lui Marţian Negrea, cu care a studiat compoziţia, Alexandru Paşcanu va deveni şi el un iubitor şi-un cântăreţ al munţilor. „Poemul Carpaţilor” pe care l-a compus în 1953, la 35 de ani, este o călătorie în Bucegi, începută „În zori de zi”, cu popasuri „La Pârâul Rece” şi la „Peştera Ialomicioara”, cu o întrerupere a „Furtunii” şi apoi cu un drum „La stână”, de unde, urcând mereu pe creastă, „De sus se vede ţara întreagă”. Este în această hoinăreală prin Carpaţi ceva din neastâmpărul şi neprevăzutul

„Simfoniei Alpilor” şi, ca şi ea, poemul se cântă fără pauze, fără a marca trecerea la cele şase tablouri simfonice. O adevărată excursie, în care întâlneşti frumuseţi în care furtuna vine pe negândite, dar care totuşi nu te împiedică să ajungi la vârf, de unde să admiri larga privelişte a ţării. Muntele este un poem, iar poemul simfonic transpune muzical tot ce e în munte sunet, culoare şi faptă. Dar muntele, ca şi marea, are o măreţie a sa, cosmică, unică, simfonică: simfonia muntelui! Mai întâi, amintita mai înainte „Simfonia pe un cântec de munte” pentru orchestră şi pian de Vincent d’lndy. O lucrare delicată, de atmosferă alpină şi de climat sufletesc, în care pianul picură toate visările şi melancoliile. Ceva din concertul pentru pian al celuilalt romantic, Grieg. De ce a folosit V. d’lndy în această simfonie pianul cu părţi solistice, aşa cum a făcut-o mai deplin Lalo în „Simfonia Spaniolă”, cu vioara, nu ni se spune şi trebuie s-o ghicim. Poate e vorba de un dialog cu sine însuşi şi atunci pianul ar da orchestrei răspuns la întrebările compozitorului său. Instrument complex, pianul exprimă continuu impresiile atât de variate şi adânci de la munte. Sau poate numai pentru sonoritatea lui, în care am regăsi deopotrivă apele, brazii, vântul, furtuna. Se începe cu o visare; o melodie calmă şi lentă, plină de farmec şi poezie. Şi această meditaţie continuă şi în partea a doua a simfoniei. Dar ea devine vie, veselă, dansantă în partea a treia şi ultimă a lucrării, care exprimă energia şi prospeţimea muntelui. Tema unică şi mereu conducătoare a simfoniei vechiul cântec francez de la munte rămâne asemenea unei melodii optimiste şi dragi, cu care te-ai deşteptat dimineaţa şi care te însoţeşte toată ziua, ca un refren de dincolo de tine şi totuşi numai al tău. Un nou Faust caută răspuns întrebărilor pline de enigme ale existenţei. Este Manfred, eroul lui Byron, omul care în căutarea dezlegării tainelor naturii şi a cuceririi libertăţii, neînţeles de cei din jur, e înfrânt şi moare. Manfred, prin complexitatea psihologiei lui, a ispitit pe Schumann, care a scris pentru el muzica de scenă, dar opera muzicală cu adevărat mare, care a rămas să înfrunte anii, este simfonia lui Ceaikovski. Scrisă la sugestia şi după un program dat de Balakirev, simfonia „Manfred” (1885) este o evocare impresionantă a Alpilor, a rătăcirilor şi morţii lui Manfred. În prima parte a lucrării, Manfred, chinuit de pierderea iubitei, colindă munţii, cuprins de un sentiment de zădărnicie, încearcă să găsească împăcarea în natură, dar uitarea nu vine. Scherzo-ul părţii a doua ni-l arată pe Manfred la poalele unei cascade în curcubeu, cascada zânei Alpilor. Dar nici aceasta nu-l da liniştea mult căutată. Şi atunci Manfred se retrage între oamenii de munte, sperând că în viaţa lor săracă, dar simplă şi curată, va găsi mângâiere şi rost. Dar degeaba. Poate secretul vieţii este în mâinile lui Ahriman, zeul subteran al munţilor. E ultima încercare şi Manfred o face cu curaj. Dar zeul munţilor şi duhurile lui sunt mai puternici decât voinţa lui Manfred. Într-o bacanală, care prin dinamismul şi tragismul ei reaminteşte parcă pe Wagner sau Berlioz, Manfred cade pradă căutărilor lui zadarnice. Muzica lui Ceaikovski se ridică la înălţimea poemului lui Byron. De altfel, să nu uităm că tot Ceaikovski a transpus în muzică „Francesca da

Rimini” a lui Dante şi „Romeo şi Julieta” de Shakespeare. El foloseşte o orchestraţie bogată, teme expresive şi cantabile, un laitmotiv al iubitei ca Berlioz în „Simfonia fantastică” instrumente care prin lumea lor sonoră sugerează plastic şi patetic imagini: harpa pentru cascadă, orga pentru moartea eroului, în final. Rătăcirile lui Manfred prin munţi, gândurile lui apăsătoare şi chipul iubitei care-l însoţeşte pretutindeni sunt două teme de o forţă neobişnuită, iar valsul părţii a doua, al viorilor şi al harpei, de o prospeţime şi noutate fără asemănare cu valsurile celorlalte simfonii. Atât prin conţinut, cât şi pentru formă, simfonia „Manfred” rămâne una din cele mai îndrăzneţe simfonii ale lui Ceaikovski, una din marile lucrări ale istoriei muzicii şi printre cele mai de seamă din muzica munţilor. Dar opera muzicală pe care noi o socotim cea mai reprezentativă pentru muzica munţilor este desigur „Simfonia Alpilor” a lui Richard Strauss. Ea este pentru munte ceea ce „Marea” lui Debussy este pentru mare, sau „Pastorala” lui Beethoven pentru frumuseţea naturii. Simfonia lui R. Strauss, care ne poartă din nou, ca şi Ceaikovski, în lumea Alpilor, dar de astă dată nu cu neliniştile şi destinul lui Manfred, ci cu dorinţa cunoaşterii naturii şi a minunăţiilor ei, a fost compusă în 1915 şi în ea vom regăsi puterea de creaţie a celui care a fost socotit pe drept unul din cei mai mari compozitori ai timpurilor noastre. Idei clare, teme inedite, o orchestraţie de o forţă şi expresie unică, acesta-l Richard Strauss. Poemele sale simfonice, operele sale şi această Simfonie a Alpilor l-au făcut nemuritor. Nu uşor de executat şi dirijat, „Simfonia Alpilor” mai necesită, pentru o deplină a ei interpretare, orgă şi o orchestră mare. Ne-am întrebat adeseori dacă o lucrare de proporţia, de frumuseţea şi conţinutul acesteia, ar fi putut fi scrisă de compozitor, fără ca el să fi urcat în Alpi, să întâlnească uimit şi fericit toate acele minunăţii pe care, după aceea, ni le-a adus nouă în dar. Deşi se spune că poeţi mari au scris poezii reuşite despre mare, fără să o fi văzut măcar o dată în viaţă, noi credem că în ceea ce priveşte „Simfonia Alpilor” şi Richard Strauss acest lucru n-ar fi fost posibil. Ca şi Heinrich Heine care a urcat în Harz, ca şi Alphonse Daudet sau Alexandre Dumas care cunoşteau bine Alpii, ca şi Vlahuţă care nu putea scrie „Romania pitorească” fără să o fi străbătut, la fel R. Strauss n-ar fi putut compune „Simfonia Alpilor” dacă nu i-ar fi iubit, dacă nu i-ar fi cunoscut şi urcat. Să nu uităm, R. Strauss a scris „O viaţă de erou”, l-a născut din nou pe Don Quijote şi l-a făurit pe Till Buhoglindă. El ştia să despartă adevărul de fantezie şi legendă, lată de ce credem că „Simfonia Alpilor” este lucrarea unui adevărat îndrăgostit şi cunoscător al muntelui, aşa cum au fost Rimski-Korsakov şi Pierre Loti în muzica şi literatura mării, sau Antoine de St. Exupery în literatura înaltului, a aviaţiei. Dar să pornim la drum. Liniştea nopţii a fost străpunsă de zorile dimineţii. Introducerea lentă arată tocmai această luptă şi biruinţă, înceată, dar sigură, a luminii. În dimineaţa răcoroasă se începe urcuşul. Cornii vestesc apropierea pădurii, viorile, jocul apelor. Pe poienile înflorite pasc vitele. O

pastorală calmă de nimic tulburată, lată însă că deodată, în orchestra, apar semnale de alarmă. Pândesc primejdii la fiecare pas. Suntem pe gheţar şi orice lunecare ne poate zvârli în prăpăstii, în abis. Dar mai departe ne aşteaptă răsplata. Vom fi pe vârf şi de-acolo vom privi în jur, până departe, totul. Iată-ne într-adevăr pe pisc. O temă biruitoare. Victoria omului şi măreţia, sublimul naturii. Bucuria nu ne este însă îndelungă. Din toate părţile, ca o armată nevăzută, te-ncercuieşte negura. O linişte nefirească şi vastă vesteşte apropierea furtunii. Priviţi-o, ascultaţi-o. Cumplită, necruţătoare, atotputernică. Altfel ca în „Pastorala” lui Beethoven. O forţă care năruie totul şi care nu se opreşte decât târziu şi cu încetul. Se înseninează, începem coborârea. Suntem uzi de parcă n-am fi avut nimic pe noi, dar copleşiţi încă de măreţia şi forţa naturii (tema urcuşului inversată). Soarele apune. A fost şi pentru el o zi plină de încordări şi emoţii. Şi liniştea nopţii coboară iar, ca-n ziua dintâi a lumii. În tăcerea care numără doar timpul şi bătăile inimii, amintirile zilei revin calm şi blând ca o sărutare, ca un refren drag. Visător, omul mulţumeşte naturii şi făgăduieşte să-l rămână credincios. Aceasta să fie şi dorinţa noastră a tuturora. Muzica este un prieten bun şi sincer. Muntele, o pasiune care te păstrează tânăr şi înţelept. Iar muzica munţilor, un prilej de-a uni într-un singur gând, într-o singură dorinţă, două dragoste dragostea de munte, dragostea de muzică şi a face din ele una singură: dragostea de viaţă! Plastică. Trebuie să recunoaştem de la început, marea a ispitit mult şi de totdeauna pe artiştii plastici. Este şi firesc. Nicăieri ca aici nu este atâta revărsare de mişcare, culoare şi lumină. Marea este prezentă în lucrările lui Monet, Turner, Gauguin, Petraşcu, Ştiubei. Retina unui pictor este, aşa cum s-a dovedit, mai sensibilă la valurile mării decât la freamătul brazilor, la iradierea soarelui, decât la albul egal al zăpezii. E adevărat că mult mai puţini artişti plastici cunosc şi iubesc muntele. El este mai inaccesibil, mai pretenţios şi mai nestatornic. Deşi dacă îi punem alături ca valori artistice, amândoi au dreptul de a fi egali în inspiraţie şi realizare artistică, aşa cum egale sunt literatura şi muzica munţilor şi mării. Una din străvechile mărturii ale artei plastice alpine a fost recent descoperită de o expediţie de arheologi în munţii Nuratan din Uzbekistan. Pe stânci, pe versanţii muntelui, artişti anonimi de-acum câteva mii de ani, din antichitate, au lăsat peste două mii de desene săpate în piatră sau lucrate în vopsea roşie. Desenele înfăţişează animale, grupuri de oameni la vânătoare, dansând sau rugându-se, pe cai sau şezând. Vopselele minerale cu care aceşti pictori au ornat desenele proveneau dintr-o mică şi apropiată peşteră din munte. Bogăţia aceasta de desene sculptate şi pictate în stânca muntelui este unică până acum în lume. Munţii apar decorativ sau simbolic în iconografia popoarelor creştine şi în grafica miniaturală a Extremului Orient. Natura, în concepţia de viaţă a

chinezilor, nu apare, ca la greci, sub forma unor fiinţe vii, însufleţite. Şi nici ca la indieni, o forţă care a zămislit pământul. Fiecare colţ de natură greacă, culme sau apă aparţinea zeităţilor şi în cinstea lor muritorii ridicau temple. Pentru chinezi, întreaga lor lume erau cei cinci munţi sacri în care ei vedeau un imens templu al naturii. Nici un alt popor nu contopeşte atât de deplin arta sa cu peisajul înconjurător. Priviţi acest templu măreţ, înălţat pe Tai-Shan, la 1 500 m, având la poalele muntelui alte nenumărate temple. Aspiraţia spre înălţime, spre cer, nu este numai arhitectonică, ci şi filosofică. Urcuşul nu înseamnă numai supunere faţă de cei de sus, de zei, ci purificare, simbolul drumului vieţii omeneşti. Templul egiptean era ascuns undeva înăuntru, în adâncul muntelui. Templul chinez e pe vârf de munte. El îmbrăţişează larg lumea, libertatea spiritului, atât de dragă filosofiei chineze. Templul Cerului din Pekin cu terasele pătrate pământul şi formele rotunde boltă cerească, este expresia artistică a acestor idei de viaţă. Pictura chineză este şi ea legată puternic de natură. Chinezii adorau munţii şi apele. Aproape nu există peisaj pictat în epoca Tan în care să nu apară munţi, cascade, pini, neguri îndepărtate. Acest gen de pictură se numeşte în chineză shan-shui, adică munţi şi ape. Calmul, pacea este caracteristica picturii peisagiste. Uneori chinezii puneau în faţa bolnavilor paravane cu astfel de peisaje liniştitoare, fiind convinşi în efectul lor binefăcător. Dacă pictau lanţuri lungi de munţi, pictura era orizontală, dacă, dimpotrivă, munţii erau înalţi, abrupţi, în trepte, sulul era vertical. Cele mai valoroase peisaje chinezeşti aparţin perioadei Sung, din sec. X-XIII. Adeseori pictorii îndrăgostiţi de natură şi pasionaţi de excursii plecau la munte, hoinăreau şi nu aduceau nimic lucrat. Dar ei erau fericiţi, căci Lao-Tse îi învăţase să gândească aşa: „Limpede vede acela care priveşte de departe”. În pictura modernă muntele, peisajul alpin nu este atât de mult căutat de pictor ca marea. Muntele nu are revărsarea de orizont, lumină şi culoare a mării. Spre munţi, mai ales iarna, se merge foarte rar, iar unii munţi, poate tocmai cei mai interesanţi, mai sălbatici şi mai darnici în privelişti sunt greu de urcat, chiar pentru îndrăgostiţii de drumeţie. Muntele şi înţelegem prin munte înălţimile, crestele lacurile albastre şi adânci, poate şi fiindcă e mai dificil, măr puţin ospitalier ca marea, nu a chemat spre el prea mult pictorii. Nu se poate spune că muntele nu are o poezie a lui, o bogăţie de lumini şi culoare zori, dimineţi, amurguri, anotimpuri dar drumul spre el nu-l găseşte oricine şi oricând. Ca să pictezi Bucegii, Piatra Craiului sau Făgăraşii nu-l de-ajuns să fii un pictor bun; mai trebuie să fii deopotrivă un pasionat şi încercat turist. Nu orice pictor se simte la larg în zilele adesea capricioase, inegale, mai ales pentru lumină, ale muntelui. Negoiul e neastâmpărat ca un copilandru. Retezatul îşi are şi el ţâfnele lui, Bucegilor, pentru a ieşi din banalitate, din litografie, trebuie să le găseşti noi frumuseţi şi noi taine.

În Dolomiţi, Alpi, Caucaz, Himalaya dragostea pentru munţi a urcat până la ei, la înălţimi încă şi mai mari ca ale noastre, cu venerată pasiune, pe adevăraţii poeţi ai naturii şi ai artei. Se spune că cel dintâi peisaj alpin se datorează lui Durer, în preajma anilor 1500. De asemenea se ştie că însuşi Leonardo da Vinci a urcat în 1511 în masivul Monte Rosa, vârful de 2 536 m al lui Monte Bo. Această nouă descoperire a lumii muntele nu va chema şi inspira numai pe scriitori şi muzicieni, ci şi pe pictori. Franţa, ţara ideilor îndrăzneţe, originale, va organiza an de an, începând din 1901, la Paris, pe bulevardul St. Germain, expoziţia pictorilor alpini, a plasticii muntelui. Fireşte, în Austria, Elveţia, Italia, ţările vastei împărăţii albe, Alpii, apăruseră generaţii de pictori îndrăgostiţi de munte: Emst Platz, Segantini, H. Wieland, Otto Barth, R. Reschreiter. Albert Cos îşi serie impresiile sale de pictor şi om de munte: „Souvenirs d’un peintre de montagne”. Apar din ce în ce mai multe cărţi ilustrate de pictori care urcă sus, pe creste. Alpilor li se dedică culegeri bogate de peisaje, în acuarele şi ulei. Iar pictorilor munţilor, un studiu atent în revista de artă plastică „L’art vivant”, în numărul din septembrie 1927. În acelaşi an Viena organizează şi ea o apreciată expoziţie de plastică alpină. Alpinistul sovietic Evgheni Abalakov nu devine numai învingătorul celor mai înalte şi dificile piscuri (Caucaz, Pamir, Tianşan), ci şi sculptorul acestui nou erou al luptelor pacifiste, cuceritorul înălţimilor neatinse. Şi la noi pasiunea pentru Bucegi a inginerului Nestor Urechia poartă spre înălţimi şi pe scriitorul Bucuţa şi pe romanciera Bucura Dumbravă, dar de asemenea şi pe pictorul Ary Mumu, care va ilustra cartea tinereţii noastre, „Vraja Bucegilor”. Dragostea pentru munte este adevărat cult şi ritual în ţările Asiei: China, India, Japonia. Aici muntele nu e numai întoarcere la natură sau întrecere cu tine însuţi, ca la europenii romantici, ci însăşi esenţa vieţii, cosmogonie şi filosofie de viaţă. Fujiyama, cu bizara-l coroană de lumină, este muntele sfânt. Everestul, Chomolungma, cel mai înalt munte din lume, este numit de tibetani „Zeiţa mamă a pământului”, Himalaya, lanţul piscurilor de peste 8000 m, înseamnă în limba localnicilor „Casa zăpezilor”, iar Khan Tengri din Tianşan, „Stăpânitorul cerurilor”. Patruzeci şi opt de ani aproape o viaţă de om a sculptat meşterul chinez Ou Jiako, din secolul al XIX-lea, în stânca muntelui Sisan, „Poarta dragonului”. Broderia aceasta sculpturală în granitul muntelui nu arată numai cultul acestui popor pentru înălţimi, ci şi răbdarea fără limite a artistului, răbdare venită din îndepărtate şi anonime tradiţii artistice. Pictura de culori simple, dar sugestive, este de o fermecătoare originalitate, albul şi rotundul învăluind totul: ape, lacuri, ceţuri, munţi. O lumină care scaldă totul ca feeria unei zile însorite. Gravurile dimpotrivă: negrul adânceşte văile, pădurea, vegetaţia, prăpăstiile. Muntele minunilor galerii imense cu sculpturi de mărimi neobişnuite, fresce viu colorate şi picturi de rară fineţe, iată încă un tezaur al unei Chine puţin cunoscute.

Cât de cu totul alta este poezia cromatică a Nordului, plastica, am spune sonoră, a fiordurilor norvegiene, munte şi mare totodată. Fie simplă, naivă, feminină ca în lucrările Suzanei Zabrowska (Fiordurile Raftsund şi Lofoten), fie risipitor de darnică, ca în acuarelele impresioniste, parcă neverosimile, de film tehnicolor, ale germanului Heinrich von Medwey din Hamburg. Iată şi Spania, nu a florilor şi a pieţelor în sărbătoare, Spania lui Albeniz şi De Falia, ci Spania urcuşurilor grele de munte, a catârilor care trag ostenind, a stâncilor prăvălite peste ape, a castelelor care nu aşteaptă seniori şi serenade, ci pe stăpânii lor de azi, obosiţi de plictiseala unei zile fără muncă, o Şpanie în care muntele nu e poezie şi invitaţie la contemplare, ci fragment de viaţă, geografie, decor cotidian, între europeni şi asiatici concepţia artistică diferă în prezentarea muntelui, dar el rămâne totuşi ispită şi dor. E mult mai frământat peisajul asiaticilor. Ca într-o viziune a lui Van Gogh, pinii, crestele, apele apar aici tumultuoase, zbuciumate, frământate. Ceţuri, furtuni, natura în luptă cu elementele ei. Alteori viziunea e pur şi simplu stilizată. Calm, visare, reverie. Pictură de cărbune ori pastel, pe mătase sau lemn de esenţă rară. Cosmogonie sau idilice peisaje alpine. De la miniatura cea mai fină la arta decorativă cea mai expresivă. Şi până la compoziţie. Alpii au alte dimensiuni şi altă cromatică. Iar şcoala plastică europeană, altă viziune artistică: mai calmă, temperată, cu prim plan precizat, policromă şi nu alb-negru. Dar muntele îşi păstrează şi aşa frumuseţile, măreţia lui. Şi culoarea, aşa cum spune chiar numele lor: Mont Blanc, Monte Rosa, Aiguille Verte. Din această călătorie în Univers, mai bine-zis în universul munţilor, desprindem imensa varietate a plasticii alpine. Nu este ea tot atât de bogată în paletă ca marea, dealurile, şesul? Şi încă nu am analizat muntele în diversitatea lui de teme: anotimpuri, momente din zi, muncă şi oameni. Aşa sunt pădurea, cascadele, crestele în zori de zi sau în amurg, cu lumini irizate sau verdele În zeci de nuanţe. Alteori deasupra munţilor coboară nori grei, cenuşii, prevestind în săgetările de lumină ale fulgerelor apropiata furtună. Dar, curios, furtuna atât de copleşitor prezentă în muzică şi literatura munţilor, în plastică lipseşte. Se cere pentru aceasta îndrăzneală, o forţă şi o fantezie creatoare care nu şi-a găsit încă maestrul. În munţii picturilor noastre doinesc ciobănaşi, se coboară voiniceşte pe plute, se caţără temerar pe creste alpinişti, dar nu se întâlneşte decât arareori dramatismul înălţimilor în furtună şi zăpezi. Şi totuşi o lucrare românească în cărbune, a braşoveanului Waldemar Schachl, „După avalanşe” în valea Mălăieşti te poartă înspăimântat într-o dramă a muntelui, în care gerul, vântul şi ceaţa sunt stăpâne peste oameni şi viaţă. Muntele modern cabana, turismul, schiul, concursurile a inspirat mai ales grafica, afişele alpine invitând la drumeţie şi sport pretutindeni pe glob unde sunt munţi bătrâni şi oameni tineri. Iar dacă recunoaşteţi şi fotografiei

dreptul de a fi artă, înseamnă că plastica muntelui se îmbogăţeşte generos cu o nouă lume, nu atât de culoare, desigur, cât de idei şi imagini. Cărţile artistic ilustrate ale lui Luis Trenker, albumele Dolomiţilor, Alpilor, Caucazului, Himalayei, expoziţiile de fotografii în care nu rareori fotografiile sunt cu adevărat plastice toate acestea aparţin fără îndoială artei şi marii noastre pasiuni pentru munte. Cine nu a retrăit voluptatea zilelor petrecute pe munte şi nu a vibrat estetic privind în albume sau la expoziţii înserări la cabană, zăpezi cu reflexe solare, siluete însorite pe pârtii paradisiace, plute coborând ape înspumate, pe ploaie, stânci de forme bizare şi oameni puternici şi dârji în munca muntelui, de transformare a naturii şi vieţii? S-ar putea crede, cercetând revistele şi studiile noastre de artă plastică, monografii şi pinacoteci, că muntele nu este prea mult prezent în arta plastică românească. În parte este adevărat, dar prezentul ne dovedeşte altceva, iar perspectivele sunt mai mult decât promiţătoare. Avem, mai întâi, cu un veac în urmă, înaintaşii, călători străini uimiţi de frumuseţea naturii romaneşti şi de tradiţionala noastră ospitalitate. O gravură din 1820 a lui Iacob Alt evocă peisajul „Orşovei vechi”. Localitate pitorească, vegheată de ape şi munţi, astăzi în prag de a deveni, prin construirea marelui baraj de pe Dunăre, o amintire, asemenea gravurii lui Alt. Renumita noastră staţiune balneoclimaterică Băile Herculane, cu o tradiţie de peste două mii de ani şi cu împrejurimi într-adevăr unice, a inspirat pe Bartellet, care într-o gravură în aramă ne înfăţişează „Băile Herculane pe la 1843”. Mai cunoscută vă este poate una din gravurile în lemn ale francezului Ch. Doussault, care în cartea sa „Album moldo-valaque”, apărută în 1848 la Paris, va face să participaţi la o „Vânătoare în Muntenia la 1844”. Un desen de Michel Bouquet, din acelaşi album moldo-valah, reprezentând „Vârf în Bucegi” şi gravura pe oţel, colorată, după L. Rohbock, „Cheile Turzii”, sunt după aprecierea noastră cele mai semnificative pentru munte. Dar aceasta însă nu-l totul. Parcurgând lucrarea (însemnările călătorilor străini la noi în ţară) „Voyage de Paris a Bucarest”, veţi putea privi, reflecta şi visa asupra gravurii în lemn a „Peşterii Polovragi” de Lancelot (1860) şi desenului în creion al „Porţilor de Fier”, datorită tot lui Michel Bouquet. „Sinaia la 1861” este o litografie de K. Daniels, nu deosebit de valoroasă, dar „Vânătoare de urşi în Ardeal” o compoziţie expresivă, deşi tratată scolastic, a renumitului pictor ceh Vincenţiu Melka, lucrare apărută în 1871 într-o revistă din Budapesta. Bucuria acestui final victorios de vânătoare este legitimă, ţara noastră fiind, cum se ştie, încă din secolul trecut, una din puţinele ţări din Europa în care mai trăiesc şi se mai pot vâna urşi. Toate aceste emoţionante mărturii ale trecutului, nu totdeauna izbutite artistic, au totuşi valoare istorică şi ele ne sunt dragi şi nu pot lipsi nicicum dintr-un album al plasticii munţilor. Singura noastră părere de rău este aceea de a nu fi avut pentru această epocă pictorii noştri.

