Capitolul 5.pdf

Formă şi trans-formare urbană

113

Capitolul 5

Continuitate, discontinuitate şi context

5.1. Definirea contextului ca spaţiu formal

Aşa cum arătam la începutul capitolului trei, forma urbană este fundamental determinată pe de o parte de un suport spaţial, pe de altă parte de înţelegerea ei ca sistem socio-spaţial specific urban. Am menţionat faptul ca diferenţa de scară şi complexitate a celor două componente determinante arătate mai sus conduc la posibilitatea abordării unor tipuri de forme particulare de manifestare ale organismului urban, la scări diferite, ce corespund definiţiei formei urbane, discutănd aspectul de sistem socio-spaţial al formei urbane.

Abordarea relaţiei între spaţiul-suport de materializare al acesteia şi sistemul general care o include (context), cu precădere din punctul de vedere al abordării formale, ce priveşte punerea în evidenţă a raportului continuitate / discontinuitate pentru evoluţia formei urbane, constituie subiectul capitolului de faţă.

Suportul de materializare al formei urbane constituie un decupaj al cadrului general de existenţă. Limita acestui decupaj este materializată de conturul aparent (limita) formei urbane, determinand-o spaţial, fiind într-o strânsă interdependenţă cu acesta, constituind o componentă fundamentală a sistemului socio-spaţial reprezentat de forma urbană.

Dacă din punct de vedere formal, prin definiţie, forma urbană reprezintă, aşa cum am arătat, o discontinuitate spaţiala a contextului, raporturile între aceasta şi context sunt raporturi de determinare biunivoce. Evoluţia şi schimbările formale ale contextului influenţează în mod direct evoluţia formei urbane, după cum evoluţia acesteia influenţează şi poate modifica la nivel local sau chiar general contextul.

La fel ca şi în cazul formei urbane, în privinţa continuităţilor şi discontinuităţilor, şi în cazul contextului se pune problema abordării de scară. Ceea ce se relevă ca discontinuu la o scară mai mică poate să fie perceput ca continuu la o scară mai mare.

Vom defini contextul ca un cadru – suport al existenţei şi manifestării formei urbane, pe fundalul careia aceasta se materializează, cadru exprimat printr-un sistem de elemente situate în afara limitelor


114

sistemului socio-spaţial constituit de forma urbană, ce îl include pe acesta. Elemente acestui sistem sunt de naturi diferite (naturale, ecologice, demografice, tehnologice, antropice, etc.). Între acestea se stabilesc relaţii explicitate de fluxurile de informaţii ce prezintă în ansamblu un comportament dinamic, având o evoluţie în timp, care face ca starea instantanee a sistemului să se schimbe aproape permanent.

Contextul are urmatoarele caracteristici : - reprezintă un sistem coerent de elemente ce au o anumită

localizare spaţială, exterioară formei urbane - această spaţializare în teritoriu este însoţită de o anumită

temporalitate, deci contextul are nişte limite, definite spaţial şi temporal, indiferent de natura lui

- natura (felul) şi calitatea lui reprezintă elemente importante în determinarea formei urbane (context natural, economic, politic, administrativ, istoric, etc.)

Contextul general la care se raporteaza forma urbană constituie un spaţiu formal1 ce include sistemul socio-spaţial al formei urbane, cu care stabileşte relaţii permanente. A discuta despre forma urbană şi evoluţia ei independent de contextul general nu este posibil.

Chiar reducand discutia la formele urbane elementare – cele mai simple forme urbane – una din componentele fundamentale fiind aria de deservire, aceasta nu poate fi delimitata fara raportare la context. Deasemenea se poate discuta despre evoluţia formei urbane în raport cu diferitele tipuri de context, fată de care aceasta poate avea raporturi diferite.

Contextul reprezintă aşadar un spaţiu formal de referinţă, faţă de care definim forma urbană. Relaţia între gradul de complexitate al contextului şi cel al formei urbane este una de directă proporţionalitate, în sensul în care discontinuitaţile formale ale unui context cu o anumită complexitate pot da naştere unei forme urbane complexe, iar cele ale unui context redus ca scara şi complexitate unei forme urbane elementare (forma arhitecturală urbană).

În cadrul evoluţiei societăţii umane, un anumit grad de complexitate a contextului istoric, geografic, social, politic, etc. a condus la procesul de morfogeneză, prin apariţia formelor urbane. De la acest moment, pe perioade determinate de timp, în care contextul general şi-a păstrat

1 Vezi definiţia spaţiului formal, cap.2, pag. 8


115

caracteristicile, formele urbane au evoluat diferit în raport cu particularităţile sau schimbările locale ale acestuia, în funcţie de specificul său. Aşa se explică de ce, într-o anumită perioadă istorică, mai cu seamă în perioada apariţiei primelor oraşe, pe fundalul aceluiaşi context general al evoluţiei societăţii, procesul de morfogeneză a luat manifestări diferite, conducănd la apariţia unor forme urbane diferite.i

În lumina celor arătate în subcapitolul 2.4., contextul se defineşte ca un spaţiu formal cotinuu, heterogen, cu atribute ce îl pot constitui ca spaţiu heterotopic sau utopic2. Aceste atribute dau contextului sensul de sistem spaţial (ca spaţiu heterotopic cuprinde spaţii care relevă locuri diferite, susţinându-se fiecare prin caracteristici funcţionale, spaţiale şi de cuprindere diferite), ce este direct legat de noţiunea de specific (ca spaţiu utopic este definit ca spaţiu simbolic, ce realizează la nivelul conceptului o legatură între izotopia şi heterotopia urbana).

5.2. Despre limitele contextului (dacă este un sistem, are limite.; scara contextului; considerarea de contexte diferite pentru forma urbană; natura contextului; complexitatea şi simultaneitatea contextului formei urbane; stabilirea limitelor spaţiale şi de altă natură ale contextului; tipuri de context şi scara contextului; când putem vorbi despre limite)

Înţelegerea contextului ca spaţiu formal ce constituie suportul materializării formei urbane presupune delimitarea acestuia în raport cu forma urbană respectivă. Relaţia formă urbană – context este o relaţie ce ţine de natură, caracterul şi identitatea formei urbane. Pe de altă parte, înţelegerea contextului depinde de cele două laturi de definire ale acestuia, cel de sistem spaţial ce are o anumită întindere (arie de manifestare) şi cel legat de anumite particularităţi ce compun specificul. Pentru o formă urbană elementară contextul este diferit de cel al unei forme urbane complexe, aşa cum vom arăta în cele ce urmează. Între două forme urbane din aceeaşi categorie (două oraşe spre exemplu) contextul, teoretic, poate însemna delimitarea unor areale echivalente ca întindere şi caracteristici spaţiale poate să fie complet diferit în cele două cazuri, aici intervenind specificul3.

Definirea contextului la care raportăm forma urbană şi stabilirea limitelor acestuia au loc în raport cu categoriile de forme urbane definite ca sistem socio-spaţial. Pentru forma arhitecturală vorbim despre context urban, cu toate sensurile atribuite. Contextul urban însumează 2 Vezi pag. 10, alin. 5 şi 6 3 Vezi definiţie în Glosar


116

elementele de cadru urban şi viată urbană, reprezentând structura urbană în totalitatea sa, care influenţează şi uneori chiar determină formele urbane elementare, până la forma urbană de ansamblu. Unitatea de vecinatate reprezintă cel mai restrans context; în raport cu funcţiile şi importanţa în cadrul oraşului a formei arhitecturale urbane respective, contextul poate fi considerat ca fiind aria de influenţă a respectivului sistem socio-spaţial.

Pentru celelalte categorii de forme urbane, definirea contextului are loc prin considerarea tuturor elementelor şi factorilor externi (naturali, economici, sociali, administrativi, politici) ce afectează prezenţa în teritoriu a formei urbane. Contextul este definit ca un sistem spaţial, cadru - suport general de materializare a formei respective. Acesta se defineste drept cadru natural, context zonal, inter-zonal, regional, national, etc.

Vom aborda relatiile dintre forma urbana si context in sensul acestor doua modalitati de intelegere a contextului ca spatiu formal. Aceste relatii pun in evidenta, cum aratam in capitolul 3.3., raporturi ce produc continuitati sau discontinuitati statice (legate de raporturile fizice, materiale, intre forma urbana si context, in sensul abordareii acestuia ca sistem spaţial) si continuităţi sau discontinuităţi dinamice (ce apar în cursul schimbului permanent de informaţii între forma urbana şi context, mai cu seama legate de definirea acestuia ca spaţiu simbolic, al specificului, sau din punct de vedere al schimbarilor suferite de acesta în timp, în funcţie de factorii ce intervin, influenţând din exterior forma urbană).

Relaţiile între forma urbană şi context se pot manifesta pe doua planuri : sincronic, în planul cadrului fizic – material, sau diacronic, ca un proces cu diferite etape de evoluţie, acestea corespunzând stărilor de continuitate / discontinuitate statice, respectiv dinamice.

Asa cum spuneam mai devreme, contextul poate fi general, caracterizat în ansamblu de anumite trăsături ale societaţii umane şi cadrului de existenţă, la un moment dat, sau particular, având naturi diferite. Din punctul de vedere al continuităţilor/discontinuităţilor statice vorbim depre context geografic, exprimat prin elementele de cadru natural ; din punctul de vedere al continuităţilor/discontinuităţilor dinamice vorbim de context istoric, social, politic, administrativ, etc. Limitele4 acestuia se stabilesc în raport cu natura considerată a contextului şi cu importanţa în teritoriu la un moment dat a formei urbane considerate.

Însăşi existenţa urbană reprezintă o manifestare permanentă a continuităţii şi discontinuităţii relaţiilor între forma urbană şi context. 4 Vezi Glosar de termeni


117

Continuitatea, manifestată prin linearitatea relaţiilor ce se stabilesc între forma urbana şi context, duce la evoluţia armonioasă a acesteia în raport cu contextul ; continuitate spaţială – de la forma arhitecturală, la forma urbană globală5, sau evoluţie manifestată prin dezvoltare echilibrată, previzibilă, planificată, dezvoltare controlată, dezvoltare durabilă .

Apariţia perturbaţiilor ce modifică aceste relaţii de schimb conduc la modificarea formei prin adaptare la noile condiţii de existenţă (la context) şi de cele mai multe ori la deformare şi morfogeneza, la naşterea unor noi forme urbane.

5.3. Discontinuitaţile statice, ca discontinuităţi spaţiale ale formei

urbane în raport cu contextul. Deformarea formelor arhitecturale şi urbane şi cauzele sale formale. Criterii de recunoastere a deformărilor.

Vom ilustra acest tip de discontinuităţi pornind de la forma urbană arhitecturală, pentru o mai uşoara înţelegere a problemei. Christopher Alexander definea obiectul de arhitectură ca fiind adaptarea [unei forme] la context6 : “ Adaptarea este un fenomen mental relativ, în care adaptarea contextului la formă ca şi cea a formei la context este foarte importantă.”

