Paginile Din Carte - Carte Logistica Si Distributia Marfurilor

5/12/2018 Paginile Din Carte - Carte Logistica Si Distributia Marfurilor - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/paginile-din-carte-carte-logistica-si-distributia-marfurilor

ELABORAREA STRATEGIEI PRIVIND SURSELE DE ACHIZIŢIE

Variantele strategice posibile, se stabilesc pe baza (i) numărului surselor, (2) apropierii surselor,

(3) dimensiunii surselor şi (4) a pieţei de provenienţă.

In funcţie de numărul surselor (1) o firmă poate alege să achiziţioneze fiecare dintre bunurile pe

care intenţionează le achiziţioneze de la (a) un furnizor unic, (b) doi furnizori sau (c) mai mulţi

furnizori. Decizia este luată pe baza analizei avantajelor şi dezavantajelor pe termen scurt şi

respectiv lung (Bălan 2006, 97).

I n cazul achiziţiei de la un furnizor unic (a) avantajele pe termen scurt, au în vedere

posibilitatea obţinerii unor preţuri mai reduse respectiv o comunicare mai bună cu furnizorul.

Avantajele pe termen lung sunt (i) gradul mai redus de variaţie a caracteristicilor produsului de

la un lot la altul, (ii) posibilitatea îmbunătăţirii planificării şi controlului procesului logistic, deunde rezultă o perfecţionare a activităţilor logistice şi implicit o reducere a stocurilor, precum şi

(iii) creşterea posibilităţii de inovare, atât în ceea ce priveşte produsele cât şi procesele.

Dezavantaje pe termen scurt, pot fi considerate (i) creşterea riscurilor în aprovizionare pentru

cumpărător, ca urmare a dependenţei de un singur furnizor, şi totodată (ii) o calitate mai

scăzută a bunurilor achiziţionate, ca urmare a presiunii competitive scăzute asupra furnizorului.

Dezavantajele pe termen lung pot fi (i) pierderea potenţială a accesului la informaţii privind

tendinţele pieţei, lansarea produselor noi şi preţurile, (ii) cresterea costurilor bunurilor şimaterialelor, ca urmare a lipsei presiunii concurenţiale asupra furnizorului unic, (iii) expunerea

la problemele de sistem ale furnizorului şi vulnerabilitatea faţă de scăderea performanţelor

acestuia ceea ce poate duce la întârzierea livrărilor, la deficienţe calitative, la creşteri de preţ şi

de costuri, la neonorarea promisiunilor.

În cazul in care firma opteaza pentru achizitia de la doi furnizori (b) se recomanda ca acestia sa

aiba ponderi inegale in volumul tranzactiilor (Balan 2006, 99) O astfel de repartizare oferă

avantajul stimulării furnizorului cu ponderea mai mică să î şi îmbunătăţească poziţia în raport cucel cu ponderea mai mare Prin eforturile sale, furnizorul minoritar exercită o presiune

concurenţială intensă asupra furnizorului majoritar, ceea ce conferă mai multă securitate

pentru aprovizionarea firmei cumpărătoare. în general, achiziţia de la doi furnizori este o

variantă strategică aleasă în funcţie de bunurile care urmează a fi achiziţionate şi de necesităţile



organizaţiei. Ea prezintă în linii generale mai multe avantaje decât dezavantaje şi tinde să preia

avantajele variantelor cu un. furnizor respectiv cu mai mulţi ca o formulă de compromis între

cele două.

în cazul achiziţiei de la mai mulţi furnizori (c), avantajele pe termen scurt, ar fi (i) creşterea

siguranţei în aprovizionare, prin evitarea dependenţei de un singur furnizor, (ii) creşterea

presiunii competitive între furnizori, prin ponderi diferite acordate acestora în volumul

tranzacţiilor şi (iii) posibilitatea comparării şi evaluării mai uşoare a performanţelor furnizorilor.

Dezavantajele pe termen scurt, pot fi (i) dificultatea menţinerii unor condiţii de livrare unice,

mai ales atunci când se cumpără cantităţi relativi mici, de la un număr mai mare de furnizori, (ii)

creşterea costurilor administrative, datorită relaţiilor cu mai mulţi furnizori. In al treilea rând

existenţa riscului apariţiei reticenţei furnizorilor de a comunica informaţii privind logisticaproprie din dorinţa de a evita difuzarea acestora către concurenţi. O astfel de situaţie poate

crea dificultăţi în planificarea aprovizionării şi a activităţilor logistice ale firmei cumpărătoare.

Un dezavantaj pe termen lung ar fi posibilitatea apariţiei nemulţumirii unora dintre furnizori

care nu doresc să livreze produsele proprii în aceleaşi condiţii cu ceilalţi furnizori şi concurenţi ai

lor care livrează respectivul produs. Poate apărea atunci când diferenţele de performanţă

dintre furnizori sunt mari şi vine dinspre furnizorii cu nivelul de performanţă mai ridicat.

în esenţă, în ceea ce priveşte numărul surselor, o firmă nu poate opta pentru o singură variantă de strategie care să ofere un maxim de avantaje în toate situaţiile. De asemenea nu se poate

opta nici o regulă unică de stabilire a celui mai potrivit număr de furnizori. Varianta strategică

aleasă depinde de numeroşi factori, printre care condiţiile specifice de desf ăşurare a activităţii

fiecărei firma cumpărătoare şi situaţia pieţei pe care aceasta intenţionează să distribuie

bunurile achiziţionate.

în funcţie de apropierea furnizorilor (2), firmele pot alege să achiziţioneze bunurile necesare dela (a) furnizori locali şi/sau de la (b) furnizori aflaţi la distanţe mai mari (Bălan 2006, 100).

Caracterul local al unei surse de achiziţie este definit prin (i) posibilitatea unei comunicări şi

cooperări mai strânse cu furnizorul, (ii) uşurinţa şi costurile mai reduse ale efectuării



transportului şi (iii) obţinerea mai rapidă a comenzilor urgente sau suplimentare. Firma

cumpărătoare apreciază aceste caracteristici prin prisma propriilor cerinţe de profitabilitate.

în funcţie de mărimea furnizorilor (3), o firmă cumpărătoare se poate orienta fie spre (a) firme

furnizoare mici fie spre (b) firme furnizoare mari (Bălan 2006, 100). Mărimea firmelor

furnizoare se apreciază, ca în cazul oricărei firme, pe baza volumului tranzacţiilor efectuate si a

cifrei de afaceri.

Achizitia de la firme furnizoare mici (a) oferă o serie de avantaje cum ar fi (i) o atentie mai mare

a furnizorului faţă de solicitările clientului, (ii) un caracter mai personal al relaţiilor, la nivel

executiv şi posibilitatea onorării mai rapide a cererilor de asistenţă specială. Un dezavantaj

poate fi creşterea dependenţei funii zorului mic de tranzacţiile cu firma cumpărătoare, cu

efecte negative asupra calităţii produselor livrate.Achiziţia de la firme furnizoare de dimensiuni mari oferă avantaje cum ar fi capacităţi de

producţie care oferă posibilitatea onorării comenzilor suplimentare sau urgente sau accesul

potenţial la echipamente şi cunoştinţe speciale. Un dezavantaj poate fi puterea de negociere

mai scăzută a clientului.

In funcţie de piaţa de provenienţa (4), alternativele strategice constau în Achizitia (a) de la firme

de pe piaţa internă şi respectiv (b) de la firme de piaţa externă (Hălan 2006, 101). ( a le mai

importante motive pentru achiziţia de la firme de pe piata externa (b) pot fi (i) inexistenţa pepiaţa internă a bunului care

trebuie achizitionat, (ii) disponibilitatea redusă a acestuia, (iii) dorinţa de a avea acces la bunuri

noi, (iv) nivelul scăzut al calităţii bunurilor oferite de furnizorii interni, (v) preţurile mai

avantajoase oferite de furnizorii externi.

Achiziţia de la firme de pe piaţa externa prezintă şi o serie de dificultăţi. O astfel de dificultate

poate fi comunicarea dificilă dintre părţi datorată diferenţelor de limbă, distanţelor mari faţă

diferenţelor de fus orar sau stilurile de comunicare diferite. De asemenea pot apărea dificultăţila negocierea contractelor ca urmare a specificului cultural şi a stilurilor diferite de negociere

ceea ce poate duce la o durată mare a negocierii contractelor şi implicit la o creştere a

costurilor. Totodată, procesele logistice pot fi afectate de complexitatea aranjamentelor de



transport internaţional, de incertitudinea livrărilor la termenele stabilite, de dificultatea

procurării pieselor de schimb ca şi de procedurile greoaie de returnare a produselor defecte.

STABILIREA RELAŢIILOR CU FURNIZORII

Orientarea tradiţională spre relaţii de adversitate şi concurenţă tinde să fie înlocuită în prezent

de preocuparea pentru dezvoltarea relaţiilor de parteneriat între firmele furnizoare şi cele

cumpărătore (Bălan 2006,103).

