CAPITOLUL II. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

2.1. Concepția de joc şi de pregătire pentru grupele de începători,

avansați şi performanță în cadrul catedrei de hochei pe iarbă a C.S.Ṣ.Nr.2

Bucureşti.

Jocul de hochei pe iarbă se desfăşoară pe baza unei strategii bine definite și

a unor cunoştințe, deprinderi tactice şi procedee tehnice bine însuşite şi utilizate.

Întreaga capacitate de joc a fiecărui jucător este subordonată intereselor echipei,

inclusiv a liderilor, care trebuie să înțeleagă că vedeta o reprezintă echipa.

În acțiunile de atac şi de apărare se manifestă pregnant constant

spiritul de echipă şi angajarea totală a capacității psihomotrice.

În dinamica desfăşurării sale, jocul de hochei pe iarbă impune

rezolvarea acțiunilor specifice, prin funcțiile de bază și secundare ale jucătorilor şi

nu ale posturilor, care le limitează responsabilitățile și atribuțiile în cadrul fiecărui

compartiment al echipei.

În desfăşurarea fazelor de atac şi apărare se urmăreşte realizeazarea

superiorității numerice, prin prezența în plus cel puțin a unui jucător.

Acțiunile de atac se desfășoară prin folosirea alternativă sau periodic a

diferitelor forme colective reprezentate de atacul pozițional, atacul rapid sau

contraatacul.

Jocul cu 'libero', introdus şi utilizat în jocul d efotbal, a creeat soluția

prin care acest rol în apărare este destinat permanent aceluiaşi jucător sau , în

funcție de fază, și altui jucător.

Cunoașterea exactă a jocului competițional, a valorii și eficienței

fiecărui component al echipei, devine posibilă cu aportul unor discipline didactico-

științifice, indispensabile pentru realizarea performanțelor în cadrul oricărei

categorii de vârstă.

Conducerea unei echipei nu se mai poate concepe fără implicarea

specifică a celor cu specializare profesională convergentă optimizării procesului de

pregătire și a activității competiționale.

În ansamblul său, concepția de joc pentru fiecare ramură sportivă se

particularizează prin următoarele trăsături esențiale:

În atac, acțiunile se desfășoară într-o viteză crescută și se realizează

prin:

Construcția jocului

Participarea întregii echipe;

Controlul dirijat și orientat al mingiei;

Menținerea posesiei mingiei prin:

Participarea grupată a 2-3 jucatori în apropierea mingiei;

Efectuarea pasaelor către înapoi și lateral pentru schimbarea

direcției de atac;

Creearea spațiilor de joc prin:

Abilitatea tehnică a jucătorilor;

Superioritatea numerică;

Combinații și automatisme de joc;

Creearea superiorității prin:

Construcția acțiunilor;

Orientarea combinațiilor pe marginile terenului;

Schimbări de ritm și de direcție prin:

Acțiuni individuale în posesia mingiei;

Dublări și redublări în circulația mingiei

Virtuozitatea în execuția fazelor fixe.

În apărare, acțiunile se defășoară prin:

Efectuarea presingului sub formă de :

Acțiune colectivă, în egalitate sau superioritate numeric;

Acțiune individual, prin efectuarea faultului de joc;

Jucătorii care nu participă direct la faza de joc, fac marcaj agresiv;

Retragerea în terenul propriu efectuând:

Continuuă hărțuire a vârfurilor de atac ale echipei adverse de

către jucătorii defensive, pentru a înlesni retragereacoechipierilor în apărarea

organizată;

Ocuparea tuturor zonelor către poartă;

Închiderea culoarelor de pătrundere către poartă;

Marcajul se realizează prin:

Apărare om la om și în zonă;

Sarcini speciale de marcaj la 1-2 adversari;

Linia mediană a echipei efectuează o mișcare de translație

după direcția de atac a adversarilor;

Declanșarea acțiunilor de deposedare se face prin atragerea

jucătorilor adverși într-o zonă neutră.

Aprecierea și evaluarea obiectivată a modelului de pregătire și de joc,

stabilesc cu necesitate rolul determinant al modelului de joc, realizat în relație cu

valoarea modelului de pregătire realizată și cu cea care va putea fi realizată.

2.2. Structura antrenamentului sportiv pentru echipele de juniori III, II şi

juniori I

Considerând că performanțele obținute în activitatea profesională au avut

ca fundamentare nivelul cunoștințelor asimilate și aplicate în practica nemijlocită,

desfășurată cu grupele de începători, avansați și de performanță, s-au constituit ca

argumentative pentru conținutul metodico-științific al lucrării de licență.

În mod firesc am selecționat,am adaptat și am folosit elementele ce au

determinat eficiența metodologiei aplicate în procesul de pregătire, în perioada

ulterioară, care au avut un rol contributive important la numărul și valoarea

performanțelor obținute în acest interval de timp.

În mod argumentative-valorificativ, am utilizat cele mai importante date,

observații, metode, rezultate și concluzii din lucrarea de licența mentionată, în

structura diferitelor capitol ale actualei lucrării pentru obținerea gradului didactic I,

în învățământul preuniversitar, cu profil sportive, al cărei titlu 'Optimizarea

componentelor antrenamentului la copii și juniori în jocul de hochei pe iarbă' se

constituie ca o extrapolare a conținutului lucrării susținută în anul 2002, respective

a problematicii privind eficiența metodologiei utilizată pentru dezvoltarea

capacității motrice în procesul de instruire.

În mod asociativ explicative, în prezentarea componentelor acestui capitol

al lucrării, cât și al celorlalte capitol, vom utilize cu sens orientativ conținutul unor

enunțuri pentru ca, în sens argumentative-justificativ, prin trimiteri la conținutul

unor lucrări ale unor autori , să fie realizată o prezentare exhaustivă a fiecărei

componentă, a fiecărui capitol al lucrării.

În consecință, pentru structurarea antrenamentului sportiv la echipele de

copii, junior III, junior II și Juniori I este explicit succesiunea componentelor

constitutive.

1. Componeța grupelor.

2. Structura echipei pe posturi.

2.1. Specializarea pe posturi.

2.2. Statura jucătorilor pe posturi.

3. Conținutul modelului de joc în atac.

4. Conținutul modelului de joc în apărare.

5. Conținutul modelului jucătorilor pe posturi.

6. Valori orientative ale parametrilor modelului de joc.

7. Structura standardizată a programării pregătirii.

7.1. Variante în alcătuirea microciclurilor săptămânale standardizate

7.2. Structura standardizată a microciclurilor săptămânale de

pregătire și competiționale.

7.2.1. Microciclurile săptămânale de pregătire.

7.2.2. Microciclurile săptămânale competiționale cu un joc oficial.

7.2.3. Microciclurile săptămânale competiționale cu turnee de sală.

7.2.4. Microciclurile săptămânale competiționale cu turnee pe

teren mare.

8. Ponderea componentelor antrenamentului.

9. Ponderea intensității efortului.

10. Structura standardizată a lecțiilor de antrenament pentru microciclurile

de pregătire și competiționale.

11.Structura standardizată a lecției de verificare.

12. Structura standardizată a jocului de verificare.

Din analiza concepției de proiectare și prezentată sintetizat prin algoritmul

celor 12 componente ale structurii antrenamentului sportive aplicat în pregătirea

nivelurilor d einstruire și a categoriilor de vârstă competiționale incluse în perioada

formativă pentru sportul de performanță, junioratul, rezultă constatativ

următoarele:

În conținutul său integral structura antrenamentului sportiv se

constituie a fi un model standardizat al procesului de instruire care, prin adaptare

rațional specific, stabilește organizarea, conducerea desfașurării și finalizarea

fiecărui an de pregătire și competițional, pentru fiecare grupă din cadrul fiecărui

nivel al instruirii, începători, avansați și performanță.

În ansamblul său conceptual și aplicativ, structura antrenamentului

sportiv aplicat în procesul de pregătire adaptat perioadei junioratului, respectă

selectiv-aplicativ cerințele, factorii și condițiile ce se asociază sumativ,

compensativ și aplicativ în optimizarea specifică a realizării obiectivelor selecției,

procesului de pregătire și activității competiționale al căror conținut este

fundamentat într-un număr semnificativ al lucrărilor de specialitate existente.

Valoarea aplicativ-practică a structurii antrenamentului sportive,

adaptată specific procesului de pregătire al grupelor fiecărui nivel al instruirii, a

fost asociată componenților acestor grupe, realizând astfel o asociere optimizată a

teoriei și practicii antrenamentului de performanță, prin rezultatele obținute în

sistemul de comunicare, de analiză, interpretare și apreciere a

conținutuluiantrenamentelor și jocurilor competiționale, am avut confirmarea

relațiilor de determinare ce se stabilesc între cunoștințe, priceperi și deprinderi,

pentru optimizarea lecției de educație fizică și prin extrapolare, a lecției de

antrenament, în conformitate cu rezultatele cercetărilor efectuate de Chiriță G1.

1 Chiriță G., Optimizarea lecției de educație fizică, Editura Stadion, București, 1972

Dacă structura antrenamentului sportiv, aplicată pregătirii grupelor fiecărei

categorii de vârstă competițională, se constituie ca fundamentare orientativ

explicativă pentru teoria antrenamentului sportiv, prezentarea exhaustivă a

conținutului componentelor antrenamentului sportiv, reprezintă fundamentarea

procesului de pregătire, care se realizează prin continuua însușire a conținutului și

a eficienței, realizată în fiecare lecție de antrenament, de la început până la

încheierea fiecărui an de pregătire și competițional, specific diferențiat, pentru

fiecare grupă a fiecărui nivel de instruire și categorie competițională.