În acest sens sunt definite trei tipuri de raport formă arhitecturală urbană / context, pe care le vom trece în revistă foarte pe scurt. Ele sunt importante pentru înţelegerea procesului de “producere” a formei arhitecturale şi urbane, actiune care în cadrul abordării arhitecturale inseamnă adaptarea formelor la conţinutul lor, la context sau adaptarea internă a formelor - coerenţa între structurarea spaţiului şi structurarea materiei care-l limitează şi-l defineşte.

Astfel, între forma arhitecturală şi context se stabilesc trei tipuri de raporturi :

1.Raportul de producere - ţine de “apartenenţa” obiectului la loc, vizeaza integrarea aproape perfectă in context. Forma (arhitecturală sau urbană) este în acest caz un produs al sitului în care se află, fiind determinată de acesta. Henri Lefebvre spunea că “ experienţa, practica spatială a unei societaţi îi secretă spaţiul şi contribuie în mod definitoriu la aproprierea acestuia, punându-l şi suprapunându-l într-o interacţiune dialectică”. Legat de acest raport de producere, pot fi luate in discuţie

5 Urbanismul naturalist ar fi doar un exemplu 6 Christopher Alexander - De la synthese de la forme, Paris, 1971, citat de Alain Boirie, Pierre Micheloni si Pierre Pinon in lucrarea ,,Forme et deformation des objets architecturales et urbains”, editia a doua, Ecole Nationale Superieure des Beaux-Arts, Paris 1984


118

relaţia între sit şi noţiunile de particularitate, caracter, identitate, specificitate, specific7.

2. Raportul de referinţă - pune accentul pe faptul că o formă (mai ales o formă arhitecturală) întreţine aproape întotdeauna raporturi de referinţă cu o altă formă sau cu o idee, şi că este aproape imposibil a explica apariţia unei forme (mai cu seamă a unei forme arhitecturale) fără a o raporta la un model. În acest caz, determinant este contextul cultural, social, uneori politic, care conduce la naşterea respectivei forme arhitecturale sau urbane.

7 Vezi definirea acestor termeni şi raportul lor cu determinarea unitaţii semnificative de spaţiu

Hotelul Burj al Arab, Dubai, 1999. WS Atkins and Partners Construit pe o insula artificială, silueta lui sugerează o ambarcaţiune cu velă. Pe lângăacest raport de referinţă, forma arhitecturală stabileşte şi un raport de producere în raport cu contextul, urmărind integrarea perfectă din punct de vedere al imaginii în sit.


119

Proiectul The Palm, Jebel Ali, Dubai, 2004. Insule artificiale ce compun un complex a carei alcatuire formala sugereaza umbra unui palmier, insotita de o inscriptie in limba araba. Cele 7 milioane de m3 de roca folosite pentru realizarea fiecarei insule au fost aduse din 16 diferite cariere ale Emiratelor Arabe Unite. Proiectul a fost inceput la comanda printului Muhammad ben Rashid al Maktumi, Ministru al Apararii si succesor la tronul Emiratelor Arabe Unite. Exemple numeroase pot ilustra acest raport de referinţă si in cazul formelor urbane complexe, al oraşelor nou create, pe plan prestabilit, în care partiul urbanistic a fost conceput pornind de la o anumită alcătuire formală. Schiţe de concept şi planul de organizare al oraşului Brasilia, conceput de către Lucio Costa in 1957, sugereaza silueta unei păsări cu aripile desfăcute. Discipol al lui Le Cobusier şi promotor al mişcării moderniste, Costa a conceput oraşul ideal ca o ilustrare a patru principii funcţionaliste: locuinţe aerisite încojurate de spaţii verzi; delimitarea zonelor de activitaţi de zona rezidenţială; existenţa spaţiilor pentru actvitaţi culturale lângă funcţiunea de rezidenta ; separarea circulaţiilor auto de cele pietonale.


120

2. Raportul de semnificaţie pune accent pe “lectura” formelor arhitecturale şi urbane, punând nu atât problema influenţei contextului asupra formei, cât a “retroacţiunii” formei asupra contextului, în măsura in care aceasta semnifică ceva, cu trimitere directă la limbajul arhitectural.

CONTEXT FORMA

Vom recunoaşte totdeauna anumite configuraţii formale ale

obiectelor arhitecturale şi urbane ca apartinând unui anumit context cultural, istoric, social, etc., prin limbajul arhitectural folosit, principiile compoziţionale şi elementele ce conferă un anumit specific formei arhitecturale şi urbane. Nu putem confunda cupolele bisericilor ruseşti cu siluetele pagodelor japoneze, după cum alcătuirea unui templu grec diferă de cea a unui templu egiptean, chinezesc sau indian. In aceeaşi măsură, oraşul tradiţional diferă radical de la o cultură la alta, de la o peroiada istorică la alta, elemente formale cu rol structurant stabilind deseori raporturi de semnificaţie puternice faţă de contextul cultural ce a condus la apariţia respectivei forme urbane.

Totuşi, în contextul celor arătate mai sus, integrarea formelor urbane, adaptarea lor la context nu este niciodată perfectă, apărând deseori discontinuitaţi între formele urbane (simple sau complexe) şi context. De cele mai multe ori, discontinuităţile spaţiale între formele urbane şi context se relevă ca deformari – transformări suferite de către formele urbane în cadrul interacţiunii acestora cu contextul.

Deformarea apare ca fenomen atunci cand se manifestă o contradicţie, un obstacol în calea procesului de “producere” sau evoluţie a formei arhitecturale şi urbane. Principalii termeni potenţiali ai acestei contradicţii sunt programul, contextul (fizic) sau modelele formale de referinţă.

raport de producere

raport de semnificatie

IDEE

MODEL

raport de referinta (formal)

raport de referinta (semnificativ)


121

Situaţiile în care apar aceste contradicţii sunt : • între elementele unui program (date de temă) • între elementele de program şi context • între program şi modelul formal • între model şi context • între două elemente date ale contextului (de exemplu stradă -

parcelar, sau vedere - orientare)

Deformarea poate apare ca efect al acestor contradicţii impuse (existente) sau voite. Acestea din urmă pot fi de natură stilistică (de ordin estetic, vizând păstrarea unei ordini sau restabilirea ei) sau semiotice (vizând definirea parţiala a formei şi astfel individualizarea ei).

Cauzele formale ale deformării (aşa cum arătam mai înainte în cazul general) sunt determinate de interacţiunea formelor statice / metabolice, pe care le vom considera acum ca definind spaţii statice, respectiv spaţii dinamice.

Vom înţelege prin spaţii statice acele spaţii uniforme, fără orientare preferenţială, care joacă uneori fie prin masai lor, fie prin calitate rolul unui pol de atracţie fix. Spaţiile dinamice reprezintă acele spaţii de conexiune, care de cele mai multe ori sunt reprezentate din punct de vedere funcţional de spaţiile de circulaţie.

A. Relaţia static / dinamic.

• Staticul deformează dinamicul - în acest caz staticul se constituie într-un pol atractor faţă de care formele dinamice se deformează pentru a converge către el. Cele mai elocvente exemple sunt cele intâlnite la nivelul organizării

tramei stradale, acolo unde străzile converg către porţile de incintă ale vechilor cetăţi, către poduri sau faţă de un element natural pe care îl ocoleşte (meandrele unui râu, proeminenţă, etc)

• Dinamicul deformează staticul - aşa -zisul fenomen de “eroziune”, în care forma statică (de exemplu o clădire) este deformată de contactul cu o formă dinamică (strada) modificându-şi forma în funcţie de aceasta (“eroziunea” imobilelor de colţ, spre exemplu).

B. Incluziunea - apare atunci când este vorba despre două geometrii diferite (forma specifică de organizare în contur impropriu)


122

C. Decalajul de ax - întâlnit ca determinantă a unor deformări locale la nivelul ţesutului urban, manifestată mai ales în cazul clădirilor de cult sau al unor străzi nou create printr-un parcelar existent, ş.a.m.d.

Recunoaşterea deformărilor se face dupa trei criterii8 : - a vorbi depre deformare nu are sens decât dacă există o formă

iniţială din care forma în discuţie (cea deformată) ar putea proveni - această formă trebuie să poată fi recunoscută în “deformare”,

adică să aibă o corespondentă directă sau indirectă - indiferent de raţiunea sau cauza deformării, aceasta trebuie sa fie

cunoscută / perceptibilă . Nu vom insista aici asupra ilustrării tuturor acestor situaţii.

Problema discontinuităţilor spaţiale la scară intra-urbană fiind apanajul compoziţiei urbane, conduce la nenumărate situaţii particulare ce ilustrează situaţiile descrise mai sus; la scara generică a formei urbane, lucrări de referinţă ce tratează problema sunt indicate in bibliografie9.

5.4. Discontinuităţi dinamice. Două evoluţii simultane : context şi formă urbană, formă urbană şi context

În raport cu timpul, amândouă sistemele, atât forma urbană cât şi contextul, au un comportament dinamic. Ele evoluează separat şi împreună, simultan, influenţându-se reciproc, nu totdeauna însă în acelaşi sens. Evoluţia pozitivă a contextului general, în sensul atenuării discontinuităţilor sale, indiferent de natura lor (formală sau structurală), poate determina o evoluţie atât pozitivă (de dezvoltare) cât şi de regres pentru forma urbană. Aceasta datorită complexităţii acestuia, în care fiecare latură a contextului (cea geografică, politică, socială, etc.) poate determina schimbări atât calitative, cât şi cantitative asupra formei urbane, pâna la dezastru, exprimat la limita prin dispariţia formei urbane.

Raporturile între evoluţia formei urbane şi context a însemnat de-a lungul istoriei oraşelor de cele mai multe ori :

- atenuarea succesiva a acestor discontinuităţi, având ca urmare integrarea formei urbane în context; (contextul “asimileaza” forma urbană)

- atenuarea discontinuităţilor prin crearea unei stări de continuitate (forma urbană are relaţii stabile cu contextul) sau mentinerea discontinuităţilor în limite controlabile, prin raportare permanentă la

8 A. Borie, P. Micheloni, P. Pinon - Forme et deformation des objets architecturales et urbains 9 Vezi în biblografie H. Levebvre, J.C. Gay, A. Boirie, P. Micheloni, P Pinon


123

context, impunând o evoluţie echilibrată a formei urbane, în sensul unei dezvoltări durabile

- accentuarea discontinuităţilor formale ale acestuia si detaşarea, individualizarea din ce in ce mai accentuată a formei urbane faţă de context, accentuând starea de contrast (accentuarea procesului de antropizare a contextului şi particularizarea formei urbane in raport cu tipul de context, pâna la includerea acestuia şi asimilarea lui de catre forma urbană) ii.

