La modul general vorbind, aș împărți cititorii în două categorii: cei care citesc de plictiseală/pentru relaxare/ca un mod de a evada din rutină și cei care consideră lectura un mijloc de a învăța. Aceștia din urmă, majoritatea, se orientează spre acele cărți ce țin de sfera dezvoltării personale. Circulă în mod greșit ideea că dintr-o carte de ficțiune nu poți învăța nimic. Doar pentru că scopul lor principal este, să zicem, mai mult de natură estetică, de a ne încânta imaginația și sufletul, nu înseamnă că nu pot fi valoroase și la nivel informațional sau că nu transmit învățături practice.

Interesată fiind de dezvoltare, am ignorat o perioadă scrierile de beletristică, axându-mă pe cele cu rol de self help. Dar într-o zi, saturată de atâta teorie, am realizat că acest gen de cărți oferă adesea informații goale, lipsindu-le emoția specifică romanelor, adică exact acea scânteie care mișcă ceva în tine.

De-atunci, am decis că nu voi mai ignora nici un gen de cărți, pentru că nu știi niciodată sub ce formă se ascunde idea-combustibil de care ai nevoie pentru a pune în mișcare motorașul transformării.

Nici școala, nici oamenii sau orice altă activitate nu a fost pentru mine o unealtă mai eficientă de dezvoltare decât cărțile. Însă, vă avertizez, titlurile pe care eu vi le propun sunt o adevărată provocare, dar și răsplata va fi pe măsură pentru cei ce au curajul, răbdarea să le citească, și mai ales capacitatea de a le înțelege.

Dune, de Frank Herbert – N-am să vă dau detalii prea multe despre această carte fiindcă sunt sigură că majoritatea nu o veți citi. Și nici nu vă acuz, miile de pagini, cât au în total cele 7 volume, chiar sunt ceva de speriat. Dar e păcat, fiindcă este un fel de cloșcă cu puii de aur în variantă literară. Impactul ecologiei planetare e poate cel mai evident, dar numai unul, și nu neapărat cel mai important dintre aspectele punctate în această carte. Îmbinând perfect religia cu filozofia și psihologia, pe fondul unor jocuri politice, Dune devine nu doar un fel de lentilă prin care poți să vezi ce armă puternică este limbajul, ci și aproape un manual, care odată descifrat, te învață cum să mânuiești cuvintele pentru a-ți modela realitatea după bunul plac.

Vedanta. 7 pași spre samadhi, de OSHO – Să vorbesc despre această carte e ca și cum aș încerca să fac o recenzie Bibliei, poate chiar mai greu, pentru că Osho transcende orice categorisire, atingând toate subiectele posibile. Îmbinând înțelepciunea estică și potențialul

științific/tehnologic din vest într-o viziune unică, textele sale pun bazele unui om nou, cu picioarele bine înfipte în pământ, dar care în același timp poate întinde mâna și atinge stelele. Fără a sufoca cititorul cu termeni de specialitate (precum alte cărți de spiritualitate), fără a-l agasa și-a încerca să-l îndrepte cu forța spre o disciplină anume, sau a proclama un adevăr unic, Vedanta e cartea care îți dă prilejul și puterea să vezi în tine și să pui capăt iluziilor pe altarul cărora obișnuiai să iți sacrifici timpul și eforturile.

Lasă-mă să intru, de John Ajvide Lindqvist – Până să citesc această carte știam doar de existența filmului pe care poate l-ați văzut și voi. La prima vedere pare doar o altă poveste cu vampiri, de fapt este cea mai atipică. Orice element supranatural trece în plan secund, întunericul luând forma… realității. Surprinzând adesea în mod șocant aspecte sensibile din lumea copiilor, viața lui Oskar te tulbură fâcându-te să te întrebi care sunt de fapt adevărații monștri într-o societate. Dar mai ales, te lasă cu un gust amar când realizezi că atâția ani ai căutat monstrul sub pat și în dulap, când el de fapt se-afla în tine.

Luni de fiere, de Pascal Bruckner – Era absolut vital să menționez și această carte și nu întâmplător. Observ în prezent o tendință de imitație, apar ca ciuperile după ploaie tot felul de romane clădite pe tema cuplului modern înlănțuit și torturat de plictiseală. Și nu mă refer în sensul figurat. Bruckner este singurul care a reușit să surprindă fragilitatea relaților din ziua de azi, disecându-le tulburător de detaliat declinul în cuvinte adesea poetice și totuși fără alura de romanticism dăunătoare a altor texte mai recente. Este o carte greu de digerat, controversată și poate doar pentru cei cu un grad mai ridicat de toleranță, dar meritul ei rămâne acela că te face să înțelegi mai bine mecanismele de funcționare a unui cuplu, împiedicându-te să cazi în greșeala tipică de a suplini lipsa de intensitate prin tot felul de comportamente (auto)distructive.

Elixirul numit iubire, de Ramtha - cea mai frumoasă și complexă carte citită vreodată despre iubire, ba chiar șocant de tolerantă și cuprinzătoare pentru o lucrare ce consemnează învățăturile unui maestru spiritual. Adresată ambelor părți dintr-un cuplu, răspunde multor întrebări arzătoare, clarificând diferențele dintre bărbat și femeie, cauza lor, dar și felul în care pot fi remediate cele ce îi separă. Într-un limbaj accesibil din care nu lipsește nici umorul, Ramtha vorbește despre iubire în toate dimensiunile ei, atât în plan spiritual cât și carnal, oferind o perspectivă unică și foarte optimistă, fără a exagera, a cădea în capcana clișeelor, sau a fi părtinitor cu o doctrină anume.