Pentru a prezenta printr-o sintetizare didactică cele mai importante aspecte,

definitorii pentru fiecare capacitate component a antrenamentului sportiv, am

realizat o selectare, sistematizare și structurare a acestora, având ca fundamentare

explicit-aplicativă conținutul unor lucrări de referință pentru ceea ce reprezintă

fiecare dintre cele opt capacității ale antrenamentului de performanță.

Reunind și sintetizând opiniile formulate în lucrările lor de către autorii

menționați, s-au impus ca relevante următoarele aserțiuni:

Procesul de pregătire sportivă, sinonim cu antrenamentul sportiv,

reprezintă intenționalitatea de acționare iar realizarea acesteia este asociată

capacității care reprezintă potenționalitatea de acționare din care rezultă o relație de

determinare conform căreia

Antrenamentul, ca process de organizare și desfășurare a pregătirii

sportive, are ca scop dezvoltarea capacității generale a organismului și a

capacităților diferențiate ca structură și manifestare, asociate și incluse în

capacitatea general pe care o determină în nivelul de acumulare și în eficiența de

manifestare.

Procesul de instruire care, prin elementele de complementaritate specifice

activității sportive de performanță, devine capacitate de pregătire, este alcătuit din

pregătire orientată, adaptat către îndeplinirea obiectivelor diversificate ca scop și

reunite cumulativ, în ceea ce reprezintă nivelul general și obiectivat al capacității

de pregătire, ca sumă a valorii indicilor de manifestare specifică a capacităților

component, al căror conținut este următorul.

2.2.1 Capacitatea somatică

În relația directă, cu creșterea implicării activităților și performanțelor

sportive în viața socială, realizarea acestora a impus elaborarea și realizarea

valorilor parametrilor capacității somatice, în cadrul căreia principalii factori care o

determină sunt:

1. Statura;

2. Dimensiunile segmentare:

Membre superioare;

Palme si degete;

Membre inferioare;

Tălpi și degetele picioarelor;

Trunchi.

3. Greutatea corporală, ca sumă a componentelor sale:

Osoasă;

Musculară;

Adipoasă.

Cunoscându-se relațiile ce se stabilesc între

Evoluția staturii și a dimensiunilor segmentară, programată genetic,

invariabilă în ontogeneză, și

Evoluția greutății corporale, variabilă, prin posibilitățile de influențare

controlată a valorii acesteia,

S-au stabilit componentele capacității somatic, al căror rol este acela de a fi

Cerințe pentru realizarea modelului selecției;

Factori implicați în realizarea modelului performanței.

Explicative prentru implicarea determinantă a capacității somatice, în

general, și pentru diferențierea modelului acesteia, în raport cu cerințele impuse de

modelul de performanță, sunt:

Statura ce depășește 145-15- cm, în gimnastica artistică feminină,

anulează posibilitatea de a fi realizată selecția inițială;

Statura, cuprinsă între 200-220 cm la bărbați și între 190-200 cm la

femei, reprezintă cerințe impuse de realizarea performanțelor, selective, pentru

baschet, handbal, volei, atletism sau, prin excepție, în alte ramuri sportive.

Importanța capacității somatice în activitatea sportivă de performanță este

pusă în evidență încă din 1971 de I. Kunst-Ghermănescu si Florescu C., în cadrul

unei lucrări colective, în conținutul căreia sunt delimitate și cuantificate, pentru 29

de discipline sportive, cu excepția atletismului, călăriei și, evident, hocheiul pe

iarbă.

Principalele cerințe ale selecției:

1. Tipul somatic

Talia;

Lungimea membrelor superioare și a degetelor;

Raportul talie/greutate.

2. Capacitate motrică

Îndemânare;

Detentă;

Rezistență.

3. Capacitate psihică

Analiza situațiilor;

Combativitate;

Inițiativă.

Principalii factori ai performanței

a. Tipul somatic

Talia;

Lungimea membrelor superioare și a degetelor;

Raportul talie/greutate.

b. Capacitate motrică

Îndemânare;

Detentă;

Rezistență.

c. Capacitate psihică

Analiza situațiilor;

Combativitate;

Inițiativă.

Evident că, pentru fiecare dintre discipline sportive menționate în cadrul

lucrării, pentru fiecare parametru al componentelor incluse în cerințele selecției și

factorii performanțelor, au fost stabilite valori procentuale, secvențiale și

summative, în concordanță cu particularitățile modelului selecției și performanței

sportive, ale fiecărei discipline sportive.

Lucrarea colectivă menționată, tradusă în numeroase țari ale lumii, a fost

urmată, în anul 1976 de o alta, al cărui conținut a constituit ’Sistemul național unic

de selecție’, care preconiza:

Parcurgerea a 8 probe de control;

Rezultatele la fiecare probă de control erau etalonate cu valori

cuprinse între 50-100 de puncte;

Norma minimă a punctelor care validau selecția pentru o disciplină

sportivă era de 480 de puncte, din maximul de 800 de puncte, în condițiile în care

Nadia Comăneci, la statura și caltățile sale native, a realizat un total de 760 de

puncte iar un potențial jucător de baschet, cu statura de 200 cm, la 12 ani, nu a

realizat norma de 480 d epuncte;

Pentru 32 de discipline sportive, cu excepția hocheiului pe iarbă.

Concretizarea implcării capacității somatice, de la actul selecției inițiale și

până la realizarea unor performanțe semnificative ca valoare în competițiile interne

și internaționale, rezultă din constatarea conform căreia performanțele cele mai

valoroase sunt obținute, în general, de sportivii care înregistrează valor ice s

eîncadreazaă în modelul capacității somatic care, întotdeauna, este confirmat prin

performanțele competiționale obținute.

Pentru hocheiul pe iarbă nu au existat cercetării sau studii aplicate, având

ca teme diferite aspecte esențiale și determinante pentru obținerea performanțelor

competiționale, semnificative ca număr și valoare, aprecierile însumate de-a lungul

unui număr mare al anilor competiționali, în care am participat cu echipele

C.S.Ṣ.Nr.2 București, la toate nivelurile valorice și categorii de vârstă, au condus la

următoarele enunțuri:

Performanțele competiționale în jocul d ehochei pe iarbă, sunt obținute

numai de acei sportivi care, în cadrul selecției inițiale, manifestă calități motrice,

apreciate de cei ce fac selecția ca fiind cele care, prin participarea la un proces de

pregătire coninuu și sistematic, se vor asocia în a stabili ’modelul optim al

jucătorului de valoare în jocul de hochei pe iarbă’.

2.2.2 Capacitatea funcțională

Capacitatea funcțională reprezintă modul de producer și valorificare a

energiei necesare pentru realizarea activității motrice în care sunt implicate,

separate și asociativ:

Sistemul cardiovascular;

Sistemul respirator;

Sistemul de producere a energiei;

Energie aerobă;

Energie anaerobă;

Sistemul muscular;

Utilizarea energiei și efectele acesteia în realizarea activității

motrice;

Prin procese energetice anaerobe;

Prin procese energetice aerobe;

Prin combinarea și diferențierea procentual adaptată a

proceselor energetice aerbe și anaerobe.

Prin ceea ce o determină și o definește, capacitatea funcțională este

sinonimă capacității de efort, în condițiile în care efortul reprezintă cantitatea de

energie necesară realizării diferitelor forme de manifestare a activității motrice,

fiecare dintre acestea solicitând în mod necesar o cantitate optimă de energie.

Sistemele de producere a energiei condiționează forma de manifestare a

capacității de efort care, în enunțul său corect, reprezintă capacitatea de adaptare

la:

Eforturi de tip anaerob;

Eforturi de tip aerob;

Eforturi de tip mixt;

În funcție de structura și durata de desfășurare ale unei activități motrice,

cantitatea de energie necesară susținerii susținerii acesteia se obiectivizează prin

conceptul ’parametrii efortului’.

Parametrii efortului care concretizează dinamica acestuia în desfășurarea

lecțiilor de antrenament sunt:

Volumul execuțiilor efectuate

Reprezintă cantitatea totală a lucrului mecanic care se înregistrează în

cadrul unei lecții de antrenament, sinonim cu travaliul total de fizică.

Măsura exactă a volumului se determină prin calcularea lucrului mecanic

efectuat. În practica antrenamentului să se realizeze acest lucru. Se poate realiza o

apreciere a volumului execuțiilor executate prin suma tuturor eforturilor prestate,

reprezentată de valorile următorilor parametrii determinați

Distanțele parcurse;

Numărul de execuții efectuate;

Numărul de acțiuni realizate;

Numărul de exerciții utilizate.

Întrea cantitatea d eefort consumată si rezultatele obținute nu se stabilesc și

nu se mențin raporturi lineare de determinare.

Randamentul activității motrice, ca un raport între energia produsă și

energia consumată, este cu atât mai scăzut, cu cât se lucrează mai mult. De

asemenea, ponderea scăzută a volumului de lucru nu este recomandată deoarece

determină un randament scăzut al activității desfășurate.

Intensitatea execuțiilor efectuate

Reprezintă , ca și volum de lucru, tot un aspect cantitativ al efortului și este

pus în evidență prin cantitatea de efort sau lucru mecanic, efectuat într-o unitate de

timp. Se poate măsura în condiții de laborator prin unități de putere: kg/m/s,Hp,

watts.

Pentru cunantificarea exactă a intensității de lucru trebuie cunoscut lucrul

mechanic ce se efectuează și timpul de lucru solicitat pentru execuția acestuia.

Intensitatea execuțiilor effectuate se mai poate măsura, de asemena, și în condiții

de laborator prin echivalentul macanic al consumului de O2 sau prin analize

biomecanice.

În desfășurarea lecțiilor de antrenament, antrenorul poate aprecia prin

aproximare, deci cu mai puțină exactitate, intensitatea execuțiilor efectuate prin:

Viteza de deplasare;

Distanțele parcurse în timpul de lucru constant ca durată;

Numărul de acțiuni executate în timpul de lucru stabilit;

Intensitatea de solicitare în execuțiile efectuate.