Aceste tipuri de raporturi depind concomitent însă atât de sensul evoluţiei contextului, cât şi de cel al formei urbane, în sens pozitiv sau negativ, evoluţie marcată de continuitate sau discontinuitate în procesul de diminuare sau accentuare a discontinuităţilor formale ale acestora. Pornind de la premisa că forma urbană reprezintă în esenţă, aşa cum spuneam, o discontinuitate formală a contextului, relaţia spaţială între detaşarea (materializarea) formei faţă de context în raport cu schimbările acestuia sunt ilustrate în figurile următoare. În plan orizontal am materializat două axe : o axă temporală şi o axă pe care este materializată mărimea discontinuităţii (fragmentării) contextului, de la scăzut (-) la ridicat (+). Oricare punct din planul contextului este determinat prin două coordonate – cea corespunzătoare momentului (timp) si cea corespunzătoare gradului de fragmentare (a discontinuităţii formale). Pe o axă verticala este reprezentat gradul de intensitate a discontinuităţii formale în acel punct, exprimate de forma urbană ca discontinuitate formală (de tip spaţial mai ales) a contextului. Atingerea unei anumite valori a acestei intensităţi într-un anumit punct al spaţiului suport înseamna apariţia şi manifestarea formei urbane ca discontinuitate formală a acestuia (context) în locul respectiv.


124

Evoluţia formei urbane inseamnă variaţia acestei intensităţi. Creşterea ei reprezintă accentuarea diferenţelor formale dintre forma urbana şi context, diminuarea ei, dimpotrivă, atenuarea acestor diferenţe şi evoluţia către o relaţie de continuitate formala intre forma urbană şi context.

Indiferent de sensul evoluţiei contextului, exprimate prin creşterea (în cadranul de deasupra axei temporale) sau descreşterea discontinuităţilor formale (în cadranul de dedesubt), scăderea gradului de intensitate a discontinuităţilor spaţiale după graficul unei funcţii continue, conduce la scăderea acestei intensităţi pâna la valoarea zero ce corespunde integrării formei urbane în context.

Este interesant de remarcat faptul că planurile verticale succesive ce cuprind toate posibilităţile de reprezentare a intensităţii discontinuităţilor contextului se diminuează succesiv ca suprafaţă, până ajung la limita sa fie exprimate printr-un segment de dreapta cuprins în planul existenţial al contextului. Aceasta semnifică faptul că în urma acestei evoluţii, forma urbana ce iniţial era exprimată prin intensitatea de discontinuitate a contextului într-un punct al acestuia, este in final exprimată printr-un interval de discontinuităţi la un moment dat, fiind complet asimilată de acesta.

Cu alte cuvinte, evoluţia continuă a formei urbane, coroborată cu variaţia continua a discontinuităţilor contextului, în condiţiile diminuării discrepanţelor (discontinuităţilor) dintre aceasta şi context, nu conduce la dispariţia formei urbane, ci la integrarea acesteia în context, ea regăsindu-se exprimată printr-un interval al discontinuităţilor acestuia. Limitele acestui interval sunt finite în cazul în care variaţia discontinuitatilor formale ale contextului este limitată de specificul acestuia. Peste aceste limite, contextul iniţial îsi pierde specificul, transformându-se radical, dizolvându-se, dând naştere unui alt context, ce stabileşte raporturi noi cu forma urbană, şi procesul se reia.

În condiţiile existenţei factorilor de risc, pot apare puncte în evoluţia formei urbane dar şi a contextului, în care au loc mutatii ale evoluţiei acestora, influenţate de existenţa hazardelor şi de materializarea acestora în dezastre. Apariţia discontinuităţilor (punctelor catastrofice) în cadrul acestor procese, mai cu seamă în evoluţia contextului, conduce fie la apropierea pâna la limită de valoarea iniţială a discontinuitătilor contextului, fie la depărtarea către zero sau infinit a gradului de discontinuitate a contextului. Aceasta influenţează evoluţia formei urbane fie spre dispariţie (distrugere), fie spre disiparea ei în context, în cea de a doua situaţie contextul devenind el însuşi un spaţiu – forma urbană. Este


125

cazul marilor aglomerări, a marilor megalopolisuri şi conurbaţii, aşa cum arată schematic figura de mai jos.

Traiectoriile extreme cuprind (includ) toate posibilităţile de evoluţie

atât pentru context, cât şi pentru forma urbană, compunerea spaţială a acelor traiectorii exprimând detaşarea formală a formei urbane faţă de context. Se poate trage concluzia ca odată cu apariţia punctelor catastrofice, atenuarea discontinuităţilor dintre formă şi context conduce nemijlocit la una dintre situaţiile enunţate.

În condiţiile menţinerii aceleiaşi valori pentru intensitatea discontinuităţilor, sau al creşterii acestei valori detaşarea formei urbane faţă de context creşte în percepţie, indiferent de evoluţia lineară (continuă) a contextului. Aceasta ilustrează faptul că evoluţia contextului, ferită de momentele catastrofice, conduce în timp, în mod obiectiv, la o antropizare a unor intervale din ce în ce mai mari ale acestuia, raportul formă urbană / context materializându-se prin detaşarea din ce în ce mai marcantă a formei urbane faţă de conext.

În realitate însă, evoluţia contextului nu este totdeauna lineară. Apar momente de discontinuitate în evoluţie, apărând elemente de determinare pentru raportul formă urbană / context, cu aport în evoluţia


126

formei urbane, în sensul manifestării continuităţii sau discontinuităţii acesteia, determinate de o serie de elemente de raport cu contextul.

Aceste elemente de raport între forma urbana şi context sunt reprezentate de riscuri.

5.5. Discontinuităţile în evoluţie. Punctele catastrofice – momente ale transformărilor şi rolul contextului în apariţia acestora – momente în evoluţie caracterizate de manifestarea factorilor perturbatori exteriori formei urbane (factori de risc). Riscul – element de raport între formă si context.

5.5.1. Raportul continuitate / discontinuitate în evoluţia organismului urban şi problematica riscului

În studiul discontinuităţilor ce apar în relaţia formă urbană - context trebuie luaţi în considerare a priori potenţialii factori ce pot influenţa evoluţia organismului urban în raport cu contextul şi care pot conduce la trans-formarea la un moment dat a formei urbane iniţiale într-o alta formă urbană.

Momentul acestei tranformări (mutaţii) nu poate fi determinat cu precizie, dar probabilitatea apariţiei lui există, acest pericol potenţial fiind exprimat de către prezenţa factorilor de risc.

Se impune mai întâi o clarificare a termenilor de hazard, dezastru şi risc, termeni în strînsă corelare care marchează evoluţia formei urbane în sensul celor arătate mai sus, şi care, de multe ori, sunt utilizaţi în cadrul studiilor asupra formei şi organismului urban.

Aşa cum aratam şi la începutul capitolului patru citându-l pe Sorin Cheval, definiţiile plasează hazardul natural ca factor extern, situat în afara sistemelor socio-spaţiale iar vulnerabilitatea şi riscul în interiorul acestora. Hazardul este un element legat de context, şi asupra lui ne vom concentra în acest capitol, în timp ce vulnerabilitatea şi riscul caracterizează sistemul socio-spaţial, influenţându-i evoluţia, aşa cum am arătat în capitolul anterior.

Noţiunea de hazard desemnează probabilitatea producerii într-o perioadă de timp şi pe o arie dată a unui fenomen capabil de a produce avarii, stricăciuni mediului natural sau construit10.

10 Cristina Olga Gociman – ,,Tipologia hazardului şi dezvoltarea durabila” – Partea I, Generalităţi, concepte, problematica, pag 89 – 96


127

Hazardul este un eveniment extrem ce se poate manifesta în mediul natural sau construit care afectează advers viaţa, proprietatea şi activitaţile omului, conducând la dezastru. Dezastrul este o distrugere a funcţionării societăţii ce cauzează pierderi umane, materiale sau de mediu11.

Asociată cu noţiunile de hazard natural şi dezastru, apare o noţiune care le caracterizează, noţiunea de risc. Riscul, in accepţiunea sa generica, desemneaza “un pericol posibil”12.

În cadrul literaturii de specialitate, noţiunea de risc este abordată ca “un pericol eventual mai mult sau mai puţin previzibil”. Un alt sens dat noţiunii de risc este legat de definirea acestuia ca “element ce da dimensiunea dezastrului, măsurat în pierderi umane, pierderi materiale si costuri de refacere ale vieţii economice”13.

Aceste definiţii coroborate prezintă noţiunea de risc ca fiind posibilitatea de producere a unui dezastru, urmare a existenţei unui hazard natural sau antropic, exprimată printr-un indicator mai mult sau mai puţin previzibil al dimensiunii dezastrului. Înţelesul său de pericol eventual este legat de estimarea sa cantitativă în pierderi umane, materiale, financiare, diferenţiate ante factum prin estimări exprimate prin grade de risc.

Hazardurile reprezintă aşadar probabilităţi – mai mari sau mai mici – de producere a dezastrelor, ce nu pot fi complet înlăturate (ele prin definiţie există în mod obiectiv ca elemente specifice formei urbane, datorate structurii, locului de manifestare – localizare, actorilor implicaţi, precum şi a altor caracteristici structurale proprii acesteia).

In consecinţă, riscurile, ca pericole previzibile, măsurate prin pierderi, printr-un management specific, pot fi substanţial diminuate sau, în anumite situaţii, complet înlăturate. Terminologia utilizata în cercetarea hazardelor naturale este prezentată pe larg de către Sorin Cheval, cercetător în cadrul Institutului de Geografie al Academiei Româneiii14.

Vom aborda noţiunea de RISC ca unul dintre factorii principali de producere a momentelor de discontinuitate ale contextului în cadrul existenţei formei urbane, factori ce conduc la apariţia fenomenelor de trans-formare. Este important de stabilit modul în care factorii de risc, în funcţie de gradul de risc, caracterizeaza anumite categorii de hazarde şi 11 Idem, op. Cit. 12 DEX– Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti 1998 13 Christophe Frenchin, Jerome Sejourne, lucrare DESS - Sciences du danger, Niort, 2002 14 ,,Terminologia utilizată în cercetarea hazardelor naturale’’ - Sorin CHEVAL - Institutul de Geografie al Academiei Române, sursa : www.hazardero.home.ro/concepte_actuale.htm, vezi anexa iii la prezentul capitol


128

determină apariţia unor tipuri particulare de dezastre, şi modul în care fiecare dintre aceste dezastre influenţeaza forma urbana, determinându-i în sens negativ iar uneori pozitiv evoluţia, prin transformare într-o alta formă urbană, sau prin crearea unor oportunităţi noi pentru evoluţia formei urbane iniţiale.