O serie de criterii de clasificare a relaţiilor furnizor cumpărător pot fi (a) orizontul de timp, (b)

preocuparea pentru cealaltă parte, (c) încrederea, (d) investiţiile în relaţie şi (e) natura relaţiei

(Bălan 2006, 104). Pornind de la acestea, relaţiile dintre furnizori şi cumpărători se pot împărţi

(Weitz. Castleberry şi Tanner 1995, 36-42) în (1) tranzacţii unice, (2) relaţii funcţionale. (3)

parteneriate relaţionale şi (4) parteneriate strategice.Tranzacţiile unice (1) presupun schimburi pe termen scurt. Relaţiile funcţional (2) constau în

serii de schimburi între care există o legătură în timp şi în care una dintre părţi poate obţine

avantaje pe seama celeilalte. Parteneriatul relaţional (3) constă în relaţii de afaceri pe termen

lung, interpersonale şi bazate pe încredere între cumpărător şi vânzător. Parteneriatul strategic

(4) se bazeaza pe relaţii pe termen lung, în care ambele părţi investesc pentru profit comun,

urmărind obţinerea unor beneficii reciproce. <------- Paginile 55-58

Stabilitatea sau scăderea în continuare a preţurilor care poate genera pierderi substanţiale.

alegerea uneia dintre cele patru variante de achiziţie se face în funcţie de evolutia preţurilor.

Astfel, atunci când preţul unui bun scade este preferabilă achizitia zilnică. Dacă preţul bunurilor

evoluează sezonier şi previzibil, este recomandată combinarea achiziţiei zilnice (în timpul

sezonului) cu cea anticipată in extrasezon) în paralel cu utilizarea unor stocuri de acelaşi tip (p.

73). Datorită riscurilor specifice foarte mari, achiziţia speculativă nu este frecvent utilizată. Inschimb, în situaţia estimării existenţei posibilităţii unei creşteri de pret, se poate utiliza cu

rezultate favorabile achiziţia anticipată, în raport cu necesitatile previzibile ale firmei.

<------- Pagina 63



precedată de verificarea finală a conţinutului comenzii şi de operaţi ambalare şi este urmată de

activităţi de sortare şi control. Executarea comenzilor mici presupune un consum mare de

muncă şi este mai costisitoare decât celelalte operaţiuni de manipulare (Ballou 1992, 244-245).

Tipologia stocurilor

în cadrul managementului stocurilor sunt planificate şi urmărite numeroase tipuri de stocuri.

Acestea pot fi grupate în funcţie de motivele pentru care bunurile sunt acumulate în (1) stoc

ciclic (sau de bază), (2) stoc în tranzit, (3) de siguranţă (tampon), (4) stoc speculativ, (5) stoc

sezonier şi (6) stocuri nevandabile (în surplus) (Lambert, Stock şi Ellram, Fundamentals of

Logistice Management 1998,116). Acestor categorii li se poate adăuga şi (7) stocul mediu

STOCUL CICLIC

Reprezintă cantitatea de bunuri stocată în vederea comercializării sau desf ăşurarii fabricaţiei înperioada de reaprovizionare şi rezultă din procesul de reaprovizionare Este destinat satisfacerii

cererii în special în condiţii de certitudine (Lambert Stock şi Ellram, Fundamentals of Logistics

Management 1998,116). în general în astfel de condiţii, deoarece se pleacă de la premiza că

mărimea cererii momentul primirii comenzilor de la furnizori (sau clienţi, producători sau

comercianţi, în cazul firmelor de distribuţie) sunt cunoscuta, aprovizionarea este programată a

se realiza exact la momentul la care ultima unitate din comanda anterioară iese din stoc. Ca

urmare, nu ar fi necesar un st suplimentar. Stocul ciclic mediu este egal cu jumătate dinmărimea comenzii (Lambert, Stock şi Ellram, Fundamentals of Logistics Management 1998,

116). Rezultă că mărimea stocului ciclic poate fi influenţată de mărimea cererii, a comenzii, a

intervalului de onorare a comenzii de către furnizor, de cantitatea de bunuri comandată, de

mărimea spaţiului de depozitare disponibil, de mărimea comenzilor pentru care se acordă

reduceri de preţ şi nu în ultimul rând de costurile de stocare (Bălan 2006,173).

STOCUL ÎN TRANZITEste reprezentat de bunurile aflate în mişcare de la o unitate la alta sau în aşteptare, in

mijloacele de transport,. Deoarece este necesar satisfacerii cererii, stocul în tranzit poate fi

considerat ca o parte a stocului ciclic, deşi bunurile care îl alcatuiesc nu sunt disponibile pentru

comercializare sau livrare decât după ce ajung la destinaţie. Totodată, deoarece bunurile care



alcătuiesc stocul în tranzit reprezintă active pentru care firma suportă costurile de achiziţie, fară

a fi accesibile, stocurile în tranzit sunt asimilate unor stocuri aflate la punctul de origine

(Lambert, Stock şi Ellram, Fundamentals of Logistics Management 8, 116). In general,

incertitudinea legată de stocurile în tranzit este relativ e, motiv pentru care unul dintre

obiectivele managementului stocării este a reduce cantitatea de produse aflate în tranzit şi

incertitudinea asociată lor (Balan 2006,173).

TOCUL DE SIGURANŢĂ Este format din bunurile stocate în surplus faţă de stocul ciclic şi

reprezintă o modalitate de protecţie faţă de incertitudinea cererii şi a intervalului de livrare.

Ponderea acestei categorii de stocuri în ansamblul stocurilor din sistemele logistice ale firmelor

este influenţată de tipul de relaţii dintre acestea şi clienţii lor. în cazul relaţiilor de tip B2B*,

incertitudine cererii tinde să fie mai scăzută deoarece comenzile clienţilor sunt ferme şi au labază un contract care stabileşte toate condiţiile specifice unui anumit nivel de servire, negociat

între firmă şi clienţii săi. In schimb, incertitudinea legată de intervalele de livrare de să fie mai

mare, mai ales atunci când transportul este asigurat de furnizor. întârzierile în livrare şi

transport şi problemele furnizorilor de a livra timpul stabilit fac din acest tip de incertitudine o

situaţie curentă. De aceea, soluţie foarte eficace de reducere a incertitudinii legate de termenul

de livrare este utilizarea transportatorilor specializaţi care pot asigura o mai bună si mai

constantă respectare a termenelor de livrare a bunurilor (Lambert, Stock şi Ellram,Fundamentals of Logistics Management 1998,118).

IN schimb, în cazul distribuţiei cu amănuntul a bunurilor de consum (relaţii de tip în marea

majoritate a situaţiilor incertitudinea cererii este relativ

mare. Totodată, previziunea cererii este rar foarte precisă aşa cum şi cererea este in acest caz

destul de rar constantă. De aceea, chiar dacă incertitudinea legata de termenele de livrare este

puţin mai scăzută, se manifestă necesitatea

aproape permanentă a prezenţei stocurilor de siguranţă şi implicit a costurilor specifice. Astfel, în cazul distribuţiei cu amănuntul, managementul stocării se concentrează pe reducerea în cea

mai mare măsură posibil a incertitudinii cererii prin creşterea acurateţei previziunilor legate de

evoluţia acesteia. In cazul incertitudinii intervalului de livrare se poate apela de asemenea la

transportatori specializaţi dar acest tip de opţiune este influenţat de varianta strategica de



achiziţie utilizată. Dacă achiziţia este zilnică, este preferabil ca transportul să fie asigurat de

furnizor, datorită costurilor mai mici. Pentru achizitii in funcţie de nevoi, este preferabilă

externalizarea transportului.

In prezent, toate aceste eforturi de reducere a incertitudinii legată de cerere şi de intervalul de

livrare se materializează în conceptul de livrare definită în timp Acesta se bazează pe ideea că

este mai important ca livrarea să fie sigură, mai degraba decât rapidă, deoarece în acest fel este

permisă rcducerea stocurilor de siguranta şi creşterea acurateţei planificării (Richardson 1994).

Stocul SPECULATIV

Reprezinta o cantitate de bunuri care nu este destinată direct satisfacerii cererii curente.

Rezultă din achiziţia anticipată sau speculativă (p. 61) şi pot fi formate din bunuri achiziţionate

în cantitate mare pentru a beneficia de o reducere de pret oferita de furnizor sau de o creştereprevizionată a preţului pe piaţa, pentru a asigura protecţia în faţa unei penurii sau a unor

eventuale greve. În anumite situaţii, şi reducerea costurilor de fabricaţie poate avea ca efect

obtinerea de bunuri într un moment în care nu sunt înca solicitate de clienţi (Lambert, Stock şi

Ellram, Fundamentals of Logistics Management 1998, 119),

O variantă de stocului speculativ este stocul sezonier. El presupune acumularea de bunuri

înaintea începutului de sezonului şi este tipic produselor cu evoluţie sezonieră a vânzărilor cum

ar fi cele agroalimentare, textile sau cele destinate desfaşurării procesului de învăţământ(Lambert, Stock şi Ellram, Fundamentals of Logistics Management 1998,119).