E vară și nu știi cu ce să-ți încarci timpul? Biblioteca Centrală a BM “B.P.Hasdeu” îți vine în întîmpinare cu o serie din cele mai citite și vîndute romane, care te vor face să trăiești momente captivante împreună cu eroii principali din romanele propuse.

Meacham, Leila. Trandafiri / Leila Meacham. – București : Litera, 2010.- 525 p.

O carte plină de pasiune, inimi frânte și, bineînțeles, de trandafiri. Doi reprezentanți din familii descendente de la fondatorii unui oraș din estul Texasului, deveniți între timp și  magnați în

industria bumbacului și cherestelei, merg împotriva tradiției. În loc să se căsătorească, ei au imprudența de a face greșeli amoroase și de a se implica în aventuri care apoi devin o saga a celor două familii. Ce taine se ascund în spatele hotărârilor? Cum se va încheia această istorie de generație?

Grisham, John. Campionul din Arkansas / John Grisham. – București : RAO Internațional Publishing Company, 2008 .- 442 p.    

Citind această carte, aveți în față o istorie în care istoria și socialul se alătură unei povești a unui copil care trăiește într-o lume idilică rurală, dar urmează să cunoască realitatea cruntă din care face parte de fapt. Veți urmări o tranziție de la copil la matur, de la naivitate la ambiție. Autorul infiltrează în roman momente autobiografice, care condimentează lectura și provoacă cititorul să facă o dublă investigație și să redescopere viața autorului.

Roberts, Nora. Comori tăinuite / Nora Roberts. – București : Litera Internațional, 2011. –464 p.

În spiritul Norei Roberts, romanul este îmbibat de momente pasionale somptuoase, iar în spatele acestora – un noian de mistere care se cer descoperite. Romanele acestei autoare, de fiecare dată diferite, dar cu același stil inconfundabil, țin cititorii în suspans și nu-i lasa până nu ajung la deznodământ. Acest roman nu face excepție. Ca să descoperiți toată aventura, nu ezitați să lecturați și să savurați toate momentele.

Brown, Dan. Îngeri și demoni / Dan Brown. – București : RAO International Publishing Company, 2010. – 576 p.

Un roman de acțiune cu tentă religioasă, de scandal, în care autorul reușește să țină în frâu rebeliunea crimelor ce se petrec pe parcurs. Ancorat puternic în criminalistica actuală, Dan Brown dă dovadă că este inițiat în legile fizicii și se asigură că eroii acestui roman vor face față

chiar și unei arme fizico-chimice de talia celei nucleare. Fantasticul și știința se întâlnesc în cele mai fenomenale și periculoase combinații, astfel încât cele peste 500 de pagini sunt aproape devorate în lectură. Sfârșitul acestui fenomen literar în găsiți între coperțile cărții.După ce am citit două romane scrise de Amelie Nothomb încă nu pot să îmi formez o părere clară despre ea, ca scriitoare. Nu scap de ideea că încearcă, într-un fel aparte, să îşi bată joc de cititor: îl atrage într-o poveste frumoasă, un basm pentru adulţi, pentru ca la final să îţi sfarme iluziile, transformând totul într-o glumă macabră între ea şi personaj.

Iniţial romanul mi s-a părut o revoltă a femeii împotriva rutinei. Mama lui Plectrude îşi ucide soţul pentru că nu îi mai suportă felul de a fi, rezistenţa lui faţă de orice e ieşit din comun.  Naşte în închisoare, şi luptă cu toate mijloacele pentru ca fiica ei să se numească Plectrude, fidelă crezului că un nume deosebit prevesteşte o viaţă aparte. Odată ce şi-a atins scopul, femeia se sinucide.

Plectrude este adoptată de mătuşa ei, şi încă din fragedă pruncie i se insuflă ambţia de a deveni o mare dansatoare. În această privinţă, fetiţa se dovedeşte cu adevărata înzestrată. În schimb, la şcoală este incapabilă să asimileze şi cele mai banale noţiuni. Trăieşte într-o lume a ei şi îşi croieşte realitatea după normele acestei lumi. Fiecare zi este o nouă aventură, un prilej pentru ca cineva să o salveze de la moarte, o ocazie de a trăi o experienţă-limită. Le percepe în stil propriu, fiind mai preocupată de imaginea pe care o oferă decât de realitatea din spatele faptelor. Viaţa este pentru Plectrude un spectacol de balet în care ea joacă rolul de protagonistă.

Dar cortina se lasă subit, în clipa în care fetiţa este dată la o şcoală de balet din Paris. Din vedetă locală, Plectrude se transformă într-una din zecile de tinere venite să-şi urmeze visul. Aspru criticată pentru aspectul ei fizic, îşi asumă crezul că niciun sacrificiu nu este prea mare pentru cariera mult-dorită. Se supune unui regim draconic, lipsindu-şi organismul complet de lactate timp de mai mulţi ani. În loc să o ducă pe culmile gloriei, acest mod de viaţă o costă visul: în urma unui accident lui Plectrude i se intezice să mai danseze vreodată.

Revine acasă şi se loveşte de neînţelegere. Mama vitregă o condamnă că i-a distrus visul şi se distanţează de ea. Lipsită de mentorul ei firesc, tânăra îşi caută refugiul în amintirea mamei moarte. Încearcă să îi imite viaţa, dar înainte de a ajunge la gestul final, o nouă întâmplare o face pe Plectrude să-şi vadă cu alţi ochi prezentul.

S-ar zice că povestea se încheie cu bine. Dar fix în acest punct intervine scriitoare, dând totul peste cap. Rezultatul? Un roman încheiat brusc, şi cam „în coadă de peşte”. Deşi sunt adepta artificiilor stilistice de tot felul, nu am putut gusta această carte. Decepţia provocată de final s-a dovedit mai puternică decât plăcerea sinceră pe care cele câtva ore de lectură ale romanului mi le-au oferit. Păcat.