Aşa cum vor fi în curând Carol Pop de Szatmary, Sava Henţia, Nicolae Grigorescu. În pinacoteca oraşului Cluj am văzut întâia dată acuarela lui Szatmary (1812-1885, 1888) intitulată „Munţii Bucegi”. Nu este o lucrare mare, o compoziţie, dar ea vădeşte, ca şi „Peisaj de munte”, ulei în colecţia Galeriei Naţionale, o primă înţelegere şi un prim îndemn spre munte. Lucrarea idilică, senină a lui Sava Henţia (1848-1904) „Ciobănaşi” strânge laolaltă calmul şi puritatea munţilor, blândeţea mioarelor şi a copiilor, care le păzesc cântând din fluier. Nicolae Grigorescu rămâne, asemenea lui Enescu în muzică şi Sadoveanu în literatură, marele rapsod al naturii şi sufletului romanesc. Vă amintiţi desigur din lucrările lui: „Ciobănaşii”, „Drumeţul” şi mai ales „Cheile Dâmbovicioarei”. În zilele de vacanţă petrecute chiar în satele de pe apa Dâmbovicioarei, Nicolae Grigorescu n-a fost încântat numai de frumuseţile naturii, dar şi de chipurile oamenilor de la munte, a căror seninătate şi dârzenie a redat-o în câteva schiţe de portret (Muntean, Rucăreanca). Iată argumentul major al plasticii muntelui: Nicolae Grigorescu şi lucrările sale dintr-una din cele mai pitoreşti regiuni ale ţării, Rucăr, Dâmbovicioara. Şi Aman are o pictură care prin nume şi loc se leagă de munte, „Sinaia 1888”. Este o imagine a începutului de viaţă a acestui oraş, la început de drumeţie carpatină. În prim plan parcul, oameni plimbându-se, turlele mănăstirii Sinaia. În plan secund, vag, munţii. Nu este, desigur, aşa cum ne-am fi dorit, o pictură alpină. Dar este a unui oraş drag nouă şi a unuia din marii noştri pictori şi de aceea o preţuim şi o amintim aici. Fiind vorba de Sinaia, fireşte v-aţi gândit Ia Castelul Peleş şi poate la Zânele din valea Cerbului sau la legenda Vârfului cu Dor. Curios şi trist, în sălile de basm ale Castelului Peleş, născut parcă într-o zi de cleştar din frumuseţea munţilor (1875), cu excepţia a doua pânze în ulei (1,50x1 m) semnate de Becker, amândouă peisaje de munte dar nu de la noi, nu se mai găseşte nimic inspirat din farmecul Bucegilor, de brazii, de cerul, de înălţimile munţilor noştri atât de dragi. Nici muzeul Brukenthal din Sibiul vecinătăţilor cu munţii Cibinului şi Făgăraşilor nu are prea multe picturi inspirate de munte. În afara singurei lucrări romaneşti, un „Târg de munte”, semnat de Szatmary, toate celelalte lucrări sunt străine: „Peisaj stâncos” miniatură de Frans Boels, din secolul al XVI-lea şi „Peisaj muntos” de Joduchus de Momper (1564-1635). Poate dragostea noastră pentru munte este pătimaşă, iar dorinţa de a întâlni în muzeele noastre astfel de lucrări, exagerată. Şi totuşi dacă Weimarul a strâns de pretutindeni din lume tot ce este legat de opera lui Faust, dacă Salzburgul şi Bayreuthul sunt oraşe ale muzicii şi ale tradiţionalelor festivaluri, dacă în străinătate există muzee cu schiurile lui Nansen, cărţile despre munţii Alpi, sau expediţiile din Himalaya, de ce să nu avem şi noi, undeva într-un oraş în ţară, să spunem la Braşov, un muzeu şi o bibliotecă a muntelui? Cel mai frumos dar făcut până azi Bucegilor rămâne legenda „Vârfului cu Dor” a lui G. Mirea (1852-1934), pictură de înaripată poezie, în care totul pare desprins din înălţimi, ca şi în poemul cu acelaşi nume al compozitorului Hartulari-Darclee. Aşezat la loc de cinste în Galeria Naţională, el surprinde

prin mărime şi culoare şi emoţionează prin temă. Albastrul dominant al lucrării, albăstrimile muntelui înrudeşte cromatic muntele cu marea, aşa cum au fost ele înrudite geologic cu milioane de ani în urmă. Privind „Vârful cu Dor” al lui Mirea, simţi o nestăvilită dorinţă de a porni şi tu spre înălţimi, dar nu pentru a rămâne acolo pentru totdeauna, ca ciobanul din legendă, ci pentru a te înfrăţi cu muntele şi a reveni la el, entuziast şi statornic. Dintre pictorii de azi care s-au împrietenit cu muntele, au mers spre el şi i-au cules în culori bogăţia şi neastâmpărul, vom aminti în primul rând pe Miron Constantinescu, Gheorghe Lowendal şi Secoşanu. Miron Constantinescu a surprins prin expoziţia sa dedicată în întregime munţilor: schiţe, laviuri şi acuarele din Făgăraş, Bucegi şi Piatra Craiului. Pentru întâia oară Negoiul, lacul Avrig, lacul şi cabana Bălea, cabana de pe Omul, peisaje din Piatra Craiului veneau ele la oraş, spre oamenii care le îndrăgiseră sau ar fi trebuit să le îndrăgească. Mergând de la un tablou la altul, simţeai parcă cum hoinăreşti într-o zi senină de august pe crestele munţilor, la marginea lacurilor, spre cabane şi piscuri. Aceeaşi senzaţie de voluptate a drumeţiei, a neprevăzutului ne-au dăruit-o lucrările lui Secoşanu, atras şi el de măreţia sălbatică a Parângului şi Făgăraşilor. Gheorghe Lowendal are un alt stil de a picta, caracteristic, uşor de recunoscut: decorativul. Dar pasiunea pentru munte e aceeaşi. Deşi aduce cu sine după multe zile de stat în munţi o lume pe care noi o cunoaştem atât de bine Bucegii, totuşi suita sa de lucrări este nouă, interesantă, originală şi noi am numit-o „Povestea Bucegilor”. Căci este într-adevăr poveste sau legendă, această imagine plastică a munţilor atât de cunoscuţi şi dragi: Sfinxul de la Babele, Povestea despre Babele, Caraimanul cu cabana Brav, Balaurul, Valea Morarului, Caraimanul cu Crucea, Valea Prahovei, Valea Ialomiţei. Un alt colţ de ţară, cu munţi domoli, dar de blândă frumuseţe şi miraculoase peşteri, cu oameni dârzi şi nedreptăţiţi de istorie, a intrat în plastica românească prin pictura lui Eugen Gâscă, aşa cum a păşit în literatură prin Geo Bogza. Pictorul a trecut de la compoziţia dramatică din, Horia şi căpitanii săi” la peisajul atât de caracteristic al Ţării Moţilor; dar nu peisaj simplu, ci însufleţit de viaţă şi oameni: drumeţi pe coamă de munte, oamenii la strânsul fânului, femei la râu, o idilă la margine de sat, femei pornind cu desaga la târg. Se mai văd casele cu acoperişul ţuguiat specific Apusenilor, stogurile de fân, munţii. Totul într-un colorit stins, parcă în ceaţă, dar şi cu unele răbufniri ale soarelui, aşa cum este uneori, în unele anotimpuri, prin părţile locului. Dar noi încă mai aşteptăm tainele adâncurilor, gheţarul cu orga lui de forme şi cu’ori de la Scărişoara, valea Arieşului cu trenuleţul intrat în legendă şi poezie Mocăniţa, satele răscoalelor din 1784 şi ale revoluţiei din 1848, Apusenii de astăzi. Surprinzătoare este absenţa aproape totală a muntelui în pinacoteca Braşovului. Singura lucrare deosebită este un ulei al pictorului elveţian,

prieten cu Odobescu, mare îndrăgostit de peisaje romaneşti şi călător împreună cu Odobescu prin ţară, Henry Trenk (1818-1892). Lucrarea se numeşte „Oltul la Cârlige” şi ea surprinde Oltul chiar în defileu, cu şoseaua şerpuind alăturea, cu care cu coviltir, în umbra înălţimilor. În contrast cu pata aceasta mai de umbră, o parte din apele Oltului şi muntele sunt într-o victorioasă lumină. O calmă şi clasică imagine a Oltului, a unui pictor din şcoala europeană care ne-a cunoscut şi ne-a iubit ţara. Un pictor contemporan, cu o bogată activitate plastică de cinci decenii şi multe lucrări inspirate de natură, de munte, este sibianul Hans Hermann. Dintre operele sale oglindind frumuseţea priveliştilor munţilor amintim gravura cu acul „Munţii Făgăraşului”, acvafortele despre valea Sâmbetei, gravurile Bucegii, valea Mălăieşti, lacul Zănoaga din Retezat, acvafortele Colţul Bălăceni şi lacul Caprelor din munţii Făgăraşilor. Uneori pictorii noştri mari s-au inspirat şi ei din munte: Luchian „Cioban cu oile”, Ştefan Popescu „Predeal”, „La munte”, Cămil Ressu „Drum spre Dârste”. Octavian Angheluţă ne-a dat chiar o îndrăzneaţă compoziţie alpină şi sportivă, cea dintâi de acest gen semnată de un pictor consacrat, „Jocurile mondiale universitare de la Poiana”. Pe creasta ninsă a muntelui Postăvarul schiori din mai multe ţări, într-o atmosferă sărbătorească, sunt în aşteptarea concursului de schi. Dar până atunci încă se mai poate învăţa. Unul din schiori arată celorlalţi mişcări de tehnică. Tineri şi tinere pe schiuri, în soare, atenţi, îl privesc. Zăpada se armonizează vesel cu multicolorul costumelor şi steagurilor. Iar în jur simţi aerul rece şi sănătos al munţilor. Cu adevărat statornică, sincer legată de munte este plastica braşoveană, ai cărei reprezentanţi încă înainte de a pune mâna pe penel au urcat pe jos şi pe schiuri munţii din jurul Braşovului. Temele lor sunt asemenea anotimpurilor: mereu altele şi mereu aceleaşi, tinere şi pline de viaţă. Nu există oră din zi şi nu există anotimp din an în care pictorii braşoveni să nu hoinărească aparent absenţi, dar contemplativi şi treji în ei, prin împrejurimile atât de darnice în pitoresc ale oraşului sau ale regiunii. Ne amintim de o înserare şi o noapte, iarna, în Postăvar, a lui Bomches, de toamnele mustind de culoare ale lui Hermann, de desenele în cărbune ale Lacului Roşu şi Suhardului de Ioan Matis şi de munţii din jurul Braşovului prezenţi în gravurile lui Helfried Weiss. Tânăra generaţie sibiană este şi ea pe acelaşi drum al frumuseţilor munţilor. Apare din ce în ce mai mult şi omul, la scoc, la exploatări forestiere, în luptă cu natura, pe care nu o priveşte numai liric, meditativ, ci dârz, tenace ca un învingător. Aceasta este, fugar prezentată, ca-ntr-o excursie de o zi, plastica munţilor. Muntele care îşi primeşte bucuros şi sincer oaspetele, pe cel care vine cu prietenie spre el. Teme infinite asemenea munţilor nenumăraţi şi priveliştilor mereu neprevăzute îl aşteaptă pe artistul care în dragostea lui pentru natură, pentru înălţimi, ar urca până la ei.

Până nu de mult necunoscut, neînţeles, hulit, muntele face astăzi parte din viaţa noastră, din bucuriile noastre adolescente, indiferent de vârstă. Arta care se inspiră din viaţă şi o exprimă cu talent şi convingere nu putea să uite muntele. Mai rămâne ca marii iubitori ai muntelui, tinereţea cea neastâmpărată care colindă în toate anotimpurile şi în toate felurile munţii, să vină spre artă şi prin munte, să înveţe a iubi mai presus de orice frumosul, natura şi adevărurile lor de viaţă. Cuceritorii. Lupta pentru înălţimi. Pământul, cerul, apele, adâncurile au fost pentru om, încă de la apariţia lui, o continuă şi tulburătoare ispită. În această întâlnire cu natura şi cu sine, cu spaţiul şi cu timpul, lupta pentru înălţimi rămâne una din cele mai încordate şi dramatice. La început omul a înălţat cea mai înaltă statuie, aceea de 30 m a lui Apolo (280 î.e.n.), cunoscută în antichitate sub numele de Colosul din Rhodos şi considerată ca una din cele şapte minuni ale lumii. Un cutremur de pământ a zdrobit această cutezanţă a omului de a se ridica mai presus de propria sa înălţime. Dar omul a continuat să tindă spre înălţimi. Campanile, turnul din piaţa veneţiană San Marco, avea 99 m, biserica Sf. Petru din Roma, unde a lucrat cândva Michelangelo, 132 m, iar Ulmer Munster, cel mai înalt turn de biserică din lume, 161 m. Iată astfel depăşeşte şi faimoasa piramidă a lui Keops şi ea una din minunile lumii antice, 137 m şi silueta zveltă a celui mai înalt copac din lume, eucaliptul, care creşte în Australia şi atinge înălţimi de peste 150 m. Începe acum bătălia înălţimilor care depăşesc două şi trei sute de metri. Universitatea Lomonosov priveşte de la 208 m râul Moscova şi viitorul lumii. Turnul Eiffel se înalţă deasupra Senei şi a Parisului la 327 m, iar cea mai înaltă clădire din lume, Empire State Building din New York (449 m), pare că atinge cerul. Dar turnul de televiziune de la Moscova va fi şi mai înalt: 533 m! De aici omul nu se mai încumetă să cucerească înălţimile. Balonul îi dă pentru prima oară acest fior şi această voluptate a victoriei, întâiul zbor peste o mie de metri aparţine francezului Charles, care în 1783 atinge neverosimila înălţime de 3 500 m. Dar ca toate recordurile, această graniţă va fi şi ea depăşită şi cu timpul va deveni amintirea nostalgică îndepărtată a unei îndrăzneli, astăzi de începător. Fizicianul Gay-Lussac va urca cu Biot până la 7000 m, în anul 1804, iar peste un veac şi mai mult, în 1932, tot un fizician, elveţianul Piccard, va face primul zbor în stratosfera, cu balonul, la 16 940 m, înălţime care va fi şi ea depăşită, sovieticii atingând în 1933, 19 000 m. Iată însă că apare avionul, acest neastâmpărat stăpân al cerului şi după ce austriacul Celerich izbutise în 1914 să atingă 8050 m, în 1920 se trecea graniţa celor zece mii de metri. Astăzi se dă bătălia cuceririi Cosmosului şi a spaţiilor interplanetare. Victoriile cosmonauţilor, înălţimile ameţitoare de sute de kilometri sunt o biruinţă şi o promisiune.

În acesta cutezătoare şi eroică luptă pentru înălţimi îşi găseşte locul meritat şi alpinismul, întâile victorii ale omului fiind cucerite pe pământ, pe aceşti munţi ai lumii, care de milioane de ani ne priveau de sus. Cuceritorii munţilor (Balmat, Mallory, Abalakov, Hillary, Tensing, Buhl) vor figura pentru totdeauna alături de aceia ai apelor, ai pământurilor îndepărtate, ai polilor şi cerului. Munţii lumii nu-şi au numai străvechile lor origini geologice, ci şi milenarele lor existenţe istorice. De ce să nu recunoaştem că nu ne explicăm prea precis cum se nasc munţii prin erupţii vulcanice, eroziune şi încreţirea scoarţei, cum s-au despărţit cu milioane de ani în urmă continentele şi cum prin mişcarea blocurilor acestora, din fundul oceanelor s-au ivit munţi bizari şi masivi? Cine vrea să creadă că în Antarctica sunt munţi de peste 6000 m, că podişul Tibetului este la aproape 5000 m înălţime, că munţii Dobrogei, acum trei sute milioane de ani, când s-au format, erau înalţi de mii de metri (astăzi Ţuţuiatul abia mai are 456 m) şi cine are azi imaginea viitoare a falnicilor Carpaţi, Alpi, Cordilieri, Himalaya, care peste milioane de ani vor arăta asemenea dealurilor dobrogene. Dar până atunci mai este încă vreme. Să vedem cum arată astăzi munţii, care sunt piscurile cele mai înalte, care au fost jertfele cerute pentru cucerirea lor şi care au fost învingătorii. Pe continente, cei mai înalţi munţi şi cuceritorii lor sunt binecunoscuţi: Mont Blanc. Alpi Europa. J. Balmat M. Carstensz. Noua Guinee Australia. Paccard H. Harrer. Kibo. Kilimanjaro Africa. H. Meyer. Aconcagua. Anzi America de Sud. M. Zurbriggen. Everest. Himalaya Asia. E. Hillary N. Tensing. Geografia şi istoria eroică a alpinismului cunosc 14 piscuri de peste 8000 m şi aproape 200 de peste 7000 m. Fiecare cucerire şi-a avut paginile ei de glorie şi jertfă. Ca să înţelegeţi cât de necrezut de grea a fost această bătălie cu uriaşii pământului, amintiţi-vă numai că primul mare pisc de peste 8 000 m (Annapuma, 8 078 m), asaltat de francezi cu preţul multor jertfe, între care şi degetele mâinilor şi picioarelor învingătorilor, Maurice Herzog şi Louis Lachenal a fost cucerit abia în 1950. După treizeci de ani de expediţii şi încercări aproape totdeauna eroice, a căzut şi Chomolungma „Zeiţa mamă a pământului”, cel mai înalt şi inaccesibil pisc al lumii: 8 848 m. Dar nu mai puţin eroice au fost încercările

de a cuceri Nanga Parbat (8 125 m), muntele groazei, muntele celor 31 de jertfe, învins în 1953, sau cel de-al doilea munte înalt al lumii: K2 (Chogori) (8611 m), cucerit în 1954. Şi acestea nu sunt decât patru din marile bătălii ale munţilor. Adăugaţi toate celelalte zeci şi sute de bătălii pentru Himalaya, Karakorum, Tianşan, Pamir, treceţi apoi în Anzi şi Cordilieri, urcaţi pe Kilimanjaro, Caucaz, Alpi şi nu uitaţi nici Carpaţii noştri cu înaintaşii lor romantici şi temerarii căţărători de azi. Munţii lumii! Mii de metri înălţime, zeci de mii de kilometri lungime. Toţi semănând parcă între ei, dar niciunul asemenea celuilalt. Ziduri măreţe şi sălbatice de 8 000 km ca Anzii Cordilieri sau de 2500 km ca lanţul Himalayei, vulcani care mai ameninţă şi acum viaţa oamenilor şi a pământului Cotopaxi-Ecuador (5897 m), Popocatepetl-Mexic (5 452 m), cascade cu căderi de apă de sute de metri (Angel-Venezuela, 979 m), gheţari lungi de 60-80 km sau cu imense suprafeţe (Vatna Jokull-Lslanda, 8 800 km2), fiorduri de 240 km ca Hamilton Inlet din Labrador şi trecători la 5 580 m în Karakorum. Şi totuşi, înfruntând şi supunând natura, pretutindeni, această încăpăţânată furnică a Universului, acest uriaş al ei, omul şi-a făcut aşezări la peste 3 500 m (La Paz-Bolivia, 3 694 m, Lhassa-Tibet, 3 600 m şi chiar Mina Chupiquina în Chile, cea mai înaltă aşezare omenească de pe glob, 5 600 m), tuneluri lungi de 20 km, cum este Simplonul în Alpi, între Elveţia şi Italia, construit în zece ani (1896-1906) cu nenumărate jertfe materiale şi omeneşti, căi ferate la mare altitudine, ca cea din Peru la 4 816 m deasupra oceanului, sau cea elveţiană, construită în 16 ani (1896-1912), care urcă de la localitatea Scheidegg (2 064 m) până la 3 457 m, nu departe de piscul celui de-al cincilea munte al Europei, Jungfrau (4 159 m). Munţii lumii sunt presăraţi astăzi cu marcaje şi cabane, observatoare şi staţiuni meteorologice, teleferice şi trenuri electrice. Cel dintâi club alpin din lume a fost cel englez, creat în 1857. El număra atunci, la înfiinţare, 480 de membri. I-au urmat cluburile german, elveţian, norvegian. Astăzi, numărul pasionaţilor şi cuceritorilor de munţi creşte cu fiecare zi şi îndrăzneţele lor fapte aproape că nu mai miră pe nimeni, deşi sunt adesea uimitoare. Peste o sută de mii de cărţi, în toate limbile şi în toate genurile, vorbesc oamenilor despre dragostea şi biruinţa lor, grea în timp, asupra munţilor. Munţii lumii au fost în întregime cuceriţi. Dar mai rămân munţii celorlalte planete şi munţii, care au şi primit nume, ai lunii. Un nou alpinism îi aşteaptă pe cuceritorii munţilor: cucerirea munţilor planetelor, cucerirea munţilor Universului. Bucegii. Nu sunt în ţara noastră munţi mai cunoscuţi, mai iubiţi şi mai cântaţi decât Bucegii. Inima munţilor noştri şi inima noastră sunt Bucegii. De totdeauna şi pentru totdeauna Bucegii vor însemna poate, pe nedrept, faţă de ceilalţi munţi minunaţi ai noştri, chemarea muntelui. Aici s-a născut drumeţia şi tot aici cele dintâi inspiraţii poetice despre munte. Pe stâncile Bucegilor s-au căţărat pentru prima oară alpiniştii şi tot în

Bucegi s-au ivit, sfioase, cele dintâi cabane. Spre Bucegi şi-au îndreptat paşii scriitorii şi pe Bucegi hoinăresc astăzi pasionaţii de turism, indiferent de vreme şi anotimpuri. Primii turişti ai Bucegilor au fost păstorii, iar primul bucegist roman, cum îl numeşte Nestor Urechia, a fost. francezul Vaillant. S-a întâmplat de mult, într-un capricios iulie al anului 1839 şi ne-o aminteşte cu fragmente din însemnările lui Vaillant chiar Nestor Urechia, în cartea să „Dragi să ne fie munţii” (1916). Vaillant era un om de cultură cu idei progresiste şi, precum s-a dovedit, un pasionat de natură şi drumeţie. El a stat la noi în ţară treizeci şi patru de ani şi a publicat la Paris, în 1844 (după alţii în 1849), trei volume documentate „La Roumaine” (histoire, langue, litterature, ortographie, statistique), în care, deşi eram în anii premergători Unirii, îi prezenta totuşi laolaltă pe ardeleni, valahi, moldoveni. Excursia lui şi a slugerului Angelescu care-l însoţea, împreună cu două călăuze, Stoica Vodă şi Ion Puiu (iată deci şi aici, ca-n orice început, prezenţa ghizilor), este întâia ascensiune pe Bucegi şi reaminteşte, parcă prin patriarhalitate şi poezie, pe aceea de pe Mont Blanc. După hurducăturile drumului cu căruţa până la Sinaia începe urcuşul pe lângă mănăstirea ridicată în 1695 de Mihai Cantacuzino şi apoi, călare, spre vârful muntelui Dorul, „care se înalţă măreţ în faţa noastră”. Sunt lăsaţi în urmă Păduchiosul şi Furnica, movila Iepurelui (o stână acum botezată), culmea Crucea Voinicului, a cărui poveste, de aproape o sută de ani, o spune sfătos Stoica. Un popas şi o meritată odihnă sub o ciupercă mare de piatră, care mai există şi azi la poalele Dorului, ale Vârfului cu Dor, un vânt năprasnic de care scapă ca prin minune şi iată-l coborând pe jos de astă dată, peste brazii doborâţi de furtuni cu zece ani în urmă, spre munţii Ialomiţei. Târziu, spre seară, frânţi de oboseală, dar încântaţi de cele văzute, ajung la Peşteră. Primire frăţească şi o noapte fără vise. A doua zi dimineaţa, mai departe. În cale, stânci, jnepeni. Pe jos şi călare, cei patru îşi fac drum cu greu spre Babele. Deşi vară, sus pe vârf e frig, e atât de frig, încât îşi pun mantalele, îi înconjură de pretutindeni ceaţa. Ninge, apoi ploua, iese soarele, cade grindina., Timp de douăzeci de minute se perindă toate anotimpurile”. Dar vremea nu-l sperie. S-a făcut frumos şi, urcând călare Obârşia Ialomiţei, drumeţii noştri ajung după două ore de urcuş pe culmea Caraimanului, sus de tot, pe Omul, unde Vaillant, cu gândul la viitoarea Unire a Principatelor în care credea, vrea să înfigă drapelul tricolor, dar din cauza vântului puternic nu o va putea face. Priveliştea munţilor de aici de pe Omul, văzuţi întâia dată de acest francez entuziast şi de însoţitorii lui, e măreaţă şi Vaillant se străduie s-o descrie cât mai plastic. „Zărim la stânga costişele repezi şi aurite ale Ardealului, spre miazăzi se rotunjesc cocoaşele roşcate ale Gârbovei; la dreapta, piscuri sterpe străpung norii, iar la picioarele noastre se cască prăpăstii înfiorătoare, din care izvorăsc mii de colţi, mai puţin subţirei şi

îndesaţi ca suliţele unei falange, mai puţin greoi şi răzleţiţi ca mormintele faraonilor, dar tot atât de zvelţi şi numeroşi ca săgeţile repezite ale tuturor catedralelor gotice din Europa”. Bucuria acestor privelişti nu ţine însă mult. O ceaţă groasă, de nu vezi la trei paşi calul care merge înainte şi un vânt ce te doboară, îi hotărăsc să coboare prudent şi repede. Cu un ocol fără voie, până la poalele Păduchiosului, o baie rece la picioare şi o întâlnire, cu straşnici câini ciobăneşti, iată-l ajunşi la stâna de pe Furnica şi-apoi seara la opt, la mănăstirea Sinaia. Aşa a fost pe Bucegi, în câteva zile capricioase de iulie, acum o sută douăzeci şi cinci de ani. Dar Vaillant nu va fi singurul străin care va urca în acele vremi îndepărtate pe Bucegi. Celebrul alpinist englez Leslie Stephen, unul din întemeietorii Clubului alpin englez (1857) şi cuceritor al Alpilor, însoţit de Bryce, urcă în 1866 în Carpaţi, pe Bucegi şi Ceahlău, descriindu-l în „The Playground of Europe” (1871). Între timp însă, cei din Ardeal începuseră urcuşurile pe munţi, cea mai bună dovadă fiind cartea profesorului şi parohului Yohann Michael Salzer din Mediaş, care tipăreşte în 1860, la Sibiu, „Reisebilder aus Siebenburgen”, impresii din Bucegi şi Ceahlău, după Valeriu Puşcariu cea dintâi carte documentată despre munţii noştri. Curând vor începe şi romanii să urce crestele Bucegilor. Dintre aceste romantice ascensiuni ale începutului, istoria drumeţiei noastre a păstrat, între altele, puţine, evocarea excursiei pe Omul în 1886, deci acum optzeci de ani, făcută de Ion Turcu din Zămeşti, însoţit de un profesor braşovean şi un tânăr din Tohan, student la Politehnica din Viena. Impresiile acestei excursii şi ale altora făcute între anii 1885-1892, Ion Turcu le publică în volumul, puţin cunoscut, dar deosebit de pitoresc şi preţios pentru începuturile turismului nostru, „Excursiuni pe munţii Ţării Bârsei şi ai Făgăraşului” (Braşov, 1896). Încă cu un an înainte, în 1885, Ion Turcu, ajuns la Peşteră, vrea să urce la Om, dar o ploaie rece şi fără sfârşit îl împiedica. În august 1886, timpul pare mai binevoitor. Cei trei excursionişti pleacă din Bran, prin Strungă, la schitul Ialomicioara. După o noapte de odihnă urcă pe Cocora şi după ce trec şi de Stâna din Obârşie petrec o noapte sub cer, la foc de jnepeni, o noapte rece pe care nu o vor uita niciodată. A doua zi, în zori, la cinci dimineaţa, pornesc mai departe, dincolo de izvoarele Ialomiţei. Le iese în întâmpinare cu steluţe de munte (flori-de-colţ) un cioban din părţile locului. Lăsând la dreapta Caraimanul, Coştila şi Valea Cerbului, ei ajung după două ore de mers pe Om (2 507 m), cel mai înalt vârf al Bucegiului, cum spune Turcu, folosind vechea denumire şi nu pe cea geografică. Moment de largă şi calmă contemplare. În jur şi departe, munţi. Cu ocheanul de peste un metru, adus aici de câţiva membri braşoveni ai Societăţii Carpatice Transilvane, ei privesc în zare până în Ţara Bârsei, în care se văd oamenii pe câmp la seceriş şi până spre Zămeşti, unde disting casele.