STOCURILE NEVANDABILE

Sunt formate din bunuri care nu au fost solicitate de clienţi pentru o anumită perioadă de timp

dincolo de care pot fi considerate uzate moral în raport cu piaţa sau cererea carora le~au fost

destinate la bază. Uzura morală este deci în cazul acestei categorii de stocuri ca fiind relativă. Ea

apare prin raportare la toate pieţele pe care este prezentă organizaţia sau numai pe piaţa

deservită de unul dintre depozitele firmei sau la care a apelat firma. In acest al doilea caz,pierderile rezultate pot fi deduse sau chiar recuperate prin relocarea în raport cu o altă piaţă.

Astfel, în anumite situaţii, pierderile eventuale pot fi transformate în profituri substanţiale dacă

bunurile se adresează unei cererii deja mai mari decât posibilităţile de acoperire din stocul



respectiv şi nu mai sunt prezente în oferta curentă a fabricantului (Lambert, Stock şi Ellram,

Fundamentals of logistics Management 1998,120).

STOCUL MEDIU

Este constituit din materiile prime, componentele, bunurile în curs de prelucrare şi cele finite,

păstrate de regulă într-un sistem logistic, într-o perioadă de timp dată. Determinarea mărimii

stocului mediu se face pe baza componentelor sale principale şi anume stocul ciclic, cel de

siguranţă şi cel în tranzit (Bălan 2006, 173). Ea pleacă de la mărimea stocului ciclic mediu

jumatate din mărimea comenzii) la care se adaugă mărimea stocului de siguranta şi eventual a

celui aflat în tranzit, dacă bunurile au fost deja plătite de beneficiar (Lambert, Stock şi Ellram,

Fundamentals of Logistics

Management 1998.11H)Tipologia depositelor

In general, firmele au posibilitatea de a alege cea mai favorabilă variantă de depozitare, dintr-o

multitudine de alternative reprezentate de tot atâtea tipuri

de spatii de depozitare. In prezent, in cele mai multe situaţii, distribuţia cu

amanuntul poale prelua rolul pe care îl aveau tradiţional depozitele la producator, ceea ce

permite nu numai reducerea costurilor de depozitare şi di stocare ci si accelerarea fluxului de

bunuri în general. Firmele carecomercializeaza pe bază de catalog sau on-line utilizează depozitul la punctul de origine adica

depozitul fabricantului, grosistului sau un depozit specializat la care apeleaza unul dintre

aceştia.

în ofice caz indiferent de varianta utilizată, în concordanţă cu problematica specifica logisticii

mărfurilor, depozitele se clasfică în funcţie de (i) tipul de marfa depozitata şi condiţiile de

depozitare, (2) rolul depozitelor şi (3) forma lor de proprietate (Bălan 2006, 220).

In functie de tipul de marf ă depozitată şi condiţiile de depozitare (1), depoziteleclasifica in (a) depozite pentru produse generale, capabile să păstreze o gama variata de bunuri

şi (b) depozite specializate pe un anumit bun sau grupă de

bunuri carora se oferă condiţii de păstrare adecvate.



In functie de rolul îndeplinit, (2), depozitele pot fi (a) destinate păstrării pe termen lung

(depozite de stocare) respectiv (b) centre (depozite) de distributie, Depositele de stocare (a)

asigură, în special, coordonarea cererii ea oferta si permit reducerea costurilor.

Centrele de distrubutie (b) pun accentul pe accelerarea fluxului de bunuri

(JOHNSON SI WOOD 1977, 288) şi reducerea la minim a duratei de depozitare. Din

acest motiv, in cadrul acestei categorii de depozite, păstrarea are doar un

caracter temporar. Principalele caracteristici ale centrelor de distribuţie sunt acoperirea unei

pieţe regionale, regruparea produselor pe comenzi conform solicitarilor clienţilor, mentinerea

unei linii complete de produse pentru

distributia la clienti, (consolidarea livrarilor de la furnozori diferiti, utilizarea calculatoarelor si

echipamentelor de manipulare si apelarea la sistemeautomatizate, mai degrabă decât la munca manuală (Stern şi El-Ansary 1992, 165 - 166).

In funcţie de forma de proprietate (3) , depozitele se clasifică în trei categorii şi anume (a)

depozite private, (b) publice şi (c) contractuale.

alte criterii de clasificare a depozitelor se referă la tipul constructiv, gradul de automatizare şi

mecanizare, amenajarea interioară a depozitelor şi mobilitate. In funcţie de acest din urmă

criteriu depozitele se împart în fixe şi respectiv spatii de depozitare mobile (mijloace de

transport) având o importanţă direct proporţională cu durata staţionării bunurilor în interiorulacestora.

DE P O ZIT E L E PRIVATE

Sunt depozite aflate proprietatea şi managementul firmei care deţine bunurile pastrate si

manipulate în interiorul său. Reprezintă o investiţie de capital din partea proprietarului în

spaţiul de păstrare a produselor şi în echipamentele de manipulare necesare. Utilizarea lor este

justificată în condiţiile în care firma satisface o cerere substanţială şi constantă (Bălan 2006,

221).depozitele aflate în proprietatea unei firme presupun o implicare financiara considerabilă din

partea acesteia. Totuşi, dacă sunt îndeplinite condiţiile legate de cerere şi depozitul răspunde

unor cerinţe specifice ale firmei, depozitele private permit un flux mai eficace al bunurilor. In

caz contrar, pentru reducerea costurilor dar păstrarea controlului asupra operaţiunilor şi



gestiunii depozitele operate în regim asemănător cu cel privat pot fi obţinute si prin leasing sau

vândute unor firme specializate pentru a fi preluate în leasing pe baza unui contract de

închiriere (Bălan 2006, 222).

DEP O Z l T E L E P U B L I C E

Sunt depozite care aparţin firmelor specializate în operaţiuni de depozitare si/sau logistice,

care ofera contra cost servicii specifice clienţilor interesaţi, cel mai adesea producatori sau

distribuitori cu ridicata. Ele satisfac necesitatile de depozitare temporare, din perioadele de varf

a cererii si sunt amplasate intre producatori si pietele pe care isi comercializeaza bunurile. Prin

natura lor,

depozitele publice deservesc simultan mai mulţi clienţi care au nevoie de spaţii de păstrare a

produselor şi de servicii conexe şi oferă o serie de avantaje de bază şi specifice (Tabelul 3).Depozitele publice pot fi clasificate în funcţie de tipul produselor şi de condiţiile de depozitare

(Bălan 2006, 221) în (1) depozite de produse generale manufacturate, (2) depozite de păstrare

la rece, (3) depozite pentru produse de uz casnic şi mobilier, (4) depozite pentru bunuri speciale

şi (5) depozite pentru produse neambalate (Lambert, Stock şi Ellram, Fundamentals of Logistics

Management 1998, 274).

Serviciile oferite de depozitele publice

Tabelul 5Servicii de bază Servicii specifice

recepţia păstrarea livrarea consolidarea comcnzilor divizarea lotului crearea structurii

sortimentale serviciile de manipulare, păstrare şi distribuţie depozitarea în tranzit spaţiile cu

temperatură şi umiditate controlată închirierea de spaţii spaţiile pentru birouri şi expunere

manipularea şi distribuţia expedierilor consolidate facilităţile moderne de date serviciile de

ambalare şi asamblare marcarea, etichetarea, imprimarea încărcarea şi descărcarea în/din

mijloacele de transport repararea, eşantionarea, cântărirea, controlul colectarea numerarului lalivrare livrarea către 0 listă de clienţi acreditaţi transportul local şi la distanţe mari livrarea şi

instalarea de produse plata anticipată a documentelor referitoare la navlu împrumuturile pe

baza produselor primare stocate depozitarea produselor care necesită echipament de utilizare

special manipularea, păstrarea şi ambalarea în saci, a produselor primare



uscate

manipularea, păstrarea şi îmbutelierea produselor lichide vrac manipularea şi stocarea

materialelor containerizate

Sursa: după (Bălan 2006, 223)

Depozitele de produse generale manufacturate (1) sunt destinate unei game variate de bunuri

care nu necesită condiţii speciale de păstrare. Ele reprezintă categoria cea mai răspândită de

depozite şi sunt utilizate de toate categoriilede agenţi economici. Depozitele de păstrare la rece

(2) asigură un regim controlat de temperatură scăzută. Sunt destinate stocurilor formate din

bunuri alimentare perisabile (fructe, legume), a celor alimentare congelate şi a celor

nealimentare care necesită păstrarea la temperaturi scăzute (unele produse farmaceutice,hârtia şi filmele fotografice, blănuri).