Dacă intensitatea execuțiilor effectuate nu implică în mod direct

organismul celui care execută, ci numai efectele activității desfășurate, intensitatea

de solicitare în execuțiile efectuate pune în evidență tocmai reacția de răspuns a

organismului la efortul prin care este solicitat.

Intensitatea de solicitare pentru execuțiile efectuate este determinată de

particularitățile organismului fiecărui executant și reprezintă prețul energetic pe

care organismul îl plătește pentru efortul efectuat, constituind elemental esențial

pentru dirijarea și evaluarea pregătirii efectuate.

Creșterea nivelului de manifestare a capacității morfofuncționale, care

condiționează creșterea numărului și valorii fiecărui executant și reprezintă prețul

energetic, pe care organismul îl plătește pentru efortul efectuat, constituie

elementul esențial pentru dirijarea și evaluarea pregătirii efectuate.

Creșterea nivelului de manifestare a capacității morfofuncționale care

condiționează creșterea numărului și valorii performanțelor realizate, nu poate fi

realizat decât în condițiile în care se mărește nivelul solicitărilor.

Unul dintre enunțurile axiomatice incluse în fiziologia educației fizice și

sportului, stabilește că ’’între valoare unei performanțe , în orice ramură sportivă și

intensitate de solicitare în execuțiile efectuate, există o constantă relație lineară de

determinare, prin care se argumentează faptul că, intensitatea de solicitare

reprezintă elementul hotărâtor pentru creșterea capacității de efort și prin aceasta se

realizează creșterea performanțelor competiționale’’.

Unii parametrii cu ajutorul cărora se apreciază și se evaluează intensitatea

de solicitare, în execuțiile efectuate, sunt:

Valori funcționale

Frecvența cardiacă;

Frecvența respiratorie;

tensiunea arterială;

modificări biochimice

efectuate în laborator;

raporturi între solicitarea realizată și cea maximă, exprimate prin

fracții sau procente:

2/4,3/4,4/4;

50%, 60%, 100%.

În timpul lecțiilor de antrenament intensitatea de solicitare a execuțiilor

efectuate se poate aprecia prin înregistrarea valorilor pulsului după execuție și

raportarea acestera la structura constantă a exercițiului și durata pauzei de revenire

la valoarea ce permite efectuarea următoarei repetări, cu aceiași intensitate de

solicitare.

Complexitatea execuțiilor efectuate

Este reprezentată de cantitatea de acțiuni motrice executate simultan

în timpul unei activități determinate.

Cu cât o cativitate motrică are o intensitate de solicitare mai mare în

susținerea execuției dar este efectuată ca un complex de mișcări, cu atât se reduce

mai mult solicitarea energetică pe unitatea de mușchi angrenată în mișcare.

În consecință, ȋntre intensitatea execuțiilor effectuate și complexitatea

solicitată pentru realizarea acestora, se stabilește un raport de

inversproporționalitate.

Cu cât crește mai mult complexitatea execuției solicitate, cu atât va scadea

ȋn intensitate de solicitare, din punct de vedere energetic. În condițiile ȋn care se

reduce complexitatea de solicitare în execuțiile efectuate , implicit va crește

intensitatea de solicitare din punct de vedere energetic.

Densitatea execuțiilor efectuate

Reprezintă raportul dintre durata totală a execuțiilor efectuate și durata

totală a pauzelor de refacere înregistrate de-a lungul unei lecții de antrenament,

care se obiectivizează prin cifre, fracții, procentaje.

În desfășurarea lecțiilor de antrenament, principalele relații între lucrul

efectuat și pauzele de refacere sunt antagonice deoarece

Cu o densitate mică se asigură refacerea completă a organismului

după solicitările la care a fost supus;

Cu o densitate mare nu se asigură refacerea completă a organismului

după eforturile depuse.

În desfășurarea lecțiilor de antrenament pot apărea neconcordanțe între

ceea ce se urmărește, ceea ce se folosește și ceea ce se realizează efectiv, dacă nu

se au în vedere raporturile care stabilesc concordanța între structura actului motric,

scopul urmărit în utilizarea lui și ceea ce menține execuția acestuia din punct de

vedere energetic.

Ilustrarea grafică a raporturilor de inversproporționalitate ce se stabilesc

între doi factori este făcuta de Tătaru C2., prin utilizarea unui paralelogram de

referință.

Pe abcisa și pe ordonata acestui paralelogram sunt associate:

Capacitatea aerobă și capacitatea anaerobă;

Viteza și forță;

Rezistența generală și rezistența specifică;

Volumul de lucru și intensitatea de solicitare;

Intensitatea de solicitare și complexitatea de lucru;

Intensitatea de solicitare și densitatea de lucru.

Modelul acestui paralelogram a fost utilizat de Zațiorski V.M.3, în anul

1996, pentru a ilustra raportul de inversproporționalitate ce se stabilește între lucrul

pentru dezvoltarea forței și cel pentru dezvoltarea vitezei.

2 Tătaru C., Baschet, perfecționarea aruncărilor la coș, Sibiu, Editura Alma Mater, 20053 Zațiorski V.M., Calitățile fizice ale sportivului, București, CNEFS, sectorul de documentare și informare științifică, 1996

Dintr-o selecție obiectivă a mai multor lucrări de specialitate a fost realizată

o sistematizare operațională, în cadrul catedrei de hochei pe iarbă a C.S.Ṣ.Nr.2

București, a relațiilor care se stabilesc între parametrii care obiectivizează

manifestarea capacității de efort, al cărui conținut este prezentat în cele ce

urmează:

INTENSITATEA EFORTURILOR

PARAMETRII CONȚINUTUL SPECIFIC

MIC

Ă

durata efortului 30-90 minutesursa de energie procese aerobe

forme de activitate lucru continuu% din maxim -

valorile pulsului 120-130/minutdurata pauzelor totală, dupa efort

tipul de fibre musculare roșii, latenterezistența la oboseală mare

calități motrice rezistență, îndemânareuilizarea dominantă în mezzo și microcicluri de

pregătire

ME

DIE

durata efortului 1’30’’-3’sursa de energie procese aerobe stabile

forme de activitate lucrul cu repetărilucrul cu intervale

% din maxim 45%-60%valorile pulsului 140-160/mindurata pauzelor egală cu durata efortului

până la revenirea pulsului la 130-140/min

tipul de fibre musculare roșii, rapiderezistența la oboseală moderată

calități motrice îndemânare, rezistență

uilizarea dominantă micro și mezocicluri pregătitoare și competiționale

SUBMAXIMALĂdurata efortului 20-120 secundesursa de energie procese alactacide, lactacide

forme de activitate lucrul în serii% din maxim 65-85%

valorile pulsului 180-200/mindurata pauzelor -sub 60 secunde, durata

pauzelor=lucrul efectuat-între 60-120 secunde, durata pauzelor este de

1’30’’-2’.tipul de fibre musculare roșii, rapiderezistența la oboseală mixă

calități motrice viteza, putere,forțauilizarea dominantă micro și mezocicluri

pregătitoare și competițională

MA

XIM

AL

Ă

durata efortului 10-15 secundesursa de energie procese anaerobe, alactacide

forme de activitate lucrul cu repetări, lucrul în serii

% din maxim 100%valorile pulsului 200-210/min

tipul de fibre musculare albe,rapiderezistența la oboseală mică

calități motrice forță, viteză, putereuilizarea dominantă micro si mezocicluri

competiționale.

2.2.3 Capacitatea motrică

Pentru a redacta conținutul explicative-argumentativ al unei teme, este

necesară parcurgerea următorului algoritm lucrative:

Căutare, lecturarea, selectarea și sistematizarea informațiilor

contingente sau convergente temei abordate;

Elaborarea și redcatarea conținutului dimensionat corespunzător al

temei abordate, cu referiri bibliografice în argumentarea, susținerea sau explicarea

celor mai importante compnonente ale acesteia.

Având în vedere dimensiunea explicativă și importanța capacității motrice,

atât în general pentru procesul de pregătire, cât și în particular pentru tema

cercetării experimentale abordate, modalitatea de prezentare a acestei capacități

este reprezentată de o sitematizare elaborată în cadrul catedrei de hochei pe iarbă a

C.S.Ș.Nr.2 București, pe baza conținutului mai multor lucrări de specialitate

bibliografiate, al cărei conținut este prezentat în cele ce urmează.

În terminologia utilizată în literatura de specialitate celor trei domenii

definitorii ale activității sportive de performanță, selecția, pregătirea și activitatea

competițională.

De-a lungul anilor s-au produs schimbări:

În relația dintre un aspect, o stare sau o condiție de manifestare a unor

componente ale conținutului oricăruia, dintre cele trei domenii menționate;

noțiunea, cuvântul, conceptul sau sintagma care îi este sinonimă;

enunț a cărei exemplificare rezultă din următoarele asocieri

sinonimice:

condiție fizică – pregătire fizică

calitate fizică - calitate motrică

capacitate fizică – capacitate motrică.

În conținutul lucrărilor unui număr mare de autori români și străini, sunt

prezentate neunitar, ca număr și grupare în ceea ce a devenit sintagma

’’capacitățile condiționale, capacitățile coordinative și capacitățile intermediare,

component ale capacității motrice’’.

Modificările adaptiv successive ale termenilor utilizați pentru structura

conținutului și a formelor de manifestare a capacității motrice, prin capacitățile

condiționale, coordinative și intermediare, ne-au determinat sa sintetizăm căutarea,

selectarea și ordonarea informațiilor, provenite din mai multe surse, pentru a mări

gradul de adaptare și utilizare a acestora, în activitatea practică a fiecărui cadru

didactic al clubului, și nu numai.