 

Tags: amelie nothomb, dictionar robert de nume proprii, recenzie May 10

The Royal Diaries – Elizabeth, prinţesa mireasăBiografii, Memorialistica No Comments »

Orice fată şi-a dorit, cel puţin odată în viaţă, să devină prinţesă. Trecând de atracţia firească a rochiilor, balurilor şi a unei vieţi dusă într-un castel, a fi prinţesă echivalează, într-o viziune naivă, cu un statut demn de invidiat, chiar, într-o anumită măsură, cu perfecţiunea. „Elizabeth, prinţesa mireasă” vine să destrame acest mit.

Deşi acoperă doar o perioadă de câteva luni din viaţa Elisabetei, jurnalul are puterea de a dărâma stereotipuri.  Mai mult decât povestea devenirii unei regine, el este istoria unei pierderi, pierdere cu atât mai tragică cu cât survine în necunoştinţă de cauză.

La începutul jurnalului întâlnim o tânără vioaie, pasionată de călărit, de viaţa în aer liber la modul general. Aflată în umbra surorii mai mari Nene, Sisi îşi acceptă cu bucurie statutul de soră mai mică a viitoarei împărătese. Formalismul, rigurozatea normelor din înalta societate contravin firii ei spontane, motiv pentru care nu se simte atrasă de ele. Urăşte lecţiile de pian, nu manifestă afinitate pentru limbile străine, compania oamenilor „de viţă nobilă” o plictiseşte. La vârsta de 16 ani Sisi este o adolescentă care, spre a evada de un mediu în care nu se poate intregra, îşi găseşte refugiul în scris.

Şi totuşi, oamenii rămân prizonierii lumii în care au fost născuţi. În vizită la reşedinţa de vară a familiei regale, firea spontană, vivacitatea tinerei se dovedesc mai atractive pentru împărat decât comportamentul ireproşabil al rivalei fără voie, Nene. În paralel, Sisi începe să se simtă atrasă de împărat, iar când acesta se pronunţă, îi acceptă cererea în căsătorie fără ezitări.

Realitatea dură, aceea că luând de soţ un împărat te măriţi cu un întreg mod de viaţă guvernat de reguli stricte, începe să se întrezărească la scurt timp după pronunţarea logodnei.  Elisabeta se trezeşte prinsă într-o lume de care până atunci se ascunsese cu destul succes. Acum însă, orice tentativă de a evada se dovedeşte inutilă; nu poţi decât să te conformezi, cu riscul de a-ţi nega propria identitate. Stilul deschis al viitoarei regine este aspru criticat, chiar şi de rege. „O împărăteasă nu are voie să îşi îmbrăţişeze rudele în public şi trebuie să păstreze, chiar şi în scrisorile cele mai personale, un stil sobru, demn.”; „O împărăteasă are un trusou bogat.”, „O împărăteasă nu poartă niciodată aceeaşi pereche de pantofi de două ori.”, „Viaţa unei împărătese este în permanenţă guvernată de normele impuse de alţii, orice manifestare a propriei personalităţi fiind contrară etichetei”,  sunt doar câteva dintre regulile pe care Sisi trebuie să le accepte. Toate aceste înterdicţii, proiectate pe fundalul întunecat al palatelor Hofburg şi Schönbrunn par a anticipa un destin nefericit:

„Palatul Hofburg este la fel de sumbru şi deprimant ca Schönbrunn, dar mult mai mic. Cel mai groaznic lucru este că, la fel ca la Schönbrunn, în palat nu există nici măcar o singură baie. Nu

există băi, nici spălătoare, nici apă curentă, ceea ce pentru mine a fost un şoc. Ei încă mai foloseau oliţe, pe care le cărau apoi prin toate acele coridoare, lungi şi răsunătoare, astfel încât toată lumea putea să vadă tot.Gândul că voi aici de acum încolo mă face să mă cutremur.”

Până recent, Sisi era pentru mine un model, un simbol al frumuseţii desăvârşite, al puterii de a-ţi împune propria voinţă.  „The Royal Diaries – Elizabeth, prinţesa mireasă” ne dovedeşte că sintagma „Arătă-mi un erou, iar eu îţi voi arăta o tragedie” se aplică femeilor cel puţin la fel de mult ca şi bărbaţilor. O împărăteasă ridicată în slăvi de posteritate nu este altceva decât o tânără victimă a unui gest pripit. Un simbol nu este altceva decât o femeie care a trebuit să se ascundă în timpul vieţii, aşteptând ca istoria s-o repună în drepturi după moarte.

Tags: elisabeta, jurnal, recenzie, sisi Apr 18

Să te numeşti Melanie Wilkes …Carti de suflet 1 Comment »

Nu merge şi pace. De câteva luni tot încerc să redescopăr lectura aşa cum o vreau eu: o plăcere nedisimulată, dorinţă de descoperire, pasiune în fiecare pagină. Încercările eşuează una după alta. Îmi este greu să asimilez, pe lângă agitaţia cotidianului şi freamătul unei noi vieţi, fictive. Citind o carte prima dată, îţi asumi inevitabil o existenţă paralelă, cu tumultul şi sentimentele specifice. În momentul de faţă îmi lipseşte această energie, aşa că mă ancorez în ceva stabil. Cred că orice cititor ar trebui să aibă, pe lângă lista interminabilă de „trebuie să citesc”, o carte de căpătâi, în care să se regăsească mereu, în altă formă.