Depozitele pentru produse de uz casnic şi mobilier (3) sunt utilizate în special pentru pastrarea

bunurilor de utilizare casnică şi mai puţin pentru mărfuri. Acestea sunt păstrate pe perioade

mai îndelungate de timp dar cu caracter temporar, In cadrul acestei categorii de depozite se

utilizează trei alternative de stocare, Prima este păstrarea în spaţiu deschis, pe volum, pe un

interval lunar. Această Variantă este utilizată în special pentru bunurile casnice. Cea de a doua

variantă este păstrarea în spaţii închise securizate (de tip seif). Cea de a treia varianta estepăstrarea în container aceasta fiind cea care asigură cel mai bun grad de protecţie (Lambert,

Stock şi Ellram, Fundamentals of Logistics Management 1998, 274).

Depozitele pentru bunuri speciala (4) sunt utilizate în special pentru păstrarea produselor

agricole (silozuri pentru cereale, depozite de lână sau bumbac), cherestea, tutun şi alte materii

prime. Depozitele din această categorie sunt destinate unui singur tip de bun şi oferă condiţii de

păstrare specifice acestuia.

In sfarşit, depozitele pentru produse neambalate (5) se pot prezenta sub forma tancurilordestinate substanţelor chimice lichide, a spaţiilor deschise sau apostite pentru păstrarea

produselor uscate, a cărbunelui, nisipului, balastrului sau a unor substanţe chimice de acest fel.

Aceastei categorii de depozite îi pot fi asociate servicii ca transportarea pe benzi sau mixarea

(Lambert, Stock şi Ellram, Fundamentals of Logistics Management 1998, 275).



Depozitele publice prezintă o serie de avantaje competitive cum ar fi posibilitatea reducerii

cheltuielilor indirecte, posibilitatea concentrării pe activitatile de bază, facilitarea penetrării pe

piaţă a firmelor noi şi a producatorilor externi si posibilitatea creşterii profiturilor si a eficientei

logistice (Jenkins 1992),

DEPOZITELE CONTRACTUALE

Sunt o variantă a depozitelor publice, diferite de acestea prin faptul că între tertul specializat în

depozitare şi utilizator se încheie un contract de prestare servicii pe termen lung şi în

exclusivitate. Mai exact, depozitul contractul

este utilizat de un singur beneficiar în loc de mai mulţi (Lambert, Stock

Ellram. Fundamentals of Logistics Management 1998, 273). Funcţionarea unui depozit

contractual are la bază un aranjament pe termen lung reciproc avantajos de furnizare a unorservicii dedicate şi adaptate necesităţiilor specifice ale unui singur utilizator, în care riscurile

operaţiunilor sunt împărţite intre furnizorul de servicii şi beneficiar (Ackerman, Contract

Warehousing Letter Moustrap, or Smoke and Mirrors? 1993). Serviciile specifice oferite de

aceasta categorie de depozite sunt de natură logistică şi de transport, t|

control al stocurilor, de prelucrare a comenzilor şi de vânzare.

SELECTIA TIPULUI DE DEPOZIT Firmele care au nevoie de servicii de depozitare pot utiliza un tip

de depozit clasificat dupa unul dintre cele trei criterii sau o combinaţie a acestora Strategia deselecţie a tipului sau tipurilor de depozit poate fi stabilita in functie de caracteristicile cererii şi

ale pieţei, de activitatea firmei şi de

avantajele pe care fiecare variantă de depozit le oferă.

Pentru evaluarea tipurilor de depozite se folosesc criterii cantitative respectiv calitative (Balan

oo6, 225). Criteriile cantitative sunt (1) durata depozitării, (2) investitia fixa si (3) costurile

unitare. Criteriile calitative sunt (4) gradul conformitate cu specificul sortimental, (5)

flexibilitatea operaţionala, (6) flexibilitatea amplasarii şi (7) posibilitatea reducerii costurilor.In ceea ce priveste durata depozitării (1), atunci când necesităţile de depozitare relativ se

bazeaza pe conditii de piaţă stabile slabile (cerere constantă şi mare) este preferabila utilizarea

unui depozit privat saueventual a unui depozit contractual. Atunci cand cererea este sezoniera

sau fluctuanta sunt preferabile depozitele publice datorita flexibilitatii lor operationale.



Din punctul de vedere al investiţiei fixe (2), depozitele private presupun o implicare financiară

foarte mare din partea firmei deţinătoare în timp ce depozitele publice şi cele contractuale nu

necesită din partea firmei utilizatoare nici o investiţie ci numai plata unor taxe specifice sau a

costuri de gestiune minime.

Din punctul de vedere al costurilor unitare (3), pe termen scurt, cele de utilizare a unui depozit

public sunt în general mai mici decât cele de utilizare a unui depozit privat datorită eficacităţii

mai mari de operare, nivelului mai mare de utilizare a capacităţii, salariilor mai mici acordate

personalului depozitului, mentinerii produselor în stoc pe o perioadă limitată de timp etc.

Totuşi, pe termen lung, poate fi preferabilă utilizarea unui depozit contractual deoarece

costurile sale specifice tind să fie mai mici decât cele de utilizare a unui depozit public.

Din punctul de vedere al gradului de conformitate cu specificul sortimental (4), pe termen scurtşi pentru operaţiuni specifice, depozitele private, specializate, raspund în mai mare măsură

aşteptărilor proprietarului. Aceasta pornind de la faptul ca cele publice sunt destinate păstrării

mai multor tipuri diferite de bunuri şi sunt destinate mai multor utilizatori. In schimb, pe

termen lung, depozitele contractuale dedicate pot îndeplini cerinţele utilizatorului în foarte

multe privinţe, cu costuri mai reduse decât cele private.

Criteriul flexibilităţii operaţionale (5) are în vedere capacitatea de modificare a

procedurilor de operare a depozitului, în funcţie de natura produselor şi a solicitarilorbeneficiarilor. Din acest punct de vedere, pe termen scurt, depozitele private şi cele

contractuale sunt relativ flexibile datorită faptului că se afla sub controlul complet al

utilizatorului şi sunt construite pentru a raspunde unor necesităţi foarte precise. Depozitele

publice oferă o flexibilitate moderată sau scăzută datorită imposibilităţii de adaptare a

serviciilor oferite la nevoilor fiecărui utilizator în parte şi a caracterului generalist al facilitatilor.

Totusi pe termen lung, depozitele private sunt caracterizate de o flexibilitate mai scazuta

deoarece modificarea lor în funcţie de modificarea necesitatilor de utilizare poate presupuneinvestitii.

semnficative. în acest context, cea mai avantajoasă soluţie este cea a utilizării depozitelor

contractuale.



Din punctul de vedere al flexibilităţii amplasării (6), depozitele private sunt foarte puţin flexibile.

Depozitele publice oferă o soluţie rapidă, f ără investiţi: fixe, în etapa iniţială a pătrunderii pe o

piaţă. Depozitele contractuale sunt caracterizate de o flexibilitate medie, deoarece amplasarea

poate fi aleasă de clientul utilizator (pe baza evaluării amplasamentelor operatorilor existenţi ,

însă durata contractului diminuează posibilitatea unor modificări rapide în funcţie de

conjunctura pieţei (Bălan 2006, 226-227).

în sfârşit, din punctul de vedere al posibilităţii de reducere a costurilor (7), aceasta este mai

mare atunci când se utilizează tehnologii avansate atât pentru manipularea şi deplasarea

bunurilor cât şi pentru managementul informaţiei-] Astfel, depozitele publice şi cele

contractuale permit obţinerea unor reduceri ale costurilor mai mari decât depozitele private. In

schimb, acestea permit reduceri de costuri comparabile cu celelalte tipuri de depozite atuncicând ! sunt de mare anvergură, aparţin companiilor cu un volum mare de activitate, capabile şi

interesate să investească în noi tehnologii.

îndeplinirea obiectivelor logistice este influenţată de eficacitatea operaţiunilor de depozitare.

De aceea este important ca modul în care se face selecţia tipurilor de depozite pe care firma

intenţionează să le utilizeze, să se facă in sensul susţinerii funcţionării sistemul logistic al firmei.

Amplasarea depozitelor şi aranjarea produselor în depozit

Amplasarea depozitelor respectiv aranjarea mărfurilor în interiorul acestora influenţează înmod direct felul în care este satisf ăcută cererea, în condiţiile îndeplinirii misiunii logisticii

mărfurilor la nivelul firmelor care le utilizează şi a posibilităţii de reducere a costurilor logistice

totale.