Gradul de risc determină astfel atitudinea faţă de acesta, prin acceptarea riscului dacă acesta este scăzut sau dimpotrivă, impunând măsuri de diminuare sau combatere a riscului.

În ciuda faptului ca riscul este direct legat de exprimarea cantitativă a dimensiunii dezastrului, iar dezastrul înseamnă pierderi umane, materiale sau de mediu, acceptarea riscului insoţită de managementul riscului constituie una dintre căile de gestionare a situaţiilor de discontinuitate ce pot apare în evoluţia organismului urban.

Riscurile, ca posibilităţi de producere a dezastrelor, se clasifică în funcţie de hazarde, acestea fiind la baza producerii dezastreloriv.

În contextul studiului raportului dintre forma urbană şi context, în funcţie de originea hazardelor, vom considera două mari categorii de riscuri : riscurile naturale (legate de hazarde naturale) şi riscurile antropice legate fie de hazarde antropice (după sursa producerii hazardelor) fie de hazarde secundare (după ordinea de producere a hazardelor).

5.5.2. Riscurile naturale Riscurile naturale conform tipologiei riscurilor în funcţie de natura

hazardelor sunt multiple, aşa cum reiese din tabelul prezentat în anexa. Aducerea în discutie a tuturor categoriilor de riscuri ce derivă din tipologia hazardelor ar presupune un uriaş material comentat, în care atitudinea faţă de problematica acestora ar conduce la repetiţii şi la o mare cantitate de spaţiu. Un amplu material documentar este prezentat în lucrarea dnei arh. Cristina Gociman15 şi am considerat că nu este cazul a-l relua aici.

Am considerat oportun aducerea în discuţie doar a riscurilor naturale datorate hazardelor primare, respectiv seismele, vulcanii, alunecările de teren şi inudaţiile, considerându-le reprezentative pentru influenta lor majora în cadrul procesului de apariţie a discontinuităţilor în evoluţia formei urbane.

15 Cristina Olga Gociman – ,,Tipologia hazardului şi dezvoltarea durabilă”- editura Universitara ,,Ion Mincu’’, Bucureşti, 2002


129

5.5.2.1.Seismele Prin hazard seismic se întelege “probabilitatea producerii, intr-o

perioadă de timp şi pe o arie dată, a unei mişcări seismice, caracterizată de un anumit parametru (intensitate macroseismica, acceleraţie a mişcării terenului, grad seismic, etc)” 16.

Riscul seismic desemnează volumul probabil al pierderilor produse pe o arie dată produse în urma unui cutremur. Pierderile sunt exprimate în vieţi omenesti, răniri de persoane sau pierderi materiale. Volumul acestor pierderi este determinat în funcţie de riscul seismic specific corespunzător unei zonări a teritoriului şi de elementele sau clasele de elemente expuse. Există patru clase de risc seismic : foarte înalt (4), risc înalt (3), risc moderat (2) şi risc redus (1). Evaluarea riscului seismic specific al unei localităţi se face pe baza informaţiilor privitoare la hazardul specific la amplasament, structura şi volumul elementelor sau a claselor de elemente expuse precum şi în functie de vulnerabilitatea acestor elemente.

Vulnerabilitatea seismică este o mărime ce contribuie la definirea hazardului seismic şi se exprimă pe o scară valorică, reprezentând gradul de avariere a unui element expus unui seism de o severitate dată.

Factorii ce influentează vulnerabilitatea sunt :

- localizarea formelor urbane în teritoriu în raport cu natura solului şi a elementelor de cadru natural

- densitatea elementelor structurii urbane şi dispoziţia lor în cadrul acesteia (elemente de cadru urban dar şi elemente de viaţă urbană – activităţi)

- coeziunea internă a elementelor constitutive formei urbane (rezistenţa structurală, materiale de construcţie, dispunerea activităţilor în teritoriu)

- riscul seismic. Efectele negative tipice produse de seisme asupra formei urbane

afecteaza elementele de cadru urban prin distrugerea cadrului construit, a infrastructurilor şi a retelelor datorită efectelor directe ale cutremurelor sau indirecte, cauzate de fenomenele ce însoţesc seismele (alunecări de teren, inundaţii, valuri gigatice, incendii, etc) . Elementele de viaţă urbană sunt afectate indirect prin perturbarea produsă asupra relaţiilor preexistente între elementele de cadru urban. Afectarea funcţionării şi a functionalităţii acestora, precum şi sanatatea publică, reprezintă

16 Op. Cit. pag. 121


130

principalele efecte ale seismelor (ca de altfel a tuturor riscurilor naturale) asupra elementelor de viaţă urbană.

Natura pierderilor cauzate de seisme este influenţată de tipul elementelor expuse la risc (organizarea localităţilor, natura construcţiilor, amplasamentul, natura industriilor existente, funcţiunile social-economice, etc.), de nivelul de dezvoltare precum şi de gradul de complexitate a elementelor de viaţă urbană.

Mărimea pierderilor este influenţată firesc de numărul şi densitatea elementelor de cadru urban şi de viaţă urbană, existând o corelare directă a pierderilor cu nivelul de dezvoltare social-economică a organismului urban.

Măsurile specifice pentru atenuarea efectelor seismelor sunt deosebit de complexe. Ele fac obiectul managementului la seism, ce impune responsabilităţi, control şi răspunderi legale; măsuri specifice de pregatire pentru etapa predezastru; nevoi tipice pentru etapa de intervenţie post-dezastru; evaluare dezastru; etapa de reabilitare; etapa de reconstrucţie.

În România, măsurile actuale de reducere a riscului seismic sunt măsuri financiare, politici locale de intervenţie, analiză statistică şi expertizare directă a construcţiilor, aplicarea de concepte de proiectare antiseismică, verificare de rezistenţă.

5.5.2.2. Vulcanii De multe ori în istorie vulcanii au constituit elemente majore de

influenţă pentru evoluţia formei urbane. Eruptia vulcanului Vezuviu în antichitate si dispariţia oraşului Herculaneum este binecunoscută. Bandei-san (Japonia, 1888), Magon (insula Luzvu, 1911), Tambora (insula Sumbawa, 1815), Krakatou (1883) sunt doar câteva dintre exemplele arătate de arh. Cristina Gociman în lucrarea sa “Tipologia hazardului şi dezvoltarea durabilă”. Toate s-au soldat cu importante pierderi materiale şi vieţi omeneşti.

Pericolele majore care pot afecta formele urbane sunt datorate fenomenelor ce insoţesc erupţiile vulcanice. Acestea sunt scurgerile piroclastice ce conţin material vulcanic - lavă, gaze, cenuşă, fragmente mari de rocă în suspensie; noroi vulcanic; expulzare de materii solide; nori arzători; valuri gigantice - tsunami (pe mare) si seişe (pe lacuri).

Mijloacele de previziune în cazul erupţiilor vulcanice se bazează pe date istorice şi observaţii la sol sau din satelit, ce permit detectarea emanaţiilor de lave sau gaze. Asupra efectelor negative a erupţiilor


131

vulcanice nu este cazul sa insistăm. Distrugerea cadrului urban şi a cadrului de viaţă în general sunt efectele acestor tipuri de dezastre naturale.

Ca metode posibile de reducere a riscurilor se are în vedere : - amplasarea localităţilor şi a activitatilor umane la o distanţă

rezonabilă de vulcanii activi, ţinând cont de direcţia vânturilor dominante şi de conformările specifice ale reliefului (canale, albii de râuri, etc.) ce pot deveni canale posibile de scurgere pentru materialele piroclastice sau pot produce efecte secundare (inundaţii, alunecări de teren)

- o anumită conformare a elementelor de cadru urban care să împiedice acumulările de cenuşă vulcanică (de exemplu acoperişurile clădirilor) sau care să reziste la suflul erupţiei (lucrări de protecţie, bariere de lavă, diguri protectoare)

5.5.2.2.1. Alunecările de teren Alături de seisme si inundaţii, alunecările de teren reprezintă o

categorie de catastrofe naturale ce pot influenţa major, în sens negativ, forma urbana.Spre deosebire însa de primele doua, acestea sunt relativ usor de prevăzut şi de stăpânit, prin măsuri specifice.

Alunecările de teren sunt rezultatul schimbării (bruşte sau lente) a compoziţiei, structurii, hidrologiei sau vegetaţiei unui teren în pantă. Această schimbare poate fi datorată :

- vibraţiilor sau deplasărilor solului cauzate de cutremure, explozii, activităţi industriale, etc.

- alterarea sau înlăturarea elementelor naturale ce conferă stabilitate (eroziune, prăbuşire în straturi, excavaţii, despădurire şi distrugerea vegetaţiei de fixare)

- creşterea încărcărilor asupra solului (construcţii, in urma ploilor, zăpezilor, acumulării de materiale vulcanice, etc)

Clasificarea alunecărilor de teren se face în raport cu diverse criterii, pe care le vom enumera succint în cele ce urmează. Dupa o primă clasificare a alunecărilor de teren realizată pentru prima dată de către inginerul francez Alexandre Collin în 1846, în ultimele decenii în literatura de specialitate se utilizau peste 100 de clasificări ale alunecărilor de teren.

În principal, clasificarea acestora se face după adâncimea suprafeţei de alunecare, viteza de alunecare, distanţa de deplasare a acumulatului (masei) de alunecare, direcţia de deplasare a alunecării pe versant, poziţia suprafeţei de alunecare faţă de stratificaţia versantului,


132

vârsta alunecării, caracterul mişcării sau caracterul materialului alunecat. Încadrarea în zone de risc la alunecări de teren se face cu ajutorul hărţilor de zonare a teritoriului în funcţie de potenţialul de producere a alunecărilor de teren17.

Efectele negative tipice asupra formei urbane sunt alături de afectarea elementelor de cadru urban prin afectarea cadrului construit acolo unde acesta ocupă versanţi, sunt distrugerea infrastructurilor în zona de alunecare şi blocarea liniilor de comunicaţie şi a cursurilor de apă. Elementele de viaţă urbană sunt afectate indirect, ca şi in cazul cutremurelor, prin preturbareă produsă asupra relaţiilor preexistente între elementele de cadru urban, prin pierderi cauzate diferitor siteme de activităţi (silvicultură, agricultură, etc), micşorând totodată valoarea proprietăţii funciare.

Măsurile specifice pentru atenuarea sau inlăturarea completă a efectelor alunecărilor de teren sunt stabilizarea solului prin măsuri specifice, drenarea apelor subterane şi de suprafaţă, proiectarea filtrelor inverse pentru reducerea efectului sufoziunii 18, efectuarea de plantaţii şi împăduriri, reducerea pantelor taluzelor şi versanţilor, executarea zidurilor de sprijin şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-mecanice ale rocilor prin lucrări specifice.