Rezultatul selectării și sintetizării informațiilor, privind structura

componentelor capacității motrice este prezentat în cele ce urmează.

1. CAPACITĂȚI CONDIȚIONALE

VITEZA

Analizând complexitatea exprimării acestei calități motrice, vom defini

viteza ca fiind o aptitudine motrică complexă determinată genetic prin calitatea

proceselor neuro-musculare și condiționată de capacitatea de a dezvolta o forță sau

o acțiune motrică în cel mai scurt timp fără apariția oboselii”.

Factori de condiționare

- mobilitatea proceselor nervoase corticale fundamentale, excitația și

inhibiția, care condiționează alternanța contracțieiși relaxarii musculare;

- funcționalitatea analizatorilor (vizual, auditiv și cutanat), în sensurile

acuității, fineței și preciziei acestora;

- calitatea transmiterii impulsurilor nervoase pe căile aferente și eferente;

- viteza de contracție a mușchilor inervați;

- tipul fibrelor musculare care intră în contracție (fibrele albe sunt „rapide”,

iar ele sunt favorabile unei viteze mai bune);

- valoarea surselor și proceselor energetice (mai ales conținutul în ATP și

fosfocreatina pentru mușchii intrați în contracție);

- nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice (mai ales forța).

Forme de manifestare a vitezei

Ø  Viteza „pură” (cu mica participare a forței):

·viteza de reacșie – capacitatea de răspuns la un stimul într-un timp cât mai

scurt;

·viteza de execuție – capacitatea de a executa cu rapiditate maximă o

mișcare unică contra unei rezistențe scăzute;

·viteza de repetiție – capacitatea de a repeta mișcari identice, executate cu o

rapiditate maximă, contra unei rezistențe relativ scăzute.

Ø  Viteza „complexa” (cu participarea forței sau rezistenței):

·viteza-forța (sau detenta) – capacitatea de a învinge  o forță externă (sau

internă) cu rapiditate maximă într-un timp dat (unitate de timp);

·viteza-rezistența – capacitatea de a rezista fără pierderea vitezei la

contracții musculare maximale necesare execuției mișcărilor aciclice (rezistența la

viteză fără apariția oboselii);

·viteza-rezistența maximală - capacitatea de a rezista, fără pierderea vitezei,

la contracții maximale necesare execuției miscarilor ciclice .

Formele de manifestare a vitezei în jocurile sportive:

-    viteza de acțiune (execuție)

-    viteza de acțiune (execuție) cu mingea;

-    viteza de deplasare fără minge;

-    viteza de reacție ;

-    viteza de anticipatie ;

-    viteza de perceptie.

Factori care condiționează manifestarea vitezei

a)  vârsta – antrenabilitate între 7-12 ani, cu o marjă de ameliorare posibilă

de 20% pentru viteza de reacție. Rapiditatea de reacție culminează la 20 de ani.

b)  sexul – gradul de antrenabilitate al vitezei este mai scăzut la femei, dar

ele sunt mai precoce;

c)  structura constitutională - este in strânsa corelație cu modelul de sportiv

pentru ramura de sport practicată.

d)  talentul si disponibilitatea de învățare. Ușurința cu care sportivul

„achiziționează” noile deprinderi și actiuni motrice este un semnal pozitiv pentru

antrenabilitatea vitezei.

 Factori neurologici

a)  gradul de coordonare intramusculară;

b)  gradul și usurința alternanței excitației și inhibiției la nivel SNC

(coordonare intramusculară);

c)  viteza de transmitere a stimulilor;

d)  posibilitățile de angrenare neuromusculară;

e)  calitatea actelor reflexe;

f)    programarea cronologică a inervației neuromusculare (schema de

inervatie);

g)  structurile biochimice ale neuronilor.

 Factori tendinoși și musculari

a)  Repartiția tipului de fibre musculare;

b)  Mărimea secțiunii fibrelor de tip II (FT).;

c)  Viteza contracției musculare;

d)  Gradul de elasticitate al muschilor și tendoanelor.

e)  Vâscozitatea muschilor.

f)    Lungimea mușchilor. Raportul între pârghii.

g)  Substratul energetic necesar contracției musculare.

Metode de dezvoltare a vitezei

 

    Dezvoltarea vitezei de reacție

a. Metoda repetărilor;

b. Metoda handicapului;

c. Metoda senzomotorie .

Dezvoltarea vitezei de execuție a mișcărilor

a. Metoda exercițiului repetat; 

b. Metoda jocului;

c. Metoda competitională.

FORȚA

Forța se definește ca fiind capacitatea omului (biologică și psihică) de a

învinge o rezistență exterioară măsurată în kilograme, cu ajutorul halterelor și

dinamometriei. Aceasta calitate determină în mare măsură viteza actelor motrice,

contribuind totodată și la creșterea considerabilă a numărului de repetări a acestora,

adică a rezistețtei. Implicată în sporirea vitezei de execuție, această calitate

influențează și îndemânarea. Deci, însușirea oricărei tehnici și valorificarea ei

tactică depind printre altele, și de nivelul de dezvoltare a forței.

Factorii care condiţionează forţa musculară

Dintre multitudinea de factori cu influenţă în dezvoltarea forţei musculare

menţionăm:

a. Vârsta. La copii, pregătirea pentru forţă poate începe timpuriu, dar cu

unele restricţii mai cu seamă de creştere, datorită particularităţilor morfo-

funcţionale. După pubertate capătă o importanţă mai mare. Prin antrenamente

judicios întocmite, intensificarea generală a metabolismului ajută la creşterea şi

dezvoltarea normală a copiilor .

b. Sexul. Spre deosebire de băieţi, forţa la fete se dezvoltă mai puţin (75

%). Aceasta este determinată de modul de repartizare a ţesuturilor (adipos), de

secreţiile hormonale, etc.

c. Grosimea fibrei musculare (secţiunea transversală).

d. Cantitatea de surse energetice pe care le deţine muşchiul şi enzimele ce

favorizează arderea.

e. Inervaţia intramusculară.

f. Factori psihici: motivaţia, concentrarea atenţiei, voinţa, stările

emoţionale. 

g. Ritmurile diurne. 

h. Continuitatea procesului de instruire. 

i. Nivelul iniţial de la care se începe instruirea. 

j. Intensitatea contracţiei musculare. 

k. Durata contracţiei musculare (amplitudinea).

Metode de dezvoltare a forței.

Metoda eforturilor maximale și supramaximale se bazează pe folosirea

intensităților care oscilează între 100-120% din posibilitățile maxime ale

sportivilor din ziua respectivă.

Metoda eforturilor mari se aplică în scopul solicitării componentelor

nervoase prin excitații maxime și, totodata, pentru hipertrofia fibrelor musculare,

ceea ce are drept consecință mărirea secțiunii fiziologice a mușchiului.

Metoda eforturilor mijlocii, utilizează încărcături medii, dozate diferit, în

funcție de ramura sau proba interesată .

Metoda eforturilor de tip exploziv (power-trening) se aplică în scopul

dezvoltării forței în regim de viteză și prevede intensități cuprinse între 75-95% din

posibilitati, folosindu-se 3-6 repetari, în 6-9 serii pentru fiecare exercițiu.

Metoda lucrului în circuit se bazează pe efectuarea de către sportiv a unui

număr relativ mare de exerciții (9-12), care se constituie în adevarate stații (halte

de oprire), cu o încărcătura (o intensitate) cuprinsă pentru halterofili între 50-60%

din posibilități. Structura exercițiilor se alege în funcție de direcția dezvoltării

forței în regim de rezistență, în concordanță și cu nevoile tehnice ale sportului

respectiv.

REZISTENȚA

Rezistența reprezintă capacitatea omului de a dispune o activitate timp cât

mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în condițiile funcționării economice a

organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.

Gradul de dezvoltare a rezistenței se reflectă în capacitatea funcțională

ridicată a sistemelor cardiovascular şi respirator, a metabolismului, a sistemului

nervos, precum şi în capacitatea de coordonare a celorlalte sisteme şi aparate ale

organismului. La aceşti factori se asociază şi calitatea coordonării mişcărilor,

capacitatea psihică a sportivului şi modul de solicitare rațională a întregului

organism.

Rezistența este determinată de o serie de factori, acceptați de majoritatea

specialiştilor:

– capacitatea sistemului nervos central de a coordona activitatea aparatului

locomotor şi a funcțiilor vegetative;

– scăderea capacității de lucru a sistemului nervos central este considerată

după T. Bompa (1990) cauza majoră a apariției oboselii;

– adaptarea la efort a sistemului cardiovascular şi respirator;

* capacitatea cardiovasculară condiționează volumul, randamentul celulei

musculare deoarece împreună cu muşchii, aparatul cardiovascular formează un

sistem în care inima funcționează ca o pompă, iar sângele ca un vehicul transportor

al substanțelor nutritive, al oxigenului la muşchi şi al cataboliților pentru

eliminarea acestora la care se adaugă capacitatea de schimb la nivelul capilarelor;

* capacitatea pulmonară este importantă întrucât nivelul alveolelor

favorizează pătrunderea unei cantităŃi mai mari de oxigen în sânge;

– capacitatea de rezistență depinde de resursele de energie, activitatea

enzimatică şi mecanismele hormonale de reglare;

– capilarizarea şi reglarea periferică – musculatura angajată în efortul de

rezistență, beneficiază de vascularizare mai bună decât celelalte grupe musculare

care nu sunt cuprinse direct în activitate. Irigarea sanguină locală, la musculatura

angrenată în efortul de rezistență creşte de 15-20 ori față de repaus;

– compoziția biochimică a sângelui – globulele roşii fiind purtătoare de

oxigen, este avantajos ca numărul acestora să fie crescut. De asemenea ele conțin

hemoglobină care fixează direct oxigenul şi ca urmare a cantității mărite de

hemoglobină asigură o bună oxigenare a țesuturilor;

– rezistența este condiționată şi de factorii psihici care joacă un rol

dinamizator şi valorificator în procesele biologice care condiționează rezistența.