AMPLASAREA DEPOZITELOR

Numarul şi amplasarea depozitelor sunt determinate de poziţia unităţilor de productie faţă de

piaţa clienţilor şi respectiv de caracteristicile bunurilor. In general, amplasamentul unui depozittrebuie să ofere posibilitatea reducerii costului logistic total şi aibă efecte favorabile în

domeniul marketingului şi vanzarilor. In activitatea comercială se utilizează ca variante de

amplasare a depozitelor, (i) amplasarea în apropierea pieţei clientului, (2) amplasarea în

apropierea unităţii de producţie şi (3) amplasarea intermediară (Bălan 2006,)



In cazul amplasării depozitului în apropierea pieţei clientului (1) acesta va deservi in primul rând

clienţii cheie iar aria geografică deservită va depinde de viteza livrarilor, de mărimea medie a

comenzii şi de costul unitar al livrării locale. O astfel de modalitate de amplasare se justifică prin

oferirea unui sprijin logistic rapid, la cost total minim. Depozitele amplasate în apropierea pieţei

clientului in functia de alcătuire a unei structuri sortimentale din bunuri care provin din surse

multiple în transporturi consolidate. Din acest motiv, diversitatea sortimentală a stocurilor

păstrate este relativ mare.

principalele avantaje pe care le oferă amplasarea depozitelor în apropierea ■iţei clientului sunt

(a) costurile de transport relativ mici, datorate aprovizionarii în cantităţi şi la intervale de timp

mari, (b) sortimentul de produse păstrate relativ variat, (c) posibilitatea aprovizionării fiecărui

client cu cantitati de bunuri mai mici decât dacă sunt preluate direct de la furnizor şi (d)posibilitatea completării mai rapide a stocurilor clienţilor. Această variantă de amplasare se

utilizează foarte frecvent pentru produsele alimentare şi pentru bunurile de consum curent.

In cazul amplasării în apropierea unităţii de producţie (2) a fabricantului sau procesatorului,

funcţiile principale pe care le îndeplineşte depozitul sunt combinarea produselor şi respectiv

consolidarea livrărilor. Apelarea la un astfel de depozit poate li necesară în cazul în care fiecare

unitate de fabricaţie este specializata în realizarea unui anumit produs, iar clienţii solicită un

sortiment complet. Printre avantajele unei astfel de solutii de soluţii de amplasare a depozitelorse numara (a) facilitatea obtinerii de catre client a unui sortiment constituit din

produse fabricate de diferite unităţi, (b) reducerea costurilor de transport prin consolidarea

livrărilor către clienţi, (c) posibilitatea clienţilor de a comanda o

cantitate mică din fiecare produs, (d) simplificarea, pentru client, a operatiunilor de urmărire a

livrărilor efectuate de furnizor, datorită primirii mai multor produse, cu o singură factură (Bălan2006, 229). In cazul amplasării intermediare (3), depozitele sunt poziţionate între clienţi si

furnizori iar proximitatea faţă de clienţi sau de unităţile de fabricaţie nu prezinta o importanţă

semnificativă. Funcţiile principale ale acestor depozite sunt consolidarea şi crearea



sortimentului. Cu ajutorul acestor depozite la un cost logistic total scăzut, se livrează fiecărui

client structura sortimentala dorita

VARIANTE STRATEGICE DE DEPOZITARE

Daca se utilizeaza o strategie de depozitare, decizia managerială urmăreste

selectarea dintre (1) depozitarea centralizată şi respectiv (2) depozitarea descentralizata

(Ghiani, Laporte şi Musmanno 2004, 9). In depozitarea centralizata un singur depozit deserveşte

ansamblul pieţei, în timp ce in depozitarea descentralizată piaţa este împărţită în mai multe

segmente, fiecare deservit de cat un depozit de dimensiuni mai reduse.

Depozitarea descentralizată permite scurtarea timpilor de livrare datorita apropierii depozitului

de client la care se adaugă toate celelalte avantaje specifice unei astfel de amplasări (p. 82). In

schimb, depozitarea centralizata permite reducerea costurilor de operare datorită economiilorde scară. In plus Daca solicitarile clienţilor nu sunt corelate, stocul de siguranţă total necesar

este semnificativ mai redus decât suma stocurilor de siguranţă utilizate pentru depozitarea

descentralizată. Acest fenomen se explică prin cererea mai reduşi decat media existentă pe una

dintre pieţele clienţilor, atunci când cererea de pe o alta piaţa a clienţilor este mai mare decât

media. Ca urmare, cererea initial alocata unui depozit care deserveşte o anumita zona a pietei,

poate fi

trimisa catre alta zona a pieţei daca se utilizeaza un depozit centralizat ceeaIn sfarsit, costurile de transportare a bunurilor de la producător la depozit sunt mai reduse în

cazul depozitării centralizate în timp ce costurile de trasportare a bunurilor de la depozit la

client sunt mai reduse în cazul depozitarii descentralizate. Din acest motiv, se poate utiliza şi o

variantă combinata a celor două constând în utilizarea unui depozit centralizat (centru de

distributie), amplasat în apropierea producătorului şi a mai multor depozite descentralizate

publice sau contractuale amplasate în apropierea clienţilor.

ARANJAREA PRODUSELOR ÎN DEPOZITE Urmareste o serie de obiective cum ar fi reducereacosturilor de manipulare, utilizarea maximă a spaţiului de depozitare, îndeplinirea unor cerinţe

privind compatibilitatea produselor, preluarea produselor pentru alcătuirea comenzilor sau

securitatea şi evitarea incendiilor (Bălan 2006, 236).



importanta preluării produselor din spaţiile de depozitare este determinată de costurile de

manipulare pe care le presupune. Modalităţile de preluare a produselor pentru constituirea

comenzilor sunt (1) selecţia individuală, (2) ruta de preluare şi (3) aria repartizată pe lucrător. în

cazul selecţiei individuale (1), produsele sunt preluate pe rând, unul câte unul. în cazul stabilirii

unor rute de preluare (2), personalul responsabil de manipularea produselor parcurge in

depozit o anumită rută pe parcursul căreia preia produsele. Metoda aceasta permite preluarea

unui număr mai mare de produse care depinde de caracteristicile acestora şi de capacitatea

echipamentului de manipulare folosit. In sfârşit, prin stabilirea unei arii repartizate pe lucrător

(3), fiecare lucrator din depozit este responsabil de o anumită zonă din caic pi« »« produsele

care trebuie livrate. Pentru asamblarea comenzilor se aplica fie selectia individuala fie ruta de

preluare, în aria atribuită (Bălan 2006, 237),criteriile de aranjare a produselor în depozit sunt (a) complementaritatea

produselor, (b) compatibilitatea produselor, (c) frecvenţa solicitarii produselor (d) marimea

produselor. Pe baza complementaritatii produselor (a) acestea vor fi amplasate in apropiere,

ţinânduse cont de rutele de preluare. Pe baza compatibilitatii produselor (b) acestea voi fi

amplasateu in fuctie de caracteristicile de calitate dupa principiul merceologic. In functi de

frecvenţa solicitării produselor (c), cele cu circulaţie rapidă, preluate din stoc cantităţi mai mici

decât cele în care este furnizat, vor fi amplasate mai aproape de punctele de expediere spreclienţi. In sfârşit, în funcţie de mărimea produselor (d), cele de dimensiuni mici se amplasează

mai aproape de zonele expediere. în această situaţie costurile de manipulare sunt mici doar

atunci când produsele de dimensiuni mici au o circulaţie rapidă.

La aranjarea produselor în depozite, complementaritatea şi compatibilitatea se utilizează

înaintea frecvenţei solicitării produselor şi a mărimii lor, care rândul lor trebuie luate în

considerare simultan. Prin combinarea lor se poate determina un indice al volumului comenzii,

ca raport între volumul mediu necesar pentru stocarea produsului (metri cubi) şi numărulmediu de comenzi zilnice care solicită produsul respectiv. Cu ajutorul său se aranjează

produsele în depozit astfel încât cel mai mare volum posibil de produse să se deplaseze pe mai

scurtă distanţă posibilă (Bălan 2006, 238).



Poziţionarea stocurilor de produse reprezintă modul în care sunt ampla paletele faţă de

culoarele de acces. Cele mai utilizate variante sunt perpendiculară şi respectiv cea într~un unghi

de până la 60 de grade. Poziţionarea perpendiculară este cel mai frecvent utilizată. Poziţionarea

într-un unghi de până la 60 de grade are prin comparaţie o serie de avantaje ca reducerea

lăţimii culoarului de acces şi eficienţa sporită a operaţiunilor. Prezintă acelaşi timp şi o serie de

dezavantaje ca existenţa spaţiului neutilizat din z de amplasare a paletelor, dificultăţile de

identificare a paletelor în ung" corect şi creşterea cheltuielilor de manipulare. Decizia de

poziţionare unghiulară depinde de gradul de utilizare a spaţiului de depozitare respectiv

eficienţa operaţiunilor de manipulare.