Drumeţii din Sinaia le dau să citească ziare romaneşti. Cineva povesteşte legenda muntelui Omul. E simplă şi plină de adevăr, ca orice adâncă înţelepciune. Muntele nu poartă numele lui Manuil sau Manea, care se îngrijea de toţi, de oameni şi animale, de supărările şi bolile acestora, ci ale Omului, ale Omeniei lui. Ziua de august e senină şi priveliştile acestea de la două mii cinci sute de metri vor rămâne pentru totdeauna dragi şi neuitate. Aşa cum vor deveni pentru orice turist care va urca vârful Omul şi crestele darnice în privelişti ale Bucegilor. Între primii cuceritori ai Bucegilor se cuvine să amintim şi oamenii de ştiinţă care, alături de drumeţii visători, au strâns date şi au scris cele dintâi pagini despre Bucegi; geologul Murgoci, francezul Martonne, de la care a rămas denumirea de Alpii Transilvaniei dată Făgăraşilor, naturaliştii Simionescu şi Borza. Dar mai presus de toţi, legaţi pentru totdeauna de Bucegi, prin marea şi statornica lor dragoste, rămân cei trei înaintaşi ai turismului nostru: o scriitoare, Bucura Dumbravă, un inginer, Nestor Urechia şi un pasionat de documente Mihai Haret. Fireşte, ei nu au fost singurii niciodată nu eşti singur în munte dar sunt cei mai pătimaşi şi fideli. Cu atât mai frumoasă, mai sinceră este dragostea Bucurei Dumbravă pentru munţii noştri, cu cât ea nici n-a fost românca. Drumurile făcute întâia oară de ea în Bucegi, neuitata „Cartea munţilor”, până şi astăzi una din cele mai sincere chemări spre natură şi drumeţie, ideea „Hanului Drumeţilor” (asociaţie turistică), în parte înţeleasă în acea vreme, romanul „Haiducii”, inspirat din viaţa codrului şi a luptei pentru libertate a lui Iancu Jianu toate acestea fac din Bucura Dumbravă o înaintaşă nu numai romantică, ci şi o dârză combatantă pentru victoria drumeţiei romaneşti. Ea a urcat Alpii, dar natura românească a Bucegilor şi a Retezatului lacul Bucura îi poartă cu nostalgie numele munţii noştri i-au rămas mai dragi şi lor le-a dăruit toate gândurile şi dorurile ei. Alături de ea, în drumuri şi năzuinţi, a fost Nestor Urechia. Încă din copilărie Bucegii îl vor ispiti cu formele şi culorile, cu parfumurile şi muzica lor şi când în 1889 este numit inginer al şoselei Câmpina-Predeal, el îşi începe iniţierea de bucegist, de neobosit şi încercat turist, dar totodată de sincer şi inspirat scriitor al munţilor, Javelle al nostru. Despre Nestor Urechia am amintit, cu preţuire, la literatura munţilor, dar el îşi are loc şi aici, în istoricul drumeţiei romaneşti. El face primele trasee mai grele şi necunoscute din Bucegi şi tot de la el, inginerul, ne-au rămas nu numai cărţile despre Vraja şi Robinsonii Bucegilor, ci şi minuţioase schiţe, aşa cum apar Bucegii, mai ales de jos din Buşteni. Cel de-al treilea îndrăgostit al Bucegilor va fi Mihai Haret, membru al Societăţii de geografie din Paris, al Clubului Alpin francez şi italian, organizatorul şi animatorul Turing Clubului Roman, de care se leagă întreg turismul nostru modern. El va învăţa drumeţia şi dragostea de munte de la profesorul Nicolae Bogdan, un alt înaintaş al Bucegilor care nu trebuie uitat. M. Haret se va lega pentru toată viaţa de Bucegi şi lor le va dărui cele mai

multe şi mai frumoase din lucrările lui: Masivul Bucegi, Peleşul, Peştera Ialomicioara, Casa Peştera. Pasiunea şi munca sa creatoare vor fi continuate, după prea timpuria sa moarte, de Valeriu Puşcariu, care însă rămâne legat de munţii Apuseni, pentru care are o legitimă pasiune. Victoria Bucegilor nu ar fi fost însă posibilă numai cu aceşti îndrăzneţi şi pasionaţi oameni de munte. Mai erau necesare cabanele, casele de adăpost cum li se spuneau la început şi asociaţiile turistice, căci fără ele muntele rămâne numai al câtorva, numai al celor care vorbesc între ei despre el. Cea mai veche asociaţie carpatică din ţara noastră datează din 1873. Ea funcţiona la Braşov, avea 1600 membri şi voia să fie un răspuns dat vremii când în Europa se înfiinţau an de an, în toate ţările cu munţi, cluburi alpine. Acum se marchează la noi întâile drumuri de munte şi se construiesc primele cabane: Negoiul (1881), Mălăeşti (1882), Casa Omul (1888). În preajma anului 1900 apar câteva asociaţii turistice mai bine organizate: Societatea Carpatică din Sinaia (1895) şi Societatea Turiştilor Romani (1903), care avea între iniţiatori un cerc mai larg de iubitori ai naturii: doctorul I. Cantacuzino, chimistul C. Istrati, geologul Munteanu Murgoci, matematicianul Traian Lalescu. Din păcate însă, viaţa acestor atât de necesare societăţi turistice a fost scurtă: până în 1910 Societatea Carpatică şi până în 1915 Societatea Turiştilor Romani. Aşa cum n-a fost lungă nici existenţa „Hanului Drumeţilor” (1921-1926), pentru care a luptat atât de mult Bucura Dumbravă şi cei pe care ea avusese puterea să-l convingă şi să-l entuziasmeze. Interesant este că în aceiaşi ani, la Cluj, Emil Racoviţa, creatorul biospeologiei, pune bazele primei societăţi romaneşti de turism din Ardeal „Frăţia Munteană” (1921). Înfiinţarea Turing Clubului Roman (1926) deschide epoca turismului organizat. Se vor naşte apoi multe societăţi turistice, unele cu nume sugestive („Hai la drum”, „Dor deducă”, „Romania pitorească”, A. D. M. I. R.), dar merite deosebite şi o nouă orientare spre alpinism revine Clubului Alpin Roman (1934). După al II-lea război mondial, turismul şi alpinismul au căpătat pentru întâia dată la noi în ţară un caracter popular de masă: secţii turistice şi alpine, cabane noi, cursuri de alpinism, concursuri, excursii în ţară şi în străinătate. Şi astfel, călcând pe urmele înaintaşilor, putem face astăzi ascensiunea istorică a Bucegilor, în aşteptarea cronicarului care va scrie cu înţelegere şi pasiune întreaga lor viaţă turistică de peste o sută de ani. Excursiilor patriarhale de la începutul şi jumătatea secolului al 19-lea (Vaillant, Salzer, Turcu), le-a urmat epoca drumeţiei contemplative (Bucura, Urechia), apoi a turismului de munte organizat (Haret) şi, în sfârşit, aceea a alpinismului, a adevăraţilor căţărători şi cuceritori ai muntelui: N. Dimitriu, N. Comănescu, E. Cristea, I. Coman, A. Irimia. Alpinismul, la rândul său, a avut şi el două epoci: prima, a înaintaşilor, a deschizătorilor de drum şi a doua, a marilor performanţe şi învingători. Nu putem numi premiera turistică a Bucurei Dumbravă pe Valea Mălinului premieră alpină. Aşa cum nu făcea alpinism Nestor Urechia care, încă înainte de 1907, traversa cu îndrăzneală Valea Seacă, desigur fără corzi,

pitoane şi tehnică alpină. În tovărăşia vânătorilor de capre Gelepeanu şi Butmăloiu, Urechia a urcat şi alte văi în Bucegi, între care şi maiestuoasa Vale Albă, paradisul de mai târziu a alpiniştilor noştri. Înainte de 1914, singurele ascensiuni care ar putea fi numite alpinism au fost cele făcute de Rosetti Solescu (între care şi Acele Morarului), totodată un înaintaş al schiului şi autorul primului manual romanesc de schi, publicat în 1921. După tentativele îndrăzneţe dar nesemnificative dintre anii 1920-1930, alpinismul de stâncă, ascensiunile de iarnă şi marile traversări iau avânt după 1930. Întâia escaladare a peretului nord-estic din Negoiul se face în 1938. Dar încă mai înainte fusese asaltat peretele de sute de metri al Gălbenelelor, în Coştila. În 1933 apare revista alpină „Buletinul Alpin Roman” şi pe Coştila şi Piatra Craiului se ţin primele cursuri de alpinism (1938, 1939), alpiniştii noştri realizând în aceşti ani unsprezece premiere de gradul V. Întâia mare traversare de iarnă a Făgăraşilor este isprava a doi campioni de schi şi a unui încercat alpinist: Ion Cojocaru, Gyuri Covaci, Dan Popescu. Ei străbat cu curaj cei 10 km ai crestelor ameninţate de cornişă şi avalanşă, în aprilie 1939, de la Sâmbăta la Viştea. Fireşte, până la traversările de iarnă de 80-100 km ale Retezatului, Făgăraşilor şi Bucegilor, realizate de alpiniştii de la Armata şi Dinamo (Emilian Cristea, Aurel Irimia, Teodor Hurbean, Nicolae Jitaru) în 25-30 de zile de mari eforturi şi riscuri e drum lung, dar alpinismul nostru l-a făcut perseverent şi dârz. Au trebuit să treacă patru decenii de alpinism romanesc şi aproape două secole de la ascensiunea lui Jacques Balmat, pentru ca trei alpinişti romani Gh. Udrea, Ion Dobre, Alex. Stănescu să urce la 4180 m, pe cel mai înalt munte al Europei, Mont Blanc (august 1957) şi doi soţi, fizicieni atomişti, lucrând în Uniunea Sovietică, la Dubna, soţii Ciulii, să escaladeze unul din cele mai înalte piscuri din Pamir, Vârful Lenin, înalt de 7 134 m (august 1961). Dar să revenim la Bucegi. Aşa cum vastul masiv din Alpi rămâne paradisul alpiniştilor europeni, iar Caucazul al căţărătorilor sovietici, tot astfel Bucegii înseamnă pentru noi alpinism şi mari trasee alpine. De ce nu Făgăraşii, Retezatul, Piatra Craiului? Mai întâi fiindcă Bucegii sunt mai aproape, mai accesibili, mai cunoscuţi; dar în acelaşi timp, greu de escaladat, bogaţi în pereţi. Urmăriţi numai cu ochii deschişi sau cu un binoclu peretele de trei sute de metri din muntele Coştilei. Aici sunt marile ispite, cu nume la fel de îmbietoare: Fisura Grotelor, Traseul celor trei surplombe, Furcile, Hornul Coamei. Aici numele căţărătorilor s-a legat pentru totdeauna de stâncă şi de victoria asupra ei: Umărul lui Coman, Umărul lui Roşculeţ. Aşa cum am învăţat la şcoală şi poate să v-o spună orice şcolar silitor, cele mai înalte vârfuri din ţara noastră sunt Moldoveanul (2 543 m) şi Negoiul (2 535 m). Dar cea mai grea încercare şi cea mai frumoasă izbândă asupra muntelui, la noi, rămâne pentru totdeauna Fisura Albastră.

Fiecare masiv şi-a avut necuceritele sale piscuri: Alpii Matterhornul, Figerul, Grandes Jorasses, Dolomiţii Cima Grande di Lavaredo, Caucazul Elbrusul, Cordilierii Aconcagua, Himalaya Everestul. Iar Bucegii acest traseu de o diabolică dificultate Fisura Albastră. Din tren, din gara Buşteni, Fisura Albastră pare un jgheab negru în stânca nu totdeauna scăldată în soare. Ai spune, loc pentru vulturi sau zăpezi de primăvară, pentru ploi şi vânt, pentru nopţi întunecoase şi reci. Dar omul iscoditor şi neînfricat a gândit că această trecere spre cer prin imposibil îi e sortită lui. Şi iată-l luptând zile şi nopţi cu stânca şi cu gravitaţia, cu timpul şi cu el însuşi. Nu multe sunt, în istoria cuceririlor alpine romaneşti, poveşti atât de pasionante ca aceasta a Fisurii Albastre. S-o ascultăm. Traseul a fost descoperit de ochiul încercat şi neobosit al celui mai vârstnic dintre alpiniştii noştri, Guido Rey al nostru, Emilian Cristea. Aceasta în vara anului 1945. De jos, din Valea Albă şi de la bază, traseul nu părea să aibă dificultăţi de neînvins. Fireşte, un traseu greu, dar nu imposibil. Aşa par de altfel toate lucrurile grele în viaţă: simple, cu atât mai simple, cu cât se dovedesc mai târziu de complicate şi de nedezlegat. Cine ar fi gândit atunci, în primele tentative de cunoaştere şi parcurgere a acestui traseu care va deveni redutabila şi vestita Fisură Albastră, că vor trebui pentru cucerirea ei 44 de escalade, 100 de zile, din care 23 de nopţi în perete, 300 de pitoane şi 300 m de coardă? Iar în ani, nu mai puţin de şapte, şapte ani de încercări şi speranţe. De ce este atât de inospitalieră şi inaccesibilă Fisura Albastră? Pentru că escaladarea pe pereţi nu se poate face, din lipsa fisurilor, decât cu dificile traversări. Sunt apoi porţiuni întregi de gresie sfărâmicioasă în care ciocanul caută zadarnic loc pitoanelor. În sfârşit, pentru surplombele adesea parcă de netrecut ale părţii superioare a traseului şi pentru întreaga lungime, varietate şi dificultate a Fisurii, care cere deopotrivă şi în tot timpul tehnică, încordare, curaj. Numai o îndrăzneală vecină cu uitarea de sine, o îndemânare în care până şi vârful degetelor şi picioarelor sunt hotărâtoare şi o rezistenţă aproape neomenească pot învinge acest culoar înrudit prin încăpăţânare şi răutate cu cele din Mont Blanc, Dolomiţi sau Caucaz. Tot încercând mereu, pe vreme bună şi rea, în zile lungi de vară şi înserări repezi de toamnă, au trecut lunile, anii. Ca un melc care îşi poartă încet dar sigur cochilia şi frunza de dud găsită în drum, alpinistul a câştigat metru cu metru zidul rece, neprimitor, fără nici un sprijin de care acum îl leagă, mai presus de viaţa, dorinţa de a-l stăpâni. Au fost clipe înfiorător de grele, acolo sus, în vecinătatea norilor şi a furtunii. Urcuşuri care-ţi fură respiraţia, hornuri prin care te strecori hoţeşte, aproape sugrumându-te, echilibru imponderabil în flexorii degetelor. Zile când un semn al corzii, după minute nesfârşite de aşteptare, însemna încă un pas înainte. O luptă de centimetri, de păianjen care-şi ţese pânza, sau de furnică purtându-şi stoic firul de grâu sau fărâmitura de pâine.

Zile în care de sus cad peste tine pietre nevăzute, în care gura uscată de sete de peste douăsprezece ore aşteaptă un picur de apă sau dimpotrivă zile în care ploaia strecurată prin horn se cerne la nesfârşit pe lângă tine, pe tine, prin tine, încât ai senzaţia unei plante acvatice sau a unui duş. Şi nopţile. nopţile acelea de veghe, de frig sau dură trezire, ancorat pe jumătate de metru pătrat, suspendat la sute de metri deasupra prăpăstiilor, cu stelele cerului sclipind deasupra ta şi cu stelele caselor de pe Valea Prahovei sub picioarele tale, stingându-se în zori una câte una, asemenea orelor de aşteptare înaintea unui atac pe front. Omul şi muntele, omul şi natura. Luptă de secole pentru o împrietenire de ore şi zile! Şi iată că într-un august 1952, în al şaptelea an de încercări şi speranţe, Fisura Albastră a fost învinsă şi omul a urcat biruitor prin ea, până pe creasta muntelui Coştila, la cerul albastru, care din când în când se zărea în popasuri şi care, ţel şi speranţă, a dat numele acestei încercări de ani de zile: Fisura Albastră! A fost cea din urmă înfruntare a muntelui. Cinci zile de atac dezlănţuit şi dornic de victorie, în care coarda şi prietenia au învins imposibilul. Ca orice strădanie îndelungă şi această năzuinţă şi luptă s-au soldat cu victorie. Şi omul s-a dovedit încă o dată mai tare ca natura şi ca el însuşi! Va trebui neapărat povestită într-o zi această cucerire de Matterhom a Fisurii Albastre. Sfătosul Emilian Cristea şi tinerii lui însoţitori vor intra astfel, fără pitoane şi carabiniere, în literatura şi istoria muntelui. Peste un an, în 1953 şi apoi până în 1955, deci timp de trei ani, alţi alpinişti, din noua generaţie, prieteni de schi pe Valea Albă Alex. Floricioiu cap de coardă, Norbert Hiemesch şi Roland Velkens secunzi asaltează din nou Fisura Albastră, de astă dată pe directisimă. A fost o nouă luptă acerbă cu stânca şi vicleşugurile ei. Pentru a o învinge au trebuit 80 de ore de lucru efertiv, cinci nopţi dormite în perete, trecerea extrem de dificilă a celor trei surplombe şi, am spune, fără exagerare, eroica traversare în scăriţe a tavanului de zece metri, adevărată punte de trecere a diavolului. S-au folosit pe traseu patru bivuacări, niciuna prea plăcută, corzi de patruzeci de metri, lucru acrobatic de mare îndemânare, fineţe şi curaj la şapte sute de metri deasupra firului văii, un curaj care ar speria până şi pe aviatorii sau paraşutiştii cei mai îndrăzneţi. Astfel a fost învinsă pentru a doua oară, în iulie 1955, Fisura Albastră, cea mai dificilă escaladă a munţilor noştri. De atunci puţini, foarte puţini între alţii Hurbean şi Jitaru în 1957 au mai îndrăznit să iasă spre creastă şi cer prin Fisura Albastră. Pentru toţi îndrăgostiţii de alpinism Fisura Albastră rămâne un simbol, o invitaţie la îndrăzneală şi virtuozitate alpină. Pentru noi ceilalţi, îndrăgostiţi doar romantic de munte, dovada iscusinţei omeneşti şi a victoriei omului asupra naturii. Alpii. În antichitate, munţii erau stăpâniţi de legende şi duhuri, de ciclopi, cerberi şi stăpânitor ai iadului. Nimeni nu dorea nici să-l cunoască, nici să-l urce sau să-l cerceteze.

Pe atunci, Alpii au fost, ca şi astăzi, cei mai înalţi munţi ai Europei, în stăpânirea romanilor. Dar nici grecii, cei mai neastâmpăraţi şi curioşi dintre antici, nu au ştiut multă vreme ceva despre ei. Herodot (sec. V î.e.n.) îi ignoră, iar atunci când întâmplător aminteşte de numele lor, îi confundă cu un oarecare afluent dunărean. Se ştia totuşi vag de un lanţ de munţi în nordul Mediteranei, dar nimeni nu-l văzuse şi nu scrisese despre ei. Iată însă că după cucerirea în anul 222 î.e.n. de către romani a oraşului celtic Como şi a Helveţiei, urmează nebuneasca şi ingenioasa trecere a Alpilor de către Hanibal, cu tauri purtând în coarne şomoioage aprinse de paie, ca să înspăimânte pe duşman (132 î.e.n.). Primul istoric şi geograf care scrie despre Alpi din văzute este grecul Polibiu (130 î.e.n.). Pentru întâia dată în istoria Alpilor cineva îşi dă seama de măreţia lor, de înălţimea şi de vasta lor întindere, de la Marsilia la Adriatică. Dacă munţii Greciei pot fi urcaţi într-o zi, scrie Polibiu, atunci pentru Alpi sunt necesare cel puţin cinci. Tot el este primul care indică patru din drumurile Alpilor. Să le urmărim pe hartă: Din Riviera prin Liguria peste lacurile Alpilor în hornul Teuda sau Col d’Argenteuil; Drumul muntelui Cenis, micul St. Bernard (drumul lui Hanibal); Drumul marelui St. Bernard; Trecătoarea Rhaetia. Dintre lacurile Alpilor, Polibiu cunoaşte Garda, Como şi Magiore, dintre ape aminteşte Ronul, dar despre frumuseţea şi măreţia piscurilor nu spune nimic. Fireşte, ele ar fi trebuit urcate, ori acum două mii de ani aceasta ar fi însemnat, spuneau toţi, nebunie şi moarte. Numele de Alpi vine de la cuvântul celtic alp, care înseamnă înălţime. Poate că tot din el s-a format şi cuvântul latin alb, albie, cu înţelesul de alb, creste, piscuri albe. Când s-au născut Alpii şi cum arată ei, ce lungime şi înălţime au, sunt desigur întrebări pentru geografi şi geologi; dar pentru noi, dornici să ştim cât mai mult, vă fi interesant să aflăm câte ceva. Alpii aparţin sistemului care îi poartă numele sistemul alpin care cuprinde de asemenea munţii Pirinei, Carpaţi, Balcani, Caucaz şi chiar îndepărtaţii munţi ai Himalayei. Actul lor de naştere poartă aceeaşi dată: era terţiară, 19 milioane de ani! Le-am ura ani mulţi, viaţă lungă, dacă n-am şti că munţii, asemenea oamenilor, cu cât păşesc în timp, cu atât se apropie mai mult de moarte. Alpii, modeşti, nu au nici lungimea Cordilierilor. (8000 km), nici înălţimea Himalayei (8848 m). Ei se întind pe o distantă de 1100 km lungime şi 260 km lăţime, legând patru ţări, care de fapt au şi dat pe cei dintâi pasionaţi şi îndrăzneţi alpinişti ai lumii: Franţa, Italia, Austria, Elveţia. Din amfiteatrele măreţe şi sălbatice ale Alpilor scria în cartea să despre munţi Michelet pornesc spre patru mări europene patru mari fluvii: Po, Ronul, Rinul şi Innul. Alpii cetate de apă a Europei, inima ei, a fecundităţii şi viitorului

ei. Marea circulaţie a atmosferei vânturi, nori, ploaie, zăpezi îşi are sediul în Alpi. Cei mai înalţi munţi ai Europei sunt în Alpi. Pentru cucerirea lor se dau de peste două sute de ani lupte neîncetate, care încă şi azi cer jertfe grele. Natura a rămas stăpână acolo sus, deşi învinsă, aşa cum odinioară în istorie civilizaţia greacă a rămas învingătoare, deşi Grecia a fost supusă de romani. Primele cărţi despre Alpi au apărut la scurt timp de la invenţia tiparului, dar nu se ştie în ce măsură ele sunt cu adevărat inspirate de cunoaşterea profundă a munţilor., De prima acvera Alpina Rhaetia”, a lui Aegidius Tschudi (1538), pare să fie într-adevăr întâia lucrare despre Alpi. Aşa cum „De montium admiratione” (1541) de Konrad Gesner şi., De Alpibus commentarius” (1574) a lui Josias Simmler sunt întâile omagii aduse de călători frumuseţii munţilor, iar „Die Alpen” (1729) primul mare poem al literaturii alpine, scris de medicul poet AIbrecht Haller. Etape marchează cartea lui Jean Jacques Rousseau „La nouvelle Heloise” (1761), care decchide romanticilor o lume nouă de inspiraţii, de idei, cărţile lui De Saussure (1779), Edward Whymper (1871), W. Coolidge (1908) şi Guido Rey (1903), care între mulţi alţii aduc pentru întâia oară Alpilor darul adevăraţilor alpinişti, al neînfricaţilor căţărători. Dar mai presus de cărţi, deşi ele rămân să înfrunte timpul, sunt faptele cuceritorilor Alpilor, epopeea luptelor pentru marile înălţimi. Lupte pe care istoria nu le aminteşte nicăieri, dar care depăşesc în semnificaţii şi rod războaiele punice şi elenică, napoleoniene sau franco-germane, pe care omenirea ar fi fost fericită să nu le fi trăit. Suntem ispitiţi să împărţim istoria alpinismului căci în fond Alpii au însemnat începutul în trei epoci: Epoca romantică 1786-1857 Epoca clasică 1857-l921 Epoca eroică 1920 până astăzi. Ce însemnătate au anii care marchează aceste trei perioade? Cucerirea Mont Blanc-ului. 1857 constituirea primului club alpin din lume. 1921 începutul marilor escalade în Alpi şi a marilor expediţii în Himalaya. Alpinismul se naşte cu întâia ascensiune pe Mont Blanc, dar această glorioasă premieră este precedată de alte numeroase tentative, nu cu ideea de a cuceri piscul, ci din plăcerea de a urca cât mai sus şi curiozitatea de a străbate drumuri necunoscute încă. În 1730 pastorul Severhand urcă la 2932 m, iar în 1784 părintele Clement atinge se spune, deşi pare de necrezut Dents du Midi (3261 m), încă înainte, în 1762, sunt urcaţi în Alpii austrieci Grossglockner (3 798 m) şi Ankogel (3 263 m). Dar întâia şi cea mai semnificativă biruinţă a omului asupra munţilor, simbolizată de Alpi, rămâne cucerirea Mont Blancului. Să urmărim istoria acestei prime ascensiuni. În Alpi, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, s-a zvonit că munţii, sus de tot, dincolo de neguri, sunt plini de diamante. Peşterile încep să fie cercetate, săpate, scormonite. În 1784 oamenii vorbesc că un ghid ar fi adus

de pe vârf 300 kg de mari cristale transparente, rubinii, care îi făcură pe toţi să-şi piardă capul. Un Balmat, din vestita familie de ghizi, urcă îndrăzneţ mai sus ca oricine. Dar afară de o furtună îngrozitoare nu mai găsi nimic. În schimb, în locul bogăţiilor, este găsit drumul spre Mont Blanc. 6 august 1786 devine o dată istorică, iar Jacques Balmat din Chamonix întâiul cuceritor al Alpilor. Jacques Balmat, în vârstă de 25 de ani, era de o dârzenie puţin obişnuită, înainte de a găsi adevăratul drum spre vârf, el încercase să ajungă ne Mont Blanc traversând gheţarul Uriaşului şi-apoi gheţarul Miage. Dar de fiecare dată prăpăstiile Muntelui blestemat şi ale lui Dorne du Gofiter îi împiedică accesul sore pisc. Norocul aiută însă pe îndrăzneţi. O noapte petrecută fără voie în Marele Platou îl face să observe mai bine în zori drumul mult căutat. Comunică la coborâre doctorului de ţară Paccard cele observate şi iată-l la 7 august 1786 pe aceşti doi energici şi curajoşi oameni de munte pornind să cucerească Mont Blanc-ul. Ei urcă pe versantul de nord, cel accesibil. A doua zi, la patru dimineaţa, trec gheţarul. Sunt văzuţi ultima oară înainte de a dispare în Marele Platou. O mare tăcere şi nelinişte fac ziua parcă nesfârşită. Dar la aproape şase şi jumătate seara, două minuscule puncte negre apar în strigătele emoţionate ale celor de jos. Stâncile Roşii fuseseră învinse şi Mont Blancul cucerit. Pentru întâia dată de la începutul lumii. Chiar a doua zi, de Saussure, care de douăzeci şi şapte de ani visează cu pictorul Marc Theodore Bourrit să ajungă pe vârf, vrea să plece pe urmele lor. Însă ploaia şi zăpada îl împiedică s-o facă. Abia peste un an, în august 1787, H. B. de Saussure, însoţit de J. Balmat şi de aproape douăzeci de oameni înarmaţi cu prăjini lungi şi scări pentru trecerea crevaselor, îşi va îndeplini visul de un sfert de secol. Şi astfel intră în istoria alpinismului, a cuceririi Mont Blanc-ului, primii trei oameni din lume: ghidul căutător de comori Jacques Balmat, doctorul de ţară Paccard, amândoi din Chamonix şi genovezul de Saussure. Deşi în ţinută specială şi cerând eforturi de rezistenţă şi îndemânare neobişnuite, deci alpiniste, totuşi întâile ascensiuni în Alpi ne apar, peste ani, romantice şi le considerăm astfel, aşa cum cele de după 1850 vor fi clasice prin tehnică şi grad de dificultate, iar cele de după 1920 eroice prin nebuneasca lor temeritate şi prin tributul de vieţi pe care l-au dat, nu totdeauna cu judecată, dar din toată inima şi dragostea de munte de care numai alpiniştii sunt capabili. Dar să păşim în istorie. Să ne strecurăm prin hornuri şi să planăm aerian peste prăpăstii şi timp: Mont Blanc 4810 m Franţa J. Balmat 8.8.1786 Elveţia M. Paccard. Monte Roşa 4638 m Elveţia Fraţii Smythe 31.7.1855 Italia. Matterhom 4482 m Elveţia Whymper-Douglas 14.7.1865 Italia Hudson-Hadow. Finsterarhom 4275 m Elveţia Rudolf Mayer 16.8.1812 însoţit de ghizi. Jungfrau 4158 m Elveţia Fraţii Meyer 1811 Grossglockner 3798 m Austria Fraţii Klotz 28.7.1800

Cum să nu numim romantică o astfel de epocă în care, cum vedeţi, alpiniştii sunt legaţi adesea nu numai de coarda alpină, ci şi de rudenie, fraţi de sânge şi fraţi în dragostea de munte. Cine credeţi că sunt creatorii primului club alpin din lume? Curios, deşi ei nu au munţi mari, iar Londra de când se ştie se pierde în ceţuri, englezii, chemaţi de noua pasiune a secolului, înfiinţează În 1857 Clubul Alpin Englez. Whymper devine cuceritorul Matterhornului (1865), iar peste un secol, în 1953, expediţia engleză condusă de Hunt vă învinge, după decenii de încăpăţânare a muntelui şi grele jertfe omeneşti, Everestul. Această jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează prin contradicţii sociale şi noi pasiuni. Se pare că dragostea de munte este una dintre ele. Sunt anii în care Victor Hugo, Theophile Gautier, Alexandre Dumas, George Sand, Louis Pasteur se îndreaptă cu toţii spre munte, spre Alpi şi Mont Blanc, fie din curiozitate, fie din dorinţa sinceră de a-l cunoaşte şi iubi. Nu există început îndrăzneţ fără grele încercări şi jertfe. Legenda lui Icar nu este numai legendă, ci şi simbol. Una din dramele încă şi astăzi neuitate, a cuceririi Alpilor, este ascensiunea pe Matterhom (4482 m) a lui Whymper. Piscul este cucerit, dar, la înapoiere, unul din cei şase membri ai expediţiei lunecând pe povârniş şi coarda rupându-se târăşte după el în abis încă trei oameni. Un preţ prea sângeros pentru o victorie asupra muntelui. Astăzi, această întâmplare de acum un secol nu mai tulbură atât; dar ea va aminti totdeauna începuturile îndrăzneţe şi eroice ale alpinismului. Înfiinţarea primului club alpin stârneşte o avalanşă de iniţiative, aproape fiecare ţară europeană cu munţi creându-şi clubul său de alpinism sau turism: 1857 Clubul Alpin Englez, 1862 Clubul Alpin Austriac, 1863 Cubul Alpin Elveţian, 1863 Clubul Alpin Italian, 1868 Clubul Alpin Norvegian, 1874 Clubul Alpin Francez. Întâia curiozitate a acestor date de naştere este, cum s-au mai spus, timpuria şi bizara constituire a Clubului Alpin Englez, iar a doua, târzia organizare a Clubului Alpin Francez, la aproape un secol de la prima şi victorioasa ascensiune a Mont Blanc-ului. Aşadar, anul 1857 înseamnă începutul epocii clasice a alpinismului, iar ofensiva asupra celorlalte mari piscuri din Alpi şi Dolomiţi continuă, dând roade. Schwarzenstein este cucerit în 1852; Monch (4 105 m) în 1857; Eigenil (3 975 m) în 1858, iar Marmelada di Rocca (3 342 m) în 1861. Între anii 1878 şi 1900 încep încercările încununate de succes ale cuceririlor celor mai dificile şi periculoase piscuri din Mont Blanc după cât se pare pasiunea englezilor, care devine şi va rămâne peste ani paradisul european al marilor alpinişti: 1878, Aiguille de Dru (C. T. Dent), 1881, Aiguille de Grepon (Mummery), 1882, Dent du Geant (Sella. W. W. Graham), 1885, Aiguille Blanche (H. Seymour King), 1893, Dent du Requin (Mummery). Dar omul, mereu iscoditor şi cutezător, a mai scornit o idee: cucerirea munţilor iarna! Începe aşadar o nouă şi înverşunată luptă: străbaterea for pe zăpezi, cu schiurile şi escaladarea pereţilor de gheaţă cu piolete speciale şi colţari. Fraţii Otto şi Emil Zsigmondy publică întâiul manual alpin al lumii „Die