5.5.2.4. Inundaţiile Inundaţiile reprezintă un element asociat cu riscuri majore, ce

apare frecvent în lipsa unor măsuri speciale de conformare şi echipare edilitară a formei urbane.

Clasificarea lor se face fie după locul de producere – inundaţii produse de râuri (datorate ieşirilor acestora din albie în urma ploilor diluviene sau a blocării albiilor); inundaţii de coastă (asociate furtunilor tropicale) fie după modul de producere – bruşte (datorate ploilor diluviene, torenţilor, topirii zăpezii) sau lente (topirea zăpezilor).

Previzibilitatea acestor fenomene este de câteva zile, bazându-se pe prognoze meteorologice. Factorii ce contribuie la vulnerabilitatea formei urbane sunt amplasarea localităţii în teritoriu, precum şi rezistenţa elementelor de cadru urban sau a lucrărilor edilitare de protecţie la acţiunea valurilor şi a imersiunii în apa.

17 Vezi Zonarea teritoriului României în funcţie de potenţialul de producere a alunecărilor de teren (Gociman după E. Merchidana – 1995) 18 idem, Op. Cit., pag 199


133

Măsurile de reducere a riscului la inundaţii sunt cuprinse în doua mari categorii:

• măsuri structurale, prin executarea lucrărilor pentru atenuarea undelor de viitură (amenajarea versanţilor din bazinul hidrografic, acumulări, asigurarea derivaţiilor pentru ape mari) sau reducerea inundabilităţii terenurilor (prin amenajarea albiilor minore, apărarea prin indiguire)

• măsuri nestructurale, vizând reducerea pagubelor pe terenurile inundabile prin zonarea teritoriului inundabil, politici urbane de descurajare a dezvoltării zonelor inundabile, prognoza viiturilor si mărirea anticipării acestora, asigurarea de acţiuni operative

Aceste metode se aplica de regulă combinat, pentru obţinerea unor soluţii optime din punct de vedere economic si tehnic.

5.5.3. Riscurile antropice în corelare cu tipologia hazardelor. Aşa cum le-am definit în paragraful 1.2., riscurile antropice sunt

riscurile legate fie de hazarde antropice (după sursa producerii hazardelor) fie de hazarde secundare (după ordinea de producere a hazardelor). Hazardele antropice (poluare, despăduriri, accidente tehnologice, conflicte sociale / politice), ca şi hazardele secundare (vezi tabel anexa) conduc la o serie de riscuri ce se manifestă în mediul urban, afectând forma urbană.

Dintre acestea cele mai reprezentative sunt riscurile tehnologice, administrative, de infrastructură, sanitare, de muncă, politice şi sociale.

Toate aceste categorii de riscuri impun identificarea surselor de risc pentru diferitele componente ale formei urbane, în special pentru elementele de cadru urban. În cazul riscurilor tehnologice, elementele vizate sunt :

a. clădiri - instalaţiile înglobate sau independente de clădire, cum ar fi : instalaţiile de încalzire, de alimentare cu gaze naturale pentru nevoi menajere, instalaţiile punctelor de termoficare; b. clădiri speciale ce adapostesc instalaţii de producere, utilizare, depozitare substanţe inflamabile, periculoase, toxice sau radioactive; c. echipamente şi instalaţii aferente industriei chimice, petroliere şi petrochimice; industriei alimentare; exploatărilor miniere şi prelucrarii minereului; producerii, depozitării şi transportului gazelor lichefiate; centralelor nuclearo-electrice; instituţiilor de


134

cercetare ştiintifică ce utilizează pentru investigare, diagnostic, tratamente substanţe periculoase, explozive, chimice, radioactive sau bacteriologice. Celelalte categorii de riscuri enumerate mai sus (administrative, de

infrastructura, sanitare, de munca, politice si sociale) deriva din insuficienţa măsurilor specifice în raport cu hazardele ce conduc la apariţia acestor riscuri. Manifestarea lor particulară în mediul urban face obiectul urmatorului subcapitol.

5.5.4. Riscurile naturale şi riscurile antropice în mediul urban19

Particularitaţi. Studierea riscurilor prezentate mai sus în mediul urban nu poate fi

abordată în afara contextului specific al dezvoltarii formei urbane, al celui politic şi de cel al dezvoltării durabile. Evoluţia recentă a noţiunii de risc asociată cu cea a responsabilităţii ne arată că este superficial să tratăm exclusiv problema riscurilor “naturale”, pregătindu-ne să preintampinăm doar această categorie de riscuri. Integrarea în contextul general al riscurilor urbane a unor factori importanţi cum sunt structurile juridice şi instituţionale, ca agenţi de reducere a riscurilor urbane, ce acţionează prin intermediul politicilor de prevenire a riscurilor, delimitează de o manieră precisă limitele “riscurilor acceptabile”. Chestiunea riscurilor acceptabile se dovedeste astfel a fi o miza importantă a politicilor de gestiune si drept urban.

Riscurile antropice, definite în paragrafele anterioare, care au la bază hazarde naturale, ameninţă numeroase forme de manifestare urbană, îndeosebi în oraşele situate în ţările în curs de dezvoltare, a caror populaţie este în creştere. Cresterea populatiei provoaca de cele mai multe ori creşteri necontrolate şi dezordonate ale formei urbane şi duce la structurarea întâmplătoare a unor forme urbane neraţionalev . Cu atât mai mult se impune în acest caz nevoia de măsuri pentru reducerea şi combaterea riscurilor urbane şi urbanistice.

Aceste măsuri însă sunt de cele mai multe ori dificil a fi structurate în timp util în politici de prevenire a riscurilor, pe de o parte datorită lipsei unor studii prealabile asupra factorilor de risc ce ameninta in aceste cazuri domeniul elementelor de viata urbana ce se manifesta cu predilecţie în domeniile economicului şi socialului, studii care necesită un timp îndelungat de întocmire şi care de cele mai multe ori nu furnizează rezultate aplicabile imediat. Pe de altă parte, este necesară luarea în

19 Christophe Frenchin, Jerome Sejourne, lucrare DESS - Sciences du danger, Niort, 2002


135

consideraţie a doua direcţii de acţiune : identificarea şi analiza factorilor de risc, apoi analiza condiţiilor de reducere a acestora.

Aşa cum arătam în primul paragraf al acestui subcapitol, particularităţile şi specificul fiecărei forme urbane în parte presupune studierea atentă şi delimitarea precisă a factorilor de risc, conducând la decizii particulare de la o situaţie la alta, de la o formă urbană la alta, impunând măsuri specifice, inclusiv la nivelul continutului documentaţiilor de urbanism, aşa cum reiese din documentaţia cu titlu de reglementare indicată in bibliografie20.

În ceea ce priveşte corelarea problematicii riscului cu cea a apariţiei şi evoluţiei formei urbane, prin prisma înţelegerii formei urbane ca o discontinuitate formală a contextului, considerând planul general al spaţiului formal exprimat de context, constituirea (apariţia) unei forme urbane urmeaza trei etape succesive, indiferent de modul său de apariţie (morfogeneza) , de natura ori particularitatile contextului.

Astfel, într-o faza iniţială, distingem un spaţiu formal uniform, al contextului, care are calităţi de uniformitate şi continuitate formala, plan faţă de care care nu se detaşează nici o altă formă (excrescenţă).

Calitatea de spaţiu formal îi conferă, aşa cum am arătat, un caracter dinamic, ce face ca evoluţia unora dintre componentele sale sa conduca la aparitia unor discontinuităţi statice (exprimate prin forme fizice, materiale) care se materializează la un moment dat prin detaşarea de planul suport al contextului, sau a unor discontinuităţi dinamice, care pot căpăta în timp aceeaşi materializare formală, conducănd la naşterea (apariţia) unor componente de formă urbană.

Apariţia şi existenţa acestor elemente de formă urbană înaintea constituirii acesteia ca sistem socio-spatial, fie ca le discutăm din perspectiva istorică, în contextul îndepărtat al apariţiei primelor forme de locuire ori adaptare a mediului la nevoile umane sau în contextul apropiat al ultimelor secole, prin apariţia oraşelor proiectate pe plan prestabilit, constituie o conditie sine qua non pentru constituirea formei urbane, o verigă indispensabilă în procesul de morfogeneză urbană.

O formă urbană nu poate apare instantaneu. Chiar şi în cazul construirii oraşelor pe plan prestabilit, a existat o perioadă intermediară de timp, între concepţia, realizarea propriu-zisă şi momentul în care forma urbană nou creată a început să funcţioneze şi sa-şi exercite rolul în teritoriu, marcând etape distincte în dobândirea identităţii urbane

Fiecărei componente de formă urbană, odată cu materializarea sa, îi este caracteristic un anume grad de vulnerabilitate ce îi marcheaza 20 Arh. Tiberiu Florescu, geogr. Silvia Ionita – Ghid privind exigenţele minime de conţinut al documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului pentru zonele cu riscuri naturale, UAUIM şi Urban Proiect, Bucureşti, 1999


136

evoluţia si îi defineşte rezistenţa (coeziunea interna) şi stabilitatea structurală în timp, în raport cu hazardul existent în locul respectiv. Produsul acestor două mărimi, una caracteristică elementului (vulnerabilitatea) şi cealaltă mediului exterior - contextului (hazardul), dă mărimea riscului la care este supusă respectiva componentă de formă urbană în timp, în sensul pericolului unei evoluţii negative (sau uneori nedorite).

R = H x V 21 Daca consideram o anumita marime (indiferent daca este

constanta sau se modifica in timp, in sensul creşterii sau descreşterii) ce exprimă mărimea hazardului existent pe suprafaţa (arealul) de materializare al elementelor de formă urbană, ce este inclus în spaţiul sistemului formal (context), vulnerabilitatea asociată acestor elemente caracterizează individual pe fiecare dintre ele.

Riscul asociat arealului respectiv este dat de suma riscurilor individuale asociate elementelor.

Ra1 = H x (V1 + V2 + ... + Vn ) Ra1 = H x Σ Ve , unde Ve reprezintă vulnerabilitatea fiecărui element Odată cu evoluţia şi apariţia relaţiilor de coeziune ce se stabilesc

între aceste elemente formale, iniţial disparate, se constituie un sistem socio-spaţial, ce are o limită ce înglobează aceste elemente. Aceasta reprezintă o primă etapă de constituire a identităţii formale, sistemul respectiv detaşându-se formal de context, devenind sistem formal.

Primul grad de complexitate asociat acestui sistem socio-spaţial este, aşa cum arătam în cuprinsul tezei, asociat formei urbane elementare (forma arhitecturală urbană), care din punct de vedere al schimburilor de informaţii cu exteriorul este o formă statică, stabilă, insensibilă la perturbaţii.