DISTRIBUTIA MĂRFURILOR

Definire, funcţii, distribuţia comercială

Iniţial, distribuţia a reprezentat o activitate concentrată în principal pe stocarea unor cantităţi

mari de produse în vrac, paleţi cu mărfuri şi bunuri preaambalate în scopul livrării ca răspuns la

solicitări specifice ale unor clienţi individuali. Astfel, distribuţia mărfurilor avea rolul foarte clar

şi simplu de tampon pe perioada de producere a bunurilor şi cea de prelucrare a comenzilor

clienţilor. Strategiile de distribuţie, localizarea depozitelor, nivelele de servire şi operare erau

concepute pornind de la acest rol ceea ce a permis apariţia facilităţilor, proceselor, tehnologiilorşi politicilor precum şi definirea funcţiilor pe baza cărora distribuţia mai funcţionează încă, la

nivel fundamental, şi în prezent.

funcţiile tradiţionale ale distribuţiei mărfurilor sunt însă astăzi puse în discuţie de mediul de

afaceri iar nivelul concurenţei este unul mult mai ridicat. Lanţurile de aprovizionare-livrare s~au

extins rapid şi substanţial, mai ales dupa apariţia distribuţiei în mediul on~line, cantităţile de

mărfuri solicitate şi vehiculate au crescut, mărimea comenzilor a scăzut iar soluţiile de transport

s-au diversificat. Concurenţa intensă determină schimbarea rolului tradiţional al distributiei întimp ce clienţii reuşesc să obţină cu tot mai mult succes preţuri si condiţii de livrare mai

avantajoase. De asemenea, tehnologia informaţiei deschide noi căi pentru îmbunătăţirea

operaţunilor, mai ales pentru clienţi, deoarece aceştia propun şi solicită investiţii din ce în ce

mai importante în tehnologia informaţională şi suportul tehnic informatizat.



In contetul acestor tendinţe generale, schema clasică de funcţionare a catre interrelationare cu

furnizorii şi producătorii în scopul creşteri vitezei şi scaderii costurilor de livrare concomitent cu

găsirea de soluţii pentru un raspuns personalizat la solicitarile specifice ale clienţilor.

Definirea distribuţiei mărfurilor

Obiectivul distribuţiei este în principal trecerea bunurilor finite din stadiul de producţie în cel de

cumpărare şi consum. Acest transfer implică o seri activităţi specifice dintre care cele mai

semnificative sunt localizarea punctelor de vânzare, stabilirea modalităţilor de aprovizionare a

acestora, crearea sistemelor de transfer, manipulare, transport şi asigurare a bunurilor si

utilizarea unor modalităţi de etalare, prezentare şi vânzare a bunurilor, spus, conceptul de

distribuţie a mărfurilor poate fi înţeles ca un ansamblu de mijloace si operaţiuni care au ca scop

punerea la dispoziţia utilizatorilor şi/s consumatorilor a bunurilor realizate de către unproducător.

întro accepţiune actuală şi mai apropiată de practica activităţii cornerciale distribuţia mărfurilor

poate fi considerată ca o interfaţă între producători si utilizatorul/consumatorul final (Allain şi

Chambolle 2003, 3). Dacă termenul de „comerţ” are în vedere ansamblul schimburilor

comerciale de pe o piaţă, acela de „distribuţie” se referă la o sumă de servicii şi de firme

specializate în acest domeniu.

NATURA ACTIVITĂŢII DE DISTRIBUŢIE A MĂRFURILORDistribuţia desemnează în mod foarte precis un ansamblu de servicii având drept scop să pună

la dispoziţia unui cumpărător un ansamblu de bunuri. Fir producătoare pot duce şi singure la

îndeplinire această funcţie în mod integrat cu activitatea principală aşa cum se întâmplă în cazul

sectorului bancar sau in cazul produselor cu utilizare profesională specifică. Insă în cazul

majoritatii bunurilor şi mai ales a celor destinate utilizatorilor/consumatorilor individuale

îndeplinirea acestei funcţii revine unor agenţi economici specializati in activitatea de distribuţie.

Bunurile şi serviciile pot destinate fie utilizatoriilor consumatorilor finali fie celor intermediaricare la rândul lor le comercializează altor utilizatori/consumatori firme sau persoane.

Natura activităţii de distribuţie este definită şi de relaţia acesteia la practic cu logistica

mărfurilor. Concret, în activitatea tuturor întreprinderilor din sectorul de distribuţie, logistica

mărfurilor, prin ponderea sa, aproape se <----- paginile 72 - 88



Unităţile de tip hipermagazin, (i) sunt caracterizate prin suprafeţe de cel puţin 2500 de mp şi o

cifră de afaceri în care vânzarea de bunuri alimentare deţine peste o treime

Unităţile de tip supermagazin (ii) sunt mai specializate pe distribuţia de bunuri alimentare, care

deţine peste două treimi din cifra lor de afaceri, la care se adaugă o ofertă mai restrânsă de

bunuri nealimentare, toate grupate pe suprafeţe cuprinse între 400 şi 2500 de mp.

La aceste două categorii principale se adaugă magazinele de tip “hard- discount”

(maxidiscompte) asemănătoare cu supermagazinele, având o suprafaţă medie de 600 de mp.

Acest de tip de unităţi distribuie un sortiment restrâns de bunuri alimentare şi nealimentare

(cosmetice, chimicale casnice, drogherie), prezentate în mod sumar şi la preţuri foarte reduse,

propunând un nivel de servire foarte scăzut, pe baza căruia aceste unităţi reduc foarte mult

costurile structurale.Marile magazine specializate (b) sunt caracterizate prin distribuţia în regim de autoservire, pe

suprafeţe peste 300 mp şi într-un număr restrâns de raioane, a unui sortiment extins de bunuri

care include echipamente casnice (electrice, mobilier, grădinărit, unelte, materiale de

construcţii), bunuri şi accesorii sportive şi de călătorie, jucării, cărţi şi multimedia. Toate aceste

bunuri alcatuiesc un sortiment îngust dar mai adânc (pag. 97).

Distributia cu amănuntul prin magazinele universale> (3) se face prin intermediul unor unităţi

cu suprafeţe de peste 2500 de mp în a căror cifră de afaceri bunurile alimentare deţin opondere de sub două treimi. Acest tip de unităţi distribuie un sortiment extins şi relativ variat

de bunuri încuzând în special dotări casnice şi personale la care se adaugă eventual câteva

raioane pentru bunuri alimentare. O caracteristica specifică magazinelor universale o reprezintă

oferta extinsă de servicii asociate vânzării.

Un tip aparte de magazine din aceasta categorie sunt magazinele “populare”cu o suprafata

cuprinsa intre 400 si 2500 mp. Acestea distribuie un sortiment de bunuri format din maxim

doua treimi bunuri alimentare restul incluzand produseDistribuţia cu amănuntul în regim “de proximitate” (4) include unităţile comerciale de mici

dimensiuni, având suprafeţe de sub 300 mp şi care oferă un sortiment restrâns de bunuri. Ele

contrabalansează aceste două trăsături punând accentul pe îndeplinirea primei funcţii a

distribuţiei comerciale (accesibilitatea spaţiala şi temporală). Magazinele de proximitate se



concentrează pe atragerea clientele apropiate spaţial, dispusă să plătească un preţ mai mare

dar să evite deplasările lungi. Intervalele orare de funcţionare a acestor unităţi sunt relativ

extinse. Distribuitorii de proximitate au în general un sortiment îngust puţin adânc.

în marea majoritate a ţărilor dezvoltate acest tip de unităţi tinde să fie înlocuit de marile

suprafeţe, în special în ceea ce priveşte bunurile alimentare. In schimb, ele râmând dominante

pentru anumite bunuri cum ar îmbrăcămintea. Magazinele de proximitate specializate pe

bunuri alimentare sunt băcăniile (cu suprafeţe sub 120 mp) şi autoservirile (“minimarket” -

suprafeţe cuprinse între 120 şi 400 mp). Mărimea zonei lor de expunere est de aproximativ 5

minute. Alături de acestea funcţionează comerţul alimentar specializat, (produse lactate,

legume-fructe, patiserii-cofetării, etc.) şi unităţile micilor producători (în special în prelucrarea

cărnii). Pentru produsele nealimentare, comerţul de proximitate include numeroase tipuri demagazii mici în toate domeniile (îmbrăcăminte, echipament casnic, cărţi, petrecerea, timpului

liber etc.).

O formă de distribuţie în regim de proximitate este şi comerţul ambulant,. El are forme şi

importanţă marginale în ţările comunitare dezvoltate, dar mai este prezent ca fenomen cu o

relativă importanţă locală în unele ţări recent aderate cum este şi România. In acest ultim caz,

ele mai sunt încă încurajate chiar şi de către autorităţi ca o formă de stimulare a micilor

producători şi de scurtare a canalelor de distribuţie. Totuşi, disfuncţionalităţile de funcţionare şiorganizare a sistemelor având acest scop determină a o denaturare a fenomenului şi face ca

acesta să reprezinte de multe ori un obstacol în calea distribuţiei la un nivel de servire superior

a unor bunuri de calitate superioară, mai ales în domeniul agroalimentar.

Distribuţia cu amănuntul (vânzările) la distanţă (4) au ca formă tradiţională vanzarea prin

corespondenţă. Ea constă în selectarea de către client a bunurilor pe baza unui catalor,

trimiterea comenzii la o centrală pe baza unui bon de comandă de unde bunurile sunt livratedirect la domiciliu. Această formă de distribuţie cu amănuntul este specifică în special bunurilor

nealimentare, cu p recădere textile şi îmbrăcăminte.