Pentru mine această carte de căpătâi se numeşte „Pe Aripile Vântului”. Am citit-o întâia oară la 16 ani, şi de atunci am revenit mereu la ea. Structurat, de la prima la ultima pagină, sau pe fragmente, când dorul după o anumită stare de spirit devenea prea puternic. Cumulat, am citit-o de vreo 25 de ori, fără a avea pretenţia de o a fi savurat în totalitate, la aceeaşi lectură.  „Pe aripile vântului” este pentru mine o permanentă sursă de inspiraţie. Sufăr, învăţ, mă regăsesc, mă redefinesc. Toate acestea graţie unei cărţi.

Este o carte pe care nu o voi înjosi niciodată cu o recenzie. În schimb sentimentele generate de ea, ele da, merită să fie transpuse. Postarile care vor urma sunt mai puţin imaginea unei cărţi, şi mai mult a transformării mele, ca om.  Mai personale, mai încărcate de subiectivism ca niciodată. Şi iată că blogul meu devine ceea ce în esenţă i-am dorit întotdeauna să fie: un jurnal al trecerii mele printr-o lume de umbre.

*

Să te numeşti Melanie Wilkes

Mereu m-am identificat mai mult cu Scarlett, decât cu Melanie. De fapt, cred că se întâmplă tuturor. La o analiză mai atentă, orice om găseşte în el energie, lipsă de scrupule, imaturitate sentimentală. Să fii ca Melanie e un lucru greu. Înseamnă, într-o anumită măsură, să întorci spatele prezentului. Să îţi formezi din copilărie un set de valori imun la schimbări, să ţii la ele în ciuda obstacolelor, să refuzi să vezi un motiv de schimbare, indiferent de cât de catastrofal ar fi cotidianul.

Să te numeşti Melanie înseamnă să iubeşti şi să urăşti cu tărie. Înseamnă să  renunţi la tine. Tu eşti complet. Ai un set de valori, existenţa ta este dedicată păstrării, apărării şi perpetăurii lor.

Personifici nişte idealuri pe cale de dispariţe într-o lume decadentă. Negi răul, sărăcia, vulgaritatea. Virtuţile tale sunt arme puternice, cu atât mai mult cu cât eviţi să faci paradă de ele. Sunt parte din tine, au acea strălucire accesibilă doar cunoscătorilor. Pentru superficiali eşti un om fără personalitate, pentru că nu te agiţi, pentru că nu fugi după o fericire de moment. Pentru cei câţiva melancolici, reprezinţi un trecut pierdut, dar iubit.

Apoi comiţi o greşeală, una singură, catastrofală: îndrăzneşti să speri că îţi poţi infrunta trupul, slăbiciunea. Clachezi, cum era firesc. Şi mori, iar moartea ta lasă în urmă goluri de neînlocuit.  Dezvăluie realităţi pe care niciun cuvând, oricât de dur, nu le-ar putea ilustra, trezeşte conştiinţa, durerea.

Faci toate astea cu seninătate, pentru că destinul ţi-a dezvăluit de tânără secretul suprem al fericii: să nu ceri vieţii mai mult decât îţi poate da, să te bucuri de prezent şi, mai presus de toate, să îţi făureşti, adânc în inima ta, un loc pe care niciun rău nu îl poate atinge. O lume pură, în care oamenii sunt aşa cum ar trebui să fie, în care valorile nu cad în desuetitudine, în care, mai presus de toate, domneşte blândeţea, dragostea, spiritul de sacrificiu.

Prezentul şi-a pierdut seninătatea. Lumea, aşa cum o percep eu, din colţul meu de umbră, mi se pare prea grăbită, prea vulgară. Prezentul duce lipsă de femei asemeni lui Melanie. Le mai regăsim, zâmbind senin, în cărţile poştale vechi, dar niciodată alături de noi, pe stradă sau în tramvai. Dar până la urmă, e de înţeles… Nu e uşor să fii Melanie Wilkes.

 

Tags: margaret mitchell, melanie wilkes, pe aripile vantului, scarlett Mar 30

Chiparosul trist – Agatha ChristieDe citit, Roman politist 3 Comments »

Există obsesii cărora merită să le rămâi fidel. Obsesia mea, în materie de literatură, se numeşte Agatha Christie. Am citit toate romanele pe care le-am găsit, iar cu ocazia Bookfest Timişoara colecţia mea s-a îmbogăţit cu încă două cărţi de-ale ei: „Chiparosul trist” şi „Ceasurile”.

N-am putut rezista tentaţiei şi am început  „Chiparosul trist” de cum am ieşit. Trei ore mai târziu, o nouă carte citită se lăfăia în lista mea de lecturi pe 2012.

Ce mă fascinează la Agatha Christie este faptul că, deşi romanele devin repetitive din punct de vedere al cadrului şi chiar al tipologiei personajelor, acţiunea îţi rezervă mereu surprize. „Chiparosul trist” debutează abrupt, cu procesul lui Elinor Carlisle, care este acuzată că ar fi ucis-o pe rivala ei, Mary Gerrard. Cazul pare simplu: toate dovezile duc spre Elinor, iar însuşi acuzata pare să le confirme prin atitudinea ei pasivă de-a lungul procesului.

Aşezată în banca acuzatului, Elinor reuşeşte cu greu să urmărească ce se întâmplă în jurul ei. În schimb, rememorează ultimele zile, modul în care viaţa ei s-a transformat în decurs de câteva zile.

Elinor şi Roddy Welman sunt nepoţii înstăritei Laura Welman. Firi asemănătoare, cei doi plănuiesc să se căsătorească. Însă o scrisoare anonimă, în care Elinor e avertizată că cineva ar atenta la averea mătuşii lor, îi bulversează. Cei doi decid să o viziteze pe d-na Welman la Hunterby, pentru a analiza situaţia. Acolo, cei doi o reîntâlnesc pe Marry Gerard, o localnică, protejata d-nei Welman, iar Roddy se îndrăgosteşte fulgerător de aceasta. Câteva zile mai târziu, Laura Welman moare, lăsând-o pe Elinor drept unică moştenitoare.