Rezistența depinde şi de stabilitatea proceselor nervoase fundamentale

(excitația şi inhibiția), în sensul menținerii unui raport constant, dar în favoarea

excitației pentru un timp cât mai lung.

În ceea ce priveşte, în literatura de specialitate, se regăsesc puncte de

vedere foarte largi în funcție de modul de solicitare a fiecărei ramuri de sport sau

tip de activitate motrică, de tipul de oboseală pe care îl provoacă, într-un cuvânt de

criteriile folosite.

Astfel:

– în funcție de ponderea participării musculaturii corpului, vorbim despre:

– rezistență generală – se consideră că se manifestă atunci când în

activitate este cuprinsă mai mult de 2/3 din întreaga musculatură a corpului;

– rezistență locală – implică cuprinderea în activitate a mai puțin de 1/3

din întreaga musculatură a corpului;

– rezistență regională – se manifestă când în activitate este cuprinsă 1/3

până la 2/3 din întreaga musculatură a corpului.

– în funcție de specificitatea ramurii de sport sau a acestui tip de activitate

motrică:

– rezistență generală;

– rezistență specifică.

Despre acestea putem spune că se referă mai mult la o rezistență de bază,

independentă de o activitate motrică sau alta.

– după sursele de energie care se consumă:

– rezistență anaerobă;

– rezistență aerobă.

Aceste două tipuri de rezistență se definesc în funcție de sursele de energie

mobilizate pentru desfăşurarea efortului.

– în funcție de durata efortului:

– rezistență scurtă;

– rezistență medie;

– rezistență lungă.

– după modul de combinare cu alte calități motrice, în funcție de solicitările

diferite impuse de efortul specific avem:

– rezistență forță;

– rezistență viteză;

– rezistență detentă.

  Metodele de dezvoltare a rezistenței Metode de lucru continuu – nu există pauză în efort;

1.Metoda de lucru continuu uniform – efortul este continuu, fără pauze și

cu o intensitate constantă, fără modificări de ritm sau tempo.

2.Metoda de lucru continuu variabil –  este vorba tot de un efort fără

pauze, dar apar modificări ale intensității de lucru, progresive sau

aleatorii, care genereaza cele două variante de lucru continuu variabil:

           2.1.Progresiv – efortul este continuu într-un tempo sau ritm

crescând, aceste schimbări fiind prestabilite.

            2.2.Fartlek – schimbările de intensitate nu sunt dinainte

programate. Aceasta metodă este mai des utilizată de sportivii de

performanță cu experiență care au ajuns la un grad ridicat de pregătire si

cunoastere a reacțiilor propriului organism.

Metode de lucru fracționat – există pauză între eforturi.

1.Metoda de lucru   cu intervale   (interval training)  presupune fracționarea

efortului în diverse serii și introducerea pauzelor între acestea. Ca și la metoda

precedentă termenul intensiv specifică ponderea crescută a intensității în

defavoarea volumului, iar adjectivul extensiv indică un volum mai mare decât

intensitatea de lucru.  

Acest tip de antrenament (ex. alergare pe teren variat sau pe distanțe variate

care subliniază datoria de oxigen și obișnuirea lucrului în acidoza) respectă:

Distanta si intensitatea;

 Numar mare de repetări și intervale;

 Durata repausului;

 Forma repausului;

Frecvența săptămânală a lecțiilor de antrenament.

Caracteristica acestei metode este revenirea incompletă a organismului

(FC≈120-140 pulsații/min.) și putem evidenția 3 variante de lucru:

            1.1.Metoda   intervalelor scurte  – eforturi cu durata între 10” si 1’, cu

refacere incompletă între serii;

             1.2.Metoda   intervalelor medii  – eforturi cu durata între 1’ si 5’, cu refacere

incompletă intre serii;         

             1.3.Metoda   intervalelor lungi  – eforturi cu durata mai mare de 5’, cu

refacere incompletă între serii.

2.Metoda de lucru   cu repetări  este caracterizată prin fracționarea efortului în

diverse serii și introducerea pauzelor între acestea. La aceasta metodă se poate

folosi doar termenul intensiv deoarece intensitatea va domina întotdeauna volumul.

Se utilizează distanțe scurte, intensitate mare, care solicită fibrele albe și glicoliza

completă și de aceea joacă un rol important în refacerea rezervelor energetice.

Caracteristica acestei metode este revenirea completă a organismului

(FC≈100 pulsații/min.) și se pot distinge 3 variante de lucru:

            2.1.Metoda   repetărilor scurte  – eforturi cu durata între 10” și 30”, cu

intensitate mare și refacere completă între serii;

             2.2.Metoda   repetărilor medii  – eforturi cu durata între 30” si 1’, cu

intensitate mare și refacere completă între serii,         

             2.3.Metoda   repetărilor lungi  – eforturi cu durata între 1’ si 2’, cu

intensitate mare și refacere completă între serii,

             2.4.Metoda   competiției  – presupune efectuarea unei singure serii, cu

intensitate sensibil mai mică, egală sau sensibil superioară intensității din

competiție.

2. CAPACITĂȚI COORDINATIVE

A.Dragnea defineste capacităţile coordinative ca fiind ”un complex de

calităţi preponderent psiho-motric care presupun capacitatea de a învăţa rapid

mişcări noi, adaptarea rapidă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de

activităţi, prin restructurarea fondului motric existent”4.

Formele de manifestare ale capacităţilor coordinative.

1. Capacităţi coordinative generale: necesare însuşirii şi efectuării tuturor

actelor şi acţiunilor motrice.

2. Capacităţi coordinative specifice: evidenţiate în practicarea diferitelor

ramuri şi probe sportive.

3. Capacităţile coordinative în regimul altor calităţi motrice ( în regim de

viteză, rezistenţă, forţă).

Îndemânarea prezentă drept calitate motrică, ofera teren de discuții între

specialiști, ea fiind în același timp subdivizată, prezentată sub diverse denumiri cu

diverse conținuturi. Dupa părerea acestora nu se poate pune egal între capacitatea

de coordonare și îndemânare, punct de vedere la care subscriem.

Se distinge grupa calităților coordinative cu două subgrupe: mobilitate

(statică, dinamică, activă, pasivă, generala, specială) și îndemânare (psihomotrică,

capacitate de învățare, îndemânare specială).

Se admit ca fiind componente ale capacității coordinative:

- capacitatea de adaptare;

- capacitatea de reacție;

- capacitatea de ghidare, combinare;

- capacitatea de echilibru;

- capacitatea de agilitate, îndemânare.

4 Dragnea A., Mate S. (2002) – Teoria sportului , Edit Fest, Bucuresti.

Factorii de condiţionare a capacităţilor coordinative .

Manifestarea la un nivel superior este condiţionată de o serie de factori de

natură biologică, motrică, psihologică.

1. Factori de natură biologică

- mobilitatea proceselor nervoase fundamentale excitaţia şi inhibiţia;

- viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente;

- calitatea analizatorilor implicaţi în recepţionarea informaţiilor;

- calitatea inervaţiei musculare;

- valoarea surselor energetice existente în organism;

2. Factori de natură motrică

- nivelul de dezvoltare a celorlaltor calităţi motrice(viteza, forţa, rezistenţa,

mobilitatea şi combinaţiile dintre acestea);

- numărul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect.

3. Factori de natură psihologică

- capacitatea de anticipare a desfăşurării mişcării;

- anticiparea evoluţiei viitoare a condiţiilor în care se execută mişcarea(sub

formă de

reflex sau de răspuns învăţat – stereotip sau mişcări automatizate);

- calitatea proceselor cognitive(percepţii, reprezentări);

- memoria (de scurtă şi lungă durată);

- gândirea, convergentă şi divergentă, dar mai ales gândirea creativă.

Metode de dezvoltarea a capaciăților coordinative

Metode generale

Metoda utilizată cu frecvenţa şi eficienţa cea mai mare este

metoda exersării încondiţii standard şi în condiţii variate, în care se va pune accent

atât pe creştereacomplexităţii exerciţiilor, cât şi pe reducerea sau creşterea

numărului de informaţii furnizate de analizatori.

Metode specifice

a)Dezvoltarea capacităţii de combinare şi cuplare a mişcărilor;

b)Dezvoltarea capacităţii de orientare spaţio-temporală;

c)Dezvoltarea capacităţii de diferenţiere chinestezică;

d)Dezvoltarea capacităţii de echilibru;

e)Dezvoltarea capacităţii de reacţie motrică;

f)Dezvoltarea capacităţii de transformare a mişcărilor;

g)Dezvoltarea capacităţii de ritmicizare (simţul ritmului). 

3. CAPACITĂȚI INTERMEDIARE

Capacitățile intermediaree sunt capacitati motrice care se situează la

jumătatea drumului între grupa capacitaăților condiționale și cea a capacităților

coordinative.

Mobilitatea

Supletea

Mobilitatea este o aptitudine fizică caracteristică mişcării, rezultată din

mobilizarea capetelor articulare ale oaselor ce constituie o articulaţie.

Mobilitatea se măsoară în grade, în funcţie de unghiurile descrise de

segmentele implicate în mişcare. Mobilitatea este de două feluri: activă şi pasivă. 

Mobilitatea activă constă în efectuarea autocondusă a mişcărilor cu

amplitudini maxime, urmate de revenirea sau de menţinerea segmentului în punctul

maxim de întindere.

 Mobilitatea pasivă se realizează într-o articulaţie cu ajutorul unei forţe

externe,care poate fi dezvoltată de partener, de aparat sau de greutatea proprie.