In ultimele două decenii, în acest domeniu al distribuţiei cu amănuntul au apărut şi forme noi

cum ar fi sistemele de distribuţie prin comandă telefonică şi mai ales cele de tip “bussines to



consumer” (B2C) prin intermediul Internetului. Această din urmă formă funcţionează în acelaşi

mod ca cel prin corespondenţă, diferenţa fiind că atât accesul la catalog cât şi lansarea bonului

ie comandă se fac în mediul virtual. Un astfel de sistem a contribuit la o dezvoltare a acestui

sistem de distribuţie, cu precădere datorită numeroaselor avantaje de natură logistică pe care

le presupune atât pentru producători furnizori) cât şi pentru distribuitori. Printre aceste

avantaje se pot menţiona reducerea semnificativă a stocurilor, posibilitatea planificării pe bază

de comandă, reducerea semnificativă a costurilor de transport şi a timpilor de prelucrare a

comenzilor. Toate aceste avantaje, ca şi altele, determină chiar o tendinţă de migraţie către

distribuţia la distanţă a numeroşi distribuitori cu amănuntul care funcţionează în mod

tradiţional pe mari suprafeţe, cu precădere dintre cei specializaţi.

Distribuţia intermediară a bunurilor de consum, (II) determină prin modul său de organizarevarietatea formelor de distribuţie cu amănuntul. Ea poate avea funcţii diverse fie prin

cumpărarea şi revânzarea de bunuri, fie prin asigurarea, contra unui comision pe tranzacţie, a

contactului dintre producători şi distribuitori cu amănuntul. Ea intervine în organizarea logistică

pentru realizarea importurilor, centralizarea informaţiilor privitoare la oferta de bunuri şi chiar

pentru consilierea financiară a distribuitorilor cu amănuntul. Principalele categorii de

distribuitori intermediari sunt (1) cei cu ridicata respectiv (2) centralele de achiziţii.

Distribuitorii cu ridicata (1) cumpără bunurile de la producători şi le revând distribuitorilor cuamănuntul, altor distribuitori cu ridicata sau altor societăţi

comerciale, în general producători, care achiziţionează în partizi mari şi foarte mari. Aceştia din

urmă de altfel, deţin şi cea mai mare pondere în tranzacţiile distribuitorilor cu ridicata (aprox.

60%) şi această zonă a distribuţiei intermediare a şi cunoscut o puternică dezvoltare după anul

1980, inclusiv prin crearea unor noi forme de distribuţie cum este cea în sistem “cash & carry”.

Distribuţia în sistem “cash & carry” se prezenta la origine sub forma unor depozite de undecumpărători specializaţi din diverse domenii profesionale putea efectua aprovizionarea în

partizi relativ mari. Ulterior, acest tip de distribuţie cu ridicata s~a orientat şi spre cumpărătorii

particulari, în anumite cazuri chiar integral printro trecere treptată la o desfacere cu amănuntul.



De altfel, felul în care a evoluat distribuţia cu amănuntul a influenţat şi funcţionarea

distribuitorilor cu ridicata. Un număr din ce în ce mai mare de distribuitori cu amănuntul

efectuează şi distribuţia cu ridicata pentru propria aprovizionare, în funcţie şi de modul de

organizare. Această evoluţie a fost favorizată de progresele de la nivelul logisticii care au permis

un contact direct între producători şi distribuitori, mai ales prin schimburile de date

informatizate. Astfel, modelul clasic de distribuţie cu ridicata este treptat înlocuit sau integrat în

structurile distribuitorilor cu amănuntul. In unele situaţii, distribuitorii cu ridicata se reprofilează

către furnizarea de servicii comerciale (marketing, servicii financiare etc.). în domeniul

alimentar, distribuitorii cu ridicata tradiţionali se concentrează şi pierd treptat din importanţă,

fiind înlocuiţi cu centralele de achiziţii.

Centralele de achiziţii (2) efectuează centralizat activitatea de achiziţii şi aprovizionarea unuidistribuitor. Din acest punt de vedere, ele se pot prezenta ca departamente în structura de

funcţionare a distribuitorului cu amănuntul (cum este cazul celor care funcţionează pe

suprafeţe mari) sau ca agenţi economici independenţi. Aceştia din urmă deservesc în special

distribuitorii de proximitate.

Centralele de achiziţii au mai multe funcţii şi nu au toate aceleaşi drepturi. In primul rând, o

centrală de achiziţii are ca funcţie prospectarea ofertei si culgerea de informaţii privind

condiţiile de vânzare. In general, ele au rolul de a stabili o

listă de referinţă cuprinzând produse agreate din oferta producătorilor şi de a negocia preţurile

In acest fel este alcătuit un sortiment pe care distribuitorii cu amănuntul care aderă la centrală

îl pot distribui. în funcţie de modul de organizare a distribuitorilor cu amănuntul, acest

sortiment poate fi sau nu impus acestora. O dată lista de referinţă alcătuită, centrala de achiziţii

poate funcţiona ca un distribuitor cu ridicata sau ca un intermediar de legătură între producător

şi distribuitor.Centralele de achiziţii gestionează şi produsele aflate sub marca proprie sau a unor distribuitori,

având rolul de a selecta fabricanţii. Totodată, o centrală de achiziţii poate de asemenea să

asiste în managementul distribuitorilor prin studii de piaţă, contabilitate integrată, gestiunea

stocurilor, asistenţă juridică etc.



Pentru marii distribuitori generalişti, structura de aprovizionare clasică include trei nivele: o

centrală naţională sau internaţională (centrală de referinţă), una regională (activitatea de

distribuţie cu ridicata, centralizarea şi Transmiterea comenzilor magazinelor, către furnizori) şi

unităţile de distribuţie, cu grade de libetrate de acţiune diferite. In unele situaţii, sistemul este

centralizat şi acestea trebuie să apeleze la centralele regionale. In alte situaţii, unităţile de

distribuţie (magazinele) pot comanda direct, în funcţie de nevoile proprii şi de caracteristicile

pieţei.

MODALITĂŢI DE ORGANIZARE A

DISTRIBUITORILOR CU AMĂNUNTUL Firmele de distribuţie cu amănuntul a bunurilor pot fi

clasificate şi în funcţie de modul lor de organizare (Allain şi Chambolle 2003, p.14). Forma cea

mai tradiţională este reprezentată de distribuitorii independenţi care desemnează un,ansamblu de firme izolate exploatând mai puţin de un magazinl (dincolo de această limită se

poate vorbi de o reţea de sucursale) f ără a îndeplini funcţie de comerciant cu ridicata .

în opoziţie, distribuitorii integraţi comercializează în acelaşi timp cu amănuntul şi cu ridicata,

gestionează o reţea de sucursale iar managementul este asigurat de un specialist salariat.

In sfârşit, distribuitorii asociaţi sunt reprezentaţi de firme independente juridic care se asociază

pentru a efectua anumite operaţiuni comerciale în comun in cadrul unei reţele organizate.Aceste firme, legate între ele pe bază de contract, adoptă structuri comune pentru efectuarea

activităţilor legate de publicitate, aprovizionare sau gestiunea stocurilor. Formele lor de

asociere pot fi (i) grupurile de achiziţii, (2) lanţurilor voluntare sau (3) reţelele de franşiza.

Grupurile de achiziţii (1) sunt asocieri formate la iniţiativa distribuitorilor cu amănuntul.

Lanţurile voluntare. (2) sunt asocieri de distribuitori formate in iniţiativa unor distribuitori cu

ridicata şi pot include şi distribuitori cu amănuntul. Reţele de franşiză (3) sunt asocieri formate

în jurul unui franşiza distribuitor cu ridicata sau producător de mari dimensiuni, care cordă unuinumăr de distribuitori cu amănuntul dreptul de acces la produsele si experienţa lor tehnică în

baza unei taxe de acces (face obiectul unui contract de franşiză).

Numeroase societăţi dispun de reţele mixte formate atât din sucursale cât si din reţele de

franşiză.



Modalitatea de organizare aleasă de o firmă de distribuţie nu este direct legata de formatul

magazinului exploatat. Anumite grupuri mari de distribuitor integraţi exploatează o reţea de

sucursale reprezentate de magazine de proximitate, în timp ce un distribuitor independent

poate exploata un lant de hipermagazine.

In sfârşit, pe anumite pieţe, cum sunt cele ale produselor de lux sau de automobile, unde

producătorii beneficiază de o mare notorietate, acestia recurg la sisteme de distribuţie

selectivă, foarte clar încadrate juridic. Mai exact bunurile sunt distribuite exclusiv prin

intermediul unei reţele de comercianti cu amănuntul, specializaţi, care îndeplinesc anumite

condiţii şi autorizaţi in acest sens pe baza unui contract. Dacă acest contract este unul de

concesiune exclusivă, distribuitorului i se garantează comecialixarea respectivelor bunuri într-o

anumită regiune geografică. în contrapartidă, distribuitorul se angajeaza să nu comercializezebunurile unor producători concurenţi sau ale altor firme asociate cu aceştia.