Conştientă de sentimentele lui Roddy faţă de Mary, Elinor decide să rupă logodna. Fire introvertită şi calculată, tânăra nu reuşeşte totuşi să mascheze ura pe care o simte faţă de Mary. Din acest motiv, atunci când Mary este găsită otrăvită în salonul din conacul Hunterby, puţini se îndoiesc de  culpabilitatea lui Elinor. Este singura care ar fi putut să o ucidă, iar faptul că pe podeaua bucătăriei s-a găsit un rest dintr-un ambalaj de morfină o acuză şi mai tare.

În aceste condiţii, doctorul Peter Lord, admiratorul lui Elinor, decide să apeleze la Hercule Poirot.

Tags: agatha christie, chiparosul trist, roman politistrecenzie Mar 18

Căsătorie de amatori – Anne TylerDe citit, Literatura nord-americana 2 Comments »

eseori, în maratonul meu lecturistic, îmi place să îmi acord pauze. Atunci las la o parte toţi scriitori „de referinţă”, toate „capodoperele” şi aleg o carte care ştiu din start că mă va relaxa. Cu oameni simpli şi fapte banale, cu drame mărunte şi familiare. O carte care îmi evocă realitatea aşa cum e ea, fără exagerări, fără metafore.

„Căsătorie de amatori” se integrează perfect în categoria descrisă de mai sus. E o carte simplă, iar această simplitate o face incredibil de frumoasă. Are în centrul ei povestea unei familii. „Toţi vecinii ştiau să-ţi spună cum se cunoscuseră Michael si Pauline.” Într-o bacănie, în timpul războiului. Ea frumoasă. exuberantă, plină de viaţă. El un polonez timid, ajutor în magazinul mamei sale. El se îndrăgosteşe de ea din prima clipă. Se înrolează pentru a o impresiona, este rănit, se întoarce, o cere în căsătorie. Ea acceptă, mai mult din mândrie. Un soldat întors de pe front, care îşi aruncă cârjele pentru a o lua în braţe flatează orice femeie.

Din acest punct, căsnicia lor urmează o traiectorie previzibilă. Copiii apar prea repede, conflictele se fac simţite tot mai des. Asemeni unei păsări închise în colivie, Pauline tânjeşte după lucruri complet nefamiliare lui Michael: romantism, o viaţă dinamică, departe de locuinţa aceea înghesuită de deasupra băcăniei. Michael pe de altă parte caută cu orice preţ echilibrul. Acest lucru îl face un afacerist acceptabil, dar nicidecum soţul perfect. Mai mult la insistenţele lui Pauline, cei cinci (cuplul, soacra şi copiii) se mută într-un carter modern din suburbii. Copiii cresc … În timp de George şi Karen devin nişte adolescenţi liniştiţi, puţin stânjeniţi de certurile permanente din familie, Lindy pare decisă să se revolte. Sfidează tot, de la şcoala până la familie şi societate. Apoi, într-o zi fuge de acasă. Ani mai târziu, Michael şi Pauline călătoresc pe urmele fetei, pentru a-l aduce acasă pe nepotul lor, Pagan. Lindy în schimb, devenită între timp o femeie dependentă de droguri, refuză în continuare orice contact cu familia.

Apariţia lui Pagan nu schimbă raporturile dintre Pauline şi Michael. În căsnicia lor, momentele de mare pasiune alternează cu certuri dure. La aniversarea a 30 de ani de căsnicie, Michael face pasul decisiv: privind în urmă, constată că nu mai are niciun motiv să rămână şi divorţează. Îşi găseşte o femeie asemănătoare lui şi se recăsătoreşte. Dacă această decizie îl face fericit, e greu de spus. Michael găseşte echilibrul, dar pierde un lucru pe care nici el nu ştie să îl definească. Viaţa îşi urmează cursul. George, Karen, Pagan devin adulţi, îşi întemeiază propriile familii. Pauline moare în mod stupid.  Lindy revine după 15 ani de absenţă. Michael îmbătrâneşte demn, alături de Anne, soţia sa. Şi poate sub efectul bătrâneţii, se nasc regrete. Finalul romanului este o

alunecare treptată în „ceea ce ar fi putut fi”, o lecţie spusă fără ostentaţie, care ne demonstrează că uneori o greşeală dusă la bun final este mai bună decât o decizie luată prea târziu.

Tags: anne tyler, casatorie de amatori, dragoste Mar 17

Colecţionarul – John FowlesDe citit, Literatura nord-americana 3 Comments »

Sunt ani buni de când îmi propun să citesc „Colecţionarul” , dar din diverse motive, am tot amânat. Acum mă bucur că am făcut-o şi că această carte m-a găsit, întâmplător sau nu, la cam aceeaşi vârstă pe care o avea Miranda, atunci când a fost răpită. M-am identificat cu Miranda mai mult decât mă aşteptam. I-am admirat setea de cunoaştere, capacitatea de analiză, adaptabilitatea. Asemeni ei, m-am simţit împinsă de dorinţa de a evada, de a-mi rearanja viaţa. „Colecţionarul” mi s-a părut un roman profund, care îndeamnă la introspecţie. Libertatea este ceva efemer. Şi deseori nu ne dăm seama cum am fi putut s-o fructificăm decât atunci când am pierdut-o definitiv.

Cartea alătură trei personaje cum nu se poate mai diferite: Frederick Clegg, un funcţionar mărunt,prins în capcana propriei mediocrităţi, Miranda Grey, o tânără studentă şi George Paston

(G.P.), un artist consacrat, genul de inadaptat superior care sfidează societatea fără a se putea rupe complet de ea.