Gefahren der Alpen” (1886), iar Mathias Zdarski inventează slalomul, cortul care îi poartă numele şi scrie prima carte, de tehnică a schiului alpin (1897). Omul care urcă pentru prima oară pe schiuri dincolo de 3 000 m înălţime este Wilhelm Paulcke. Aceasta se întâmplă în 1896 pe Oberalpstock (3 330 m), iar peste un an, tot el, însoţit de încă patru curajoşi alpinişti şi schiori, traversează Oberlandul Bornei de la Guttanen la Belalp. Amintim că recordul de înălţime cu schiurile aparţine şi astăzi englezului Franck Smythe, care în ascensiunea Jongsang Peak-ului (7 495 m), realizată de expediţia Dyhrenfuhrt în anul 1930, a urcat până la 7160 m! Istoria alpinismului păstrează cu emoţie şi mândrie amintirea celor dintâi ascensiuni de iarnă, pe jos sau cu schiurile. Cine a urcat iarna numai ca să se plimbe sau să privească din înălţimi depărtările, undeva la două mii de metri, va înţelege desigur mai uşor ce înseamnă aceste traversări, uneori de zile, pe creasta ameninţată la fiecare pas de cornişe care se desprind, de ceaţa care te ţine necruţător pe loc, de furtuni de zăpadă şi de inevitabilele avalanşe. Întâia ascensiune de iarnă a Mont Blanc-ului a fost făcută de doi ghizi şi un porteur (Jean Charlet, Silvain Gouttet, Michel Balmat), la aproape o sută de ani de la întâia ascensiune celebră, a celuilalt Balmat. Aceasta s-a întâmplat în 31 ianuarie 1876 cu prilejul conducerii spre vârf a alpiniste engleze Isabela Stratton. Iată munţii şi anii când au fost asaltaţi şi învinşi în timpul iernii, pe jos şi cu schiurile. Sunt performanţe care, realizate încă înainte de 1910, apar de-a dreptul uimitoare. Pe jos Cu schiurile. Jungfrom 4158 m 1874 1902 Grossglockner 3 798 m 1875 1909 Mont Blanc 4810 m 1876 1904 Ortler 3 899 m 1880 1909 Marmelada di Rocca 3 342 m în 1884 1910 Finsterarhom 4275 m 1887 1901 O traversare de iarnă aproape nebunească a masivului Mont Blanc s-a făcut pe jos în 1887 şi abia în 1924 pe schiuri. Excepţională rămâne desigur şi tentativa reuşită a Lt. A. Chevalier, care în 1937 străbate Alpii pe schiuri de la Chamonix la Zermatt. Am numit epoca contemporană a cuceririi Alpilor epocă eroică. De ce eroică? Mai întâi fiindcă dragostea de munte, de ascensiuni noi devine pasiune, patimă, chiar exaltare. Apoi, fiindcă nu mai e vorba acum atât de trasee dificile, cât de trasee de cea mai mare dificultate, până la gradul V B şi mai mult şi în cele mai grele condiţii. În sfârşit, pentru că aceste încercări care turistului simplu, îndrăgostitului de drumeţie îi par adevărate încercări de sinucidere, se fac foarte adeseori de unul singur, înfruntând toate neprevăzuturile, dintre care ultimul este. moartea. Acestui alpinism, pe care Emilio Comici l-a numit „Alpinismo eroico”, alpiniştii îi rămân statornici, fideli până la urmă. Ca şi în literatură şi artă, ca

şi în pasiunea pentru tehnică şi ştiinţă, alpinismul te cere întreg şi te răsplăteşte după cât i te dărui. Alpinismul nu este numai o pendulare pe stânci, o strecurare dibace printre hornuri spre azur şi victorie, o luptă lucidă între viaţă şi moarte cu muntele, anotimpurile şi neprevăzutul. El rămâne pentru cei care-l iubesc şi cred în această chemare, mai puternică decât instinctul de conservare, o şcoală mai curajoasă decât cea mai dârză şcoală a vieţii, un sens şi o menire mai presus de micile noastre idealuri pământene. Achille Ratti, profesor şi preot în tinereţe, mai târziu Papa Pius XI, a urcat Monte Rosa, Cervin, Mont Blanc şi a fost unul din prietenii de ascensiuni ai marelui Guido Rey, Regele Albert al Belgiei a fost un căţărător pasionat, de mare îndrăzneală şi talent. El piere anonim, ca orice om al muntelui şi nu ca un rege, într-o escaladă. Heinrich Klier, doctor în filosofie şi scriitor (între alte cărţi, romanul tradus în mai multe limbi „Vara minunată”), escaladează 26 de piscuri în Alpi, are câteva premiere dificile şi se poate mândri cu un 6 000 m şi mai mulţi 5 000 m în Cordilieri. Jean Arland, unul din membrii expediţiei franceze în Himalaya din 1936, era un foarte priceput alpinist şi medic şi toate gândurile lui erau închinate muntelui. Muntele l-a luat la el, în tovărăşia să eternă, într-o întâmplare neprevăzută, în anul 1938. Cine nu a auzit de Guido Rey, învingătorul atâtor piscuri din Mont Blanc şi Dolomiţi, autorul neuitatei cărţi, actuală încă şi azi şi întotdeauna, „Alpinismo acrobatice”, de G. Gervasutti, care împreună cu R. Chabod realizează în 1934 premiera Tacul-ului (4249 m, gradul V B) în Mont Blanc, de Emilio Comici care ne-a lăsat nu numai îndrăzneţele sale premiere în Alpi (între acestea peretele de nord al lui Cima Grande di Lavaredo în 1933, cu fraţii Dimal), ci şi emoţionanta sa confesiune „Alpinismo eroico”, carte de căpătâi a tuturor celor care se înfrăţesc cu stânca. Sau de Gabriele Boccalatte, care după ce cucerise, în premieră, pe Mont Blanc, peretele de sud al Piscu’ui Negru, peretele de sud-est al Piscului Alb şi contraforturile nord-estice din Tacul, plăteşte această cutezanţă şi biruinţă cu viaţa, căzând într-o zi de august în peretele sudic al lui Aiguille de Triolet. Dar să nu-l deplângem. Primele jertfe s-au ivit încă de la începuturile luptei pentru Alpi. Jacques Filmat, cuceritorul din 1786, va fi înghiţit de gheţari în 1834, după ce, cu puţin înainte, în 1820, familia Balmat a mai plătit muntelui un tribut, pe Pierre. După Mummery, care a fost, după cum singur mărturiseşte în cartea sa „Ascensiunile mele în Alpi şi Caucaz”, unul din marii îndrăgostiţi ai acestor munţi şi îndeosebi ai piscurilor din Mont Blanc (Aiguille de Grands Charmoz şi Aiguille de Grepon 1881, Danţ du Requin 1893) şi rare se pierde, undeva departe în ţinutul Nanga Parbat în 1895, se pare că alpiniştii englezi nu au mai asaltat Alpii cu pasiunea romanticelor începuturi. Ei încep să se îndrepte spre Asia, unde din 1890 vor asalta cu forţe mereu sporite şi materiale tot

mai perfecţionate Everestul şi celelalte necucerite piscuri de 7-8 000 m din Karakorum şi Himalaya. Francezii şi elveţienii în schimb au rămas mai departe legaţi de Alpi, munţi înalţi care-l despart ca graniţă, dar îi unesc în pasiune şi în lupta cu înălţimile. Marcel Kurz, Raymond Lambert dintre elveţieni şi Maurice Herzog, Louis Lachenal, Gaston Rebuffat, Lionel Terray dintre francezi, iată numai câteva din numele glorioase ale acestei epoci. Dar şi ei vor trăda până la urmă frumuseţea şi măreţia Alpilor, dantela lor de stânci şi hornuri, pentru a se lupta în Cordilieri sau Himalaya cu vasta, sălbatica întindere de zăpezi şi gheţuri şi cu pereţii prăpăstioşi de mii de metri adâncime, atâtea mii cât întreg muntele Mont Blanc. Ca şi în dragoste, ca şi în viaţa, o pasiune mai nouă şi mai mare copleşeşte pe cea veche. Mai stăruie nostalgic amintirile, dar gândurile, toate şi fapta, acţiunea rămân ale noii chemări, ale pasiunii celei mari. Să mai rămânem o clipă pe munţii care au născut alpinismul, pe munţii Alpi. Să-l urcăm din cele patru ţări care-l caută înălţimile, să escaladăm cei mai înalţi pereţi şi să urcăm pe vârfurile lor cel mai greu de cucerit. Să învingem din nou Alpii, pentru a treia oară. Întâia dată au făcut-o Rhizii şi visătorii, a doua oară alpiniştii de mare îndrăzneală şi tehnică, iar acum cei care le descoperă dificultăţi inaccesibile, dar care şi ele pot fi învinse. Grandes Jorasses (4 208 m) are pereţi de 1 200 şi 1 800 m, cei mai grandioşi pereţi ai Alpilor. Foarte puţine trasee duc spre vârf şi toate sunt de cel mai înalt grad de dificultate, V B şi poate chiar mai mult. Escaladarea acestor pereţi, de când există muntele, nu s-a făcut de mai mult de douăzeci de ori. Ultima, nebunească, aproape sinucigaşă ascensiune a acestui munte s-a făcut recent, în februarie 1963, când alpiniştii italieni Walter Bonatti şi Cosimo Zapelli reuşesc în nedumerirea generală premiera imposibilului: ascensiunea versantului nordic Grandes Jorasses prin pintenul Walker, pe timp de iarnă. Ei au petrecut şase zile şi şase nopţi în perete, pe un vânt ce atingea o sută de kilometri şi la o temperatură de —30°. Întreaga lume a urmărit speriată, prin presă şi radio, această aventură în infern. Dar până la urmă voinţa şi îndrăzneala omenească au învins din nou, ca în atâtea rânduri şi imposibilul a devenit posibil. Ascensiunea s-a terminat, deşi desfăşurată în condiţii neînchipuit de grele, cu o zi mai devreme faţă de cum îşi propuseseră alpiniştii, dar au fost clipe care puteau transforma fiecare zi în ultima. Grandes Jorasses a fost învins. El a trebuit să se plece încă o dată în faţa dârzeniei omului. Un alt traseu de maximă dificultate, dar şi de neasemuită frumuseţe este escaladarea peretelui de vest al lui Petit Dru, înalt de 1100 m. Considerat în prezent ca cel mai dificil traseu —ândinaţia medie a peretului este de 80°-82° el îi obligă pe alpinişti să folosească pe o porţiune de aproape două sute de metri prize artificiale. Acest perete a fost urcat pentru întâia dată abia în 1952 de o echipă de alpinişti francezi condusă de Mangnone, după un asalt de opt zile şi până acum n-a fost parcurs decât de cinci ori.

Matterhornul, pentru a cărui glorie au luptat acum un secol Ed. Whymper şi Antoine Carrel, a stârnit şi în timpurile noastre ispite. Peretele nordic al acestui munte, perete de 1100 m, este unul din cele mai dificile trasee din Alpi, apreciat ca având gradul V B şi mai mult (VI B). El a fost urcat la 1 august 1931 de germanii Toni şi Franz Schmidt. Traversarea vârfului Grepon, înalt de 3 489 m, este de asemenea unul din traseele de mare dificultate. Suita de obstacole neprevăzute, greu de trecut fără o tehnică desăvârşită şi curaj, fac din Grepon o probă a maeştrilor. Escaladarea se face pe întreg parcursul la verticală absolută sau surplombantă. Ascensiunea e şi mai dificilă când se face pe peretele dinspre Marea de Gheaţă. Chiar marşul de apropiere este foarte pretenţios, făcându-se pe o pantă de gheaţă extrem de abruptă. După un urcuş de stâncă se începe escaladarea propriu-zisă: un horn suspendat de treizeci şi cinci de metri, mai multe surplombe şi terase, iar în final, spre vârf, o ultimă şi de loc uşoară fisură surplombantă. Cel mai frumos şi mai dificil vârf din Dolomiţi este Civetta (3 210 m), după cel de-al doilea nume al său, metaforic „Peretele pereţilor”, înalt de o mie de metri, deasupra lacurilor Alleghe, Civetta seamănă cu o orgă gigantică adusă aici de un uriaş iubitor de muzică. Creste, turnuri, contraforturi fac din acest perete cu optsprezece trasee, toate de un înalt grad de dificultate, un paradis al alpiniştilor. Peretele Civettei, în întregul lui, este considerat de toţi specialiştii ca unul din cei mai dificili din lume. Alpii sunt pentru toţi alpiniştii munţii cei mai dragi, pe care oricine vrea să-l cunoască şi să-l urce. Faima lor a crescut mereu şi lupta pentru cucerirea lor, dusă de aproape două secole, le-a dat o măreţie unică. Nu numai înălţimea munţilor atrage interesul alpiniştilor, ci şi forma şi structura lor, numărul de trasee şi dificultatea acestora. Drumul spre Mont Blanc, în 1786 unul singur, are astăzi douăzeci de trasee. Din totalul de 77 vârfuri de 4000 m ai Alpilor Apuseni, 66 se află în regiunea Wallis şi a masivului Mont Blanc. Cei mai mari căţărători ai lumii şi cei mai îndrăzneţi cuceritori ai Himalayei aici şi-au făcut ucenicia, aici au îndrăgit pentru totdeauna muntele. De aceea alpiniştilor romani Gh. Udrea, Alex. Stătescu şi Ion Dobre li s-a părut un vis ziua în care, pentru prima dată în istoria alpinismului nostru, au urcat pe Mont Blanc, pe minunatele şi glorioasele lui piscuri (august 1957). Dorinţa lor iniţială a fost să urce pe Mont Blanc chiar în ziua de 23 August. Pentru aceasta au plecat din tabăra internaţională organizată de F. S. G. T. pe ziua de 22 august, ajungând în seara aceleiaşi zile la cota 3 800, la refugiul Aiguille de Gouter, unde au rămas peste noapte. A doua zi dimineaţa trebuiau să-şi continue drumul spre vârf, dar ceaţa şi viscolul îi fac să renunţe. Mai trece o zi. Timpul se cuminţeşte şi, nerăbdători, cei trei alpinişti romani, însoţiţi de un francez şi de un german, tot alpinişti din tabără, pornesc hotărât la urcuş. 25 august. Din nou acelaşi drum din Montroc, sediul taberei, spre refugiul Gouter. Şi încă o noapte de aşteptare cu emoţii pentru capriciile vremii. În zori, la trei dimineaţa, ora stabilită pentru plecare, timpul nu-l de

loc prietenos. Ceaţa deasă şi vânt, un vânt puternic şi continuu. Din oră în oră, agitaţi de acest neprevăzut, cei care aşteaptă de patru zile să asalteze Mont Blanc-ul ies afară să vadă cum este vremea. La şase dimineaţa ceaţa se risipeşte şi alpiniştii pleacă la drum. Prima echipă: Gh. Udrea cap de coardă, Ion Dobre şi francezul M. Claude secunzi. A doua echipă: Alex. Stătescu conducător şi germanul Hans Joachim. Legaţi de corzi, ei urcă destul de greu până la refugiul Vallot (4 347 m). Scurt popas în care se mănâncă şi se lasă rucsacurile. Se porneşte la asaltul final. Vântul se înteţeşte. Pioletul nu poate fi înfipt doar cu o singură mână. Coarda zgâlţâită mereu de vânt îi face să nu-şi dea seama precis de semnele coechipierilor. Francezul Claude suferă o degerătură şi e frecat cu zăpadă. Creasta nu e acum mai lată de treizeci de centimetri. Vântul suflă ameninţător. Ultimii cincizeci de metri par nesfârşiţi. Dar aproape, aici, sub picioarele lor, este Mont Blanc-ul. Se vede magnific Monte Rosa şi în zare vârfurile cele mai înalte ale Alpilor elveţieni. Mont Blanc a fost urcat pentru întâia dată şi de romani! Suntem în 26 august 1957. Înainte de a ne despărţi de Alpi şi de cei care l-au asaltat sau cucerit, mai suntem datori câteva evocări. Reaminti-ţi-vă neliniştea, dar şi bucuria dezlănţuită în iulie 1938 de cucerirea într-adevăr eroică a peretului de nord, vertical, de 1 600 m, din Eiger, după 61 de ore petrecute în perete de echipa Vorg-Heckmair şi 68 ore de Harrer şi Fritz Kasparek. Asemenea lui Grandes lorasses, învins şi iarna, alpiniştii Kinshofer şi Monnhardt, care în 1962 vor ataca şi cuceri pe versantul vestic încă neuitatul Nanga Parbat, realizează înainte de aceasta întâia escaladă de iarnă a peretului nordic al Eigerului, performanţă uimitoare, greu de egalat. Dar în munte, bucuria se împleteşte cu mâhnirea, marile izbânzi cu dureroasele şi tragicele insuccese. Să păstrăm o clipă de tristeţe pentru italienii Molteno şi Valsechi, morţi pe vârf în expediţia învingătoare de pe Pic Badiledin iulie1937. Şi încă una pentru Willy Welzenbach, Willy Merkl şi Alfred Drexel, prieteni nedespărţiţi în ascensiunile din Alpi, pe care un destin necunoscut îi aştepta la mii de kilometri distanţă de munţii lor dragi, în cea de-a doua expediţie pe Nanga Parbat, muntele groazei (1934). Acolo de unde nu s-a mai înapoiat nici Adolf Gottner, care după câteva trasee extrem de dificile în Alpi realizase în premieră peretele de nord, de neînvins, al Civettei din Dolomiţi. Nu-l putem uita pe Paul Bauer, animatorul celor două expediţii pe Kangchendzonga (8 597 m) şi care printre primii în lume a fost atât de aproape de graniţa mult visată a celor 8 000 m. Şi nici pe Erwin Schneider şi Peter Aschenbrenner, supravieţuitori norocoşi ai dramei de pe Nanga Parbat. Înainte de a pleca în Himalaya, ei au făcut în Alpi toate îndrăznelile posibile şi imposibile. Erwin era un căţărător neobosit, pentru care nu existau obstacole. După ce a urcat, coborât şi urcat din nou toţi Alpii, a plecat în Himalaya să se măsoare cu titanii şi între primele lui victorii au fost cinci piscuri peste 7000 m. El rămâne unul din cei mai mari alpinişti austrieci. Pieter, dârz, cu o încredere de granit în forţele şi calmul său, după ce a străbătut infernalul culoar nord-estic al Mont Blanc-ului, a părăsit şi el Alpii pentru înălţimi mai inaccesibile şi mai ispititoare.

Cel mai îndrăzneţ şi tehnic alpinist austriac a fost considerat, după victoria sa excepţională, de unul singur, asupra lui Nanga Parbat, din 1953, Hermann Buhl. Biruinţa sa asupra acestui uriaş (8 125 m), asupra acestui munte blestemat, lacom de vieţi, o datorează şi Alpilor. Prima sa mare ispravă a fost ascensiunea de iarnă, în premieră, cu Kuno Rainer, a peretelui de sud-vest al muntelui Marmelada. A urcat apoi în trei zile de furtună, în tovărăşia aceluiaşi Kuno, acele ascuţite ale lui Aiguille de Chamonix şi a izbutit pentru a doua oară în istoria Mont Blanc-ului să străbată drumul de stânci care duce la Grandes Jorasses şi să-l urce pe la nord, până în vârf. Dar cea mai năstruşnică, cea mai aventuroasă ascensiune a lui Buhl, întreprinsă în aşteptarea plecării în Himalaya, a fost ascensiunea de iarnă în care a plecat singur să înfrunte cel mai lung perete din Alpii de est, al muntelui Watzmann. Două mii de metri de stâncă, urcaţi la lumina lunii, într-o zăpadă până la şold, pe hornuri îngheţate şi lunecoase. Singur, noaptea, iarna. Cuvintele lui, rostite după această ascensiune de necrezut, unică în istoria atât de curioasă şi dramatică a Alpilor, „acum nu mai mi-e teamă de Nanga”, s-au dovedit profetice. Ceea ce înseamnă că omul, ca în „Simfonia a cincea” de Beethoven, poate lupta cu propriul său destin şi-l poate învinge. Dar să nu încheiem istoria cuceririlor din Alpi, fără a dedica măcar un capitol ghizilor, călăuzelor de munte. Fără ele, fără Jacques Balmat şi urmaşii săi din toate timpurile Michel Croz, Mathias Zurbriggen, Jean Antoine Carrel, Bseugner, R. Frison-Roche, Gaston Rebuffat această istorie n-ar fi putut începe, nici continua. Aşa cum nu s-ar fi putut scrie epopeea Everestului fără „tigrii” din Himalaya. Povestea Alpilor este o poveste adevărată. În ea Omul şi Natura se iau la luptă aprigă, pe viaţă şi pe moarte, dar sfârşesc prin a deveni prieteni pentru tot restul vieţii, pentru totdeauna. Pamirul. Vast lanţ muntos, Pamirul a fost denumit de geografi şi poeţi „Acoperişul lumii”. Născut din frământarea pământului, aici la graniţa Uniunii Sovietice, Afganistanului şi a Chinei, Pamirul îşi înalţă spre cer piscurile sale înalte şi ascuţite, întrecute în înălţime pe glob doar de vârfurile ninse sau ceţoase ale munţilor Himalaya şi Karakorum. Asia, acest întins continent al lumii, are două noduri orografice: masivul Armeniei şi Pamirul. Pamirul se caracterizează prin lanţurile de munţi care se desprind din el Tianşanul, printr-unul din cele mai înalte lacuri din lume, Kara-Kul (3 900 m), prin cea mai înaltă staţiune meteorologică (4000 m), prin gheţari lungi de 70-80 km (Fedcenko, 76 km) şi prin înălţimi care depăşesc 7000 m. În Pamirul de sud-vest, în lanţul muntos Şahdarin se înalţă crestele cu nume glorioase, Marx (6 726 m), Engels (6510 m), precum şi alte trei piscuri peste şase mii de metri, între care şi „Universitatea din Tbilisi” (6127 m). Toate aceste vârfuri au fost asaltate şi urcate de echipe de alpinişti din Gruzia. Cuceritorii Pamirului au avut în oamenii de ştiinţă ruşi vrednici înaintaşi. Piotr Semionov, numit şi Tianşanski, este cel dintâi european îndrăzneţ şi

dornic de a pătrunde în lumea necunoscută a Pamirului. El parcurge călare ţinuturi întinse, străbate trecători înalte şi urcă cel dintâi pe povârnişurile munţilor Khan Tengri (1857). Îl urmează Severfov, care atinge cea mai nordică latitudine a Tianşanului (1867) şi binecunoscutul Fedcenko, căruia i se datorează studiul gheţarilor din Turkestan şi al munţilor Alai şi Transalai (1871). Tradiţia aceasta a cercetătorilor şi a expediţiilor în Pamir şi Tianşan este continuată şi reînnoită de alpiniştii sovietici în secolul nostru. Mai întâi este cucerit Khan Tengri (6 995 m) în anul 1931. Acest munte, numit şi Kan To, Muntele de sânge, pentru setea lui de jertfe omeneşti, este îmblânzit de o expediţie dârza având în frunte pe Mihail Pogrebeţki. Peste cinci ani, în 1936, Vitali Abalakov, cu preţul a mai multor degete şi a labei piciorului (amputată), dă o nouă lecţie de voinţă omenească muntelui răzvrătit. Timp de aproape douăzeci de ani muntele este lăsat în pace. Şi parcă pentru a-l înfrânge definitiv, o a treia expediţie îl urcă şi-l pune din nou pioleţii în creştet (1954). Tot Vitali Abalakov va fi şi cuceritorul Vârfului Lenin, în Transalai, vârf înalt de 7134 m. În urma acestei victorii Vitali va primi Ordinul Lenin şi titlul de maestru emerit al sportului. A treia mare victorie a lui Vitali Abalakov, de data aceasta cu N. Guşak şi alţi nouă alpinişti, este cucerirea Vârfului Pobeda (Victoria). Aceasta s-a întâmplat în anul 1956, când Vitali Abalakov împlinea. 50 de ani, o vârstă nu prea potrivită, veţi spune, pentru astfel de isprăvi. Dacă vreţi să ştiţi cum a luptat această expediţie ca să cucerească vârful, care rezistase mai multor asalturi timp de două decenii, citiţi cartea lui Evgheni Simonov „Oameni şi munţi”, dar şi însemnările lui Vitali Abalakov, din care veţi găsi un fragment în lucrarea „Cucerind înălţimile”. Vom consacra o povestire mai amplă cuceririi celui mai înalt vârf din U. R. S. S. (Vârful Comunismului, 7 495 m), victorie repurtată de celălalt Abalakov, Evgheni, de unul singur, aşa cum a învins Hermann Buhl Nanga Parbat Şi vom urca munţii de peste 7500 m ai Kaşgarului, la graniţa acestor două mari ţări, Uniunea Sovietică şi China, pe suprafaţa cărora trăieşte o treime din populaţia globului. S-a vorbit, s-a scris mult şi frumos despre Mustagh Aţa (7546 m) şi expediţia chino-sovietică învingătoare în iulie 1956. Vă amintiţi poate şi de fotografia celor doi alpinişti care fixează pe creastă, sub o grămadă de pietre, steagurile celor două popoare. La această ascensiune au participat 31 de alpinişti, iar pe vârf au urcat de astă dată chiar câţiva operatori cinematografici. Ascensiunea pe Mustagh Aţa a experimentat aclimatizările succesive şi a triat lotul alpiniştilor pentru următoarea pretenţioasă tentativă: Kungurtiube-tag sau Kungur II, tot în Kaşgar, înalt de 7595 m. Aceasta a fost o ascensiune cu adevărat grea, în care rezistenţa şi tehnica alpină, la o altitudine de 7 600 m, a pus la încercare la fiecare pas expediţia din 1956. Ne-o povesteşte K. Kuzmin, unul din cei şapte alpinişti sovietici care au asaltat şi învins Kungur II.

Piscul se găseşte în masivul Kaşgar, pe teritoriul Chinei, dar pasiunea pentru alpinism nu cunoaşte graniţe. De astă dată nu mai era vorba de o ascensiune în masă, cum a fost aceea pe Mustagh Aţa, ci de o verificare şi de un record: cea mai mare altitudine cucerită vreodată de alpiniştii sovietici. Antrenamentele s-au făcut iarna, în Caucaz şi în munţii Chinei Centrale. O nouă metodă a fost experimentată şi a dat rezultate de necontestat: metoda aclimatizării treptate (ascensiuni la 6 200 m şi 6 800 m şi coborâre ulterioară în tabăra de bază). Ea permitea acum ascensiunea în ritm rapid, aplicarea tacticii asaltului din mers. Cei şapte asediatori ai lui 7 590 m erau: P. Skorobogatov, B. Dimitriev, V. Potapov, V. Sibiriakov, B. Rukodelnikov, G. Senacev şi K. Kuzmin, autorul notelor de drum. La 5 august începe recunoaşterea masivului. Cum nici un gheţar sudic nu permite asaltul lui Kungur I (7719 m), cel mai înalt punct al crestei Kaşgar şi al întregului sistem muntos din Pamir, se renunţă la el şi este preferat Kungur II, de altfel superior, nu prin înălţime, ci prin înclinaţia pantelor şi complexitatea tehnică a itinerarului. 12 august. Echipele de ajutor, formaţia de asalt şi doi operatori cinematografici pornesc călări pe cai şi iaci spre gheţarul de la baza piscului Kungur II. Obstacole neprevăzute se ivesc chiar pe primii 30 km de drum. Două torente vijelioase opresc înaintarea. Se înnoptează între morene la 4600 m. Prima tabără se fixează la 5 500 m, la trei sute de metri deasupra gheţarului Kungur. Ninge. Apare o săritoare de o sută de metri. Viscoleşte. La 6200 m echipa de asalt se desparte de cea de ajutor. Şi-acum începe lupta pe viaţă şi pe moarte cu altitudinea, cu blocurile prăvălite, înalte de 120 m, cu pereţii de gheaţă înclinaţi la 55°. Înclinaţia pereţilor continuă să crească. Zăpada prăfuită ascunde gheaţa lunecoasă. Cine cade acum, cade de la 6 900 m, în abis, în neant. Viscoleşte şi e ger. Mâinile îngheaţă pe piolet. Dar la 7 000 m trebuie săpată o platformă şi n-ai vreme să te mai gândeşti la nimic. 16 august. Se luptă la graniţa necruţătorului 7 500 m. Cel care deschide drum, la fiecare douăzeci de metri se odihneşte tot atâtea minute. Când simţi şi vezi, aproape de tot, vârful, începe gheaţa, învinsă şi ea, n-au mai rămas decât două, trei sute de metri de creastă. Lângă tine cornişe ameninţătoare te pot târî în adânc. Dar nimic nu te mai poate speria sau opri. Iată vârful. 7595 m. Kungur II a fost cucerit! Este cea mai mare altitudine la care au urcat vreodată alpiniştii sovietici. Şi acum povestea unei alte cuceriri, glorioasă chiar după trecerea anilor sau învingerea unor piscuri şi mai înalte. Povestea pe care am făgăduit să v-o spunem mai pe-ndelete: cucerirea celui mai înalt pisc din Uniunea Sovietică. Piscul Comunismului. Mii de ani, munţii Pamirului au rămas inaccesibili şi necunoscuţi, iar harta lumii le-a dat un nume. fără nume „Pata albă”, căci pe hărţile geografilor şi geologilor nu era însemnată nici o denumire, nici o înălţime. La graniţa U. R. S. S., în masivul Pamirului, se înalţă alb şi stâncos piscul de 7495 m.