Supleţea reprezintă o aptitudine fizică care permite realizarea unor mişcări

cuamplitudini optime, în direcţii determinate de profilul tehnicii de execuţie.

Supleţea este determinată de elasticitatea muşchilor, de gradul de tensiune

al acestora (muşchi antagonişti). Ea condiţionează amplitudinea, cursivitatea şi

expresivitatea mişcărilor.

Mobilitatea articulară şi supleţea musculo-ligamentară

sunt calităţi ale aparatului locomotor şi determină eficienţa mişcărilor.Mobilitatea 

şi supleţea sunt influenţate de factori centrali (natură psihofiziologică), periferică

(natură biomecanică), de mediu, de vârstă şi de sex.

Metodele pentru dezvoltarea mobilităţii implică şi acţiuni pentru

dezvoltareasupleţei.

Stretchingul reprezintă o metodă bazată pe întinderea muşchilor şi a

tendoanelor, cu rol în pregătirea pentru efort şi pentru creşterea supleţei aparatului

musculo-ligamentar. Probele pentru măsurarea mobilităţii şi a supleţei trebuie

aplicate în sistem pentru marile articulaţii şi la mişcările frecvent implicate în

activităţile motrice.

2.2.4 Pregătirea tehnică

Tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri 

de sport, efectuate rațional și economic, în vederea obținerii unui randament

maxim în competitii.

Tehnica unei ramuri de sport este reprezentată de totalitatea deprinderilor

motrice specifice, concepute pentru a asigura realizarea efortului specific în

competiții

 Tehnica unui sport este concepută în strânsă legătură cu regulamentul de

concurs, obiecte, echipamentele si materialele specifice.

 În unele ramuri de sport tehnica este criteriul principal de performanță,

sportivii obținând note în competiții pentru execuția tehnică.

În alte ramuri de sport, (jocuri, atletism, sporturi de luptă), respectarea tehnicii

corecte de execuție a acțiunilor motrice specifice este în primul rând o modalitate

de a facilita obținerea unui raport optim între efortul fizic depus și performanța

sportivă obținută .

Respectarea tehnicii corecte este un factor important pentru evitarea uzurii

la nivelul structurilor organismului si a accidentarilor.

Conținut

o Elementul ethnic;

o Procedeul tehnic;

o Stil.

Priorități metodice privind învățarea tehnicii

stabilirea pentru fiecare ramură de sport, pentru fiecare etapă de vârstă 

atât a elementelor tehnice ce trebuie învățate, cât și nivelul de execuție;

individualizarea instruirii , indiferent de etapa de pregătire; se va ține 

cont de particularitățile morfofuncționale ale fiecarui sportiv și de opțiunile

personale față de anumite execuții tehnice;

valorificarea însușirii execuțiilor tehnice, la orice nivel, se realizează p

rin executarea acestora în competiții.

2.2.5 Pregătirea tactică

Tactica reunește un sistem de principii, idei și reguli de abordare a

competițiilor de către sportivi, prin care își valorifică toate capacitățile tehnice,

fizice, psihice, în vederea rezolvării situațiilor problematice (de concurs) create de

adversari, coechipieri și ambianță, pentru obținerea succesului.

Strategia se referă la organizarea acțiunilor pe perioade mai lungi de timp,

de cele mai multe ori cuprinzând planuri de organizare ce surprind mai multe

competiții.

Tactica este o componentă a strategiei și cuprinde planurile efective de joc

sau de abordare a unei competiții individuale.

importanța pregătirii tactice în obținerea performanțelor în competiții 

nu este aceeasi în toate ramurile de sport;

pregătirea tactică are o valoare ridicată în jocuri și sporturile cu advers

ari (box, tenis);

și în sporturile individuale, atletism, gimnastică, înot, există

o pregătire tactică specific de concurs, dar cu o pondere mai mică în obținerea

performanțelor comparativ cu sporturile de echipă.

Măsuri metodice privind realizarea pregătirii tactice

documentarea antrenorilor și sportivilor prin studierea lucrărilor de

specialitate, a noutăților și tendințelor domeniului, vizionarea unor înregistrări

video cu evoluții tactice avansate;

studierea atentă a caracteristicilor adversarilor ce urmează a fi întâlniți;

programarea pe parcursul pregătirii a unui numar sporit de concursuri 

care să asigure formarea deprinderilor si priceperilor tactice;

orientarea pregătirii tactice în conformitate cu cerințele modelului

competițional;

organizarea sedințelor de analiză a activității competiționale și precizar

ea clară a concluziilor desprinse din aceasta;

pregătirea tactică să se realizeze alternativ prin pregătirea teoretica și

pregătirea practică;

pregătirea tactică să se realizeze progresiv în ce privește competițile 

de dificultate: fără adversar, cu adversar pasiv și apoi cu adversar activ.

Sarcinile specifice pregătirii tactice

cunoașterea principiilor strategiei sportive;

studierea legilor și regulamentelor de organizare a competițiilor de ori

ce nivel din ramura sau proba respectivă;

cunoasterea potențialului și a punctelor slabe ale adversarilor, precum 

si a strategiilor adoptate de aceștia;

cunoașterea specificului echipamentelor, instalațiilor, condițiilor de m

ediu în care se va desfășura competiția;

elaborarea și însușirea tacticii individuale sau de echipă în urma analiz

ei propriilor sportivi (puncte forte si puncte slabe).

Planul de joc și gândirea tactică

 Gândirea tactică este un element fundamental în elaborarea planurilor

tactice specifice. Componentele gândirii tactice în sport sunt:

evaluarea realistă și corectă a adversarului, ca și a propriilor sportivi;

rememorarea instantanee a deprinderilor și combinațiilor tactice ce pot 

fi folosite în anumite situații specifice de joc;

anticiparea si contracararea acțiunilor tactice ale adversarilor;

disimularea sau deghizarea intențiilor tactice, pentru a împiedica adve

rsarii să descopere și să contracareze planul de atac;

coordonarea perfectă a acțiunilor individuale cu tactica echipei

Planul de joc cuprinde:

informații privind condițiile de desfășurare a competiției:

regulament special de organizare și desfășurare a competiției (orar,

echipament,arbitrii, regulament de clasificare);

detalii despre suprafața de joc;

condiții atmosferice; 

detalii despre adversari (care sunt echipele adverse, galerii);

informații privind echipa adversă (sisteme de atac, apărare folosite,

cunoașterea calităților și a punctelor slabe pe fiecare post/zonă, cunoașterea

acțiunilor individuale și colective preferate);

sportivi inapți de a participa la competiție;

informații și acțiuni privind propria echipă:

stabilirea obiectivelor de performanță în mod realist;

evidențierea acțiunilor individuale și de echipă valoroase,

în atac și în aparare ;

stabilirea tacticii de joc în situații speciale: prelungiri,

accidentări, eliminarea jucatorilor atât în echipa proprie cât și în

echipa adversă; 

stabilirea sportivilor care execută anumite acțiuni fixe

(lovitura de pedeapsă, out,corner, lovituri libere, etc.) ;

stabilirea echipei de bază si a rezervelor.

2.2.6 Pregătirea psihologică

De foarte multă vreme se discută de însemnătatea factorului psihologic în

pregătireasportivilor de performanţă. Este firesc să fie aşa, deoarece, sportivul

angajat în procesul de pregătire şi în competiţie este un individ angajat cu întreaga

sa sferă biologică şi psihică,

aşacă apare în mod firesc necesitatea abordării integrale a acestor sfere în procesul 

deantrenament.În teoria antrenamentului

sportiv contemporan se vorbeşte de "antrenamentul total”, noţiune ce exprimă

sugestiv îngemănarea unui mare număr de elemente de conţinut cetrebuie

dezvoltate în procesul de pregătire, printre care figurează şi elementul

psihologic(M.Epuran, 1982).

Conţinutul pregătirii psihologice constă în următoarele:

dezvoltarea capacităţii psihice sub aspect (raport) informaţional şi reglatoriu;

pregătire intelectuală, afectivă, volitivăşi a trăsăturilor de personalitate; dezvoltarea

capacităţii de autoreglare.De asemenea,  în conţinutul pregătirii psihologice mai

intră asistenţa psihologică prin psihodiagnoză, psihoterapia, precum şi pregătirea

psihologică de bază, specifică şi de concurs.

Factorii psihologici ai antrenamentului sunt diferenţiaţi, în funcţie de

celelalte componente cu care face corp comun.

l. Conţinutul psihologic al pregătirii fizice;

2. Conţinutul psihologic al pregătirii tehnice;

3. Conţinutul psihologic al pregătirii;

4. Conţinutul psihologic al pregătirii;

 Conţinutul psihologic al pregătirii psihologice constă în următoarele:

dezvoltarea capacităţii psihice sub aspect informaţional şi reglatoriu;

pregătire intelectuală, afectivă, volitivă şi a trăsăturilor de personalitate;

dezvoltarea capacităţii de autoreglare. De asemenea, în conţinutul pregătirii

psihologice mai intră asistenţa psihologică, prin psihodiagnoză, psihoterapia,

precum şi pregătirea psihologică de bază, specifică şi de concurs.

2.2.7 Pregătirea teoretică

Prin pregătirea teoretică a sportivilor se înţelege ansamblul cunoştinţelor de

specialitate, transmise de către antrenori în vederea aplicării în practică a unor

noţiuni, principii, reguli menite să optimizeze randamentul în antrenamente şi

competiţii (A. Dragnea,1993).

Sfera pregătirii teoretice este foarte largă, având în vedere complexitatea

antrenamentului sportiv şi a activităţii competiţionale. Ambele activităţi necesită

stăpânirea unor noţiuni de specialitate, specifice fiecărei ramuri de sport,

noţiuni ce pot fi însuşite doar în cadrul pregătirii teoretice, fără de care procesul de

pregătire şi participarea la competiţii nu ar fi posibile.