Unităţile comerciale de proximitate sunt adesea grupate în centre comerciale ceea ce le

permite să propună servicii comune cum ar fi cele de restaurare sau facilităţile de staţionare

(spaţii de parcare). Unii dintre aceştia se organizează in jurul unei mari suprafeţe în periferia

urbană, alţii în zonele centrale ale oraşelor, sub forma magazinelor universale sau a altor unităţi

de dimensiunimedii şi mici.

In ceea ce priveşte comercianţii ambulanţi sau micii producători

independenţi, aceştia se pot organiza în forme temporare cum sunt pieţele specializate şi

târgurile. Totuşi, aceste forme de organizare au în prezent un statut marginal în marea

majoritate a ţărilor comunitare, cu excepţiile menţionate mai sus.

FUNCŢIILE DISTRIBUŢIEI COMERCIALE

Ponderea macroeconomică a distribuţiei bunurilor de consum este dată de valoarea adăugată care rezultă din activitatea acestui sector. Ea se ridică la valori cuprinse între 25 şi 50% din

preţul de comercializare bunurilor. Ca are, eficacitatea distribuţiei comerciale are un impact

semnificativ asupra ului de comercializare cu amănuntul. în acest context se pune problema

avantajelor utilizării distribuţiei pentru activitatea producătorilor respectiv pentru consumator.



Aceste avantaje decurg din funcţiile pe care le îndeplineşte distribuţia comercială a bunurilor

(Allain şi Chambolle 2003, 10), acestea fiind accesul la bunuri, (2) varietatea ofertei, (3)

serviciile respectiv (4) informaţiile asociate vânzării şi (5) intermedierea (funcţia logistică).

accesul la bunuri (1), are în vedere punerea acestora la dispoziţia consumatorului în cantităţi

suficiente (corespunzătoare cu nivelul cererii). Acest serviciu presupune o componentă (a)

spaţială respectiv una (b) temporală. Componenta spaţială (a) are în vedere la rândul său

asigurarea (i) proximitatii respectiv (ii) mărimea zonei de expunere a bunurilor.

Asigurarea proximităţii (i) presupune ca distribuitorul să aducă bunurile la locul vanzării (în

apropierea consumatorului) prin aprovizionarea magazinelor sau

prin livrare directă. Importanţa ei pentru consumator este influenţată de

natura bunurilor. Ea este critică pentru bunurile alimentare perisabile şi puţin critică pentrubunurile de utilizare îndelungată. Cu alte cuvinte, aceasta importanţă este direct proporţională

cu viteza de uzură fizică sau alterare a bunului.

Mărimea zonei de expunere a bunurilor (ii) variază în funcţie de natura bunurilor comercializate

şi formatul magazinului şi se defineşte prin timpul necesar achiziţiei bunurilor. Acesta variază în

linii mari între io minute în cazul unui supermagazin respectiv 30 de minute pentru

hipermagazine, până la 1 ora in cazul marilor distribuitori specializaţi.

Componenta temporală (b) are în vedere asigurarea disponibilităţii imediate a bunului pe bazaorarului de funcţionare extins, a termenelor de livrare cât scurte, prin adaptarea la

sezonalitatea cererii (crearea de raioane sezoniere) prin extinderea perioadelor de

disponibilitate sau prin diversificarea surselor de aprovizionare.

Accesul la produse este influenţat şi de tipul unităţii de distribuţie, el fiind restrâns în cazul celor

de proximitate comparativ cu marile suprafete comerciale.

Varietatea ofertei (2) are în vedere dimensiunea sortimentului reunit de distribuitor pe

suprafaţa de comercializare^. De altfel, extinderea g sortimentale este un criteriu dediferenţiere a diverselor categorii distribuitori. Sortimentul de bunuri este caracterizat prin (a)

lărgime şi adâncime.



Lărgimea sortimentului (a) reprezintă numărul de categorii (familii) diferite de produse oferite

în timp ce adâncimea sortimentală (b) se referă la mimărul de articole din cadrul fiecărei

categorii.

Serviciile asociate vânzării (3), urmăresc îmbunătăţirea condiţiilor de achizitie a bunurilor şi

stimularea vânzărilor. Aceste servicii se asigură prin intermediul tehnicilor de prezentare a

bunurilor având ca scop stimularea cer (merchandising). Sunt incluse aici, printre altele,

condiţionarea bun (pregătirea lor pentru comercializare) sau asigurarea unor spaţii destinate

parcării, restaurării sau supravegherii copiilor. Importanţa serviciilor asociate vanzării este

direct proporţională cu componenta spaţială a accesului la bonuri.

informaţiile asociate vânzării (4), pot fi legate de (a) bunuri respectiv de (b) cerere şi suntinformaţii aflate la dispoziţia distribuitorului. Informaţiile legate de bunuri (a) sunt oferite de

distribuitor consumatorului şi privesc (i) existenţa ş: (ii) calitatea bunurilor. Prin informarea

privind existenţa (i) lor, distribuitorul se implică şi în promovarea bunurilor producătorului,

informarea putând să meargă până la consiliere în vederea achiziţiei. In ceea ce priveşte

calitatea bunurilor (ii), distribuitorii au un rol de selecţie din ce în ce mai important prin prisma

creşterii preocupării consumatorilor privind securitatea alimentaţiei.

Informaţiile privind cererea (b) sunt cruciale pentru producător (furnizor). Ele au la bază dateamănunţite legate de comportamentului de achiziţie al consumatorilor, care permit adaptarea

strategiei de vânzare la evoluţia cererii s: asigurarea unui nivel de servire ridicat. Acumularea,

prelucrarea şi transmiterea acestor date este permisă de tehnologiile computerizate şi

automate cum ar fi utilizarea codurilor de bare, a etichetelor electronice. Acest tip de informaţii

conferă distribuitorilor şi o mare putere de negociere în relaţia cu producătorii (furnizorii) lor.

Funcţia de intermediere (5), presupune activităţi diverse pe care un distribuitor le poate

îndeplini în mai mare sau mică măsură. Dintre acestea se pot menţiona selecţia, colectarea(preluarea), stocarea, gruparea, fracţionarea, transportul şi în anumite cazuri chiar şi

importarea bunurilor. Aceste activităţi t fi realizate de un distribuitor, integrat vertical, respectiv

de mai mulţi distribuitori. Preluarea acestor activităţi de către distribuitori permite o mai bună

diferenţiere a bunurilor şi o regrupare a activităţilor producătorului astfel încât să rezulte o



economie de scară. Astfel, specializarea distribuitorilor poate fi o sursă de eficienţă pentru

producător permiţând externalizarea logisticii.

plus, distribuitorii preiau din ce în ce mai frecvent şi activităţi specifice producţiei cum ar fi

cercetarea-dezvoltarea, promovarea şi comercializarea de

bunuri sub marcă proprie. Aceste activităţi presupun definirea unor caiete sarcini proprii privind

fabricarea bunurilor şi utilizarea unor producă: specializaţi, în calitate de subcontractanţi,

pentru realizarea acestora. Pentru aceşti producători avantajul decurge din creşterea

posibilităţii de extinderea a pieţelor proprii prin utilizarea mărcii distribuitorului mai cunoscute

şi mai vizibile decât cea proprie. Pentru marii producători, utilizarea mărcii de distribuitor

permite rentabilizarea liniei de producţie şi excluderea concurenţilor mici la acelaşi nivel.

îndeplinirea acestor funcţii a determinat creşterea permanentă a rolului logisticii în activitateaproducătorilor şi mai ales a distribuitorilor comerciali ca sursă de reducere a costurilor şi

totodată de creşterea a nivelului de servire a consumatorilor.

Distribuţia în structura canalelor logistice

La baza definirii conceptului de distribuţie stă şi natura relaţiilor dintre firmele implicate în

funcţionarea canalelor logistice. Aceste relaţii pot fi mai multe tipuri dar din punctul de vedere

al poziţiei şi contributiei distribuţiei sunt relevante relaţiile punctuale, bazate pe o singură tranzacţie respectiv alianţele strategice care includ logistica prin terţi (3PL) şi managemtul

aprovizionării la vânzător (VMR).

Totodată, tendinţele actuale sunt de dezvoltare a relaţiilor bazate pe aliante strategice, de

intensificare a colaborării între producători şi distribuitori şi creştere a importanţei funcţiei de

intermediere a distribuţiei. Acestea pe: producătorilor sa apeleze la sisteme mai eficace şi mai

eficiente de planificare a producţiei.

LOGISTICA PRIN TERŢI (3PL)Este un angajament pe termen lung cu o companie de distribuţie (un terţ) se obligă să presteze

toată sau numai o parte dintre activităţile logistice legate de distribuţie ale unui producător.

Este prestată în special de distribuitori <----- paginile 98 - 108

Paginile Din Carte - Carte Logistica Si Distributia Marfurilor

Documents

Transcript of Paginile Din Carte - Carte Logistica Si Distributia Marfurilor