În 1931, în cea dintâi ascensiune de mare altitudine a fost atins piscul Khan Tengri (stăpânul duhurilor). Dar toate gândurile şi toate pregătirile erau pentru cel mai înalt vârf din Uniunea Sovietică, care va fi cucerit în 1933 de Evgheni Abalakov. La începutul anului 1933 se termină pe imensul gheţar Fedcenko construirea observatorului meteorologic (unul din cele mai înalte din lume, situat la 4 300 m), al cărui telegrafist avea să recepţioneze datele de temperatură, vânt, furtună, pe care postul de radio de pe vârful cel mai înalt din Pamir, care urma să fie cucerit chiar în acel an, trebuia să le transmită automat. Geografii, geologii şi alpiniştii urmau să culeagă în această grea încercare, cu dificultăţi uşor de prevăzut, o mare şi îndelung aşteptată victorie. Încă înainte de a se face planul general al expediţiei începură discuţii aprinse asupra echipamentului, materialului şi detaşamentului de asalt. Trebuia pentru îmbrăcăminte o stofă groasă, dar uşoară, saci de dormit speciali de mătase cu puf de gâsca şi eider (cei din expediţiile polare erau prea grei), frânghii, colţari, piolete şi pitoane din materialul cel mai bun, în sfârşit corturi joase, de cel mult trei, patru kilograme şi care puteau adăposti şi apăra de frig şi vânt câte trei-patru alpinişti. Expediţia începe în iunie 1933 şi din ea fac parte cei mai încercaţi alpinişti sovietici, în frunte cu dârzul şi priceputul Evgheni Abalakov. Cine este acest Abalakov despre care am auzit de atâtea ori, dar despre care ştim totuşi atât de puţin? El este unul din cei doi fraţi Abalakov, „neînfricaţii siberieni” cum li se mai spune şi de mic s-a deprins să se caţere pe stânci şi creste. Nu departe de Krasnoiarsk, oraşul său natal, sunt povârnişurile Saianului şi de aici, de sus, după lupta cu înălţimile, va privi întâia oară Evgheni larg, departe, nepătrunsele şi nesfârşitele păduri din taiga. Anii au trecut, acum e student la Institutul de Arte şi curând va fi sculptor (iar fratele său Vitali, inginer), dar pasiunile tinereţii au rămas aceleaşi, ba parcă mai aprige, mai îndrăzneţe. Fraţii Abalakov sunt printre cei mai dârji cuceritori ai Caucazului. În 1931 ei au urcat creasta nordică a vârfului Dâh-Tau, al doilea pisc din Caucaz, de peste 5 000 m, cel mai înalt fiind Elbrusul. Acum descoperă fraţii Abalakov şi un pisc nou, căruia îi dau numele lui Puşkin, iar un an mai târziu traversează unul din zidurile celui mai mare gheţar din Caucaz, gheţarul Bezinga. Tot împreună au urcat, după nopţi petrecute în peşteri pline de zăpadă, stânci înclinate la şaizeci de grade şi grota de gheaţă Djanghi-Tau (5 051 m). În concepţia lor, alpinismul nu este o loterie, o luptă în care mai devreme sau mai târziu te aşteaptă acelaşi sfârşit: căderea în abisuri. Pentru ei, aşa cum spunea convins Vitali şi aproba calm, senin, Evgheni, totul trebuie să fie „tehnică şi pregătire; noi nu suntem prizonieri muntelui alb, ci cuceritorii lui”. Nu ştim de ce la cucerirea celui mai înalt dintre vârfuri (7 495 m), Evgheni n-a pornit alături de fratele său Vitali.

Pagina aceasta epopeică ar fi fost parcă şi mai frumoasă datorită frăţiei de sânge, asemenea frăţiei celeilalte, a echipei, a capului de coardă şi a secunzilor, a clipelor grele şi neprevăzute în care fiecare gest, fiecare mişcare de deget poate aduce victoria sau moartea. Poate că Vitali era atunci în Caucaz, pregătind traversarea masivului Selda sau cucerind încă unul din piscurile necucerite ale gheţarului Bezinga. Dar nici tovarăşii de acum nu sunt mai prejos de îndrăzneala şi priceperea lui Evgheni. Guscin, de profesiune instalator electrician, este un foarte bun schior şi alpinist. Deşi mai vârstnic, este foarte bine pregătit, rezistent şi de o dârzenie neobişnuită. Şianov, muncitor la o uzină din Moscova, în afară de alpinism face atletism şi gimnastică. Este calm şi optimist, om pe care te poţi bizui în orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea. Şi Evgheni, încercările de până atunci îl căliseră şi îl învăţaseră multe. Prudent şi calm, zgârcit la vorbă, dar neîntrecut în orientare, în alegerea celor mai bune trasee, a prizelor celor mai favorabile şi a celor mai puţine riscuri. Suntem în 20 iunie şi în valea Alta, unde cei trei alpinişti, însoţiţi de topograful Volkov, au ajuns de la Ox cu automobilul, după o zi de drum, începe primăvara. După o săptămână (28 iunie), urcând pe gheţarul Fedcenko, încep peripeţiile. Vechiul drum pentru caravane, din cauza deplasării gheţarului, se stricase. Animalele înaintează greu şi un cal încărcat cu zahăr lunecă într-un lac glaciar. O noapte de popas, încă o zi de drum şi se ajunge la Sicriul Dracului. Dar, zic alpiniştii, dracul nu este niciodată atât de negru cum se spune, căci aici, lângă sicriul lui, e şi iarba proaspătă şi apa bună, iar stâncile te feresc de vânturi şi rostogoliri de pietre. Începe drumul gheţarilor. Imense turnuri de gheaţă, vasta mare albă şi încremenită. Tăcere adâncă, drum fără surprize şi deodată un mic lac. Aici se stabileşte a doua tabără, tabăra de sub munte (3 900 m), prima fiind cea de la începutul gheţarului Fedcenko, tabăra de bază. O singură zi de drum îi desparte pe alpinişti de poalele vârfului încă neatins. Şi ziua aceasta grea e petrecută printre acele şi labirinturile gheţarului sub care curg torenţi. Nu o dată trebuie să te foloseşti de piolet cu toată energia şi să te caţeri pe pereţii înalţi şi reci. Acolo unde sfârşeşte drumul se deschide pentru întâia oară perspectiva neaşteptată, copleşitoare a piscului. Nori albi învăluie vârful. De pe povârnişuri se rostogolesc cu zgomote avalanşe. E seară. Se caută loc de adăpost. Din tabăra dintre gheţuri (4 600 m) priviri iscoditoare caută în jur, în stâncile mute, drum spre nepătrunsele înălţimi. Suntem în 9 iulie. Deşi oamenii sunt obosiţi de efortul din ajun, la propunerea lui Abalakov, care arată că alimentele sunt puţine şi trebuie să se ajungă la trepte, se pleacă mai departe. Abalakov, Guscin şi Harlampiev, după un urcuş de zece ore, ating cei dintâi umărul primei pante. Altimetrul arată 5 600 m. În Caucaz ar fi fost înălţimea maximă, aici ea este cu aproape două mii de metri mai jos de vârf.

Noaptea trece greu. A doua zi, când să se atace prima din cele şase trepte de gheaţă şi zăpadă, Harlampiev, epuizat de insomnie şi oboseală, nu poate face un singur pas. Se coboară deci, mai ales că şi alimentele se terminaseră, la tabăra de sub munte (12 iulie). Faţă de greutăţile întâmpinate şi de cele ce puteau fi prevăzute se concepe un nou plan: refacerea potecii gheţarului Fedcenko pentru caravane, aprovizionarea îndestulătoare cu echipament, alimente, combustibil, ducerea cât mai sus posibil a staţiunii meteorologice automate şi crearea a încă trei tabere intermediare. Asaltul piscului se hotărăşte pentru jumătatea lunii august. Se începe munca. Aproape două săptămâni de eforturi şi de încercări. Un nou grup de alpinişti, condus de Nikolaev, medicul Maslov şi şapte hamali din Altân-Mazar vin să sprijine expediţia. Şi într-adevăr, la 24 iulie prima caravană cu alimente şi echipament îşi face drum spre tabăra dintre gheţuri. Până la data hotărâtă pentru asaltul vârfului rămânea mai puţin de o lună. În acest timp se instruiesc în tehnica alpinismului hamalii, tadjici curajoşi şi devotaţi, dar neobişnuiţi cu gheaţa şi zăpadă şi se caută posibilităţi noi pentru trecere de la 5600 m, mai sus, spre vârf, proiectându-se o ultimă tabără la 7 000 m. În ziua de 29 iulie, un grup de doisprezece oameni greu încărcaţi urcară cu tot răul de munte la 5 600 m, căci fără o bună bază de alimentare şi materiale orice înaintare era inutilă. A doua zi dimineaţa, 30 iulie, începe asaltul treptelor. Cu corzi alpine lungi de 30 m, bătând pitoane pe care cei din urma lor fixau scările de frânghie, Abalakov şi Guscin escaladează cu greutate, dar fără ezitări, primele două trepte. În timp ce se pregăteau pentru atacul celei de a treia, din urmă, de la 5 600 m urcă pe urmele lor celălalt grup de alpinişti, încercând să urce neasigurat, căutând o priză, o piatră mare îl lovi pe Nikolaev în umăr, rostogolindu-l într-o clipă de groază şi inutilă disperare pentru toţi în abisul dinspre gheţarul Ordjonikidze. Corpul lui Nikolaev, care după o cădere de cinci sute de metri dispăruse după stânci, nu a putut fi găsit, deşi tovarăşii lui coborâră îndată, căutându-l pretutindeni. Avalanşele stârnite de căderea lui l-au îngropat desigur undeva într-o fisură de stâncă. Această întâmplare în loc să-l descurajeze, îi îndârji. Alpiniştii consideră că este de datoria lor să lupte până la capăt, oricare ar fi preţul victoriei. Şi chiar când la această primă jertfă se adaugă una nouă, hamalul Djambai, care muri în urma unei congestii pulmonare (boală fatală la mare altitudine), urmată de două abandonări (Harlampiev şi încă un alpinist), hotărârea expediţiei rămase neclintită, păstrând dârză încrederea în forţele ei şi în reuşită. Trei alpinişti şi patru din cei mai buni hamali pregătesc la 3 august asaltul treptei a treia, între aceasta şi celelalte două se instalează o nouă bază: 5 900 m! În noaptea de 5 august o avalanşă uriaşă însoţită de zgomote mari se desprinde dintr-un gheţar şi mătură aproape totul pe versantul de sud al crestei, nu departe de tabăra 5 600 m. N-a lipsit mult ca frânghiile de fixare a corturilor să fie rupte de suflul avalanşei.

Dacă dintre trepte cea de a treia fusese grea, dar nu inaccesibilă, în schimb a cincea era de-a dreptul imposibil de trecut. Un zid vertical, în care alpiniştii căutară zadarnic cu ochiul şi binoclul prize pentru un drum, oricum ar fi fost acesta, învinşi? Nu! Ce facem, Evgheni? Întreabă Guscin. Cum ce facem? Mergem mai departe! Şi Abalakov, neîntrecutul, cutezătorul, inspiratul găseşte, totuşi, planând în gol deasupra unei prăpăstii de o mie cinci sute de metri, o posibilitate, una singură, în stânga stâncii. Pe acolo porneşte curajos şi îndemânatic, cu o rezervă de pitoane şi ciocanul de stâncă, Abalakov, secondat de Guscin. Proiectat pe cer, Abalakov pare prins miraculos de stânci, ca într-un trucaj cinematografic. Fiecare mişcare, fiecare gest hotărăşte în fiecare secundă viaţa lui şi soarta expediţiei. Ar vrea să se oprească o clipă, să se odihnească. Echipamentul nu-l de loc uşor: bocancii au tricuni, pitoanele şi ciocanele cântăresc parcă îndoit. Până şi ochelarii care te feresc aici de orbitoarele raze ultraviolete devin o greutate. Dar orice clipă e hotărâtoare. Trebuie cu orice preţ să ajungă dincolo de stâncă, iată, acum, nimeni de jos nu-l mai vede. A ajuns? Trăieşte? Frânghia care alunecă încet prin inelul carabinierei le spune că da. Lupta nu s-a terminat încă. Cu două, trei degete, apoi cu pumnul, Abalakov îşi înalţă braţul, bustul, trunchiul. Cu picioarele, strivindu-le aproape, se strecoară în crăpătură. În sfârşit un prag, pragul salvării. Spre el vor urca acum, greu şi ceilalţi, încă un efort (ce simplu e să scrii aceasta) şi cea de a şasea treaptă este şi ea învinsă. Suntem la 6 400 m. Aici se va stabili o nouă tabără. Până la vârf au mai rămas o mie de metri şi cine a urcat fie şi la 2 000 m înţelege desigur ce înseamnă aceasta în drumul spre 7500 m. Dar ajutoarele nemaiputând să urce, acelaşi om, Evgheni Abalakov, a coborât şi a urcat de două ori, aducând în noua tabără alimente şi material. A rămas ultimul kilometru scria unul din participanţii la expediţie. Deasupra capului atârna acest kilometru fără de sfârşit, ca o veşnicie. La picioarele muntelui furnicau oamenii care le doreau reuşita. Numai un singur kilometru. Cât de aproape şi totuşi cât de departe.” Vestea cuceririi treptelor a fost sărbătorită jos, în tabăra de sheată, cu sticla de vin scoasă din fundul rucsacului lui Sianov, care adusese staţiunea meteorologică automată, compusă din două părţi şi cântărind fiecare câte 15-16 kg. Transportul ei peste trepte, spre vârf, era o nouă problemă cu nu se ştie câte necunoscute. Până la venirea staţiei, a alimentelor şi a materialelor necesare ultimului asalt, Abalakov şi Guscin, coborâţi la tabăra dintre gheţuri (4 500 m), se odihnesc la soare şi privesc nerăbdători drumul caravanelor. Este 20 august şi dacă se mai întârzie mult, timpul bun trece şi pot surveni surprizele. Iată că apar oamenii, cu forţe noi şi pe dată se întocmeşte planul asaltului. Trebuia dus totul până la 6400 m, ori a şasea treaptă nici nu fusese

parcursă decât de Abalakov şi Guscin. Se hotărăşte pentru 24 august un popas la 7 000 m, iar peste trei zile cucerirea vârfului de 7 495 m. Între timp celelalte grupuri trebuiau să-l urmeze urcând la taberele intermediare. Dar în munte, mai mult ca oriunde, socoteala de la poale nu se potriveşte cu cea din vârf. Tabăra de la 5 900 m care nu putea primi mai mult de două corturi, din cauza deplasării gheţii, a trebuit să fie refăcută, tăindu-se în gheaţă o nouă platformă. Hamalii, încă neaclimatizaţi cu efortul la mari înălţimi, n-au mai putut urca spre 5 900 m şi, părăsindu-şi poverile, au coborât la 5 600 m. Ultimul lucru neprevăzut şi neplăcut a fost accidentarea lui Guscin, care, urmându-l pe Abalakov în drum spre tabăra de la 6400 m, s-a rănit la mână cu o piatră căzută de sus, dintr-o stâncă sfărâmicioasă. Totodată o altă piatră a tăiat frânghia de asigurare a lui Abalakov, izolându-l în horn. Înfruntând moartea, Abalakov a coborât până la marginea prăpastiei unde zăcea Guscin, l-a pansat, a înnodat frânghia tăiată şi cu un curaj pe care numai clipele grele ţi-l dau, a hotărât continuarea drumului. La 6400 m au ajuns seara, târziu, în întuneric. Guscin cu bandajul plin de sânge, Abalakov obosit şi fără forţe. Au renunţat să-şi mai organizeze un bivuac. S-au culcat pe o foaie de cort, prinşi cu frânghii de pitoanele bătute în stâncă. La picioarele lor, adâncul prăpăstiilor, deasupra capului, înaltul inaccesibil al stâncilor şi al zăpezilor. Şi totuşi, învingându-se pe sine, hamalii care cu o zi înainte părăsiseră lupta au reluat-o, de data aceasta victorioşi. În ziua de 25 august materialele şi alimentele necesare au ajuns în tabăra 6400 m şi astfel cei doi alpinişti au putut să-şi continue înaintarea mai departe spre vârf. 27 august. Abalakov şi Guscin încep urcuşul spre 7 000 m. Drum obositor în zăpada îngheţată şi aerul din ce în ce mai rarefiat. În şapte ore de urcuş continuu abia s-au câştigat cinci sute de metri. Suntem la 6900 m! Guscin zace pe zăpadă sleit de puteri. Abalakov priveşte drumul rămas încă de străbătut şi-apoi coboară cu Guscin iar spre 6 400 m. În tabără, ceaiul din zăpadă topită îi aşteaptă. Nu puteau fi risipitori cu alimentele. Câteva linguri de gris, două bomboane, trei pesmeţi, două bucăţi de zahăr şi. gânduri pentru a doua zi, aceasta a fost masa de seară. O zi întreagă (29 august) a durat urcuşul grupului de şase alpinişti spre 6 900 m. Vânt aspru bate necontenit din faţă. La prânz temperatura este de minus 15° şi picioarele, deşi în pâslari groşi, ca la pol, încep să le degere, într-o oră, în înserare, ei sapă cu pioleţii gropi în zăpadă. Adorm cu greu, oftând şi gemând în sacii de dormit, în răbufnelile vântului şi în aşteptarea dimineţii în care vor porni spre vârf. Dar a doua zi, alt neprevăzut. Ceaţa groasă învăluie tabăra. Nu se vede nici la cinci metri. Bolnavii, trei la număr, au trebuit să coboare la 6400 m şi-apoi în tabăra dintre gheţuri. Fiindcă doar Abalakov putea urca staţiunea meteorologică, ceilalţi neaclimatizaţi renunţând după zece metri, s-a hotărât instalarea ei la 6 850 m. De aici au pornit în spaţiu primele înregistrări de pe piscul atâtor grele încercări.

Nici în 31 august cei trei alpinişti n-au putut porni mai departe. Temperatura a coborât la —25°. Vânt puternic din toate părţile. Şi o ninsoare neîntreruptă care te îngroapă în corturi. Două zile şi două nopţi furtuna a fost singura stăpână a înălţimilor. Furtuna şi frigul. Termometrul arată acum —45°. Este a cincea noapte petrecută aici, la 6 900 m. Voinţa omenească în luptă cu natura dezlănţuită şi necruţătoare. În sfârşit zorile. Suntem în 3 septembrie. Timpul se pare că s-a îmbunătăţit. Şi vizibilitatea. Masa în schimb. O cutie de conserve de peşte şi un pachet de ciocolată pentru trei oameni înaintea ultimului asalt, al vârfului de 7495 m. Răsare soarele. Dar e la fel de frig. Abalakov e în frunte. Un tovarăş nu-l mai poate urma. Celălalt renunţă şi el după câtva timp. Rămân să se înfrunte doar Abalakov şi muntele. Evgheni merge încet, dar lipsa de aer îl sufocă, tot costumul său e un blindaj de gheaţă. Se clatină, se ridică, se sprijină în piolet şi merge mai departe. Granitul muntelui îl cheamă, îl ispiteşte. Sculptorul din el, cu dalta făuritoare de viaţă şi alpinistul, cu pioletul şi ciocanul făuritoare de glorie alpină, păşesc încrezători în victorie. Acum e la 7300 m! Un ultim efort, o ultimă încercare şi muntele îl va recunoaşte stăpân. Sunt cinci ore de când muntele, viclean şi puternic, nu se lasă biruit în lupta dreaptă, cinstită a lui Abalakov. Ultimii zeci de metri. Cuiele tocite ale bocancilor nu-l mai ajută. Abalakov pune colţarii. Şi într-un ultim şi suprem efort se caţără spre vârf. Dar picioarele nu-l mai ajută. În patru labe, copleşit de oboseală, dar beat de fericirea victoriei, urcă pe vârf, nu grav şi surâzător, ca învingătorii de pe pământ, ci simplu, omeneşte, ca după o lungă răfuială pe viaţă şi pe moarte cu muntele. Pe creasta ascuţită ca o lamă de cuţit care ducea spre vârf căutând să înfig colţarii şi pioletul cu toată puterea şi să-mi menţin echilibrul sub bătaia vântului lateral, urcam spre ultimele stânci ale piscului. Un sentiment ciudat, îngrijorarea că nu mai ajung, mă făcea să tulbur ritmul lent al mişcărilor. Mă căţărai în patru labe pe platforma stâncoasă din vârf.” De-acolo, în lumina violetă a apusului, din înaltul cel mai înalt al Pamirului, Abalakov priveşte departe, până la patru sute de kilometri munţii masivi din Hindukuş, Kunlun, Tianşan. Şi umbra lui, proiectată de soare peste văi, se-ntinde biruitoare peste lanţul întreg de munţi, munţii cuceriţi de voinţa de neînvins a omului! Noi, romanii, nu am urcat atât de repede la mari altitudini. Au trebuit să treacă aproape două sute de ani de la cucerirea Mont Blancului, ca trei alpinişti romani, Udrea, Stătescu, Dobre, să urce pe aces vârf care „a creat” alpinismul. Şi iată, abia în august 1961, doi romani, soţii Ciulii, au urcat pentru întâia dată la peste şapte mii de metri, pe Vârful Lenin (7134 m). Aşteptăm cu emoţie ascensiunea celor dintâi alpinişti romani la peste opt mii de metri, undeva în Karakorum sau Himalaya. Dar până atunci să povestim mândri, după notele de drum ale lui Sorin Ciulii, ascensiunea lui şi a Ioanei Vlădescu pe piscul Lenin, în Pamir.

Şase alpinişti, trei naţiuni, două familii, sau, pe profesiuni, un geolog şi cinci fizicieni, au pornit într-un început de august să cucerească înălţimile Pamirului. Cine le-a insuflat această dorinţă, ce pregătire aveau şi cum gândeau ei să ajungă pe vârful de şapte mii de metri pe care şi-l fixează ca obiectiv? Desigur, oamenii aceştia nu urcau acum prima oară pe munte. Dar una este Tatra (Iosep Sekira şi soţii Mali erau cehi), Carpaţii pe care îi urcaseră soţii Ciulii şi alta Caucazul sau Pamirul. Pregătirea pentru o ascensiune la mare altitudine soţii Ciulii o făcuseră dârz şi metodic în anii anteriori, ei fiind de mai multă vreme în Uniunea Sovietică, fizicieni atomişti la Institutul internaţional de cercetări nucleare din Dubna, de lângă Moscova. Începutul? Ca aproape totdeauna în viaţa noastră şi a marilor noastre pasiuni, datorit neprevăzutului. Un concediu de odihnă în Caucaz, în 1957, o şcoală de căţărare pe gheaţă, o primă voluptoasă victorie-escaladarea Elbrusului (5 641 m) şi soţii Ciulii vor rămâne pe viaţă oamenii muntelui şi ai marilor înălţimi. Cum au ajuns în Pamir? Foarte simplu. În anul vacanţei, în Caucaz, ei întâlnesc pe V. Abalakov, neînfricatul, atotştiutorul, pasionatul şi de la el, într-o noapte cum numai vânătorii şi alpiniştii ştiu s-o facă albă, soţii Ciulii pornesc înapoi cu gândul la Pamir. Chiar în anul 1959 ei urcă, în tovărăşia a trei fizicieni cehi, pe gheţarul Fedcenko, cu ciudatele lui diferenţe de temperatură: +50° ziua, —25° noaptea. Pe creste întâlnesc expediţia sovietică organizată în cadrul Anului Geofizic Internaţional, Apoi urmează o premieră. Sorin Ciulii şi alpinistul sovietic Alfred Koraliov escaladează cu succes piscul Comuna din Paris, nu atât de înalt (6 365 m), dar extrem de dificil de urcat din cauza căilor de acces. Încep abia acum antrenamentele severe, gradate ca efort şi altitudine. Şi în 9 august 1961 caravana internaţională compusă din trei cehi, doi romani şi un sovietic porneşte hotărât şi nerăbdător la drum. Bine echipaţi, cu pantaloni de alpinism şi peste ei pantaloni de gheţar, pulover de lână, pufoaică, hanorac de nailon şi cizme îmblănite de pilot, cu saci de dormit speciali din nailon şi puf de pinguin, alpiniştii noştri decolează de pe aeroportul Moscovei întâia bază de plecare până la Frunze, în nordul Tianşanului, 3 500 km, sau patru ore cu un avion cu reacţie. De aici, un zbor peste valea Fergana care desparte masivele Pamir şi Tianşan şi primul popas în Os, supranumit orăşelul expediţiilor pamiriene. Din Os mijlocul de locomoţie se schimbă. Cu maşina şi cu panorama munţilor Alai mereu în faţă, caravana păşeşte încet şi emoţionat în împărăţia Pamirului. Nici n-au pus bine bazele primei tabere (3 700 m) şi greutăţile, neprevăzutul au şi început să apară. Vreme rea, zăpadă, ceaţă. Soţii Mali, bolnavi de răul de munte, într-adevăr, cum spune Sorin Ciulii, cel dintâi obstacol greu de trecut la mare altitudine este aerul rarefiat. Închipuiţi-vă că la 5 500 m, de pildă, presiunea atmosferică este numai jumătate din cea de

la nivelul mării. Răul de munte, ca şi răul de mare sau de avion, dar mai mult decât acestea, are efecte foarte neplăcute şi dăunătoare: dureri de cap, insomnii, vomitări, lipsă de poftă de mâncare, apatie totală. Ceaţa s-a risipit. Soţii Ciulii şi Sekira au plecat din tabăra de bază să caute un drum peste gheţar, pentru instalarea unei tabere superioare. În zilele următoare, în luptă cu gheaţa sfărâmicioasă şi cu greutatea urcuşului s-a ajuns la 4 800 m, unde se instalează tabăra. Nu fără prudenţă, fiindcă zilnic se auzeau, nu departe, bubuiturile avalanşelor care porneau de pe cornişele de o sută cincizeci de metri grosime ale muntelui. Următorul obiectiv era 5 000 şi 5 100 m, stânca lui Lipkin. După o escaladă de trei ore, cu trecere prin nişte hornuri, se ajunge în sfârşit aici. Se coboară apoi la tabăra de bază, unde au venit oaspeţi neprevăzuţi: trei alpinişti sovietici care tocmai reuşiseră un „şapte mii”. O despărţire grea de soţii Mali, bolnavi, cu regretul de a fi nutrit atâtea vise. Dar muntele e neclintit. El aşteaptă oamenii curajoşi, dârji, dornici să-l cunoască şi să se întreacă cu el împreună cu alpiniştii sovietici se urcă la 6000 m, unde se instalează a patra tabără. De o escaladă pe verticală a peretelui nordic nu poate fi vorba. Creasta nu este departe. Dar uneori ea pare la numai câţiva paşi, la câteva minute de mers. Senzaţie asemănătoare cu mirajul din deşert, iluzie optică a marilor înălţimi, provocată de puritatea şi densitatea aerului. Unul dintre alpinişti, ispitit de această tentaţie a atingerii crestei, n-a mai putut rezista şi a pornit în iureş spre ea. S-a înapoiat după o oră şi jumătate, obosit şi dezamăgit. O altă înşelătoare iluzie optică şi un spectacol neobişnuit, cu care alpiniştii se mândresc, a fost urmărirea unei puternice avalanşe, pe peretele nordic al Vârfului Lenin, avalanşă care părea că înaintează lent, ca-ntr-o filmare cu încetinitorul, dar care în realitate cobora vertiginos cu 60 km pe oră. Avalanşa a stârnit, la rândul ei, peste crestele muntelui, alte avalanşe. Ascensiunea finală a început din tabăra a treia, de la 5100 m. După o noapte petrecută la 6000 m şi traverseul peretelui nordic, a fost instalată tabăra la 6 800 m. De unde, după încă o noapte de aşteptare, cu vânt năprasnic şi temperatură de —25°, s-a trecut la asaltul piscului. 31 august 1961. Sub un cer albastru, Vârful Lenin îşi aşteaptă cuceritorii. Creasta nu este periculoasă, ci numai obositoare. Urcuşuri şi coborâşuri care parcă nu se mai sfârşesc Apoi un perete de gheaţă foarte înclinat, dar din fericire nu mai lung de o sută de metri. Platoul. Şi vârful. Pe pioletele înfipte în stâncă fâlfâie steaguri, între altele şi tricolorul romanesc. El salută de aici, de la 7134 m, gheţarul Fedcenko, argintat în lumina soarelui, apele îngândurate ale lacului Kara-Kul, piscurile alb-albastre ale Pamirului. Aşa cum Universitatea Lomonosov din Moscova a devenit şi a primit numele de „Universitatea popoarelor”, tot aşa Pamirul, supranumit „Acoperişul lumii”, este astăzi muntele tuturor alpiniştilor lumii. În iulie 1962 şase alpinişti britanici conduşi de John Hunt şi şase alpinişti sovietici au escaladat Vârful Comunismului. Acelaşi grup de alpinişti au urcat şi un vârf