Conţinutul pregătirii teoretice

Printre componentele de bază ale pregătirii teoretice enumerăm:

Cunoştinţe referitoare la istoria sportului practicat;

Cunoştinţe referitoare la pregătirea fizică, tehnică, tactică şi

psihologică;

Cunoştinţe privind legităţile fiziologice ale sportului practicat;

Cunoştinţe referitoare la igiena efortului;

Cunoştinţe referitoare la modul de organizare a competiţiilor;

Cunoştinţe referitoare la regulamentele competiţiilor şi a

consecinţelor nerespectării acestora;

Cunoştinţe referitoare la semnificaţiile sociale ale activităţii sportive.

Cunoştinţele de specialitate sunt transmise sportivilor de către antrenor. 

Limbajul acestuia trebuie să fie adecvat, să ţină seama de vârsta şi nivelul de

pregătire a sportivilor cu care lucrează. Preocupările sportivilor pentru anumite

aspecte ale pregătirii sau participării înconcurs trebuie încurajate de către antrenori.

În multe cazuri, tocmai ca urmare a unor  preocupări sporite manifestate

de sportivii de valoare şi cu experienţă pentru una sau alta din laturile procesului

de pregătire sau cu privire la modul de abordare a competiţiilor, au rezultat noi

modalităţi tehnice şi tactice, superioare celor existente la un moment dat.

Căi şi mijloace de realizare a pregătirii teoretice

Principalele căi şi mijloace de realizare a pregătirii teoretice sunt:

Explicaţiile date de antrenori;

Discuţii colective şi individuale privind diferite aspecte ale pregătirii;

Analize de cazuri desprinse din procesul de pregătire şi din

activitateacompetiţională;

Şedinţele de pregătire a concursurilor şi de apreciere a randamentului

sportivilor încompetiţiile desfăşurate;

Studiul casetelor video înregistrate la antrenamente şi competiţii;

Studiul casetelor video cu înregistrarea celor mai valoroşi

sportivi/echipe;

Prezentarea unor concluzii şi învăţăminte reieşite cu ocazia desfăşurăr

ii unor competiţii de mare amploare (Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale,

CampionateEuropene);

Studiul literaturii de specialitate.

2.3. Metodele utilizate pentru realizarea procesului de predare -învățare

specifice antrenamentului sportiv

În diferite lucrări de specialitate de pedagogie, psihologie sau fiziologie, cu

aplicativitate atât în activitatea sportivă de performanță, în general, cât și în teoria

și practica antrenamentului, specific oricăreia dintre disciplinele sportive, sunt

enunțate metode de organizare, desfășurare și evaluare a procesului de predare –

învățare, asociind aspect generale valabile în didactica generală, cât și, prin

adaptare, în specificitatea practicii antrenamentului sportiv.

Metodele utilizate pentru organizarea procesului de predare -învățare în

lecțiile de antrenament

Din punct de vedere al conținutului

Metode generale;

Metode specifice.

Din punct de vedere al obiectivelor

Metode de transmitere și asimilare;

Metode de formare, consolidare, aplicare și verificare a

cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor;

Metode de sancționare.

Din punct de vedere al implicării mentale

Metode algoritmice;

Metode semi-algoritmice;

Metode euristice.

Din punct de veedere al participarii

Metode active;

Metode pasive.

Din punct de vedere al realizării cunoașterii și învățării

Metode ale valorificării experienței social istorice;

Metode ale valorificării experienței individuale;

Metode ale valorificării ale experienței practice.

Din punct de vedere al comunicării

Metode de comunicare orală;

Expozitive: explicația didactică, cauzală, interogativă, normativă,

analiza, criteriile,asemănările, deosebirile;

Interogative: cunoașterea euristică, brain storming ul, rezolvarea

problemelor;

Metode de comunicare scrisă;

De verificare și evaluare;

Chestionarul.

Din punct de vedere al activității practice

Metode de explorare directă;

Metode de explorare indirectă;

Metode de explorare a substitutelor de acțiune practică.

Din punct de vedere al instruirii motrice

Metode de învățare prin acțiuni reale;

Metode de învațare prin acțiuni fictive, simulate și imaginare.

Metode utilizate pentru organizarea, desfășurarea și evaluarea execuției

temelor lecțiilor de antrenament

Pentru însușirea și utilizarea cunoștințelor în executarea exercițiilor

pentru diferite teme ale lecțiilor de antrenament

Explicația;

Demonstrația;

Corectarea greșelilor;

Discuții și convorbiri;

Analiza, aprecierea și evaluarea evoluției jucătorilor de-a lungul

desfășurării lecțiilor de antrenament.

Pentru organizarea execuției exercițiilor

Lucrul frontal;

Lucrul individual;

Lucrul în grup.

Pentru execuția exercițiilor în concordanță cu obiectivele stabilite

Lucrul cu repetări;

Lucrul în serii;

Lucrul cu interval;

Lucrul cu îngreuieri;

Lucrul în circuit;

Lucrul în sistemul Power –training;

Lucrul plyometric;

Lucrul cu restricții de spațiu, timp de execuție, număr de repetări și

număr de jucători în grupă;

Lucrul sub formă de concurs.

Pentru adaptarea capacității de efort la diferite intensități de lucru și

de solicitare, concordante obiectivelor stabilite

Lucrul cu intensitatea maximală, între 10-15 s, în limitele

eforturilor anaerobe alactacide, cu valori ale pulsului între 180-200/p/m;

Lucrul cu intensitate submaximală, între 30-45 s, în limitele

eforturilor anaerobe lactacide, cu valori ale pulsului între 160-180/p/m;

Lucrul cu intensitate medie, între 60-120 s, în limitele eforturilor

aerobe, cu procese oxidative incomplete, cu valori ale pulsului între 140-160/p/m;

Lucrul cu intensitate mică, peste 120 s, în limitele eforturilor

aerobe, cu procese oxidative complete, cu valori ale pulsului între 120-140/p/m.

Pentru adaptarea capacității de lucru la densitatea de lucru pentru

evaluarea dinamicii acesteia, în funcție de:

Direcția de desfășurarea a acțiunii;

Distanțele parcurse;

Timpul optim de execuție a unei repetări;

Numărul optim de repetări într-o serie;

Numărul optim de serii;

Timpul de lucru;

Numărul de jucători într-o grupă;

Durata optimă a pauzelor de refacere, între repetări și între serii;

Valorile pulsului;

Raportul între numărul de execuții executate și numărul celor

reușite, pentru evaluarea tehnicii de execuție și a eficienței realizate;

Numărul de repetări în cadrul timpului de lucru stabilit pentru

realizarea raporturilor de 1/1, ½, 1/3 și ¼ , între timpul unei execuții și durata

optimă a pauzelor de refacere;

Creșterea numărului de repetări în cadrul duratei standard a

timpului de lucru și reducerea timpului de lucru necesar execuției numărului

standard de repetări.

Pentru învățarea, consolidarea și perfecționarea execuțiilor temelor

aferente pregătirii tehnice și tactice

Lucrul în condiții izolate;

Lucrul în condiții apropiate de joc;

Lucrul în condiții de joc.

Pentru evaluarea condițiilor efectuate

Numărul de repetări în raport cu timpul de lucru stabilit;

numărul de execuții reușite în raport cu numărul total al execuțiilor

efectuate;

scăderea duratei timpului de execuție a exercițiilor cu structura

standardizată;

creșterea numărului de repetări în cadrul timpului de execuție

standardizat;

valorile pulsului pentru etsimarea intensității de solicitare în

execuțiile effectuate și concordanța acestora cu cerințele stabilite.

Pentru verificare și evaluare nivelului de realizare a modelului de

pregătire și a modelului de joc

Evaluarea programată și spontană a capacității tehnice , cu ajutorul

probelor de control și utilizarea unor exerciții și structuri complexe utilizate

preponderant pentru diferite componente ale capacităților motrice, tehnice și

tactice, cu conținut standardizat.

Înregistrarea și elaborarea modelului jocurilor de verificare;

Înregistrarea și elaborarea modelului jocurilor oficiale.

2.4. Evaluarea eficacității realizată în procesul de pregătire.

În conținutul teoriei antrenamentului de performanță, pentru fiecare dintre

cele trei componente fundamentale ale activității specifice de referință desfășurate

în cadrul fiecărei discipline sportive, selecția, pregătirea, competiția, factorul

discriminativ, care stabilește diferența între perioada de pregătire, între echipele

participante la fiecare competiție sau ierarhizează evoluția jucătorilor în jocurile

oficiale, este reprezentat de eficiență.

Conceptul de eficiență se află într-o relație directă sau indirectă, cu ceea ce

reprezintă o acțiune în ansamblul său și rezultatul înregistrat, care se evaluează:

Direct, prin compararea acestuia cu ceea ce s-a realizat la o dată

anterioară;

Indirect, prin calcularea diferențelor cifrice sau procentuale între

valoarea rezultatului înregistrat și valoarea rezultatului prognozat.

Având ca repere refernțiale aceste considerațiuni, devine explicit relația

bivalentă a conceptelor de apreciere, evaluare și sancționare, având în vedere

faptul că, fiecare dintre acesteaa se referă la un fapt, o acțiune, un rezultat, o stare ,

care ,în general, au ca finalitate numai unul din două aspecte diametrale, respectiv:

Pentru apreciere

Bine sau rău; mult sau puțin; repede sau încet;

Pozitiv sau negativ; greu sau ușor;

Pentru evaluare

Număr mai mare sau mai mic, de reușite sau greșeli;

52% față de 38%; în creștere cu 5%; în scădere cu 8%.

Pentru sancțiune

Premială;

Pecuniară .

