Capitolul 7 – RELATIILE DINTRE SISTEME

SISTEME SI SUPRASISTEME

Nu toate sistemele sociale au insa proprietatea de a fi orientate finalist. Se invoca tot mai mult si un alt tip de sistem social, pe care Boudon (1979) il denumeste “sistem de interdependenta”. Pentru ratiuni care vor deveni imediat clare, in acest capitol un asemenea sistem va fi desemnat prin termenul de suprasistem. Sistemele finaliste se constituie “de sus in jos”: pornind de la finalitatile globale, ele isi construiesc organizarea interna, elementele componente. In consecinta, sistemele finaliste sunt compuse din subsisteme. Intregul, sistemul are preeminenta asupra partilor. Suprasistemul este rezultatul interactiunii unei multimi de sisteme. In cazul sau, doar elementele componente (sistemele) au finalitati proprii.

Am optat pentru termenul de “suprasistem” pentru a indica faptul ca acesta nu este un sistem cu finalitati proprii, ci un sistem de sisteme. Actiunile cumulate ale elementelor componente creeaza interactiuni, efecte de compozitie emergente care, la randul lor, modifica situatia in care actioneaza fiecare sistem component.

Suprasistemul poate, in anumite conditii, sa dezvolte si el unele finalitati proprii, globale. Dar acestea sunt mereu secundare, derivate, finalitatile sistemelor componente fiind primare, fundamentale. Dupa cum remarca R. Boudon (1979) aceste finalitati ale suprasistemelor reprezinta tot o reactie a sistemelor componente orientata spre controlul efectelor emergente ale interactiunii lor. Pentru a promova sau descuraja efectele emergente ale interactiunii lor, sistemele elaboreaza norme, reguli; se cristalizeaza finalitati globale si activitati orientate spre realizarea acestora. Putem distinge doua tipuri de suprasisteme, constituind adesea faze ale evolutiei acestora: un suprasistem lipsit de orice finalitate, rezultat pur al interactiunii sistemelor componente su un suprasistem care dezvolta o serie de finalitati proprii, sustinute de sistemele componente, sub forma de norme, reguli, valori, actiuni specifice care promoveaza aceste finalitati. In acest punct se poate opera o distinctie mai clara intre sistem si suprasistem. Dupa cum s-a vazut, si suprasistemul poate dezvolta finalitati proprii.

Disputa dintre holism si individualism metodologic se constituie tocmai in problema relatiei sistem / suprasistem. Problema aflata in disputa poate fi formulata in termenii urmatori: sistemele sociale pot fi considerate a fi sisteme finaliste (pozitia holista) sau suprasisteme (pozitia individualismului metodologic)? In ultima instanta, ne putem intreba: care este realitatea ultima, fundamentala, individul uman sau societatea?

Teoriile intreprinderii tind sa se fundeze in cele mai multe cazuri pe o perspectiva holista. Intreprinderea este privita ca un sistem, iar nu ca un suprasistem, fiind preocupata de maximizarea finalitatilor sale globale, de perfectionarea organizarii sale, de integrarea mai eficace a membrilor sai.

Departamentalizarea pare sa fie o patologie endemica a organizatiilor. Ea constain faptul ca subsistemele (departamentele) - organizatiilor tind sa se autonomizeze intratatincat lor sectoriale sunt puse mai presus decat obiectivele globale ale organizatiei. Pentru aceasta pot fi formulate doua tipuri mari de explicatii, in perspectiva considerarii intreprinderii ca sistem sau ca suprasistem; ambele probabil corecte, completandu-se reciproc. Explicatia holista: subsistemul, neavand viziunea obiectivului de ansamblu, acesta fiind mai indepartat, mai putin definit operational pentru el, se va centra pe subobiectivul care ii este delegat, pana la a-l opune obiectivului general. Explicatia individualismului metodologic: membrii subsistemului (departamentului) sunt recompensati in functie de realizarea subobiectivului delegat lor, iar nu de realizarea obiectivului global.

Dupa cum se poate observa, cele doua tipuri de explicatii implica solutii diferite: daca departamentalizarea reprezinta efectul centrarii excesive pe subobiective (perspectiva holista), solutia o reprezinta accentuarea obiectivului global, intelegerea subobiectivului in contextul acestuia; daca dimpotriva cauza rezida in relatia mai stransa dintre subobiectiv si interesele particulare ale membrilor subsistemului (individualism metodologic), solutia va fi cautarea unei modalitati de legare a intereselor particulare de realizarea obiectivelor globale, iar nu numai de cea a subobiectivelor.

Subsistemele au initiativa functionala. Functia de autoorganizare a sistemelor sociale, lucru valabil in mod special in cazul societatii globale, nu este concentrate exclusiv intr-un punct al acestora, intr-un sistem de conducere, ci este destul de larg difuzata in masa sistemului.