fără nume, ca atâtea altele în Pamir, nu departe de piscul Garno, numind acest nou vârf cucerit Vârful Concordiei, în cinstea prieteniei celor două ţări. O parte din piscurile Pamirului şi ale munţilor învecinaţi sunt cunoscute şi cucerite: Khan Tengri (6 995 m), Vârful Lenin (7134 m), Pobeda (7 439 m), Vârful Comunismului (7 495 m), Mustagh Aţa (7 546 m), Kungurll (7 595 m). Altele sunt descoperite în anii din urmă, asaltate şi învinse. Aşa este, de pildă, vârful de 6113 m, din apropierea gheţarului Fedcenko, escaladat în premieră în anul 1962 de o expediţie de şaisprezece alpinişti sovietici. Himalaya. Din cele patrusprezece piscuri înalte de peste 8000 m, zece sunt în Himalaya şi patru în Karakorum. Când spui Himalaya, spui Everest (Chomolungma) şi când spui Everest, ai şi rostit numele lui Edmund Hillary şi Norke Tensing. Everestul a fost supranumit cel de al treilea pol al pământului. Şi lupta încordată, eroică, pentru cucerirea lui, a durat mai mult de trei decenii. Cucerirea Everestului a însemnat victoria omului asupra naturii şi asupra lui însuşi. Aşa cum spunea Maurice Herzog, întâiul cuceritor al unui munte de opt mii de metri, Annapuma: „O dată cu cucerirea Everestului, muntele cel mai înalt din lume, a dispărut un mit. De acum înainte omul este stăpânul universului marilor înălţimi”. Iar John Hunt, conducătorul glorioasei expediţii, vede în această cucerire nu numai victoria record asupra munţilor, ci o lungă şi grea luptă plină de semnificaţii: „Ea este simbolul însuşi al efortului omului împotriva forţelor naturii; ea evocă continuitatea acestei lupte, ca şi lanţul care-l leagă pe toţi cei care au luat parte la ea”. Până în prezent peste şaptezeci de alpinişti din întreaga lume au reuşit să învingă munţi de aproape opt mii de metri. Aproape dublul lor constituie jertfele cunoscute ale celor care au visat şi încercat acelaşi lucru. Dintre cei cincizeci de învingători, numai patru au reuşit o dublă victorie la peste opt mii de metri: Hermann Buhl pe Nanga Parbat (8125 m) şi Broad Peak (8047 m), Kurt Diemberger pe Dhaulagiri (8172 m) şi Broad Peak, Pasang Dawa Lama de două ori pe Cho Oyu (8153 m) şi Gyaltsen Norbu pe Manaslu (8125 m) şi Makalu (8481 m). Himalaya nu este cel mai lung lanţ de munţi din lume (el are doar 2 500 km faţă de cei 18000 km ai Cordilierilor), dar măreţia lui este unică. Aici se găsesc toţi munţii înalţi ai lumii, zăpezile cele mai mari, furtunile şi avalanşele cele mai necruţătoare. De altfel cuvântul Himalaya vine de la sanscritul hima, care înseamnă frig, zăpadă, iarnă. Traducerea cea mai apropiată a numelui Himalaya ar fi deci munţii înzăpeziţi. Aproape toate denumirile geografice, originare ale munţilor, sunt pline de legende, de mituri şi poezie. Chomolungma (Everest-8 848 m) nu este numai, cum se spune în tibetană, „Zeiţa mamă a pământului”, ci şi „Muntele pe care-l vedem din orice loc”, „Muntele pe care orice pasăre orbeşte dacă zboară atât de sus”

sau, cu un nume care aminteşte de ninsorile lui neîntrerupte, „Casa zăpezilor”. Kangchendzonga (8597 m), cel de al treilea uriaş al pământului, este cel dintâi munte estic care întâlneşte musonul şi-l primeşte darul alb al zăpezilor. El are cinci vârfuri semeţe şi totdeauna atât de ninse, încât de aici a primit muntele chiar numele său „Cele cinci sipete cu comori ale zăpezilor”. La capătul opus, cel mai vestic munte al Himalayei este Nanga Parbat (8125 m), numit de locuitorii din Caşmir şi Muntele Rege sau Muntele Golaş. Pentru alpiniştii care l-au asaltat şi care au plătit cu peste 50 de jertfe cucerirea lui, Nanga Parbat va rămâne pentru totdeauna, aşa cum i s-a spus amar, „Muntele groazei”. Lhotse (8 501 m) are o denumire geografică simplă Piscul de sud şi ea nu se datorează localnicilor, ci exploratorilor care l-au descoperit în 1921, la prima expediţie de recunoaştere a Everestului. În sfârşit Annapuma (8 078 m), întâiul munte de peste 8 000 m, cucerit de francezi în 1950, premiera tuturor premierelor himalayene, poartă numele zeiţei semănăturilor, a recoltelor, care în mitologia hindusă este în acelaşi timp şi zeiţa abundenţei. Pentru localnici, munţii cei mai înalţi ai lumii, munţii Himalayei sunt tabu. De nepătruns şi de neatins. Cine urcă în Nepal munţii sacri, acela plăteşte amenzi grele, echivalând în bani cu înălţimea muntelui urcat. Ideea de munte care ucide, de munte care nu trebuie urcat, o găsim de altfel şi în denumirea lanţului muntos Mindukuş, care în traducere înseamnă „Omorâtorul de hinduşi”. Există credinţa că cei care vin din India călduroasă şi îndrăznesc să urce pe aceşti munţi, pier în zăpezile lor veşnice. Dacă timp de treizeci şi doi de ani Everestul nu a fost învins, aceasta se explică şi prin interdicţia de a se urca muntele pe versantul lui sudic, legile Nepalului fiind în privinţa aceasta neînduplecate. Se cunoaşte îndrăzneala nebună a alpinistului englez Maurice Wilson care în anul 1934, după ce se strecoară peste graniţa Tibetului travestit în tibetan, încearcă de unul singur (la 6 400 m cei trei hamali nu mai vor să-l urmeze) să ajungă la Şaua de Nord (7007 m). Aşa cum reiese şi din jurnalul său, creasta n-a putut fi atinsă. O ultimă încercare, disperată şi Wilson dispare. Corpul lui, păstrat de gheţuri şi zăpezi, ca o amintire a nebuniei sale, a fost găsit în primăvara anului următor. Zeii munţilor sunt neiertători cu muritorii care vor să le dezlege tainele, spun preoţii budişti şi credinţele poporului. Cine ar atinge muntele cel mai înalt, muntele „Zeiţa mamă a pământului”, Chomolungma, ar muri sau ar deveni el însuşi zeu. De aceea, după ce Norke Tensing a atins vârful cel mai înalt, în neguri, zăpezi şi spirite al Chomolungmei şi a lăsat pios acolo biscuiţi, ciocolată şi ce-l mai rămăsese din mâncare, pentru hrana zeilor, a fost privit de oameni la înapoiere ca un sfânt, purtat pe sus cu mare cinstire, iar hainele i-au fost atinse cu admiraţie şi respect, ca unui Dalai Lama. Fără să facem un istoric al expediţiilor din Himalaya sau să urcăm cu alpiniştii marilor îndrăzneli fiecare munte de peste opt mii de metri, suntem

totuşi datori în această evocare a munţilor lumii să trecem în revistă marile ascensiuni, încercările eroice, grelele jertfe vrednicele biruinţi. Lupta cu uriaşii pământului, atât de târzie în ani, dar necruţătoare în tărie, aminteşte de lupta pentru cucerirea mărilor, a polilor şi a cerului. Ea este însă unică prin măreţia şi încordarea supraomenească pentru cucerirea fiecărui metru de înălţime, a ficărei creste îngheţate sau ameninţate de cornişe de zăpadă, a pereţilor de stâncă care coboară vertical în abisuri, la cinci mii de metri sub picioarele ostenite ale alpiniştilor. Nu vrem să începem această incursiune în ascensiunile Himalayei fără a aminti o lege a ei şi poate una din cele mai frumoase ale exploratorilor lumii. Himalaya a fost încă înaintea Antarctidei şi a Anului Geofizic Internaţional singurul loc de pe pământ unde popoarele s-au întrecut paşnic între ele pentru cucerirea spaţiului necunoscut. Cu piolete şi colţari în loc de puşti şi tunuri, cu măşti de oxigen în loc de măşti de gaze, alpiniştii tuturor naţiunilor s-au întrecut aici prieteneşte pentru victoria voinţei omeneşti şi gloria celor mai îndrăzneţi şi bine pregătiţi. S-a creat o tradiţie cavalerească, un fair-play al munţilor, dreptul respectat tacit de toţi alpiniştii lumii, ca muntele asaltat prima dată de o naţiune să rămână al ei, cu toate încercările nereuşite, până la definitiva victorie. În această situaţie au fost cu K2 (Chogori) italienii, cu Nanga Parbat germanii, cu Annapuma francezii. Şi ne-a mirat când Everestul, asaltat din 1921 de englezi în unsprezece expediţii, a fost râvnit în 1952 de elveţieni. Probabil ispita cuceririi celui mai înalt vârf din lume, victorie istorică şi sportivă, a întunecat o clipă legea sportivităţii. Până la urmă însă, prin firescul istoriei, totul a fost reabilitat. Everestul a fost cucerit de englezi, aşa cum se cuvenea, căci ei au făcut începuturile şi au dat întâile jertfe. Dar şi de nepalezul Tensing, simbol al drepturilor ţării gazdă, stăpânitoare a muntelui, întâmplarea cuceririi muntelui Everest de un neozeelandez şi un nepalez, componenţi ai unei expediţii britanice, este şi o lecţie istorică. Precum şi dovada contemporană a prieteniei popoarelor, fără care nu se poate convieţui, nici aici jos la graniţele ţărilor şi nici sus la graniţele norilor! Şi acum să pornim la drum. Ce este Himalaya, această ţară a zăpezilor, cum este ea numită de localnici, această împărăţie a munţilor învecinaţi cu cerul? Prin ce legi geologice s-a format aici, în timpuri străvechi, în miocen, această cută a scoarţei pământului, lungă de 2 500 km şi lată de 220 km şi care an de an continuă să crească în înălţime, creşterea ultimilor douăzeci de ani fiind de 25 m? Două mari ape (Indusul şi Brahmaputra) şi trei state (Nepal, India, Tibet) delimitează graniţele ţării zăpezilor. Nepalul, până în anul 1949, nu dădea voie nici unui străin să-l calce pământul, ceea ce a făcut ca toate expediţiile himalayene să se facă pe versantul nordic, prin Tibet. Tibetul este o ţară a multor curiozităţi, având trei sute de mii de călugări dintr-un milion de locuitori, o capitală, Lhassa, la 3 600 m altitudine,

un lac, cel mai înalt din lume, la 5 465 m şi o religie plină de mistere, cu o căpetenie zeificată, Dalai Lama. În sfârşit, India, atât de aproape de munţii aceştia de opt mii de metri, abia în anul 1960 va porni şi ea la cucerirea Chomolungmei, a zeiţei mame a pământului. Himalaya are, ca şi mitologicul Janus, două feţe diferite. Versantul sudic, cel spre India şi Oceanul Indian, este tropical. O junglă luxuriantă, păduri veşnic verzi, stejari, castani, dafini, magnolii, iar spre vârf stepă alpină. Versantul nordic, cel dinspre Tibet, e format din munţi înalţi, gheţari, văi prăpăstioase şi zăpezi eterne. În Himalaya, asemenea nopţilor polare care durează şase luni, musonul (din arabă, anotimp) bate şi el la fel, aducând cu sine nedorite şi nesfârşite ploi, ninsori neîntrerupte şi uragane, vânturi năprasnice de 180-200 km pe oră. Pentru ca o expediţie să învingă în Himalaya, întâia condiţie este să nu fie surprinsă de muson. De aceea aproape toate cuceririle munţilor de peste opt mii de metri din Himalaya s-au făcut numai între lunile mai şi iulie. Himalaya nu are numai musonul, acest adversar mai de temut decât înălţimile munţilor; nu numai frigul de —50° şi vântul 200 km pe oră sunt apărătorii munţilor neîmblânziţi. Ci mai ales avalanşele. Ca să le stăpânească, să le fărâmiţeze forţa, Hunt a adus în expediţia din 1953 tunuri speciale. Veţi vedea cum, ca să poată mai uşor cuceri vârfurile, italienii au luat cu ei pe K2 macarale mecanice pentru transportarea bagajelor între tabere, iar elveţienii au folosit pe Dhaulagiri un avion, cu numele de Veţi. Dar adevărata şi singura victorie a alpinismului este aceea cucerită de om, de puterea, îndrăzneala şi priceperea lui. De ce nu popoarele munţilor Himalaya au fost primii lor cuceritori am spus-o nu o dată, dar să reluăm. În credinţa acestor popoare munţii sunt tabu, munţi sacri, în stăpânirea duhurilor rele şi omul care îi înfruntă e pierdut. Acestor zei ai munţilor li se datorează respect, adorare şi sacrificii în animale, ca să le domolească mânia şi spiritul de răzbunare. Şi totuşi, încet, cu greu, anii şi viaţa au clintit până şi credinţele în zeii munţilor, în zeii zăpezilor şi furtunilor. „Tigrii” din Himalaya n-au urcat numai cu poveri grele la peste şapte mii de metri şi cu piolete şi colturi în tovărăşia alpiniştilor din întreaga lume la peste opt mii, ei au urcat pe tronul zeilor şi au adus de acolo, din vecinătatea norilor, încrederea că omul este stăpânul Universului şi nu zeii. Aceasta i-a sugerat poate lui Fritz Rudolph, evocatorul epopeilor himalayene şi titlul ultimei sale cărţi „Vârfuri fără zei”. Nouă sute de kilometri din graniţa Nepalului se învecinează cu Tibetul şi munţii Himalayei. „Tigrii” sunt locuitori ai ţinuturilor înalte ale Nepalului, această ţară de munţi, aproape fără căi ferate; în întreg Nepalul, la o suprafaţă de 140000 km2 şi zece milioane de locuitori, sunt 103 km de cale ferată. O ţară cu temple de aur şi analfabeţi. De oameni săraci, cinstiţi şi dârji, care iau la naştere, adeseori, numele zilei în care s-au născut. Pasang, de

pildă, înseamnă vineri. Vă amintiţi de prietenul lui Robinson Crusoe, găsit pe insulă tot într-o zi de vineri? Când sunt din valea Sola Khumbu li se mai spune şerpaş adică bărbat din răsărit. Ei urcă la înălţimi de şapte, opt mir de metri în aerul rarefiat, în ceaţă sau în luciul orbitor al zăpezii, zeci de kilograme de materiale. Ei coboară pe „sahibii” (stăpânii) bolnavi sau epuizaţi de forţe, în taberele intermediare. Şi, dacă e nevoie, tot ei rămân devotaţi lângă ei, în zăpezi, până în ultima clipă, deşi s-ar putea salva de la moarte. Numai cel mai vrednic dintre ei ajunge sârdar, şeful hamalilor. Şi numai cei mai rezistenţi şi curajoşi ajung „tigri”, învingători ai înălţimilor de peste şapte mii de metri. Astăzi în istoria cuceririlor munţilor Himalaya numele lui Norke Tensing, Pasang Dawa Lama, Gyaltsen Norbu sunt prezente alături, cu cinste, de acelea ale alpiniştilor din întreaga lume. Mâine, popoarele din jurul munţilor de peste opt mir de metri vor scrie, fără îndoială, o nouă cucerire a munţilor Himalaya! Din cei patrusprezece uriaşi ai pământului, Karakorum are doar patru munţi peste 8 000 m: K2 (Chogori), asaltat şi cucerit de italieni în 1954 şi trei munţi a căror înălţime diferă în zeci de metri: Hidden Peak (8068 m), Broad Peak (8 047 m), Gasherbrum II (8 035 m). Întâi a căzut Gasherbrum II, în anul 1956. Victorie a unei expediţii austriece, condusă de Fr. Moravec. Broad Peak este asaltat şi cucerit de o expediţie austriacă condusă de M. Schmmuck, la care a participat şi H. Buhl, iar Hidden Peak de o expediţie americană, în frunte cu N. Clincii. Iată cum a fost cucerit Gasherbrum II. Expediţia austriacă a lui Fritz Moravec, din care făceau parte şase alpinişti, nelipsitul doctor şi geologul, ajutată de o sută şaizeci şi opt de hamali, a asediat şi acest munte care îşi păstrase neprihănirea. În ziua de 7 iulie 1956 S. Larch şi H. Willenpart pornesc din tabăra de la 7 500 m şi după opt ore de urcuş eroic cuceresc piscul. Acest an 1956 marchează, de fapt, în asaltul marilor piscuri, unul din anii celor mai depline biruinţi: în luna măr cad doi mari munţi ai lumii, Manaslu (8125 m) şi Lhotse (8501 m), iar în iulie Gasherbrum II (8035 m). Shisa Pangma (8 013 m) Cel mai mic dintre cei mari, muntele acesta, situat la graniţa Nepalului şi Chinei, a fost cel din urmă cucerit, în mai 1964. Această târzie cucerire se explică şi prin poziţia lui, prin ambiţia alpiniştilor de a cuceri mai întâi piscurile cele mai înalte din Himalaya şi totodată prin restricţiile privind accesul pe acest munte. Ziarele au anunţat la începutul lunii mai 1964 că zece alpinişti chinezi, pornind din tabăra de la 6 800 m, au escaladat muntele. Ei au fost ajutaţi de 4 şerpaşi şi 40 de hamali. Cucerirea piscului a fost întârziată cu o săptămână, din cauza viscolului şi a ninsorii. Trei echipe de asalt, pe ger şi vânt, asediază panta de peste 50° de la 7800 m şi până la urmă, depăşind greul, ies învingătoare. În felul acesta şi China intră în palmaresul cuceririlor himalayene ale munţilor de peste 8 000 m.

Annapuma (8 078 m) Munţii şi-au aşteptat de milenii îndrăzneţii cuceritori. Mai întâi au mers spre ei exploratorii, oamenii de ştiinţă: Marco Polo, cei trei fraţi Schlagintweit, Prjevalski, Sven He-din. Dar nu au putut ajunge decât în preajma lor. Şi-atunci au sosit pe urmele lor alpiniştii, aceşti „nebuni”, care înfruntând imposibilul descoperă geografia şi înving natura îndărătnică. De necrezut, deşi Himalava este ţinta exploratorilor încă de la începutul secolului al XIX-lea, abia în anul 1950 este cucerit cel dintâi pisc de opt mii metri. Şi nu de englezi şi nici de localnici, care abia mai târziu vor lupta pentru cucerirea munţilor lor, ci de francezi. Să nu ne mirăm însă. Franţa a fost totdeauna ţara ideilor îndrăzneţe, a ideilor generoase. Cei care urcaseră cei dintâi pe Mont Blanc şi dăduseră omenirii o nouă pasiune, o nouă năzuinţă alpinismul, nu puteau să nu fie în primele rânduri şi în cucerirea Himalayei. Muntele ales a fost Annapuma. Înălţimea: 8 078 m. Cuceritorii? Nume cunoscute şi preţuite de alpinismul lumii: Louis Lachenal şi Maurice Herzog. Data istorică a cuceririi: 3 iunie 1950. Lupta a fost aprigă. Dar Lachenal şi Herzog nu erau oamenii care să cedeze. Cu preţul vieţii, al degetelor lăsate acolo, înfipte în granitul muntelui, victoria trebuia cucerită şi a fost cucerită într-adevăr. Cine citeşte istoria acestei epopei a muntelui, se înfioară de clipele grele prin care au putut trece oamenii, dar rămâne şi copleşit de admiraţie în faţa voinţei lor. Francezii nu s-au mulţumit numai cu această victorie istorică şi de prestigiu. Ei vor mai intra o dată în istoria Himalayei prin cucerirea vârfului Makalu (8481 m). Anul 1962 ne-a adus o nouă veste! Expediţia condusă de Lionel Terray, care participase cu ani în urmă şi la ascensiunea pe Annapuma, a escaladat muntele Jannu (7 710 m), în Nepal, asaltat cu trei ani înainte de francezi, munte extrem de dificil, cu pasaje de gradul cinci şi şase la înălţimea de 7400 m. Marile înălţimi rămân aşadar o permanentă invitaţie, un nesecat izvor de pasiuni alpine şi de eroism. Nanga Parbat (8125 m) Este muntele care a cerut cele mai multe şi grele jertfe, dar care, ciudat, a fost învins de un singur om: Hermann Buhl. Ceea ce nu s-a mai întâmplat cu nici un alt munte din Himalaya. Nanga Parbat este caracteristic prin cea mai mare diferenţă de altitudine de pe întreg globul pământesc. Cât trebuie să fi fost de emoţionant pentru Peter Aschenbrenner, unul din supravieţuitorii expediţiilor tragice din 1934, ca după douăzeci de ani să revină aci, ca să răzbune moartea tovarăşilor săi şi cruzimea sângeroasă a muntelui. Hermann Buhl a pornit mai mult în noapte decât în zori (la două dimineaţa) şi până seara la şase deci după 16 ore de ascensiune a ajuns la pisc! Înapoierea s-a făcut abia a doua zi. H. Buhl, reamintindu-şi de noaptea din Alpi, pe Watzmann, a mai petrecut una aici, la opt mii de metri.

Flămând, îngheţat, fără măcar un sac de dormit, dar învingător al celui mai crud munte din Himalaya. În anul 1962 o nouă expediţie germană, condusă de dr. K. Herrligkoffer, acelaşi care a condus şi expediţia din 1953, a asaltat piscul pe versantul vestic. Echipa de asalt constituită de Low Kinshofer şi Mannhardt ultimii doi, eroii primei escalade de iarnă a peretelui nordic al Eigerului cucereşte piscul la 22 iunie 1962. Dar la coborâre ei plătesc greu această victorie. Kinshofer şi Mannhardt se aleg cu degerături grave la faţă şi picioare, iar Low alunecă pe o pantă de zăpada cu gheaţă, accidentându-se mortal, încă o dată Nanga Parbat, „Muntele groazei”, nu şi-a dezminţit numele. Manaslu (8 125 m) A surprins desigur apariţia, dar nu şi victoria expediţiei japoneze în Himalaya. De altfel, încă cu ani înainte, japonezii asaltaseră mai multe piscuri de peste şapte mii de metri şi cuceriseră o parte din ele. De astă dată, în 1956, ţinta lor este Manaslu. O răfuială mai veche, cu patru ani în urmă, nu dăduse nici un rezultat. Dar dârzenia, perseverenţa şi modestia japonezilor sunt considerate ca unice în lume. Peste un an, în 1953, ei sunt din nou la datorie. Dar muntele nu se vrea învins. Asaltul e părăsit la 7750 m, deci la mai puţin de patru sute de metri de vârf. În anul 1954 încercarea japonezilor de a urca din nou pe Manaslu este oprită de protestele şi credinţele localnicilor că expediţiile anterioare au dezlănţuit furia zeilor asupra satelor lor. În anul 1956, după ce japonezii plătesc cele zece mii de rupii cerute pentru templul distrus de zeii muntelui, supăraţi pe alpinişti, expediţia lui Yuko Maki, un conducător cu totul neobişnuit pentru expediţiile himalayene (63 de ani), porneşte iar la drum. Expediţia este compusă din doisprezece alpinişti, douăzeci de şerpaşi şi nouă tone de material. Şi iată, după cinci ani de stăruitoare şi repetate încercări, ziua victoriei: 9 mai 1956. Învingătorii: alpinistul japonez T. Imaniski şi sirdarul Gyaltsen Norbu. Această expediţie a stârnit atât de mult entuziasm pentru Himalaya, încât de atunci expediţiile japoneze sunt foarte des întâlnite în lupta pentru cucerirea celor mai înalţi munţi ai lumii. În 1960, prin două formaţii de asalt, ei au cucerit Himal Chuli (7864 m). Totodată, în Hindukuş, au urcat Noshaq (7492 m), iar şi mai recent, în aprilie 1964, o nouă expediţie japoneză a asaltat şi cucerit pentru întâia dată vârful Gyanchunkang (7 922 m), la 30 km est de Everest, la frontiera Tibetului. Cho Oyu (8 153 m) În anul 1953 englezii au pornit prin Nepal, convinşi că de astă dată Everestul nu va mai rezista. Dar, surpriză, elveţienii obţinuseră mai înainte aprobarea guvernului local şi acum erau dincolo de Şaua de Sud. Ca să se consoleze, expediţia, din care făcea parte Shipton, Hillary, Riddifort, Evans, Bourdillon, Gregory, Lowe şi sirdarul Ang Tarke, asaltează un alt munte de peste opt mii de metri, dar până la urmă nici acesta nu va fi cucerit. Aceasta a fost cea dintâi ofensivă a muntelui Cho Oyu. Piscul este aşezat chiar pe graniţa dintre Nepal şi Tibet şi a fost zărit întâia dată în 1951, de Shipton şi Bourdillon, de la înălţimea pasului Nangpa La, fără să-l

ispitească prea mult. Dar un munte de peste opt mii de metri, mai ales acum, când asaltul celor patrusprezece devine neprevăzut şi febril, este totuşi o victorie şi ea nu trebuie scăpată. Acest lucru îl va înţelege mai bine expediţia austriacă din 1954. În 19 octombrie 1954 (curioasă lună pentru o cucerire himalayană) muntele este cucerit de două formaţii de asalt, prima fiind alcătuită din H. Tichy şi S. Jochler, iar a doua din H. Heuberger şi Pasang: Dawa Lama. A fost expediţia cu cea mai mică greutate de bagaje (900 kg) şi cu cel mai mic număr de alpinişti. Ea dorea să demonstreze posibilitatea cuceririi unui pisc înalt în grup restrâns, uşor echipat. O întâmplare neprevăzută era să rateze însă cucerirea muntelui. În timpul unui viscol puternic, Tichy şi-a pierdut mănuşile, iar mâinile au început să-l degere. Asaltul a fost amânat. Au trebuit să coboare la tabăra de bază. Între timp o expediţie franco-elveţiană a venit şi ea pe Cho Oyu, propunând unirea celor două expediţii. Tichy n-a vrut să accepte. Pasang Dawa, surprins de această intervenţie, ferm şi cinstit, a hotărât soarta victoriei austriece. El a urcat cu şerpaşii săi, într-o singură zi, înălţimea de 3000 m, ducând în tabără încărcătura necesară. Apoi l-a convins pe Tichy să se continue ascensiunea. Ba mai mult, în porţiunile grele, Tichy, având mâinile degerate, l-a ajutat să urce cu frânghia. Aşa au cucerit austriecii, datorită cinstei şi dârzeniei lui Pasang Dawa, muntele Cho Oyu. Elveţienii au pornit mai apoi şi ei Ia asaltul muntelui, dar vremea rea i-a făcut să renunţe. Dhaulagiri (8172 m) A fost asaltat până în 1956 de patru ori, o expediţie argentiniană ajungând până la 7 800 m, de unde musonul a alungat-o cu violenţă, conducătorul expediţiei F. Ibanez murind în urma degerăturilor. Până în anul 1960 muntele a mai fost asaltat de încă trei expediţii. Este adevărat că muntele părea de necucerit. O imensă piramidă cu pereţi puternici de stâncă, înălţată în vecinătatea cerului şi apărată de zăpezi, ceţuri şi furtuni, încă în 1960, deci la zece ani de la cucerirea Annapumei şi şapte de la căderea Everestului, Dhaulagiri încă nu fusese cucerit. Pe rând, expediţii franceze, argentiniene, elveţiene, germane se recunosc învinse. Elveţienii însă nu vor să cedeze. Şapte expediţii pentru un munte de 8172 m! Parcă mult prea mult, chiar pentru Himalaya. În anul 1960 a patra expediţie elveţiană pe acest munte îşi făgăduieşte să nu mai coboare decât învingătoare. Max Eiselin conduce această ofensivă hotărâtă, pe viaţă şi pe moarte. Alături de cei şase alpinişti elveţieni mai fac parte din expediţie doi polonezi, un german, un austriac şi şapte şerpaşi. Un avion cu numele de Veţi, nume inspirat de misteriosul om al zăpezilor, stă la dispoziţia expediţiei. Muntele este asaltat pe creasta de nord-est, pe acolo pe unde, cu un an înainte, austriecii, cu o jertfă grea omenească, ajunseseră la 7 800 m. Întâia tabără e constituită la 5100 m. Următoarele la 5 700, 6 600, 7 050, 7 400 şi 7 800. În patru mai începe asaltul. „Veţi” sprijină aprovizionarea, dar, eternul neprevăzut, are o defecţiune şi se prăbuşeşte pe

gheţar. Din fericire cei doi aviatori rămân în viaţă. Amânare. Aşteptarea grea, ca orice aşteptare înaintea unei lupte decisive. Peste 8 zile, în 12 mai, din nou asaltul vârfului. Şase oameni dorm înghesuiţi, nerăbdători, într-un singur cort, la 7800 m. A doua zi, la 13 mai, legaţi în trei corzi, Kurt Diemberger şi Na Wang Dorje, E. Forrer şi Nyima Dorje, A. Schelbert şi P. Diener urcă muntele. Aşa se încheie lupta pentru cea de a treisprezecea cucerire a unui munte de peste opt mii de metri, în mai 1960, pe piscul Dhaulagiri. Makalu (8 481 m) Situat la numai 20 km sud-vest de Everest şi confundat adeseori cu el, Makalu este cea de a doua cucerire franceză în Himalaya. Ea a fost realizată la doi ani după căderea Everestului, în 15 mai 1955, datorită unor alpinişti cu performanţe mondiale: Lionel Terray, Jean Couzy, Jean Franco, Guido Magnone, dar şi rezistenţei şi priceperii lui Gyaltsen Norbu, adevărat tigru al Himalayei, de două ori învingător al piscurilor de 8000 m, sirdarul pe care japonezii l-au cinstit ca pe un erou după cucerirea muntelui Manaslu. Întreaga expediţie, din care mai făceau parte încă patru încercaţi alpinişti P. Leroux, S. Coupe, J. Bouvier, A. Vialate a urcat în următoarele două zile muntele, inaugurând astfel în Himalaya ascensiunea în grup a unui munte de mare înălţime. Makalu a ispitit în 1961 şi o puternică expediţie anglo-americană în frunte cu mereu neobositul Hillary, învingătorul Everestului şi al munţilor Antarctidei. Dar nu departe de vârf, alpiniştii au trebuit să renunţe. Trei membri ai expediţiei, care au încercat să forţeze reuşita, asaltând piscul fără baloane de oxigen, s-au îmbolnăvit, într-adevăr, victoria unei ascensiuni în Himalaya nu e un lucru uşor şi sigur. Ea e condiţionată de mulţi factori şi de foarte multe neprevăzute: ceaţă, ninsoare, avalanşe, pereţi de gheaţă sau ca acum. baloane de oxigen. Lhotse (8 501 m) Lhotse, supranumit de asaltatori şi ultimul din cei patru mari, a fost cucerit de expediţia elveţiană condusă de Albert Eggler, în vârstă de 43 de ani, în 18 mai 1956. Expediţia a fost foarte puternică, tenace şi. inspirată. Compusă din opt alpinişti de renume, un medic şi un geolog, trei sute cincizeci de hamali din valea Sol Khumbu şi doi şerpaşi de altitudine din Darjeeling o adevărată armată pornită să dea o mare bătălie această expediţie care lupta cu una din ultimele redute ale Himalayei îşi înfige pintenii, de două ori în timp de cinci zile, în creştetul muntelui. Au fost necesare şase tabere. S-a folosit oxigen chiar în timpul somnului. Ultima tabără a fost fixată de 7 900 m. Asaltul l-au dat mai întâi Emst Reiss (36 ani) şi Fritz Luchsinger (32 ani) în ziua de 18 mai. Iar în 22 mai repetă aceeaşi ascensiune, rămânând o oră pe vârf, celălalt cuplu Emst Schmied (32 ani) şi Jury Marmet (28 ani). Această glorioasă şi meritată victorie situează alpinismul elveţian, cu justificatele lui veleităţi şi tradiţionalele lui victorii pe întreg globul, între primele patru naţiuni care au învins cei mai înalţi munţi ai Himalayei: Anglia, Italia, Franţa, Elveţia.