Pe cale de consecință, în desfășurarea procesului de pregătire evaluarea

eficienței se realizează cu ponderi diferite și dferențiate între subiectiv-apreciativ și

obiectiv-evaluativ.

Având în vedere aceste considerațiuni, în lecțiile de antrenament am folosit

metodele menționate în subcapitolul 2.3, în general utilizând diferite grade de

comparație sau raporturi antonime între termeni:

Foarte bine, bine, prost;

Cât poți de repede, și mai repede, mai repede;

Perfect, mai précis, mai mult, mai puțin;

Exact, imprecise, greșit;

Dribling bine executat, prea lent, greșit;

Depășire bine executată, nu a reușit.

În fiecare lecție de antrenament, pot fi făcute evaluări spontane realizate

astfel:

Pentru diferite teme ale lecțiilor, sunt utilizate exerciții raționalizate pentru

eficacitatea lor și standardizate în privința execuției. Execuția acestor exerciții se

poate realize:

Cu desfășurarea stimulată, corectată și apreciată, cu aproximări asupra

eficacității reale a execuțiilor efectuate:

Sub formă de concurs, contracronometru, înregistrându-se timpul de

execuție și stabilindu-se ierarhiile între jucători, între grupe de jucători și între

echipele de jucători;

Stocate, aceste rezultate și având constant variantele de execuție

utilizate, individuale, în grupe sau în echipe, se stabilește de fiecare dată, prin

analiza comparată, valoarea la zi a unor execuții, ce sunt considerate determinante

pentru eficacitatea ce va fi realizată în jocurile oficiale.

Periodic, la datele stabilite în cadrul programării procesului de pregătire, se

realizează evaluarea nivelului realizat, prin parcurgerea probelor de control din

sistemul de verificare și evaluare a nivelului de manifestare a celor mai importante

componente ale capacității motrice, tehnice și tactice, rezultatele înregistrate,

analiza și interpretarea lor obiectivând eficacitatea realizată, ca efect al

metodologiei utilizată în acest scop.

2.5. Evaluarea eficacității realizată în jocurile oficiale

Evaluarea poate fi definită ca fiind un sistem compus din tehnici de

măsurare şi apreciere a rezultatelor procesului instructiv - educativ, în raport cu

obiectivele stabilite, specifice antrenamentului sportiv.

Rolul evaluării este de:

 -constatare, prin măsurare, a ceea ce s-a realizat;

-a analiza şi interpreta rezultatele măsurătorii.

 Condiţia fundamentală pentru dirijarea ştiinţifică a antrenamentului este

reprezentată de evaluare. Scopul principal al evaluării este evidenţierea

modificărilor funcţionale, morfologice, motrice şi psihice, produse în direcţia

perfecţionării stărilor de adaptare la eforturi de mare intensitate, volum şi

complexitate.

 Obiectivele generale ale activităţii de evaluare a antrenamentului sportiv

sunt:

evidenţierea eficienţei activităţii competiţionale;

  verificarea şi aprecierea nivelului de dezvoltare a calităţilor motrice, a

pregătirii tehnico-tactice, psihice şi integrală;

  testarea capacităţilor funcţionale ale diferitelor sisteme, organe sau

mecanismefuncţionale (aerobe, anaerobe), care determină eficienţa activităţii

competiţionale; 

cunoaşterea reacţiei organismului sportivilor la eforturile de antrenament

şi particularităţile desfăşurării procesului de oboseală şi restabilire;

verificarea indicatorilor de efort (volum, intensitate, pauze) specifici

diferitelor sisteme de acţionare, folosite în lecţii, micro şi mezocicluri.

 Caracteristicile evaluării în antrenamentul sportiv de înaltăperformanţă

 Caracteristica fundamentală a evaluării este de a direcţiona

proiectarea procesului de antrenament, pe baza datelor de analiză a activităţii

desfăşurate anterior. Elementele de conţinut ale evaluării complexe se prezintă ca

un sistem de tipuri de evaluare, structurate după o logică internă, specifică

antrenamentului sportiv.  

Principalele elemente de structură ale sistemului de evaluare complexă a

antrenamentului, cuprinde cunoaşterea capacităţii:

-de adaptare la efort, a măiestriei tehnice;

 -tactice, a stării de sănătate, a nivelului consumului de energie şi a

reactivităţii intime celulare;

- psihice a sportivului.

Pentru fiecare din acestea se folosesc în practică, sisteme metodologice de

evaluare adecvate care evidenţează nivelul de reactivitate al sportivului în scopul

întemeierii unor  predicţii privind viitoarea activitate sau comportamentul

competiţional. Sistemul de prelucrare al datelor includ procedee corelative

multifuncţionale în programul de calculator. Structura şi succesiunea operaţiilor de

dirijare a antrenamentului prin includerea tehnicilor de evaluare

 Factorii care influenţează gradele de sensibilitate şi validitate ale

testelor se grupează, astfel:

-Legea de repartiţie a probabilităţii; 

-Mărimea erorilor de măsurare;

 -Greşeli de prelucrare a datelor recoltate;

 -Omogenitateaa grupului de sportivi;

- Interdependenţa criteriilor, testelor;

 -Etapele de pregătire a testării;

 -Tipul de criteriu de evaluare;

 -Nivelul de pregătire a sportivilor.

În activitatea competiţională, sportivii juniorii se manifestă în concordanţă

cu particularităţile lor psihomotrice, cu alte cuvinte, precizia actului motric şi cea a

gândirii concret-operatorii şi logic-formate sunt în curs de perfecţionare, stadiul cel

mai înalt fiind atins în momentul maturizării sportivului, ca urmare a experienţei

motrice şi competitive dobândite.

Pentru alegerea, adoptarea şi aplicarea diferitelor sisteme de atac şi apărare

există o gamă largă de acţiuni ce permit valorificarea jucătorilor şi echipei prin

mijloace corespunzătoare de pregătire. În activitatea juniorilor se respectă

raporturile de proporţionalitate dintre timpul de joc şi eficacitatea jucătorilor pe

posturi, exprimate prin relaţia dintre numărul de șuturi încercate şi cele

valorificate.

Valoarea unei echipe participante într-o competiţie oficială se apreciază pe

baza rezultatelor obţinute în jocurile oficiale .

Rezultatele obţinute de echipă sunt determinate de mai mulţi factori dintre

care enumerăm pe cei principali, ca parametrii reprezentativi, fără a lua în

considerare efectele benefice sau malefice ale factorului psihologic:

numărul de goluri marcate de echipa proprie aspect ce sintetizează

corelarea nivelului de manifestare a capacităţii de adaptare la efort, a nivelului de

dezvoltare a calităţilor motrice ale componenţilor echipei şi, nu în ultimul rând,

nivelul tehnic şi eficienţa acestuia manifestată în tactica individuală şi de echipă,

atât în atac cât şi în apărare;

strategiile şi tacticile preconizate precum şi adoptarea lor la dinamica

desfăşurării jocului;

pregătirea şi conducerea jocului de pe margine de către antrenorul

echipei;

valoarea raporturilor dintre pregătire şi jocurile oficiale;

cerinţele, condiţiile şi conţinutul raporturilor ce se realizează între

antrenor, pregătire, competiţie.

Evaluarea are rolul de a contata prin măsurare (valori cifrice) ceea ce se

realizează în competiţia oficială de către echipă şi jucători.

Operaţiile de măsurare sunt urmate de analiză şi interpretare a rezultatelor

măsurătorii, ceea ce presupune emiterea unor judecăţi de valoare.

Constatarea şi diagnosticarea furnizează, odată cu informaţiile referitoare la

starea procesului (jocului oficial) şi unele sugestii privind deciziile ce urmează a fi

luate pentru optimizarea activităţii – joc, pregătire – în etapele următoare. Prin

aceasta evaluarea capătă şi funcţia prognostivă.

Recoltarea prin măsurare a unor informaţii cât mai exacte privind prestaţia

echipei şi jucătorilor în jocurile oficiale precum şi prelucrarea şi analiza

informaţiilor recoltate, poate conduce la aprecierea capacităţii de performanţă a

echipei şi jucătorilor, pe baze obiective.

Am considerat că FOAIA de ARBITRAJ reprezintă principalul document

care evidenţiază, în mod concret, rezultatele echipei în jocurile oficiale.

Recoltarea, extragerea şi prelucrarea datelor din foaia de arbitraj ne asigură

evidenţierea unor valori cifrice care stau la baza unor aprecieri obiective în analiza

complexă ce trebuie făcută cu privire la prestaţia echipei şi a jucătorilor în jocurile

oficiale.

Pentru realizarea studiului ne-am propus să ne concentrăm preocupările

asupra următoarelor probleme şi sarcini:

extragerea-selecţionarea din literatura de specialitate a problemelor

referitoare;

valorificarea unor parametrii prezentaţi în lucrările de specialitate ca

„modele de referinţă”;

valorificarea foilor de arbitraj de la jocurile oficiale realizate;

prelucrarea datelor recoltate din foile de arbitraj şi la stabilirea lor pe

probleme:

nr. goluri marcate-primite

- pe total joc;

- pe perioade de joc;

contribuţia jucătorilor la scorul final:

- individuală;

- pe posturi;

evaluarea privind prestaţia în atac a:

- echipei;

- jucătorilor;

evaluarea privind prestaţia în apărare pe baza numărului de greşeli

personale:

- de echipă;

- de jucători;

Metodele şi tehnicile utilizate pentru realizarea celor menționate mai sus:

a) Metode

înregistrarea;

studiul documentelor;

comparaţia;

analiza;

calculul matematic;

modelarea ca metodă de cercetare.

b) Tehnici de lucru

foaia de arbitraj – formular tipizat F.R.H.I;

tabele:

- brute;

- centralizate-ordonate;

- comparative.