Iniţial Frederick nu este altceva decât „anexa primăriei”, un om antisocial care îşi petrece timpul colecţionând fluturi.  În secret, Frederick o iubeşte (sau în orice caz, crede că o iubeşte) pe Miranda, dar îi lipsesc curajul şi ocaziile pentru a-şi arăta sentimentele. Viaţa personajului suferă o schimbare de proporţii în clipa în care câştigă la pronosport. Banii îi schimbă nivelul de trai, dar nu îl ajută să se integreze în societate. Lumea îl evită, iar şansele să o întâlnească pe Miranda rămân la fel de mici ca înainte.

Din acest motiv, Frederick decide să o răpească pe tânără. Este convins că doar convieţuind cu el o perioadă, Miranda va ajunge să-l cunoască şi să îl iubească. De la o simplă idee, planul capătă încet-încet formă. Întâi o  casă izolată, cu o piviniţă încăpătoare, apoi o maşină … Elemente mici se sudează treptat, dând naştere unui plan diabolic.

Răpirea reuşeşte, iar Miranda se trezeşte prizoniera unui om pe care, oricât vrea, nu poate să îl accepte. Frederick e mai mult decât mediocru. E plat în gândire, pradă unor idei fixe, asexuat … Nimic nu pare să îi facă plăcere, în afară de faptul de a sta în preajma Mirandei. Pentru el, tânăra este asemenea unui fluture, prins într-un insectar: bună de urmărit, de admirat, dar fără viaţă. Nu încearcă să îi înţeleagă modul de gândire, nu încearcă să se facă înţeles. Ar părea un om extrem de răbdător, dar în esenţă nu este altceva decât un personaj incapabil să se bucure de lucrurile mici. Se hrăneşte din sentimentul de putere pe care o răpire perfectă i l-a insuflat, dar nu simte nevoia de a merge mai departe.

Pentru Miranda pe de altă parte, răpirea se dovedeşte prilej de reflexie. Sub forma unui jurnal, ea îşi supune viaţa unei atente analize. Încearcă să descifreze, mai ales, natura relaţiei ei cu  G.P. , un pictor mult mai bătrân decât ea. Pentru Miranda, George Paston întruchipează tot ceea ce şi ea speră să devină: un artist care şi-a găsit propriul stil, un om cult, singuratic dar fidel preferinţelor sale. G.P. dispreţuieşte societatea, trăncăneala fără rost a femeilor „emancipate”, lipsa de pudoare şi de profunzime, ideile plate, formele fără fond. Încearcă să-i insufle şi Mirandei aceste valori, şi găseşte teren fertil în mintea deschisă a fetei. Legătura dintre cei doi este mai mult decât prietenie şi mai puţin decât dragoste. O comuniune lipsită de finalitate a două suflete asemănătoare, a doi oameni care nu vor putea trăi împreună, dar nici departe unul de celălalt.

În ceea ce-l priveşte pe Frederick, Miranda îl descifrează relativ uşor, dar pofta de viaţă o împiedică să accepte realitatea. Cred că adânc în interiorul ei, tânara ştie că nu va fi niciodată eliberată. Dar a recunoaşte acest lucru înseamnă să te laşi pradă nebuniei şi disperării. Marele merit al Mirandei este că, până aproape în ultima clipă, luptă pentru a-şi păstra luciditatea, făureşte planuri şi profită de perioada de captivitate pentru a învăţa. Se maturizează cu fiecare zi petrecută în pivniţă, descoperă ce îi lipseşte şi ceea ce nu a ştiut să aprecieze.

Finalul romanului este dureros de previzibil. Ea moare, el îşi găseşte o altă victimă. O nouă încercare… Ca să vadă dacă va fi la fel…

În urmă cu câţiva ani asistam la o oră de engleză la prezentarea cărţii „Colecţionarul”. Colega care citise romanul se extazia la acea vreme în faţa argumentaţiei fără cusur a lui Frederick. „Prezentată de el, răpirea nu mai pare atât de condamnabilă”, afirma ea. Patru ani mai târziu, mă văd nevoită să o contrazic. Întreaga „argumentaţie” se rezumă, în esenţă, la o singură frază: „Mulţi alţii în situaţia mea ar fi făcut la fel”. O explicaţie la fel de lipsită de substanţă ca şi personajul. Nebunia îl face unic, dar nu memorabil. Pe de altă parte, Miranda te surprinde şi te inspiră. E ca un fluture care ieşit prea devreme din cocon găseşte în mod miraculos  o formă de a

reveni acolo. Se dezvoltă, creşte, dar fix când e gata să îşi ia zborul, constată că a fost pe veci ferecat în locul care l-a ajutat să renască.

Tags: 1001 carti, colectionarul, john fowles Jan 10

Ghidul manierelor elegante în afaceri – Mary Mitchell, John CorrElevilor mei 1 Comment »

„Dragă cititorule,

Fiind o persoană de regulă politicoasă, atentă şi foarte amabilă, vei crede poate că bunul-simţ, respectul pentru ceilalţi şi o atitudine prietenoasă sunt de ajuns pentru a te scoate la liman dintre capcanele mediului de afaceri. [...]

Inteligenţa şi bunul-simţ NU îţi sunt de ajuns pentru a face faţă cu succes oricărei situaţii şi nu garantează că nu vei trece prin situaţii jenante. Aici intervin regulile de etichetă, iar cunoaşterea lor este vitală. Cunoaşterea lor nu se moşteneşte şi nu este ceva instinctiv. Ele trebuie învăţate”.

Aşa îşi începe Mary Mitchell cartea, evidenţiind în cuvinte simple utilitatea lucrării. Deşi scrisă în Statele Unite şi având drept punct de referinţă mediul de afaceri de acolo, ghidul îşi dovedeşte aplicabilitatea şi în spaţiul european.  Numeroase situaţii, aparent banale, se pot dovedi adevărate capcane într-un context oficial, când gesturile tale ajung să spună ceva nu doar despre tine, ci şi despre band-ul pe care încerci să îl reprezinţă.