Gloria lui Mathias Zurbriggen, învingătorul Anzilor, cel care cel dintâi a urcat Aconcagua în 1897, renăştea acum peste şase decenii, în 1956, în tot atât de îndepărtata Asie, pe Lhotse. Kangchendzonga (8 597 m) Un munte care a ispitit pe oameni încă cu mulţi ani în urmă, fiind cel de al treilea uriaş al pământului. În anul 1899, geograful şi alpinistul englez Douglas W. Freshfield îi cercetează relieful şi căile de acces. Întâia dată germanii l-au asaltat în 1931, când expediţia lui Paul Bauer a ajuns până aproape de ceea ce însemna ne atunci recordul de altitudine al lumii. De altfel, în 1932, la Olimpiada de la Los Angeles, P. Bauer primeşte medalia de aur a literaturii sportive pentru cartea să despre Kangchendzonga. Muntele a fost învins abia în 1955 de o expediţie engleză, când în două asalturi succesive (26 şi 27 mai), mai întâi G. Band şi J. Brown şi apoi N. Hardie şi T. Streather îi urcă vârful măreţ dintre Nepal şi Tibet. Această victorie este rodul celor două expediţii, din 1953 şi 1955, când sub conducerea lui Ch. Evans se luptă pentru găsirea adevăratului drum, precum şi a celor mai buni hamali conduşi de Tensing Dawa şi Ang Tarke. În 1955 asaltul final s-a dat de la 8200 m şi a durat şase ore. Conform înţelegerii, expediţia nu a urcat ultimii doi metri ai vârfului, pentru a respecta credinţele localnicilor în lăcaşul zeilor. Dar alpiniştii rămân şi fără aceşti doi metri ai împărăţiei spiritelor, cuceritorii muntelui Kangchendzonga, muntele cu cele cinci sipete de comori ale zăpezilor. K2(Chogori) (8 611 m) Cea dintâi expediţie în acest masiv din Karakorum o face de timpuriu, din 1892, cunoscutul cercetător şi alpinist englez M. Conway. Dar încă înainte cu treizeci de ani, în 1861, muntele fusese descoperit de Godwin Austen. De aceea, multă vreme acesta a fost şi numele muntelui. K2 nu înseamnă, cum s-ar crede, Karakorum al doilea munte al lumii, ci pur şi simplu Karakorum indice 2, denumire geodezică. Localnicii îi spun Chogori, adică Muntele Mare. Nici K2 nu s-a lăsat uşor cucerit. Au fost necesare şase expediţii. Dar ultima din ele, cea din 1954, cu încă o jertfă, alpinistul Mario Puchoz, va ieşi învingătoare. Aceasta s-a datorat, după cum se spune, în mare măsură, pregătirii ei minuţioase şi bunei organizări. Recunoaşterea s-a făcut din avion. Fiecare component al expediţiei primeşte un ghid cu schiţe şi fotografii. Profesorul Ardito Desio, conducătorul expediţiei, explorase gheţarul Baltoro încă din 1929 şi revenise aici în 1953 pentru a pregăti expediţia din anul 1954. Şi într-adevăr, după o luptă aprigă, muntele este învins în ziua de 31 iulie 1954. În această expediţie, pentru întâia oară în istoria ascensiunilor munţilor de opt mii de metri, italienii au folosit o macara mecanică pentru transportul bagajelor în taberele intermediare. În istoria cuceririi munţilor, învingătorii lui K2 vor rămâne pentru totdeauna Achille Compagnoni şi Lâno Lacedelli, doi neînfricaţi alpinişti ai lumii. Dar victoria lor n-ar fi fost posibilă fără devotamentul şi curajul lui

Walter Bonatti. Ajunşi în preajma vârfului, la un pas de victorie, echipa de asalt a celor doi rămăsese ţintuită locului datorită lipsei de oxigen. Nu ar fi fost întâia dată când se rata la zeci de metri cucerirea unui munte de opt mii de metri, însoţit doar de un şerpaş, cu riscul vieţii, petrecând o noapte fără cort şi fără provizii la 8 000 m, Bonatti duce până la cortul celor doi buteliile de oxigen hotărâtoare pentru asalt şi victorie. A fost o minunată dovadă a spiritului de prietenie şi de luptă al oamenilor munţilor, în faţa căreia până şi muntele s-a dat învins. Everest-Chomolungma (8 848 m) S-a scris imens despre Everest. Şi aproape tot ce ai spune despre el se cunoaşte. Dar nimic nu este plicticos sau inutil. Dacă lupta pentru Poli n-a stârnit atâtea discuţii, aceasta a fost pentru că au fost cuceriţi înainte (1909 Polul Nord, 1911 Polul Sud) şi pentru că, în fond, ei sunt doi. Pe când Everestul este unic! Cu statura lui de nouă mii de metri, cu cele douăsprezece expediţii eroice şi dramatice care au pornit spre el cu ultimul deznodământ neprevăzut, cu victoria alpiniştilor chinezi pe versantul nordic şi asaltul expediţiei indiene Everestul constituie muntele despre care se vorbeşte mereu. Cel puţin o treime din cărţile dedicate Himalayei scriu despre el. Iar filmul care-l poartă numele şi care a emoţionat milioane de oameni de pe întreg globul, film premiat cu medalia de aur la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Varşovia (1955), a dat Everestului o măreţie neobişnuită, de epopee. Numele european al muntelui provine de la ofiţerul englez care cel dintâi i-a apreciat înălţimea (1843). Între primii cercetători ai Everestului au fost şi cei trei fraţi Schlagintweit, exploratori de renume. Până în secolul nostru nimeni nu urcase în Everest dincolo de 8000 m. În anul 1921 începe asaltul celui mai înalt munte din lume. Nepalul fiind teritoriu tabu, cele şapte expediţii dintre cele două războaie au trebuit să ia drumul Tibetului şi al crestei nordice. În prima expediţie din 1921, pregătită temeinic şi autoritar condusă de generalul Howard Bury, George Mallory, unul din cei mai încercaţi alpinişti ai lumii, găseşte drumul spre vârf şi pentru întâia oară atinge Şaua de Nord (7 007 m înălţime). Expediţia din 1922, condusă de Bruce, atinge prin Norton, Mallory, Sommerwell 8 225 m, urcând fără baloane de oxigen, iar prin Finch şi Bruce, cu aparate de oxigent, 8 326 m. O avalanşă Ucigaşă, care îngroapă în zăpadă şapte hamali, opreşte cel de al treilea asalt, care ar fi fost poate şi mai reuşit. Suntem în 1924. A treia expediţie engleză pentru Everest. Sau, mai bine-zis, împotriva lui, căci muntele acesta, îndărătnic şi violent, începe să fie asaltat ca o cetate, ca o inexpugnabilă cetate. Doi oameni mor de viscol. Norton şi Sommerwell, acum cu experienţă şi mai îndârjiţi, ajung la 8 572 m! Înălţimea fantastică, la numai 276 m de vârf, înălţime pe care abia peste trei decenii, în 1952, o vor depăşi elveţianul Lambert şi însoţitorul său, tibetanul Tensing, dar de data aceasta pe versantul sudic (8600 m).

Deci în 1924 recordul mondial de altitudine alpină aparţine lui Norton şi Sommerwell 8 572 m şi el nu vă fi depăşit decât peste douăzeci şi opt de ani, pe acelaşi munte, dar pe alt versant. Expediţia aceasta din 1924 a fost, pare-se, cea mai puternică. Un al doilea asalt, cu un alt cuplu. La fel de bun, de curajos: Mallory şi Irvine. Dar ei se pierd undeva în ceaţă pentru totdeauna. Expediţiile din 1933, 1936, 1938 asaltând eroic, disperat, cu hotărârea de a încerca tot ce este omeneşte posibil pentru cucerirea vârfului, se soldează cu insuccese, deşi dintre membrii expediţiei fac parte gloriile timpului: Shipton, Smythe, Tilman, Odell. Recordul de 8 572 m rămâne neatins. Abia după cel de-al doilea război mondial, Nepalul permiţând accesul expediţiilor străine, Everestul a putut fi asaltat pe versantul sudic. Aceasta a şi dus de altfel la victorie. În 1953, Hillary-Tensing, în 1956 elveţienii, care rataseră cu câţiva ani în urmă cucerirea piscului, dar de astă dată prin Marmet-Schmied, Reist-Gunten. Una dintre cele mai îndrăzneţe expediţii rămâne însă aceea chineză, în care un geolog de 34 de ani, Wang Fu-ciu, un soldat tibetan de 27 de ani, Kon Bu, un pădurar din provincia Seciuan, Ciu Jin-hua de 32 de ani şi virtuosul alpinist de 35 ani Shi, Cian-ciun, învingătorul de pe Mustagh Aţa şi Minyag Kangkar, cuceresc Chomolungma, pe drumul atâtor încercări şi jertfe, pe versantul nordic, în primăvara anului 1960. Pregătirile pentru expediţie au început în ultimele luni ale anului 1959, dar abia în anul următor ele au fost gata. La 19 martie 1960, cei 214 membri ai expediţiei, alpinişti şi purtători de bagaje, au ajuns la tabăra de bază (5 120 m). În următoarele trei zile s-a făcut aclimatizarea şi s-a atins înălţimea de 6 400 m. Timpul s-a menţinut frumos. Doar exploziile de gheaţă sub soarele de primăvară i-au neliniştit puţin pe cei care urcau. Timpul, surprinzător de bun, n-a ţinut mult. În 27 martie o furtună de zăpadă i-a gonit pe toţi înapoi, la tabăra de bază. Apoi a reînceput asaltul. Au fost găsite spre faimoasa creastă nordică, din gheaţă şi doar cu un uşor strat de zăpadă pe ea, înclinată la 60°, patru căi de acces. Trecerea s-a făcut între 5 şi 11 aprilie cu multă grijă şi pricepere, cu corzi, colţari şi trepte săpate în gheaţă. O nouă tabără de asalt este pregătită. La 2 mai, expediţia chineză, condusă de Shi Cian-ciun, începe de la 7600 m escaladarea „dârei galbene”, porţiune stâncoasă de rocă friabilă. Cu mare greutate şi precauţie cei cinci alpinişti conduşi de Shi Cian-ciun ajung la 8 500 m! În bivuac se discută aprins tot ce va urma. De pe acum, pe vârf, se iveau semnele musonului apropiat şi necruţător. Deci nu era timp de pierdut. În 17 mai dimineaţa, întreaga expediţie e la tabăra de bază pentru pregătirea asaltului final. Din nou, în 23 mai, alpiniştii sunt la 8500 m. Din cei patrusprezece, patru vor ataca vârful care străluceşte în lumina albului zăpezii şi albastrul cerului. Ziua atacului: 24 mai. Echipa de asalt: Wang Fu-ciu, Ciu Yin-hua, Kon Bu şi Liu Lien-man. După o trecere de pasaj stâncos, o terasă de trei metri,

aproape imposibil de trecut la această înălţime, îi aştepta. După încercări grele, istovitoare, cei trei metri sunt trecuţi pe umerii lui Liu Lien. Această simplă încercare, aceşti trei metri de stâncă, le-au răpit nu mai puţin de trei ore! Rămăseseră trei oameni. Şi mai rămăseseră ultimii zeci de metri. Dar şi neprevăzutele: întunericul nopţii, venit în timp ce ei luptau cu stânca şi baloanele de oxigen goale. Până la vârf mai sunt cincizeci de metri. Să te reîntorci de la cincizeci de metri de vârful Chomolungmei? Nu, ar fi o nebunie! Da şi să continui. Zorile le aduc dezlegarea. Cu eforturi supraomeneşti de voinţă, fără baloane de oxigen, cei trei alpinişti chinezi, după 19 ore de escaladare, ating piscul. Şi astfel, după 29 de ani de încercări, de eroism alpin şi de jertfe omeneşti, Chomolungma este învinsă şi pe inaccesibilul ei versant nordic! (25 mai 1960). După biruinţa tibetanului Tensing şi a expediţiei chineze şi India, ţara de la poalele munţilor cei mai înalţi din lume, a râvnit la această cinste. În timp ce expediţia chineză asalta victorios Chomolungma pe versantul nordic, o expediţie indiană, ca o teribilă armada (20 de alpinişti, 50 de şer-paşi, 700 de culi) păşea prin creasta de sud spre vârf. O echipă de trei alpinişti ajunge în 25 mai până la 8626 m. Dar de aici mai sus nu pot înainta. Un viscol neobişnuit de puternic îi face să se retragă. Aceeaşi vreme imposibilă, necruţătoare, împotriva căreia omul încă nu poate lupta, ratează şi asaltul muntelui dat în 1962. Dar până la urmă, Chomolungma s-a dovedit înţelegător şi în 1965 pe piscul „Zeiţei mame a pământului” a fluturat învingător şi steagul „mamei India”. Nimic în viaţă nu se poate obţine fără îndrăzneală, luptă, jertfă. În ciocnirea aceasta dintre om şi natură, dintre om şi munte, lupta n-a fost numai încordată, ci şi dramatică, iar uneori chiar tragică. Încă de la întâia să întâlnire cu muntele înalt de peste opt mii de metri al Annapumei, omul plăteşte primul tribut. Lachenal şi Herzog suferă degerături atât de grave, încât trebuie să li se amputeze degetele de la mâini şi picioare. Aşa cum îşi vă pierde câteva degete de la mâini şi laba piciorului Vitali Abalakov în ascensiunea muntelui Khan Tengri. Dar cu mult înainte, în anii începuturilor asaltului Himalayei, alpiniştii vor lupta cu moartea şi nu o vor putea învinge totdeauna. Gloriosul, neînfricatul Mummery, care păcălise de atâtea ori moartea în Alpi şi Caucaz, piere în 1895 la întâia încercare de ascensiune pe Nanga Parbat. Prima jertfă a celei dintâi expediţii pe Himalaya (1921) a fost dr. Hellas, bun alpinist şi bun medic, care, paradoxal, venise în această ascensiune să studieze limitele la efort şi altitudine ale inimii omeneşti. Dar prima inimă care a cedat a fost chiar inima sa! Irvine şi Mallory sunt speranţele expediţiei engleze din anul 1924. Dârji, bine pregătiţi, cu experienţă, ei erau sortiţi să intre victorioşi în istoria cuceririlor din Himalaya. Dar „Zeiţa mamă a pământului” nu-l iubeşte încă pe pământeni. Într-o zi, plecând de la tabăra de bază, Mallory şi Irvine sunt văzuţi, o clipă, pe creasta muntelui, la 8600 m. Apoi un nor de zăpadă, ceaţă

şi nimic. Până în anul 1933, când Harris şi Wager, alpiniştii unei noi expediţii, vor găsi pioletul lui Mallory şi altceva nimic. Fiecare atac, fiecare cucerire îşi are oamenii săi de sacrificiu. Albi sau galbeni. Celebrităţi alpine sau simpli şerpaşi. Învingători din Alpi sau „tigri” din Himalaya. Aproape nu e munte în Himalaya, pe drumul căruia să nu se fi înălţat piramidele amintirii celor care au căzut pentru acest ideal simplu: victoria asupra înălţimilor. Muntele de care se mai aminteşte şi azi cu tristeţe rămâne Nanga Parbat. Întâia expediţie din 1932, condusă de Willy Merkl, după ce ajunge prin şapte tabere la peste şapte mii de metri, este surprinsă la 1 august de o neprevăzută iarnă timpurie şi abia scapă printr-o grea retragere din ceaţă, furtună, zăpezi şi avalanşe. Peste doi ani, în 1934, o nouă ofensivă. De astă dată tragică. Deşi E. Schneider şi P. Aschenbrenner urcaseră până la 7 950 m, deci la 165 m de vârf, un uragan necruţător transformă întreaga expediţie într-o tristă procesiune. Mâna rece a morţii culcă totul la pământ. Vântul, iad de gheaţă. Zăpada îngroapă totul”, iată câteva însemnări fugare din jurnal. Încă înainte de a cădea pradă morţii, Willy Merkl şi Willy Welzenbach notează cu ochii împăienjeniţi, ca Robert Scott la Polul Sud, ultimele lor gânduri: „Am pierdut pe Ulii (Wieland) la coborâre. Coborârea noastră la tabăra a şasea a eşuat. Eu, Willy, am probabil bronşită, anghina şi gripă. Bara Sahib, degerături la mâini şi la picioare. De şase zile nu am băut nimic cald şi n-am mâncat aproape nimic”. Tot atunci, în 1937, pe Nanga Parbat moare şi Adolf Gottner, învingătorul în premieră al peretului nord-vestic al Civettei din Dolomiţi. Şi mai mor încă şase hamali indigeni. Expediţia din 1937 e şi mai tragică. O avalanşă, în rostogolirea ei nimicitoare, ia cu sine în noapte corturile cu alpiniştii care dormeau în tabăra a patra (16 oameni). A fost o cumplită războire cu muntele, cu uraganul, cu avalanşa, în care de astă dată omul a fost zdrobit. Dar „omul spunea Hemingway nu a fost creat pentru a suferi înfrângeri. Omul poate fi nimicit, dar nu poate fi învins”. Muntele îşi are şi el ciudăţeniile lui, cruzimile lui, absurdităţile lui. În contrast cu morţile eroice din munţi, avem morţile stupide. Aşa cum ar muri un aviator, un scafandru sau un torero într-un banal accident de automobil. De altfel, aşa cum a pierit, absurd, chiar Evgheni Abalakov, învingătorul de unul singur al celui mai înalt pisc din U. R. S. S., pe una din străzile Moscovei. Sau marele alpinist Raud Herron, învingătorul piscurilor de şapte mii de metri, deschizător al drumurilor peste opt mii de metri, care moare, ridicol, căzând de pe piramida lui Kefren, înaltă de o sută patruzeci şi trei de metri. Lachenal învinge Annapuma. Dar într-o traversare, fără asigurare, pe un munte oarecare, nici măcar dificil sau îndărătnic, alunecă, se prăvăleşte într-o crevasă şi moare. Hermann Buhl, după culoarul nocturn al Watzmannului, făcut de unul singur, iarna, pe lună şi după biruinţa voinţei şi îndemânării, tot de unul singur, pe Nanga Parbat şi o a doua victorie la peste opt mii de metri, lunecă

într-o crevasă şi îşi zdrobeşte întreaga fiinţă care părea pentru totdeauna înfrăţită cu muntele. Trei elveţieni înving şi ei groaza şi capriciile lui Nanga Parbat. Dar la înapoiere, unul din ei, Low, deci unul dintre învingători, alunecă pe un povârniş de gheaţă, se accidentează şi moare. Dintre toate femeile care au asaltat munţii lumii, poate cea mai temerară şi tehnică era alpinista franceză Claude Kogan. Acolo unde uneori bărbaţii erau înfrânţi, micuţa Claude se dovedea biruitoare. Victoria ei pe Nun Kun a intrat în legendă. A fost printre puţinele femei care au urcat vreodată atât de sus, la 7 600 m. Dar îndrăzneala ei nu va place muntelui, care în anul 1959, printr-o crudă viclenie, o va face prizonieră pentru totdeauna. Franţa recunoscătoare a distins-o post mortem cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare. Norke Tensing a fost desigur cel dintâi şerpaş glorios, întâiul „tigru” care a învins Himalaya. Dar Gyaltsen Norbu, tot nepalez şi tot sârdar ca Tensing, îl întrece. El a urcat de două ori pe înălţimile de peste opt mii de metri. O dată cu francezii pe Makalu, în 1955, a doua oară în anul următor, în 1956, cu japonezii, pe Manaslu. Mult preţuit de alpiniştii francezi cu care urca alături şi de la egal, mult stimat de japonezi care-l invită la Tokio şi-l numesc sirdarul tuturor expediţiilor lor, Norbu îşi întrerupe lanţul victoriilor asupra munţilor care se temeau de el, printr-o neprevăzută, absurdă şi timpurie moarte, într-o avalanşă, în anul 1961, în Lang Tang Himal. Înfricoşează aceste morţi pe alpinişti? Îi fac oare să renunţe, să ezite, să coboare din înaltul în care îi pândeşte frigul, avalanşa, moartea albă? Din câte vă amintiţi din povestirile noastre, nu. Dimpotrivă. Aşa, ca într-o bătălie, fiecare tovarăş mort te face mai dârz, mai dornic de victorie. Fiecare pas înapoi ar fi o trădare. O întreagă expediţie cazării a pierit urcând spre înălţimile Pamirului. Cu două vieţi au plătit cuceritorii Vârfului Comunismului victoria lor. Cu patru jertfe a învins Minyag Kangkar expediţia chineză din 1959. Dar omul păşeşte mai departe, mai înalt, mai puternic. Desigur, aşa cum spunea Evgheni Abalakov, alpiniştii nu trebuie să fie prizonierii muntelui, ci cuceritorii lui. Aşa cum în ştiinţă trebuie să fie medicina: nu sclava morţii, ci învingătoarea ei. Nu există însă pe pământ luptă fără insuccese de moment, grele încercări şi chiar moarte. Dar şi atunci, ea trebuie să aibă un sens, o înaltă semnificaţie, căci cum scria Frison-Roche: „O moarte trebuie totdeauna să folosească la ceva. Marii savanţi, exploratorii, soldaţii, marinarii, ghizii care au căzut pentru o cauză dreaptă sau pentru o operă utilă celorlalţi oameni, merită respectul şi amintirea noastră. De aceea nu trebuie să ne temem de moarte, ci să facem în viaţa cât mai mult bine şi adevăr”. Bătălia munţilor a luat sfârşit! Astăzi toţi munţii înalţi de opt mii de metri ai Himalayei şi cei de şapte mii de metri ai Pamirului şi Cordilierilor au fost urcaţi. Omul şi-a dovedit sieşi şi munţilor forţa lui morală, dreptul său de cuceritor. Dar aceasta s-a întâmplat numai pe planeta noastră, micuţa

noastră Terra, până nu de mult încă „incognita”, cu pete albe, fără nume. Zborul cosmic ne va purta în Lună şi apoi pe celelalte planete iată viitoarea etapă a alpinismului lumii. Cartea munţilor tereştri se închide aici. În curând vom citi poate primele pagini dintr-o nouă carte: a munţilor Lunii. Şi-apoi a munţilor planetari. Gânduri despre munte. Apropie-te de natură şi încearcă să spui, cum ar fi spus-o primul om, tot ce vezi, ce trăieşti, ce iubeşti şi ce pierzi. RAINER MARIA RILKE. Dragostea de munte îşi are rădăcina în frumuseţea locului de unde priveşti, în transparenţa aerului, în claritatea cerului, în adâncul prăpăstiilor, în marea singurătate. Ea izvorăşte din senzaţia înălţimilor, din prezenţa pericolului, din tumultul libertăţii, din uitarea tuturor lucrurilor omeneşti. GUIDO REY. Când e bine să te duci la munte? Totdeauna. Nu este anotimp care să-ţi închidă drumul spre înălţimi. Adevăratul drumeţ ştie să iubească natura sub toate înfăţişările ei. BUCURA DUMBRAVA. Nicăieri ca în munte nu există atâta varietate pe un spaţiu foarte restrâns, într-o singură zi în munte poţi vedea şi simţi schimbările din cursul unui an întreg. JOHN RUSKIN. Munţii noştri sunt mult mai cuminţi, mai familiari şi mai buni decât Alpii. Noi nu dorim şi nu putem să trecem de 2 500 m altitudine. Carpaţii sunt inima ţării noastre. Ca să ne iubim ţara, trebuie să-l cunoaştem inima. DUMITRU ALMAŞ. Am sufletul sălbatic şi ceea ce am iubit mai mult în natură a fost singurătatea. Mi-a fost totdeauna sete de ea şi am căutat-o pretutindeni. Sunt de-ajuns două mii de metri ca să devin fericit. HENRY RUSSEL. Am îndrăgit clipele când, ajunşi sus, ne strângem mâna frăţeşte şi îmbrăţişăm orizontul; am îndrăgit asprimea elementelor naturii, ecoul iodlerelor, roşeaţa apusurilor, modestia florilor alpine, marea de nori culcată la picioarele noastre, foşnetul cetinii şi susurul apelor. ION COMAN. Adevăratul alpinist se caracterizează prin modestie, oroare de vorbărie şi în special prin dragostea faţă de natură. HENRY HORDHAU X. Moţii priveau munţii. Erau colţuroşi, prăpăstioşi, acoperiţi de zăpadă, tari, de gresie, formaţi din stânci aspre şi învălmăşite. Moţii îi priveau. Tăcuţi, pe păduri, cu fruntea încruntată, pleoapele lor se închideau şi se redeschideau, lăsând să se strecoare munţii înăuntru, în fâşii subţiri, ca şi cum ar fi fost o băutură rară, pe care ar fi vrut să o guste cât mai îndelung. GEO BOGZA.

Îmi plăcea mult să mă odihnesc la mare. Iubesc această zână ciudată. Ea are secretul vieţii, dar cât este de zbuciumată. Plecam să regăsesc calmul, în imobilitatea Alpilor, nu a Alpilor strălucitori care par o permanentă sărbătoare de cascade şi lacuri frumoase. Preferam pe marele pustnic, gigantul tăcut, Mont Blanc-ul. Numai la el speram să regăsesc zăpadă şi odihnă. JULES MICHELET. Iubesc codrul veşnic verde al bradului, iubesc culmile neînfricate cu crestele dure, iubesc apele care murmură curgând la vale, iubesc umila floare care de mii de ani răsare în plai; iubesc veveriţele zglobii şi vulturii falnici; iubesc oamenii înţelepţi ai naturii. ANDREI PANDREA. Cea mai curată desfătare a mea este să mă aşez în faţa Bucegilor şi să-l privesc. Acela care-l priveşte nepăsător nu vede decât o îngrămădire ciclopică de stânci. Pentru mine, însă, fiecare din aceşti munţi este o fiinţă deosebită. NESTOR U RECHI A. Se înşală cine crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţiuni; că răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă; că clipele curg monoton. Cine e atent vede şi aude pururi altceva. Mă încorporez lucrărilor şi vieţii, am simţirea că totul trăieşte în felul său particular; brazdă, stâncă, ferigă, tufiş de zmeură, arbore şi tot ce pare nemişcător. MIHAIL SADOVEANU. Ai umblat opt ceasuri; ai străbătut douăzeci şi ceva de kilometri; te-ai mulţămit la amiază cu o gustare frugală; nu te simţeşti flămând; nu te simţeşti prea obosit; eşti în starea aceea specială de euforie, pe care nimic nu ţi-o poate da în celelalte împrejurări ale vieţii. MIHAIL SADOVEANU. Sunt făcut să alerg mereu după un ţel fugar. Simt că trăiesc, numai când cuceresc în fiecare zi din nou viaţa. FRIEDRIC H SCHILLER. Hoinărelile şi cărţile băi luminoase pentru inimă şi minte. PANAIT ISTRATI. Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal, înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu şi tot ce ai voi. CALISTRAT HOGAŞ. Trebuie să tinzi totdeauna spre mai înalt şi să priveşti totdeauna cât mai departe. GOETHE. De ce odihnă înainte de moarte, când ne aşteaptă aceea de după ea. NICOLAE IORGA. Sub aparenta lui imobilitate, muntele este însăşi mişcarea şi ia formele cele mai diverse, cele mai seducătoare. El este imaginea vieţii şi totodată simbolul evoluţiilor spiritului omenesc.