21 Vezi anexa iii la capitolul 5, vulnerabilitatea fiind inţeleasă ca predispozitia sau susceptibilitatea unui element de a fi afectat negativ din cauze externe


137

Dacă V1, V2, .... Vn reprezintă vulnerabilităţile individuale ale

elementelor, acestea intră în calculul riscului pentru arealul studiat proporţional cu numarul şi importanţa acestor elemente în cadrul alcătuirii formei respective

Ra2 = H x V1 x a% + H x V2 x b% + ... + H x Vn x z%, de unde rezultă

Ra2 = H x (V1 x a % + V2 x b% + ... + Vn x z%) Cum a%, b% , ... , z% reprezintă valori subunitare, V1 x a% ≤ V1, V2 x b% ≤ V2, ... , Vn x z% ≤ Vn , suma termenilor din

paranteză este mai mică decât suma V1 + V2 + ... + Vn , şi deci Ra2 mai mic decât Ra1.

În acest caz, riscul asociat formei (formei urbane elementare) este mai redus decât riscurile însumate asociate tuturor elementelor constitutive, luate separat.

Pentru a inţelege mai uşor demonstraţia de mai sus, să considerăm un exemplu concret, extrem de simplu. Considerăm două elemente formale distincte ce pot alcatui o formă arhitecturală simplă (forma urbană elementară). Primul este un zid de incintă pe plan patrat, cu


138

înalţimea egală cu latura, al doilea element o placă pătrată cu suprafaţa egală cu cea a incintei pătrate, existente în cadrul aceluiaşi areal (vecinătăţi).

In primul caz considerăm aceste elemente ca entităţi separate, ce se gasesc în acelaşi areal.

Dacă pe o scară de la 1 la 10 (de exemplu) evaluăm vulnerabilitatea asociată acestor elemente în raport cu un hazard oarecare şi cu protecţia pe care ele o oferă împotriva acestuia (vântul, spre exemplu). Probabilitatea producerii fenomenului vânt este exprimată de hazardul H, ce are aceeaşi valoare în cazul ambelor elemente, fiind o mărime caracteristică pentru arealul în care acestea se gasesc. Dacă presupunem că Ve1 = 3 si Ve2 = 10 (placa nu oferă adăpost), atunci în cazul în care cele două elemente coexistă separat, riscul în arealul respectiv asociat fenomenului vânt este Ra1 = R1 + R2 Ra1 = H x Ve1 + H x Ve2 Ra1 = H x (Ve1 + Ve2) Ra1 = H x 13 Dacă în cel de al doilea caz, aşezîm placa peste zidul de incintă, obţinem o forma simplă, de cub fără bază (baza este oferită de planul suport), ponderea celor două elemente formale constitutive în cadrul formei respective este 80 % pentru zid şi 20 % pentru placă (avem cinci feţe ale unui cub). Vulnerabilitatea formei considerate este V = Ve1 x 0,8 + Ve2 x 0,2 = 3 x 0,8 + 10 x 0,2 = 2,4 + 2 = 4,4 În acest caz riscul rezultă Ra2 = H x V Ra2 = H x 4,4 , mai mic decât Ra1

Cu alte cuvinte, în cazul al doilea, sistemul formal respectiv este caracterizat de un risc mai scăzut în raport cu hazardul considerat, forma constituită oferind o siguranţă mai mare în arealul respectiv. Astfel, riscul asociat formei (formei urbane elementare) este mai redus decat riscurile însumate asociate tuturor elementelor constitutive, luate separat.

Din exemplul prezentat este însa interesant de remarcat faptul că

riscul asociat formei considerate (Ra2) , desi mai mic în arealul respectiv decat cel iniţial, când elementele coexistau separat, dar este mai mare decât cel asociat unora dintre elemente (de exemplu zidul de incintă), considerate separat. Acest lucru arată faptul că conlucrarea mai multor elemente în constituirea unei forme (inclusiv urbane) predispune această forma la un alt grad de risc decat cel asociat elementelor constitutive, şi


139

că în mod obiectiv acesta este mai ridicat decât cel asociat separat unora dintre ele şi mai scăzut faţă de altele, in cadrul riscului global intervenind şi ponderea pe care au aceste elemente în constituirea respectivei forme.

Cum în mod obiectiv, într-un areal coexistă mai multe hazarde, atitudinea faţă de acestea, coroborată cu ierarhia lor, justifică alcatuirile formale ca raspuns la reducerea şi combaterea riscurilor (în exemplul discutat, dacă am considera şi alte hazarde asociate, cum ar fi precipitaşiile, spre exemplu, riscul corespunzător formei pe care o alcătuiesc cele două elemente este evident mult mai scăzut decât cel a oricarui element în parte).

Să revenim la discursul anterior. Odată constituită forma urbană

elementară, ca etapă în constituirea formei urbane globale (organism urban), evoluţia acesteia în timp şi înglobarea altor elemente apărute ca discontinuităţi ale planului suport (context), precum şi evoluţia formei urbane elementare constituite, conduce la materializarea unei limite globale din ce în ce mai complicate topologic, rezultând în final o formă urbană complexă, care are atributele unei forme metabolice.

Evoluţia formă urbană statică (elementară) – formă urbană

metabolică (complexă) implică totdeauna creşterea vulnerabilităţii, şi deci a riscului, datorită calitaţilor “frontierei” acesteia . Creşterea sensibilităţii formale prin mărirea vulnerabilitatii, ca proces obiectiv, exprima de fapt caracterul evolutiv al formei urbane şi predispoziţia permanentă a acesteia către procesele trans-formale si morfogeneză, demonstrând caracterul dinamic al acesteia, întărind concluzia că nu există şi nici nu poate exista FORMA URBANĂ COMPLEXĂ IDEALĂ, stabilă formal în timp, eternă. De aici derapajele în istoria urbanismului (oraşele ideale) şi chiar a arhitecturii, manifestată la nivelul formelor urbane elementare – obiecte de arhitectură (falasterul, unitatea de locuit, locuinta cibernetică, etc.).


140

Ca o concluzie, este interesant de subliniat faptul ca in problema riscurilor la care este supusă din exterior forma urbană, contextul reprezintă factorul determinant. Contextul în sine (cadrul fizic de existenţă el formei urbane) reliefează existenţa hazardului, iar natura contextului (geografic, economic, social, politic, etc.) dă măsura gradului de risc, ca şi măsura vulnerabilităţii.

Existenţa unei forme urbane pentru care să nu fie supusă la nici un factor de risc ar însemna o forma urbană indiferentă faţă de context, iar acest lucru, aşa cum am arătat, nu este şi nici nu va fi posibil, atâta timp cât forma urbana va rămâne o formă de manifestare complexă a existenţei umane în teritoriu.


141

ANEXE EXPLICATIVE la capitolul 5 i. “Istoria organismelor urbane este, prin natura ei, o istorie a cazurilor

particulare, care trebuie mai întâi analizate pe rând, unul cate unul; [...] evoluţiile formei fizice a oraşelor, apărute din combinaţiile cele mai variate ale factorilor geografici şi istorici, compun o paletă de cazuri mult mai diferenţiată decît evoluţiile economice, sociale, culturale, care sunt mai uşor de redus la câteva categorii conceptuale. [...] Oraşul s-a născut în perioada dintre mileniul al III-lea si al II-lea î.Chr. în Mesopotamia şi pe valea Nilului, a Indului şi a Fluviului Galben, ca un loc unde se concentrează şi se schimba excedentele agricole a câtorva zone deosebit de fertile. Noutatea evenimentului, care separă mitul de istorie, este inregistrată cu luciditate în primele texte scrise [...], iar gestul care separă orasul de sat, împartind lumea în două părţi opuse, va rămâne multă vreme gravat în cadrul fizic, cât şi în organizarea instituţională şi mentală. Oraşul este o incintă sau un ansamblu de incinte unde se dezvoltă arta de a combina distanţele mici şi mijlocii – ceea ce numim de atunci ,,arhitectură’’ – în timp ce arta mai veche de a ocupa şi modifica peisajul terestru nelimitat cade, putin cate putin, în uitare.’’ Leonardo Benevolo - ,,Oraşul în istoria Europei’’ (ed. Polirom, Iaşi, 2003, traducere Madalina Lascu) , pag. 11 şi 15-16

ii. Leonardo Benevolo ilustrează în lucrarea citată evoluţia oraşelor europene, punând accentul pe influenţa contextului (natural, economic, social, etc.) în determinarea evoluţiei oraşelor, abordând perioade istorice semnificative pentru raportul de determinare context / forma urbana. Acestea sunt : - ruptura de antichitate (până în sec. al X-lea) - formarea oraşelor medievale (1050 – 1350) - cadrul stabilizării şi ultimele mutaţii urbane din secolul al XIV-lea (1350 – 1500) - aplicarea modelului urban european în orasele colonii (1500 – 1600) - noile condiţii ale ,,planificării urbane’’ şi regulile perspectivei (1600 – 1750) - impactul industrializării şi oraşul industrial (1750 – 1890) - transformările oraşelor europene în secolul XX Cele patru raporturi evidenţiate de noi între forma urbană şi context se regasesc de-a lungul istoriei evoluţiei oraşelor europene prezentate de autor, constituind de cele mai multe ori unul dintre factorii determinanţi pentru evoluţia aţezărilor urbane : - integrarea formei urbane în context (contextul ,,asimilează’’ forma

urbană) - oraşul grec în antichitate : ,, Ideea de oraş [...] se


142

individualizează printr-o nouă şi radicală subordonare faţă de elementele geografice ale peisajului. Oraşele [...] sunt asimilate din punct de vedere mental cadrului lor natural, asupra căruia omul începe sa-şi exercite inventivitatea’’. (Leonardo Benevolo, Oraşele în istoria Europei, pag. 30)

- atenuarea discontinuităţilor prin crearea unei stări de continuitate (forma urbană ,,asimilează’’ contextul) - oraşele nou fondate din colonii, oraşele renascentiste şi baroce : ,,Sistematizarea peisajelor este domeniul în care un număr mare de competenţe se pot exprima şi răspunde la evoluţia comportamentelor individuale şi sociale. Spre mijlocul secolului [XVII] se cristalizeaza existenţa unei concepţii totale a peisajului, care presupune aportul combinat al arhitecturii, artelor plastice şi a unei gestiuni a mediului înconjurator care nu poartă încă un nume’’ (Leonardo Benevolo, Oraşele în istoria Europei, pag. 141 – 142)

- accentuarea discontinuităţilor formale ale acestuia şi detaşarea, individualizarea din ce în ce mai accentuată a formei urbane faţă de context, accentuând starea de contrast (accentuarea procesului de antropizare a contextului şi particularizarea formei urbane în raport cu tipul de context) : oraşul industrial