Subsistemele au initiativa structurala. Pornind de la principiul pluralitatii structurale, ajungem la ideea ca asupra unui subsistem se exercita cerinte functionale contradictorii, provenite din variatele structuri alternative aflate in concurenta. Sa luam ca exemplu stiintele sociale, un subsistem tot mai important al societatii actuale. Intr-o societate capitalista ele sunt supuse unor multiple cerinte, contradictorii: structurile opresive vor presa in sensul transformarii stiintelor sociale in instrumente ale manipularii (a se vedea in acest context critica radicala a sociologiei occidentale declansata din 1968 incoace); pe de alta parte, structurile democratice aflate in concurenta cu cele opresive vor presa in sens opus - stiintele sociale sa devina o importanta sursa de cunostinte obiective, critice.

Subsistemele manifesta finalitati proprii. Subsistemele nu trebuie privite ca fiind orientate exclusiv spre cerintele functionale ale sistemelor din care fac parte. Ele au propria lor logica, cerintele lor specifice de mentinere, functionare si dezvoltare (finalitati interne) – intr-un cuvant, autonomia lor functionala. Ele sunt active in cadrul sistemului din care fac parte nu numai pentru a promova contributia lor functionala globala, dar si pentru a promova propriile lor finalitati, chiar daca acestea nu sunt concordante cu structurile si finalitatile dominante ale sistemului.

RELATII DE VECINATATE: ACOMODARE, DOMINARE, COOPERARE,CONCURENTA

Intre sisteme nu exista numai relatii de sub- si supraordonare (“pe verticala”, ierarhice), dar si relatii de vecinatate (“pe orizontala”). Se pot desprinde doua mari tipuri de relatii de vecinatate intre sistemele sociale: relatii de acomodare / dominare si relatii de cooperare / concurenta. Relatii de acomodare / dominare. In functionarea lor, sistemele sociale, inclusiv in situatia in care sunt subsisteme ale aceluiasi sistem, intra in contacte laterale sau de vecinatate.

Impunerea de norme. Fiecare sistem cauta sa-si impuna cerintele sale functionale laterale sub forma de norme acceptate de catre sistemele invecinate: norme juridice, morale, politice. Este cazul normelor care asigura protectia mediului natural, a habitatului (inclusiv estetica acestuia), protectia persoanei umane de riscuri de accidentare, de imbolnavire, respectarea demnitatii umane.

Sanctiuni. Sistemele utilizeaza adesea sanctiuni (acordarea de beneficii sau penalizari) pentru sistemele invecinate, pentru a stimula, astfel, procese dezirabile si a descuraja pe cele indezirabile. Familia poate exercita, astfel, influente asupra membrilor sai determinandu-i sa-si limiteze participarea la activitati sociale din afara ei cu exceptia celor strict necesare, sa incurajeze sau sa descurajeze perfectionarea profesionala si performantele profesionale. Daca o intreprindere are nevoie de munca suplimentara, poate sa incurajeze familia sa fie permisiva din acest punct de vedere, utilizand un sistem de beneficii suplimentare.

Asimilarea ca finalitati proprii. Un sistem poate sa-si insuseasca, pe langa finalitatile sale constructive, si finalitati laterale. Este cazul functiilor sociale pe care intreprinderile actuale tind sa si le asume tot mai mult sau orientarea acestora spre “umanizarea muncii”, spre cresterea calitatii umane a muncii. Familia poate sa-si insuseasca ca o finalitate a sa stimularea unei atitudini responsabile fata de munca a membrilor sai, participarea lor activa la viata colectivitatii.

Ca rezultat al influentelor reciproce laterale, are loc un proces de acomodare a sistemelor sociale. Pe langa acomodare, exista insa si tendinte de dominare. Un subsistem devine dominant fie in conditiile in care sistemul mai general din care face parte considera ca el prezinta o importanta speciala, de functionarea acestuia depinzand intr-o masura decisiva functionarea sa globala, fie datorita puterii subsistemului insusi care il poate impune fata de celelalte subsisteme, chiar impotriva intereselor generale.

Relatiile de vecinatate, cu influentele lor reciproce, reprezinta o sursa majora de conflict intre sisteme. In mod special, conflictul se declanseaza in cazurile de incompatibilitate: stiinta / religie, socialism / capitalism, opresiune / democratie. Marx a descris un caz special de conflict de acest tip: exploatarea unei colectivitati de catre o alta colectivitate. Si aceste relatii dintre colectivitati sunt cazuri de dominare a unui sistem de catre un altul.

Analiza relatiilor dintre sistemele sociale pare sa reprezinte o directie majora a dezvoltarii sociologiei actuale. Ea nu poate insa avea loc decat pe baza intelegerii dinamicii interne a sistemelor. In aceasta lucrare s-a accentuat in mod special analiza sistemului nu numai pentru faptul ca ea este o preconditie esentiala a intelegerii relatiilor dintre sisteme, dar si pentru faptul ca in legatura cu ea exista acumularile cele mai importante.