ANDRE THEURIET. Simţim nevoia de a fugi pe drumuri. Excursia e soră bună cu vacanţa. Plecăm cât mai departe şi ne urcăm cât mai sus. Piscurile muntelui sunt obiectivul natural al vacanţei, al evadării. I. D. SUCHIANU. Atunci când nimeni nu se gândea să urce munţii, un vânător de capre şi un savant Jacques Balmat şi Michel Paccard s-au unit pentru a îndeplini una din cele mai simple şi mai mari acţiuni: atingerea piscului inaccesibil. A fost o nebunie; ei au creat alpinismul şi au dat omului o pasiune în plus. GUIDO REY. Marea o priveşti ca un visător, aşezat pe mal sau plutind, ea aleargă spre tine, te înconjoară, te sfătuieşte să stai liniştit. Muntele, dimpotrivă, trebuie să te duci tu la el; muntele nu se dă învins decât celor care au puterea să-l cucerească. Ca să iubeşti muntele, trebuie să-ţi placă a umbla. Pe malul mării stai jos; la munte te sui. ALBERT DAUZAT. Schiul. Căderea, zborul, şocul. E ameţitor. Nimic în lume, nici vinul, nici muzicA, nici iubirea, nu, nici iubirea, nimic, nimic nu aduce atâta lumină. MIHAIL SEBASTIAN. Drumeţia cere răbdare, convingere, hotărâre, pasiune. Noi nu batem recorduri. Căutăm sănătate şi frumuseţe, aer şi privelişti, lumină şi libertate. DUMITRU ALMAŞ. O caravană care parcurge un gheţar mă face totdeauna să mă gândesc la un vas care pleacă în călătorie. Când două caravane se-ntâlnesc pe gheţar, ele seamănă cu două vase pe întinsa mare: de îndată ce se zăresc, ele îşi încetinesc alura, îşi fac semne, schimbă strigăte şi saluturi vesele. GUIDO REY. Nici o împrejurare nu e mai prielnică convorbirilor prietenoase sau împrietenirii prin vorbe nemeşteşugite şi sincere, ca un drum lung de munte. BUCURA DUMBRAVA. Se reproşează uneori alpinismului de a fi un sport al individualităţii; se uită însă soliditatea coardei, care nu-l numai o legătură materială. un camarad de coardă ţi-e ca un frate, de care eşti legat pe viaţă. JEAN SECRET. O coardă acoperită de gheaţă îi leagă pe toţi alpiniştii în timpul urcuşului. Dar ceea ce îi leagă şi mai mult este unitatea pe care au dobândit-o în această luptă cu muntele. EVGHENI SIMONOV. Pentru un singur om, multe piedici rămân de neînvins. Pentru doi tovarăşi, oricare drum devine mai uşor, umăr la umăr, în cântecul voios al prieteniei. ION COMAN. Munţilor! Pentru ce e în voi atâta frumuseţe? GEORGE BYRON. Să mai rămânem o clipă. E atât de frumos să te odihneşti pe vârf şi pentru câteva clipe din viaţă, printre nori, să visezi.

GUIDO REY. Mare este beţia urcuşului, mare desfătarea acestor plaiuri, mare dorinţa de a pluti. Cerul pare mai aproape de noi, dar el este şi în noi, într-o viaţă cinstită şi o inimă neşovăitoare. JULES MICHELET. Mont Blanc se descoperi deodată privirilor noastre şi noi avurăm în acel moment deplina senzaţie a frumosului, a măreţiei, a sublimului. THEOPHLLE GAUTIER. Intrăm pe spintecătura Jiului, în strâmtoarea munţilor. Nicăieri n-am văzut desfăşurate cu atâta măiestrie, în acelaşi cadru, cele trei podoabe ale pământului: munţii, pădurile şi apa. ALEXANDRU VLAHUŢĂ. Priveşte aceste creste sublime care urcă spre cerul strălucitor unele argintii, parcă de purpură sau opal, altele de smarald. Ai spune un diamant în plin soare. RAMAIANA. Primiţi salutul meu, o, munţi albaştri ai Caucazului! Căci voi mi-aţi legănat copilăria pe creste sălbatice, voi m-aţi purtat şi m-aţi înveşmântat în nori de argint şi m-aţi deprins cu cerul şi tăria. O, Caucazule, cât ţi-am iubit furtuna. Pustiitoarele, răsunătoarele furtuni. M. LERMONTOV. Asemănătoare Dianei, războinica fecioară, cu viziera lăsată pe frumoasă-l faţă imaculată, tunica de nea: jungfrau. AXEL MUNTHE. O privelişte din lună. Ce vezi aici nu seamănă cu nimic pământesc. E liniştea de veci a unei planete care a încetat să mai trăiască. E ca o imagine a marilor frământări cosmice, o amintire a haosului. PIERRE LOTTI. Dragostea de frumos, tată singura pasiune care urcă la trei mii de metri! HENRY RUSSEL. Munţii sunt marile catedrale ale pământului cu stâlpii de stmci, mozaic de nori, coruri de izvoare, altarul de zăpadă, cu bolte veşnic sclipitoare de stele. JOHN RUSK/N. Nu există doi munţi care să se asemene; fiecare cu individualitatea lui, fiecare se schimbă fără sfârşit, după ora zilei, jocurile luminii, după vreme, după anotimp, care-l învăluie, rând pe rând, cu ceaţă şi lumină, zăpadă, verdeaţă şi flori. ALBERT DAUZAT. Ceahlăul ni se arăta în toată mărimea lui, ca un uriaş ce şi-ar fi întins capul pe deasupra munţilor ca să privească apusul soarelui. Umbrele se suiseră treptat, ascunzând în întuneric stâncile mari şi codrii sălbatici de pe coastele lui şi numai Palaghia, stânca cea mai piramidală de pe creştetul său, era încă luminată de razele aurite ale soarelui. VASILE ALECSANDRI.

Brazii suri şi neclintiţi, cu trunchiuri netede şi goale se ridicau încremeniţi şi drepţi până la înălţimi ameţitoare; iar din bolta ciuruită de umbra neagră-verde, alcătuită din crengile îmbrăţişate sus de tot, ca prin o sită deasă, se cerneau în liniştea largă a pădurilor picături de cer albastru şi fulgi nestatornici de lumină aurie cădeau peste mine de pretutindeni… CALISTRAT HOGAŞ. Munţii uriaşi înalţă în aer piscuri învăluite în troiene sclipitoare, iar la poale poartă gheţari măreţi, ce umplu văile cu masele lor străvezii şi pătrund în mare cu frunţi prăpăstioase brăzdate de albastru. EMIL RACOVIŢA. Cheile Bicazului, peisaj wagnerian. E declinul unei calde amiezi de vară. În faţă am munţi, în stânga munţi, în spate munţi. E vast şi totuşi foarte intim. Toţi brazii sunt în mine cu fiecare respiraţie şi fiecare privire. IONEL TEODOREANU. Deasupra acestor pajişti de basm se înalţă peretele nordic al muntelui Nanga Parbat, măreaţă imagine, cum nu există alta pe pământ. Everestul este o forţă. Kangchendzonga este sălbatic. Muchiile lucitoare de filigran fac din Siniolchu un munte fermecat. Piramida Makalu se desfăşoară în linii nobile, iar piscul Ciong-Song se înalţă trupeş pe creastă. Dar Nanga Parbat îmbină forţa şi sălbăticia cu demnitatea şi frumuseţea. FRITZ RUDOLPH. Privim Minia Konka. Lumina palidă a lunii strălucea slab pe zăpada îndepărtată de pe piscuri, dându-le un aspect de miraj. Piramida vârfului Konka se ridică peste celelalte. Era parcă întruchiparea măreţiei. Crestele de zăpadă ascuţite ca un brici străluceau în întuneric. SHI CIAN-CIUN. În întunericul care-l acoperă, munţii devin cum nu se poate mai solemni, regăsindu-şi gravitatea din fiecare noapte şi cele mai profunde sensuri ale existenţei. Prin aerul pur, strălucirea stelelor creşte, încât apar ca în nici un alt loc până acum, mari şi grele şi pline de roua de diamant a eternităţii lor. GEO BOGZA. Văzuţi de la marginea Sibiului, munţii Făgăraşului fac o impresie de masivitate calmă şi de trăinicie ce înfruntă cu nepăsare vremelnicia. Această temeinicie, însă, departe de a te strivi, dimpotrivă, îţi dă un simţământ de siguranţă, de linişte, impresia că te reazemi pe ceva ce nu poate clintit. MIHAI BENIUC. Cine are norocul pe care l-am avut eu, să vadă Bucegii într-o noapte absolut senină, o noapte plină de ger şi de lumină stelară, se poate lăuda că ştie cum a fost Geneza. EUGEN BARBU. Uneori ceaţa se lăsa fumegând dinspre vârf. Norii se strângeau mai aproape. Brazii deveneau negri, întunericul era profund şi dens. Tăcerea părea că merge până la marginile lumii. MIHAIL SEBASTIAN.

Aici toate se armonizează: roca neînsufleţită fărâmiţată de paşii sprinţari, de capră, pârâul tulburat de trecerea umbrei, cetina clătinată molcom de vânt şi vastele cortine ale cerului sub semnele acelei altitudini celeste, din care, în nopţile senine, inundă ploile de stele peste purităţile auguste ale ozonului. VLAICU BÂRNA. Muntele ca o cetate semeaţă şi gigantică îşi împlântă piscurile în hlamida albă a norilor. Stâncile de cremene şi ochiurile tăcute de mare adăpostesc în umbra lor taina naşterii legendelor, a povestirilor şi a basmelor. IANOŞ XANTUS. Poezia vieţii mele este muntele; restul nu-l decât proză. GUIDO REY. Lumea înălţimilor, o lume aspră şi frumoasă, născută din zbuciumul planetei, mângâiată de nori şi rudimentar cioplită de mâna sculptorilor cu putere nemăsurată: soarele, apa şi vântul. ION COMAN. Alpiniştii, pe care i-am văzut în ascensiuni de dificultate extremă, sunt fiinţe atât de aeriene, încât după atingerea crestei, îţi pare că ar fi în stare să-şi continue ascensiunea până la înşurubarea în azurul cerului. ALEXANDRU BALACI. Lanţuri de munţi creşteau şi se prăbuşeau într-o lumină magică. întreg muntele era ca o cutie de rezonanţă, ca o vioară. MIHAIL SEBASTIAN. O dimineaţă în munţi. Pură, proaspătă, sonoră. Ca o melodie de Grieg. E momentul orei albastre, la ivirea zorilor, când se naşte ziua. Şi când îşi leapădă cu greu, valul ceţurilor nocturne. Corturile fumegă cu o respiraţie caldă. Vuietul râului creşte aidoma unui tren ce se apropie fără istov. Sunetele, culorile, mişcarea se contopesc într-o melodie unică, plină de forţă. Glasul munţilor! EVGHENI SIMONOV. În mijlocul mării, încet şi măreţ, plutesc munţi de gheaţă, albi în soare şi albaştri în umbră; la picioarele lor apa înverzeşte în unde de safir şi valurile pătrund zgomotoase în grotele lor sinilii şi ies acoperite de spumă argintie. EMIL RACOVIŢA. Rând pe rând toate viorile din glasul Oltului încep să se audă. Un pasionat dirijor conduce, fluturându-şi braţele de pe culmile munţilor. Aşternute fiind în calea apelor stânci colţuroase, scurte spaţii pardosite cu pietriş sau nenumărate gheare de gresie, el poate să oprească unde trebuie violoncelele, pentru a lăsa să se audă numai viorile; apoi le adună împreună, viori, violoncele şi flaute. Atunci când intervenţia supremă a fost, în felul acesta, îndelung pregătită, el scoate din colţii de cremene şi munţilor sunetele triumfătoare ale instrumentelor de alamă, revărsându-le peste toată întinderea lumii, ca pe flăcările unui uriaş incendiu. GEO BOGZA.

Stâncile, la câte o limpezire a cerului, ni se părură imense doamne de grafit, îmbrăcate în malacoave cenuşii de fum, plutind cu graţie deasupra planetei. Acest voal aerian, desfăşurat în muzica infernală a vântului atunci stârnit, care se folosea de violoncelele coniferelor, avea un farmec straniu. EUGEN BARBU. Acest colţ l-am botezat al muzicii, fiindcă acolo se schimbă cântecul apelor; când urci la deal, cel frumos şi simfonic al Ialomiţei se potoleşte şi în vâlcel se aude numai doina izvorului, care curge din luminişul schitului nou; iar când coborî la vale melodia dulce a acestui izvor se contopeşte deodată cu armonia puternică a râului. BUCURA DUMBRAVA. Ne găseam aşadar într-o originală cameră de muzică, subterană, în care era instalat un xilofon de stalactite. Amicul meu, care este un mare meloman, se grăbi să tapeze „Kleine Nachtmusik” al lui Mozart. Sunt convins că această capodoperă a literaturii muzicale n-a mai fost executată niciodată, de nimeni, pe un xilofon de stalactite, într-o grotă subterană, care nu cunoscuse până atunci nici măcar vibrarea discretă a celor mai slabe raze de lumină. IANOŞ XANTUS. Marea Orgă începuse să cânte. O adiere domoală vâslea lin din înălţimi, lăsându-şi undele să lunece pe faţa orgii. O melodie ciudată se zbătu în ganguri. Ascultau cu toţii, înfioraţi de plăcere, freamătul simfoniei alpine. Nimeni n-ar putea reproduce concertul Marii Orgi de sub turnul Pietrei Craiului, dar oricine l-a auzit şi-l reaminteşte cu emoţie. OVIDIU MAN1ŢIU. Intrăm în zona minunată a rododendronilor, cordon înflorit în jurul munţilor (Himalaya). Pe măsură ce altitudinea creşte, florile acestor arbuşti noduroşi trec de la purpuriu la trandafiriu; peste trei mii de metri se fac galbene şi apoi albe. Aerul era îmbătat de parfumul greoi al florilor de magnolia, presărate pe toată desimea pădurii. Cum s-ar putea traduce în cuvinte frumuseţea păsărilor suimanga, ale căror pene au strălucirea pietrelor preţioase? JOHN HUNT. Un sculptor american a săpat într-un munte întreg, dacă ştim bine, chipul lui Washington. N-ar fi măreţ ca în acest Caraiman un sculptor să sape faţa nemuritoare a celui mai mare poet roman, Mihai Eminescu? Închipuiţi-vă fruntea lui vastă veghind asupra ţării, gândiţi-vă că ochii lui v-ar privi de departe în fiecare clipă şi că, la vremea aceasta, pletele lui de piatră ar fi încărunţite de omăt. Primăvara, în fiecare primăvară, Luceafărul ar întineri. Am aştepta atunci să-l auzim seara şoptindu-şi, cu vântul, de-a lungul ţării, neuitatele-l versuri. EUGEN BARBU. Văpaia asfinţitului împroaşcă lumini fantastice peste întreaga privelişte: Strunga pare de fier, Coştila de aramă, Padina Crucii de cobalt, Omul de aur. În jos, prăpastia coboară, perete, până în valurile vinete ale Ialomicioarei. DUMITRU ALMAŞ.

Florile şi fluturii Fesierei! N-am văzut nicăieri un acord de culori mai frumos ca acolo, între fluturii de pe tulpini şi florile care zboară. BUCURA DUMBRAVA. Începe marea simfonie a Carpaţilor. Primele ei acorduri, preludiu plin de imense promisiuni, se aud o dată cu ivirea stelelor; iar zorile mai găsesc viori şi violoncele stăruind încă, în epuizarea totală a lunii, asupra unui motiv ce-a fost în timpul nopţii ca o poartă larg deschisă, prin care altfel era văzut tot Universul. GEO BOGZA. Un alpinist are pe retina sa o adorabilă colecţie de răsărituri de soare, pe care, plecând mereu în zori şi-o îmbogăţeşte necontenit. El cunoaşte toate nuanţele de roz şi auriu de pe întinsurile de zăpadă. HENRY BORDEAUX. Aurul înverzeşte şi îndată ora adevărată stăpâneşte ţinutul, ora când muntele capătă haina sa firească. Aşa se văd Bucegii, până ce soarele trece de amiazi. Apoi însă soseşte ora catifelei. Dar iarăşi şi ora aceasta se duce şi cel din urmă joc de lumină, ora vânătă se arată. NESTOR URECHIA. Există în împietrire un farmec tulburător. Mii şi sute de mii de flori, de ciorchini de piatră, străvezii sau pârguiţi în auriu, împodobesc cât vezi cu ochii, pereţi a căror înălţime nici lumina n-o poate urmări. Nu există nici o palmă de loc care să nu fie bătută în nestemate sau care să nu rodească în formele cele mai încântătoare. Mâna purtată pe pereţi iscă din perii de cristal ascuţiţi clinchet de zurgălăi de argint. DAN COMAN. Peste văi şi munţi, belşugul de culori se întinde plin de veselie. Mesteacănul îşi risipeşte bănuţii de aur prin iarba pădurilor, iar frunzele de bronz ale fagului cad peste verdele mohorât al pădurii de brad. Turistul singuratic parcă ar străbate o uriaşă expoziţie de pictură. IANOŞ XANTUS. Nimic nu-l face pe om să şovăie, nici o masă, nici un bloc, nici o piedică, nici rezistanţa materiei, nici maiestatea naturii. Cu pioletul în mină, omul porneşte să ia cu asalt nemărginirea. Viitorul văsista poate la dărâmarea Alpilor. Globule, nu te împotrivi strădaniei furnicii tale. VICTOR HUGO. Epopeea munţilor şi-a primit consacrarea. O dată cu cucerirea Everestului, muntele cel mai înalt din lume, a dispărut un mit. De acum înainte, omul este stăpânul universului marilor înălţimi. MAURICE HERZOG. Alpinismul nu este o loterie. Nu toţi alpiniştii termină la fel, căzând mai devreme ori mai târziu în prăpăstii. Noi credem în tehnică şi pregătire. Noi nu suntem prizonierii muntelui, ci cuceritorii lui. EVGHENI ABALAKOV. Omul, în loc să înfrunte pe alţii în dorinţa deşartă de a-şi domina semenii şi, fără doar şi poate, de a-şi trâmbiţa gloria, luptă împotriva forţelor

naturii şi a propriei sale slăbiciuni. Cu rare excepţii, alpinistul nu aspiră la glorie şi nu are nici spectatori care să-l încurajeze. LIONEL TERRAY. Câmpia înseamnă pacea, muntele lupta. L. LAUNAY. Sunt neîmblânziţi şi răzvrătitori, aceşti munţi uriaşi, eroi ai libertăţii nebiruite, care refuză a fi subjugaţi altora, decât soarelui, mândri prinţi ai Alpilor, conştienţi de nobila lor obârşie. AXEL MUNTHE. Orice munte este o cetate, mai mult sau mai puţin apărată. Unele nu s-au putut lua, altele, înainte de a se preda, s-au împotrivit unui lung şir de asalturi. Dar totdeauna trebuie să lupţi cu piedici nenumărate şi tocmai acestea constituie una din bucuriile ascensiunii munţilor. EUGENE RAMBERT. Voinţa este unul din cele mai preţioase daruri ale muntelui. El ne obişnuieşte să luptăm împotriva greutăţilor materiale ale vieţii şi ne învaţă că numai efortul, singur, dă sens existenţei noastre. ANDRE THEURIET. Nimeni nu va putea uita vreodată lupta aspră şi îndrăzneaţă care se dă şi cu puterile trupului, dar şi cu forţele sufletului pe verticala pereţilor, deasupra abisului ameţitor, în fisuri suspendate sau albastre, în trecerea acrobatică şi spectaculoasă a surplombelor şi traseelor. ALEXANDRU BALACI. Muntele inspiră simţiri grandioase. Când vezi văile şi câmpiile întinzându-se la picioarele tale, drumurile, şerpuind ori în linie dreaptă, satele presărate de-a lungul lor, ai sentimentul unei ţări. Descălecătorii au venit de la munte. GEORGE CĂLINESCU. Povestirile ascensioniştilor sunt o înaltă şcoală a curajului, a camaraderiei, a eroismului, a caracterului, a spiritului de prevedere şi de jertfă. DUMITRU ALMAŞ. Pentru noi, cei care avem pasiunea alpinismului, e lucru cunoscut ce superioritate dă forţei gândirea şi perseverenţa. Noi ştim că fiecare înălţime cucerită, fiecare pas înainte nu pot fi realizate decât cu preţul unor eforturi îndelungi şi tenace, pe care dorinţa singură nu le-ar putea niciodată înfăptui. EDUARD WHYMPER. Dar Emilio n-a murit. A plecat în munţi pentru ca să nu se mai despartă niciodată de ei. Sufletul lui ne vă călăuzi mereu pe pereţii de calcar şi ne va fi mereu cap de coardă. SEVERINO CASARĂ. Unii alpinişti îşi riscă viaţa. Alpiniştii echilibraţi găsesc în acest risc un prilej de meditaţie şi un izvor de zel care, opunându-se fanatismului morbid al acestora, le relevă nobleţea pasiunii lor şi semnificaţia sacră a vieţii. MAURICE HERZOG.

Când voi muri, ultimele mele gânduri vor fi pentru Alpi şi voi mulţumi cerului nu atât pentru că i-a creat, cât pentru că i-am cunoscut. THEODORE CAMUS. La fel ca văzduhul şi oceanele, muntele îşi cheamă prietenii. Fiecare îşi împlineşte chemarea curajos. Unii cad, pentru ca cei mai mulţi să înveţe, să se bucure de viaţă şi să privească încrezători înainte. ION COMAN. Aş vrea să mor şi să înfloresc în smirdarii munţilor. Aş vrea să mor şi să fiu rouă pe flori; aş vrea să mor şi să mă prefac în duh al izvoarelor. DUMITRU ALMAŞ. Nu, muntele nu înseamnă moarte sub avalanşe sau în furtuni, prin desprinderea prizelor sau smulgerea pitonului solicitat. Şi turistul sau alpinistul va merge nebuneşte în munţi pentru a se sinucide, ci dimpotrivă pentru a se bucura în mijlocul luminii, al celor mai radiante culori, al spaţiului nesfârşit, pentru a asculta apele care cad, marile freamăte ale pădurilor de brad în acorduri de orgă. ALEXANDRU BALACI. Zadarnic ai căuta posomorârea şi încruntarea la noi; surâsul e al ţării întregi, Romania nu râde în hohote zgomotoase. Ea zâmbeşte ca şi peisajul ei şi surâsul e al naturii întregi, trecând în graiul şi literatura orală; peisajul acesta este dominat de munte, leagănul şi adăpostul de veacuri al poporului. TUDOR ARGHEZI. Acesta este aşadar Muntele, despre care auzisem atâtea şi al cărui zvon l-am acceptat ca o ţintă de dor chiar şi în visuri. Muntele era înaltul şi adâncul şi adaosul de oboseala proaspătă ce-o simţeam în sânge. Muntele era această privelişte în care intram tot mai adânc şi care la rândul ei intra şi ea în mine. LUCIAN BLAGA. În munţii înalţi, aerul este mai pur, corpul mai uşor, spiritul mai senin. Aici plăcerile sunt mai puţin arzătoare, pasiunile mai stăpânite. Meditaţia are un caracter profund, raportată la lucrurile care ne înconjură şi voluptatea e calmă, fără nimic amar şi sensual. J. J. ROUSSEAU. Leneşii se miră că ne văd părăsindu-ne scaunele confortabile şi drumurile noastre sigure, pentru a urca munţii dificili şi periculoşi. Aceasta pentru că muntele are o prospeţime şi o forţă de viaţă de care nu se vor bucura niciodată plăcerile deşarte şi pe care lenea nu le va cunoaşte niciodată. GEORGE BYRON. La munte omul este mai simplu, viaţa lui este mai în linişte, năravurile sunt mai nevinovate. Munteanu-l curat la suflet, liber la gând şi la vorbă şi verde la trup ca brazii sub care trăieşte. VASILE ALECSANDRI. Ce-l cheamă pe om la înălţimi? Gustul pericolului, mândria de a stăpâni, dorinţa de a cunoaşte ceea ce este necunoscut? Poate numai înrudirea sa cu infinitul, acolo sus, pe vârful cucerit pentru totdeauna.

AEGIDIUS TSCHUDI. N-aş putea concepe cea mai frumoasă viaţă, fără a mă bucura de pacea profundă şi odihnitoare a văilor înalte ale munţilor, de seninătatea mândră a crestelor albe, de speranţa drumurilor fără sfârşit şi a ascensiunilor mereu reînnoite. EMILE JAVELLE. Ceea ce căutam este gustul acelei enorme bucurii care clocoteşte în inimi, care pătrunde până în ultima fibră, atunci când după o lungă oscilare la graniţele posibilităţilor umane putem din nou să strângem viaţa cu ambele braţe. LIONEL TERRAY. Maestrul a spus: înţeleptul se bucură de apă, omul virtuos de munţi. CONFUCIUS. De mult timp se pregăteşte o înţelegere între forţele primitive ale omului şi acelea ale munţilor; fericit cine ştie să le împace. GOETHE. Sufletele mari sunt ca şi culmile înalte. Aşa a fost acest munte colosal care s-a ridicat deasupra Italiei Renaşterii şi al cărui profil frământat îl vedem pierzându-se în zilele depărtării. ROMAIN ROLLAND. Viaţa este şi ea o ascensiune. Pe măsură ce urci vezi mai bine, respiri mai puternic, eşti mai stăpân pe tine. HENRY BORDEAUX. Muntele invită la cugetare şi faptă; şesurile la reverie. TUDOR VIANU. Porţile munţilor îşi deschid o lume nouă, o lume fără de sfârşit. JOHN RUSKIN. Turistul vine aici să caute un punct de vedere, gânditorul găseşte o carte imensă. VICTOR HUGO. Ca şi pădurea, ca şi oceanul, muntele este un educator tăcut care ne pune în faţa noastră înşine. JACQUES CHEVALIER. În liniştea munţilor s-a născut un suflet şi o conştiinţă. În contact direct cu misterele naturii, oamenii au ajuns la o fină sensibilitate şi o bogată viaţă interioară. OCTAVIAN GOGA. Privirea oamenilor care urcă munţii cată totdeauna departe, limpede, profund ca privirea marinarilor în care se reflectă vastele orizonturi. GUIDO REY. Ne cheamă spre munte bucuria de a lupta şi de a cunoaşte, ispita riscului şi voluptatea victoriei, dorinţa de a evada dintr-o lume mecanică, uniformă, pe care am făcut-o prea asemănătoare nouă înşine. JACQUES CHEVALIER.

Moţii sunt oameni de munte. De-o mie de ani, ei sunt legaţi pe viaţă şi pe moarte de aceşti munţi încruntaţi, cu creste ascuţite, spintecând simbolic urgia vânturilor. GEO BOGZA. Carpaţii nu ne-au despărţit niciodată. Peste ei s-a clădit aceeaşi limbă, acelaşi suflet şi mai târziu aceleaşi aspiraţii. GEORGE VÂLSAN. Noi rămânem recunoscători dragostei părinteşti a acestor giganţi auguşti, munţi sublimi, în care găsim adăpost la inima lor senină, paşnică şi profundă. JULES MICHELET. Nu există pe pământ loc mai frumos decât Minia Konka. Legendele spun că o noapte petrecută pe munte echivalează cu zece ani de meditaţie şi de rugăciuni neîntrerupte. SIH CIAN-CIUN. Ce este alpinismul? Un sport? O activitate de cercetări? Un leac împotriva ipohondriei? Un mijloc de odihnă? Nici prima, nici a doua, nici a treia şi totuşi fiecare din toate acestea. E o năzuinţă a sufletului spre înălţimi. Spre tot ceea ce este mai bun şi mai înălţător. EVGHENI SIMONOV. Gândirii îi sunt necesare pasul călătorului, zvonul apelor, miresmele muntelui, ozonul tăriilor albastre, bolta brazilor, verdeaţa perenă e ca un simbol al longevităţii la care râvneşte fiinţa noastră. ALEX. ROSETTI. Nici o şcoală, în adevăr, mai bărbătească şi mai eroică şi ceea ce e mai mult mai naţională, decât aceea a muntelui. ION CONEA. Prin turism, ca şi prin muzică, omul se modelează, se transformă, se şlefuieşte cu ajutorul emoţiilor pe care le încearcă, se întăreşte prin asprimile ce le îndură, îşi îmbogăţeşte sufletul cu lumină şi frumuseţi nebănuite. DUMITRU ALMAŞ. Muntele este acea parte a planetei noastre, „acoperişul lumii”, care se învecinează cel mai mult cu cerul. Pe creste ne simţim parte integrantă din Univers, de acolo, fără să mai avem limita vederii, salutăm spaţiile siderale. ALEXANDRU BALACI. Muntele îşi merită oamenii pe care îi are. Am văzut inşi singuratici călătorind de zile întregi pe necunoscutele şosele de zăpadă şi întrebându-l dacă nu-l deprimă singurătatea, m-au privit cu uluire. Au dreptate: nu sunt singuri, îşi au muntele. EUGEN BARBU

SFÂRŞIT