- raportare permanentă la context prin impunerea unei evoluţii echilibrate a formei urbane, în sensul unei dezvoltări durabile : a doua jumătate a sec. XX

iii. Am considerat necesară reproducerea integrală în cadrul anexelor a lucrării Dlui Sorin Cheval, dată fiind claritatea cu care prezintă conceptele esenţiale în cercetarea hazardelor naturale şi problematica riscului. ,,Adoptarea măsurilor pentru prevenirea efectelor negative ale manifestărilor naturale extreme datează probabil de la primele contacte între om şi natură, dar preocupările pentru a forma o terminologie unitară şi standarde sunt mult mai recente, evoluând semnificativ doar în a doua jumătate a secolului XX şi mai ales în ultimul deceniu al acestuia. Încercările de a defini şi a denumi cât mai bine fenomenele naturale extreme au condus la dezvoltarea unei terminologii operaţionale, utilizată astăzi de cea mai mare parte din cercetării implicaţi în această direcţie. Sunt prezentaţi în continuare termenii relevanţi pentru obiectivele acestei lucrări (hazard, vulnerabilitate, risc etc.). Hazardul natural (HN) implică probabilitatea ocurenţei într-un interval de timp şi un areal precizate a unui fenomen natural cu potenţial de a produce pagube environmentale şi/sau socio-economice, inclusiv pierderi de vieţi omeneşti. Mai precis, conform


143

Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster management (DHA, 1992), hazardul (H) este un eveniment ameninţător sau probabilitatea de producere a unui fenomen potenţial producător de pagube într-un areal, într-un interval precizat de timp. Orice hazard implică un nivel preexistent de risc al spaţiului considerat (Alexander, 1993, Wilhite, 2000, Smith, 2001). Aşadar, atribuirea calităţii de hazard unui fenomen natural nu este condiţionată de producerea de pagube materiale sau victime, ci de potenţialul unor astfel de consecinţe. De altfel, aceasta poate fi considerată caracteristica esenţială ce deosebeşte terminologic hazardul natural de evenimentele naturale extreme (Coppock, 1995). În acest context, înţelesul iniţial al termenului hazard a evoluat şi a căpătat un sens nou. Hazardul nu este un fenomen întâmplător şi nici impredictibil, ci doar manifestarea şi consecinţele sale sunt, în general, dificil de prognozat şi controlat. Hazardul este un termen care semnifică o manifestare externă sistemului afectat (PAHO, 2000), iar alăturarea termenului natural accentuează cauzalitatea exterioară omului (Burton et al., 1978). Probabilitatea statistică de producere a unui eveniment natural potenţial producător de efecte negative defineşte cantitativ hazardul. Vulnerabilitatea (V) se referă la capacitatea unei persoane sau grup social de a anticipa, rezista şi reface în urma impactului unui hazard natural (Tobin şi Montz, 1997, Wilhite, 2000). În acelaşi spirit, Blaikie et al. (1994) înţeleg prin vulnerabilitate “caracteristica unei persoane sau a unui grup de persoane de a anticipa, a face faţă, a rezista şi a se reface în urma impactului cu un hazard natural”. Vulnerabilitatea implică o combinaţie de factori care determină gradul în care viaţa şi proprietatea se găsesc la risc din cauza unui eveniment. Ca şi hazardul, vulnerabilitatea este un indicator al unei stări viitoare a unui sistem, definind gradul de (in)capacitate a sistemului de a face faţă stresului aşteptat (Smith, 2001). În termeni generali, vulnerabilitatea poate fi înţeleasă ca predispoziţia sau susceptibilitatea unui element de a fi afectat negativ din cauze externe (IADB, 2000, PAHO, 2000, IPCC, 2001). Definiţia propusă în Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster management (DHA, 1992) are un profund caracter cantitativ, s-a impus în literatura de specialitate şi este cea adoptată pentru această lucrare: vulnerabilitatea reprezintă nivelul pierderilor pe care un element sau grup de elemente (persoane, structuri, bunuri, servicii, capital economic sau social etc.) expuse unui anumit risc îl aşteaptă în urma producerii unui dezastru sau hazard.


144

Vulnerabilitatea se exprimă pe o scară de la 0 la 1, sau de la 0% la 100%. Vulnerabilitatea unui spaţiu are la bază cauze naturale ce ţin de caracteristicile intrinseci ale fenomenului, cauze economice, cum ar fi bunăstarea materială, rezervele etc. şi cauze socio-psihologice, de la organizarea administrativă până la psihologia maselor (Tobin şi Montz, 1997, Anderson, 2000). Măsura în care cele trei aspecte se combină defineşte vulnerabilitatea complexă a unui spaţiu. Vulnerabilitatea poate fi voluntară sau involuntară. Ea depinde de infrastructura şi de condiţiile socio-economice dintr-un spaţiu; reducerea expunerii la hazard conduce implicit la scăderea vulnerabilităţii (Downing şi Bakker, 2000). Smith (2001) consideră că expunerea la hazard (vulnerabilitatea) este rezultatul faptului că persoane sau bunuri materiale se găsesc la un moment dat, voluntar sau involuntar, într-un loc unde nu ar trebui să fie. De altfel, creşterea numărului de morţi în unele ţări şi a valorii pagubelor materiale în altele nu se datorează unor hazarde naturale mai puternice, ci amplificării vulnerabilităţii populaţiei (Mileti, 1999). Unele grupuri sociale sunt mai vulnerabile decat altele, în funcţie de sex, vârstă, condiţie fizică etc. De asemenea, vulnerabilitatea este strâns corelată cu poziţia socio-economică. Persoanele sau societăţile înstărite găsesc mult mai uşor rezervele necesare pentru a face faţă dezastrului, de a-şi reveni şi a se reface. Conceptul de vulnerabilitate este utilizat în cercetarea hazardelor naturale pentru identificarea entităţilor sociale cele mai predispuse a suporta efectele negative ale unor fenomene (Ribot et al., 1996). Din punct de vedere al societăţii, efectele negative ale secetei sunt rezultatul vulnerabilităţii populaţiei faţă de acest fenomen, şi nu al fenomenului în sine (Ribot et al., 1996). Dacă populaţia şi bunurile nu ar fi expuse acţiunii unui fenomen, ori fenomenul respectiv nu s-ar produce, populaţia ar fi invulnerabilă. Nu există o formulă/măsură universal acceptată pentru caracterizarea cantitativă a vulnerabilităţii. De altfel, tocmai caracterul relativ al acesteia este unul din conceptele-cheie care nuanţează descrierea vulnerabilităţii (Blaikie et al., 1994, Downing şi Bakker, 2000). Riscul (R) este produsul matematic dintre hazard şi vulnerabilitate, exprimând relaţiile dintre un fenomen şi consecinţele lui (Slaymaker, 1999). Expunerea la hazard este relativ constantă într-un areal, vulnerabilitatea implică reacţia societăţii umane, nivelul calitativ şi cantitativ al pregătirii şi reacţiei acesteia faţă de pericol, iar


145

combinaţia dintre cele două defineşte cantitativ riscul. Smith (2001) consideră că riscul reprezintă “expunerea reală a unei valori, în sensul antropocentrist, la hazard”, furnizând un exemplu care ilustrează perfect raporturile dintre cei doi termeni: o persoană care traversează oceanul cu barca este supusă aceloraşi hazarde naturale ca şi o persoană care face acest lucru cu vaporul, însă cele două persoane sunt expuse unor grade diferite de risc ca urmare a vulnerabilităţii diferite. Prognoza riscului implică posibilitatea precizării cât mai exacte a locului de apariţie a fenomenului respectiv (Bălteanu et al., 1989). Trebuie remarcat în acest context progresul însemnat al capacităţilor de prognoză în cazul multor fenomene, atât în privinţa momentului de producere, cât şi a arealului susceptibil a fi afectat. Se exprimă prin produsul dintre riscul specific (Rs) şi elementele de risc (Er). Riscul specific (Rs) reprezintă nivelul pierderilor aşteptate ca urmare a manifestării unui hazard natural. Rs depinde de caracteristicile hazardului şi de vulnerabilitate. Elementele la risc sau elementele expuse riscului (Er) includ populaţia şi toate valorile materiale expuse riscului de a fi afectate de un hazard natural într-un anumit areal. Riscul total (Rt) cuantifică pierderile umane şi materiale totale care ar rezulta în urma unui hazard sau dezastru natural. Se utilizeză formula: Rt = E x Rs = E(H x V). Dezastrul natural implică existenţa iniţială a unui risc major, capabil să afecteze major componentele mediului dintr-o regiune. Consecinţele produse ca urmare a realizării riscului, fie ele pagube materiale sau umane, ating nivelul de dezastru când sistemul local nu îşi poate reveni într-un interval rezonabil de timp fără ajutor extern (Blaikie et al., 1994, Etkin et al., 1998, Smith, 2001). Unii autori (Zăvoianu şi Dragomirescu, 1994) consideră că termenul de dezastru natural este sinonim cu cel de catastrofă naturală. Precizările făcute de UNISDR încă de la declanşarea programului arată că dezastrul natural trebuie privit din perspectiva consecinţelor pe care le are un anumit hazard asupra sistemului economico-geografic, care fac ca acel sistem să nu poată face faţă impactului cu propriile forţe. Dezastrul natural este, fără îndoială, un fenomen cu impact major asupra unei societăţi de o anumită dimensiune. În privinţa scării dimensiunii afectat de un dezastru, aceasta poate oscila între nivelul personal sau familial (un fenomen poate reprezenta un dezastru pentru o persoană, în sensul că aceasta nu poate să facă faţă cu mijloace proprii) şi nivelul global, planetar (acest caz este deocamdată teoretic, neexistând până în prezent un fenomen atmosferic sau natural care să nu poată fi manageriat la nivel de


146

planetă). Cele mai mediatizate sunt dezastrele la scară naţională sau regională, cum au fost cutremurele care au afectat Turcia şi Grecia în 1999, sau ciclonii tropicali care afectează anual ţările din Marea Caraibelor şi din Golful Mexic. Din perspectiva teoriei sistemelor, pagubele produse de riscurile şi dezastrele naturale sunt rezultatul interacţiunii dintre trei sisteme principale şi mai multe subsisteme (Mileti, 1999): mediul fizic terestru (clima, ape etc.), populaţie (clase sociale, rase, culturi etc.) şi mediul construit (clădiri, poduri etc.). Înţelegerea corectă a relaţiilor dintre hazard, vulnerabilitate, risc şi dezastru condiţionează utilizarea corectă a terminologiei. Aceste raporturi sunt sintetizate de Alexander (1993) astfel: “Hazardul poate fi privit ca situaţia predezastru, în care există un anumit risc de producere a unui dezastru, mai ales din cauza faptului că o comunitate umană este situată într-o poziţie de vulnerabilitate”. Se evidenţiază aşadar trei etape în evoluţia unui fenomen natural ce are potenţialul să genereze consecinţe negative: etapa de hazard, apoi apare riscul ca acesta să afecteze un areal vulnerabil, iar în final se poate ajunge la dezastru. Riscul se găseşte la intersecţia dintre hazard şi vulnerabilitate (fig. 1), iar hazardul este cel mai cuprinzător taxonomic (Cutter, 2001). Fig. 1. Relaţii cauzale între hazard (H), risc (R) şi vulnerabilitate (V)