Bine-structurată, cartea începe cu câteva capitole des-întâlnite în ghiduri de bune maniere; despre formele de salut şi de prezentare s-a tot scris. Dar, pe lângă regulile deja consacrate, „Ghidul manierelor elegante în afaceri” ne explică şi „ritualuri” mai puţin comune în viaţa de zi de cu zi. Spre exemplu, prea puţini ştiu cum se oferă corect o carte de vizită şi în ce situaţii acest gest trebuie evitat cu orice preţ.

Un alt aspect deosebit de important se referă la garderobă. Şi, dacă în cazul bărbaţilor situaţia se rezolvă în general repede, la femei riscul de a cădea în extreme este mult mai ridicat. În două subcapitole dedicate acestui subiect, autoarea ne ajută să ne alcătuim o garderobă flexibilă, adaptată oricărei situaţii, cu cheltuieli minime. Nici sfaturile de îngrijire personală şi de machiaj nu sunt lăsate la o parte. Ideea centrală este aceea că ţinuta poate accentua sau anula impresia pe

care dorim să o facem, fie că dorim să pozăm în persoane spontane, creative, sau să emanăm profesionalism şi experienţă (sau, de ce nu, toate în acelaşi timp ).

Deosebit de util mi s-a părut şi capitolul „Cum să faci conversaţie”. Să recunoaştem, „small-talk-ul” nu este aşa de uşor precum pare, şi nici cei mai vorbăreţi dintre noi nu sunt scutiţi de gafe. Dacă dorim ca toţi cei implicaţi în converaţie să se simtă bine, nu putem să ne limităm la rolul de emiţător/receptor. A-i include pe alţii într-un dialog, a întreţine o converaţie şi chiar a o încheia cer însuşiri nu în totalitate înnăscute. Din fericire, totul se învaţă.

Nu în utimul rând, capitolul „Globalizarea. Diversitate culturală” ne explică succint cum să ne comportăm în relaţiile cu străinii, cum să le interpretăm gesturile şi mai ales, de ce să ne ferim.

Fun fact: printre numeroasele diferenţe culturale constatate între europeni şi americani, autoarea nu poate să nu remarce o atitutdinea faţă de porumb, „pe care mulţi europeni îl consideră bun doar ca furaj pentru animale”.

Revenind, „Ghidul manierelor elegante în afaceri”  scris de Mary Mitchell nu este singura carte scrisă pe această temă, dar, din punct de vedere al utilităţii le depăşeşte pe toate. Acoperă un spectru larg de situaţii şi oferă sfaturi eficiente şi uşor de pus în practică.

Tags: afaceri, bune maniere, recenzie Jan 05

Bilă albă pentru Serial ReadersAltele 5 Comments »

Mai nou şi postrările prind aripi, şi nu în sens metaforic. Aşa se face că una din recenziile mele, publicată cu aproape doi ani în urmă, a „migrat” cuminte şi nevăzută de nimeni pe site-ul celor de la Serial Readers.

Pentru mulţi cititori Serial Readers nu este un nume străin. Este unul dintre cele mai cunoscute cluburi de carte online, care, pe lângă recenzii, recomandări şi alte cele mai are şi o secţiune care mie îmi place foarte mult: „Cartea lunii”. Oricum, revenind la recenzii… Principiul este relativ simplu: ai cont, te loghezi, poţi posta… sau fura.

Acuma, oricât de paranoică oi fi eu, nu-mi stă în obicei să-mi caut recenziile pe alte site-uri. Cred(eam) cu tărie că cititorii mei au atâta bun simţ încât să ştie că un conţinut publicat pe blog nu poate fi preluat fără acordul autorului şi citarea sursei.  Sunt postări în care am investit timp şi efort, iar faptul că le-am făcut publice nu înseamnă automat că oricine se poate folosi de ele.

Noroc că cei de la Serial Readers sunt mai alerţi decât mine. La doar câteva ore de la apariţia recenziei pe site am fost contactată, iar faptul mi-a fost adus la cunoştinţă, cu asigurarea fermă că postarea  va fi ştearsă în cazul în care nu am autorizat preluarea ei.  Gestul, oricât de normal ar părea în aparenţă, a reuşit să mă surprindă. E frumos de ştiut că mai există şi site-uri care pun principiile etice mai presus de propriul interes. Un mare „bravo!” pentru oamenii din spatele proiectului Serial Readers.

Jan 04

E-mailul: Codul bunelor maniere – Shirley Taylor

Elevilor mei No Comments »

Nu e o întâmplare faptul că am decis să încep seria de postări dedicate elevilor mei cu o carte despre bunele maniere pe e-mail. Mare parte din colaborările pe care le-am avut în ultimii doi ani au avut ca punct de plecare un schimb de mesaje prin poştă electronică. Fie că ne place sau nu, internetul ne-a invadat viaţa şi implicit carierele.

„E-mailul: Codul bunelor maniere” este una dintre puţinele cărţi asupra căreia am zăbovit timp de mai multe luni. Am citit-o cu intermitenţe, revenind deseori asupra unor capitole.

În carte, autoarea încearcă să ne înveţe cum să transformăm un e-mail într-un instrument de promovare. Tot ceea ce scriem spune ceva despre noi: modul în care salutăm (căci da, salutul este un element indispensabil intr-un e-mail ), cum ne structurăm continutul, cum încheiem. Totul este prezentat pe un ton accesibil, iar  exemplele şi contraexemplele sunt prezente în număr mare. Ideea centrală este că un e-mail nu trebuie să fie nici prea informal, dar nici să nu cadă în extrema cealaltă, în care se utilizează un limbaj înflorat, încărcat de un formalism inutil.