Relaţiile cantitative dintre cele trei elemente sunt ceva mai complexe. Dat fiind hazardul Hi (probabilitatea ca un eveniment cu o intensitate mai mare sau egală cu i să se producă într-un anumit interval de timp) şi vulnerabilitatea Ve (predispoziţia intrinsecă a elementului e de a suferi pierderi în urma unui eveniment de intensitate i), riscul Rie reprezintă probabilitatea elementului e de a suferi pagube datorită producerii unui eveniment cu o intensitate mai mare sau egală cu i: Rie = (Hi x Ve). Această relaţie exprimă probabilitatea ca efectele să depăşească o anumită valoare în intervalul de timp considerat (PAHO, 2000). Alţi autori (Tobin şi Montz, 1997) descriu succesiunea manifestărilor unui eveniment extrem astfel: hazard – risc – ameninţare – impact/dezastru – faza post-impact. Cu alte cuvinte, caracteristicile de hazard există încă din faza iniţială, atunci când fenomenul este pus în relaţie cu societatea umană, cu consecinţele


147

pe care le poate avea, vorbim deja de risc, iar impactul cu societatea sau, în unele cazuri, dezastrul reprezintă faza de apogeu a unui fenomen extrem. În final, se ajunge în faza post-impact care este, din multe puncte de vedere, la fel de importantă ca şi celelalte. La rândul său, Smith (1996) se opreşte asupra raporturilor dintre hazard şi risc. El consideră că riscul include probabilitatea ca un anume hazard să se realizeze, să devină realitate. Acelaşi autor compară hazardul cu cauza, iar riscul cu consecinţa: “hazardul (cauza) reprezintă o ameninţare potenţială pentru societatea umană şi valorile ei, iar riscul (efectul) este probabilitatea ca un anumit hazard să se producă”. Hazardul seismic sau atmosferic poate exista într-o regiune nelocuită, dar riscul se realizează numai acolo unde există oameni şi bunuri construite de aceştia.’’ Referinţe Alexander, D. E. (1993), Natural Disasters, UCL Press, London, 632 p. Anderson, M.B. (2000), Vulnerability to disaster and sustainable development: a general framework for assessing vulnerability. În Pielke & Pielke (ed.), Storms. Vol. 1, Routledge, London and New York: 11-26. Bălteanu, D., Dinu, M., Cioacă, A. (1989), Hărţile de risc geomorfologic. SCGGG - Geogr., XXXVI: 9-13. Blaikie, P., Cannon, T., Davis, I., Wisner, B. (1994), Natural hazards, people’s vulnerabilty, and disasters. Routledge, London and New York, 284 p. Burton, I., Kates, R.W., White, G.F. (1978), The environment as hazard. Oxford University Press, New York. Coppock, J.T. (1995), GIS and natural hazards: an overview from a GIS perspective. In: Carrara, A., Guzzetti, F. (eds.), Geographical Information Systems in Assessing Natural Hazards, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht: 21-34. Cutter, S.L. (2001), The changing nature of risks and hazards. În: Cutter, S. L. (ed.), “American hazardscapes: the regionalization of hazards and disasters”, Jospeh Henry Press, Wahsington, D.C.: 1-12. DHA (1992), Internationally agreed glossary of basic terms related to Disaster Management. United Nations, DHA-Geneva - December 1992, 58 p. Downing, T.E., Bakker, K. (2000), Drought discourse and vulnerability. În: Wilhite, D.A. (ed.) (2000), Drought. A global assessment. Vol. 2, Routledge, London and New York: 213-230. Etkin, D., Vazquez, M.T., Kelman, I. (1998), Natural disaters and human activity. A contribution to the north American Commission on Environmental Cooperation State of the Environment Report. IADB (2000), Reducing Vulnerability to Natural Hazards: Lessons Learned from Hurricane Mitch. A Strategy Paper on Environmental Management. Working paper prepared by a team of the Regional Operations Department 2 of the Inter-American Development Bank, Team Coordinator: Alberto Uribe, Stockholm,


148

Sweden 25-28 May 1999 IPCC (2001), Climate Change 2001: Impacts, Adaptation, and Vulnerability. Summary for Policymakers, A Report of Working Group II of the Intergovernmental Panel on Climate Change, and Technical Summary of the Working Group II Report, A Report accepted by Working Group II of the IPCC but not approved in detail, 90 p. Mileti, D. S. (1999), Disasters by design. A reassessment of natural hazards in the United States. Joseph Henry Press, Washington, D.C.: 352 p. PAHO (2000), Principles of disaster mitigation in health facilities. Disaster Mitigation Series, Pan Amercian Health Organization, 123 p. Ribot, J.C., Najam, A, Watson, G. (1996), Climate variation, vulnerability and sustainable development in the semi-arid tropics. În: Ribot, J.C., Magalhaes, A.R., Panagides, S.S. (eds.), Climate Variability, Climate Change and Social Vulnerabilty in the Semi-arid Tropics: 13-54. Slaymaker, O. (1999), Natural hazards in British Columbia and inter-institutional challenge. Int. Jour. Earth Sciences, 88: 317-324. Smith, K. (2001), Environmental hazards. Assessing risk and reducing disaster. Routledge, London and New York, 392 p. Tobin, G.A., Montz, B.E. (1997), Natural Hazards. Explanation and Integration. The Guildford Press, New York, 388 p. Wilhite, D.A. (2000), Drought as a natural hazard. Concepts and definitions. În: Wilhite, D.A. (ed.) (2000), Drought. A global assessment. vol. 1, Routledge, London and New York: 3-18. Zăvoianu, I., Dragomirescu, Ş. (1994), Asupra terminologiei folosite în studiul fenomenelor naturale extreme. SCGGG-Geogr., XLI: 59-62.

iv. Vom încerca o clasificare comparativă a riscurilor şi a hazardurilor în funcţie de clasificarea acestora din urmă pentru a exprima mai direct această relaţie de determinare. În cadrul acestui tabel, tipologia riscurilor este preluată din materialele prezente in bibliografie.


149

HAZARDURI TIPOLOGIA RISCURILOR

1. După sursa producerii hazardului N

atur

ale

Tehn

olog

ice

Adm

inis

trativ

e

Infra

stru

ctură

,rete

le

Soc

iale

(con

flict

uale

)

Pol

itice

San

itar (

epid

emii)

De

mun

că

Geologice x Climatice x Incendii de masă x Hidrologice si marine x Biologice x

Naturale

Cosmice x Poluare x x xDespăduriri / agricole x Accidente tehnologice

Antropice Conflicte sociale / politice x x x xHAZARDURI TIPOLOGIA RISCURILOR Complexe

Combinaţie de hazarduri x x x x x x x x

2. Dupa ordinea de producere

Hazard primar Hazard secundar (complementar)

HAZARD GEOLOGIC Alunecare teren x x x Inundaţii prin blocare rauri x x x Avalansă x Tsunami x Rupere de baraje x x x Accidente tehnologice x x x Accidente chimice x x x Accidente nucleare x x x Accidente biologice x x x Accidente rutiere, feroviare x x

Cutremur

Şoc psihic, stres x x x xIncendii x Vulcani Torente de noroi x x

Alunecare de teren Inundaţii prin blocare râuri x x Eroziunea solului Alunecari de teren, torenţi,

inundaţii x x

CLIMATIC - METEOROLOGIC

Frig excesiv x Circulaţia aerului Înzăpeziri x


150

Furtuni x x Seceta x x x Deşertificare x x x Foamete x x Irigaţii in exces x x

Temperatură

Topire zăpezi – inundaţii x x Inundaţii x x Alunecări de teren x x Avalanşe x x Înzăpezire x

Precipitaţii

Accidente de circulaţie x Incendii de pădure x Descărcări electrice Explozii, accidente tehnologice x x x x

HIDROLOGIC Rupere baraje x x x Inundaţii Accidente feroviare, rutiere x x x

PRACTICI AGRICOLE Eroziunea solului x Torenţi x Inundaţii x

Defrişare

Alunecări de teren x HAZARDURI TIPOLOGIA RISCURILOR Monoculturi Sărăcie sol – secetă - foamete x x Irigaţii excesive Saraturare - foamete x x Ingrăşăminte agricole

Infectare cu pesticide x x

Eroziunea solului x x Alunecări de teren x x Torenţi x x

Despăduriri

Inundaţii x x ACCIDENTE Tehnologice Explozii x x xChimice Incendii, contaminare chimică x x xNucleare Incendii, contaminare

radioactivă x x x

Accidente lucrări hidrotehnice

Inundaţii x x

3.Dupa modul de producere Cutremur x Erupţii vulcanice x Tsunami, cicloane, tornade x Inundaţii x

Bruşte

Accidente tehnologice, chimice x x xLente Despăduriri x x Deşertificări x x Seceta x x Foamete x Poluare x x


151

Agresare peisaj x x CLASAMENT GLOBAL RISCURI (prin însumare) 1 2 2 2 6 5 3 4

Este interesant de remarcat faptul aşa cum reiese din cadrul acestui tabel, cele mai importante riscuri sunt riscurile naturale. Problema riscurilor naturale, gestionarea acestora, prevenirea riscurilor naturale şi elaborarea de reglementări specifice în domeniu vor face obiectul capitolului 3. Pe locul doi ca incidenţă se situează riscurile tehnologice, administrative si de infrastructură, ca pe locul trei să se găsească cele sanitare legate de posibile epidemii, urmate apoi de celelalte.

v. Pot fi aduse aici ca exemplu noile cartiere apărute în România ,,în prelungirea’’ formelor urbane existente, în urma extinderii intravilanului localitaţilor odată cu crearea noilor cartiere ,,rezidenţiale’’. Specula funciară, dezvoltarea necontrolată şi realizarea de ,,noi cartiere’’ apărute spontan prin juxtapunerea unor ansambluri dezvoltate iniţial pe diverse proprieţăti private, fără existenţa infrastructurii şi reţelelor necesare unei bune funcţionări urbane, conduc la situaţii hilare, in care elementele constitutive esenţiale ale structurii urbane, cum ar fi plin / golul spaţial determinat de prezenţa străzilor şi a distanţelor între aliniamente rămân la voia intâmplării sau a bunavoinţei proprietarilor de terenuri. O cauză majoră a creării acestor situaţii o constituie dezvoltarea ,,pe bucaţele’’ prin PUZ-uri punctuale supuse secvenţial spre aprobare, în lipsa unei viziuni de ansamblu asupra dezvoltării formei urbane.

Capitolul 5.pdf

Documents

Transcript of Capitolul 5.pdf