O altă parte foarte interesantă se referă la aspectul organizatoric. Cum ne gestionăm căsuţa de e-mail? Cum ne structurăm conţinutul, astfel încât să reuşim să transmitem, prin intermediul unui singur mesaj, toate informaţiile necesare, fără a cădea totuşi în extrema e-mailulilor kilometrice?

Deosebit de utilă mi s-a părut mai ales sugestia autoarei de a ne organiza mesajele in foldere. Era o idee pe care o aveam în cap de mult, dar, sub diverse pretexte, am tot amânat. Ironia face ca, tocmai in perioada în care citeam această carte, să mă lovesc de situaţia tragică numită „găseşte un e-mail important, printre alte 10 000”. Ce a urmat, este coşmarul oricărui utilizator de Yahoo Mail. După două ore de căutari inutile, mesajul tot nu era de găsit. În aceeaşi zi am început să-mi organizez căsuţa de e-mail: zeci de foldere, sortate după grad de importanţă. De atunci munca mi s-a uşurat considerabil, iar mesajele dispărute au devenit istorie. Fie şi numai pentru acest sfat, „E-mailul: Codul bunelor maniere” poate fi considerată o carte deosebit de utilă.

Dar cartea nu se mărgineşte la atât. Explică numeroşi termeni de care ne lovim în corespondenţa electronică (mâna sus cine ştia că „Spam” se referea iniţial la o marcă de conserve), ne învaţă cum să ne protejăm de e-mailurile nedorite şi când să alegem alte mijloace de comunicare în defavoarea emailului. Mai mult, ne sunt oferite şi instrumente de autoevaluare, prin intermediul unor întrebări la fiecare început de capitol.

Indiferent de experienţa pe care (credem că) o avem deja în comunicarea prin poşta electronică, „E-mailul: Codul bunelor maniere” nu poate decât să ne ajute să ne îmbunătăţim felul în care scriem şi să evităm câteva greşeli frecvent întâlnite.

Tags: codul bunelor maniere, e-mailul, shirley, taylor Jan 02

Rezoluţii 2012Anunturi 6 Comments »

Bună tuturor şi bine v-am regăsit în noul an. 2012 se anunţă o perioadă de schimbări majore, iar blogul nu face excepţie de la asta. Dacă în 2011 am abordat o atitudine mai pasivă, marginindu-mă să răspund la comentarii şi mai „arunc” câte în post în momentele libere, în acest an sunt ferm decisă să schimb ritmul.

Ce vă aduce LumeDeUmbre în 2012? În primul rând, două categorii noi de posturi. Să le luăm pe rând:

„Elevilor mei” este o rubrică izvorâtă dintr-o frustrare. Mi-am petrecut anii din urmă învăţând să învăţ. Şcoala mi-a dat „cultură generală” (sau cum s-o mai fi zicând la acele ore pline de lecţii de geografie şi fizică învăţate în silă) dar m-a lăsat complet nepregătită pentru viaţă. Niciodată nu am avut parte de un mentor, care să mă îndrume, care să mă direcţioneze cât de cât, care să îmi arate ce alte cunoştinţe trebuie să acumulez. Le-am dobândit în cele din urmă, dar în fugă, forţată de împrejurări. În spatele meu se aşterne peisajul trist al unor ani de liceu prea „goi” şi ai unor ani de facultate chinuiţi, în care am jonglat cu job, facultate şi „lecturi suplimentare” din tot felul de domenii cu care nu credeam că voi avrea vreodata tangenţă.Revenind pentru scurt timp în liceu (la catedră de data asta) n-am remarcat nicio îmbunătăţire. Elevii sunt la fel de dezorientaţi, profesorii se limitează, în continuare, să le trasmită conţinutul programei şcolare şi cam atât. De aici dorinţa de a crea o nouă rubircă. Doresc să fac din ea o sursă de inspiraţie pentru elevii care vor mai mult. Sunt o mulţime de cărţi pe care nu le-am recomandat, deoarece nu se încadrau în tematica blogului (beletristică). Ele îşi vor găsi locul aici.

„Guest-post-urile” vor reprezenta ce-a de-a doua rubrică. În 3 ani de blogging (da, cam îmbătrânesc) am întâlnit destui cititori cu opinii diferite de ale mele, dar exprimate argumentat, într-un mod care m-a determinat să-i respect şi să le dau posibilitatea de a se exprima pe larg. Detalii despre această rubrică vor urma într-un post separat.

În al doilea rând, urmează şi câteva îmbunătăţiri legate de imaginea blogului (temă, widget-uri etc. ). Aici m-as bucura dacă mi-aţi sări în ajutor cu sugestii. Dacă aţi remarcat, pe blog, aspecte care vă deranjează (de exemplu, câţiva cititori s-au plâns de fundalul negru, care îngreunează lectura) nu ezitaţi să îmi spuneţi. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul în care credeţi că ceva ar putea fi îmbunătăţit, atât la aspect, cât şi la conţinut.

În al treilea rând, o să îmi fac „debutul” mult-amânat pe Facebook . De luni bune plănuiesc să-mi fac un fan-page (nu din snobism, dar prefer să separ cât de cât viaţa mea personală de blog) şi 2012 se anunţă un moment bun să-mi pun ideea în practică.

Las la urmă lista de lecturi. În 2012 am citit destul de puţin (54 de cărţi, după ultima numărătoare) şi am recenzat mai puţin de jumătate din ele. Target-ul pentru 2012 este de 80 de cărţi + recenzii. Ţinem pumii strânşi să reuşesc.

Vă urez tuturor un An Nou plin de realizări, dar mai ales, plin de lecturi!

Tags: 2012, schimbari