Cap I 1 d

PARTEA I

SPECIFICUL PERSPECTIVEI SOCIOLOGICE

ASUPRA EDUCAŢIEI

CAPITOLUL 1

OBIECTUL DE STUDIU AL SOCIOLOGIEI EDUCAŢIEI 1. Sociologia educaţiei, subramură a sociologiei; 2. Alte ramuri ale sociologiei preocupate de educaţie; 3. Raporturile sociologiei educaţiei cu alte ştiinţe; 4. Metodele de cercetare ale sociologiei educaţiei; 5. Utilitatea studierii sociologiei educaţiei. 1. Sociologia educaţiei – subramură a sociologiei Sociologia este considerată stiinţa societăţii, deosebindu-se de

alte ştiinţe sociale prin faptul că ea studiază societatea ca întreg, ca totalitate, în înţelesul ei curent, de coexistenţă, convieţuire sau cooperare a mai multor indivizi umani, indiferent de temeiuri, motive, scopuri etc.1 Sociologia este ştiinţa modului colectiv de existenţă a oamenilor, pe care îl cercetează sub toate formele sale, de la origine şi până în prezent, pe toată suprafaţa locuită a pământului. (Herseni, T., 1982, pg. 49).

Sociologia educaţiei studiază una dintre instituţiile majore ale societăţii, educaţia, sub mai multe aspecte. Problemele fundamentale pe care le cercetează sociologia educaţiei sunt legate de:

• Analiza structurală a sistemului educativ al societăţii (în sens de alcătuire sau “anatomie”);

• Analiza funcţională a sistemelor educative (în sens de mod de funcţionare, activităţi sau manifestări);

• Analiza evolutivă (de schimbare şi dezvoltare). EMILE DURKHEIM (1858-1917) este considerat unul dintre

“părinţii fondatori” ai sociologiei ca stiinţă autonomă, desprinsă, în a

1 Termenul sociologie a fost introdus de Auguste Comte (1798-1857),

considerat fondatorul sociologiei; acest termen provine din latinescul socius (asociat, tovarăş) şi din grecescul logos (teorie, stiinţă).

Sociologia educaţiei

doua jumătate a secolului al XIX-lea, din “filozofia socială”. Cursul său de “Pedagogie şi ştiinţe sociale”, pe care l-a ţinut, începând din 1887, la universitatea din Bordeaux, este considerat primul curs de sociologie care s-a predat într-o instituţie de învăţămant superior. Titlul acestui curs se explică prin faptul că, în acea perioadă, tânăra ştiinţă a sociologiei nu era încă acceptată în universităţile franceze, aşa încât Durkheim a încercat să introducă şi să impună studiul acestei noi discipline prin intermediul pedagogiei (E. Păun, 1980). În 1902 a devenit profesor la Sorbona, unde a ţinut un curs de “ŞtiinŢa educaţiei”, în fapt, primul curs de sociologia educaţiei (E. Stănciulescu, 1996). Textul acestui curs a fost publicat postum, formând conţinutul a trei lucrări: “Educaţie şi sociologie”(1922), “Filozofie şi sociologie” (1924) şi “Educaţia morală” (1925).

Punctul de pornire în înţelegerea sistemului său sociologic îl constituie însăşi definirea obiectului de studiu al sociologiei. Sociologiei îi revine sarcina de a cerceta, în mod obiectiv, după modelul ştiinţelor pozitive (fizica, biologia etc.), o categorie de fenomene care, în secolul al XIX-lea, nu intrau în atenţia nici uneia dintre celelalte ştiinţe, şi pe care Durkheim le-a numit “fapte sociale”. Conceptul de “fapte sociale” se referă la comportamente umane, comune majorităţii membrilor unei societăţi (de exemplu, moduri de a gândi, de a simţi, de a face) şi la care aceştia ajung datorită unui sistem de presiuni la care sunt supuşi, prin însăşi apartenenţa lor la comunitate. Faptul social constituie – în viziunea lui Durkheim – unitatea elementară de analiză a sociologiei (E. Stănciulescu, op. cit. pg. 17). Semnele distinctive pentru asemenea comportamente umane, numite fapte sociale, sunt exterioritatea şi constrângerea. Exterioritatea se referă la faptul că sunt “deosebite de acelea care se produc în conştiinţele solitare”, nu depind de arbitrariul individual şi sunt preexistente individului. De exemplu, numeroase comportamente comune membrilor unei societăţi, cum ar fi cele legate de credinţele religioase, practicile morale, tradiţiile naţionale sau profesionale sunt preexistente individului, în sensul că nu sunt înnăscute, nu sunt produse de fiinţa individuală, ci sunt fapte colective, exterioare individului, pe care acesta le găseşte deja constituite la venirea sa pe lume şi le însuşeşte preluându-le de la semenii săi. Constrângerea – cel de al doilea semn distinctiv al unui fapt social – se referă la faptul că însuşirea de către individ a comportamentului respectiv, comun semenilor săi,

Obiectul de studiu al sociologiei educaţiei

reprezintă o condiţie pentru a putea fi acceptat de ceilalti ca fiinţă psihologică independentă şi autonomă. Societatea este vital interesată ca membrii ei să-şi însuşească anumite comportamente comune, fără de care nu ar fi posibilă convieţuirea. “Societatea – scria Durkheim – nu poate trăi decât dacă există între membrii ei o suficientă omogenitate”. De aceea, va exercita anumite presiuni asupra indivizilor, pentru ca aceştia să dobândească “asemănările esenţiale pe care le presupune viaţa colectivă”.

În interiorul Sociologiei Educaţiei contemporane, pot fi întâlnite două tipuri de abordări ale realităţii sociale cercetate: abordarea macrosociologică şi abordarea microsociologică. Unii autori consideră că macrosociologia şi microsociologia sunt două subramuri ale sociologiei contemporane (Herseni, T.) Termenul de microsociologie a fost introdus de către sociologul francez G. GURVITCH, cu înţelesul de analiză a grupurilor mici. În perioadele ei de început, sociologia era preocupată exclusiv de cercetarea societăţii globale şi a diferitelor ei sectoare. Ulterior, sociologii au căutat să stabilească formele cele mai mici, elementare, de fenomene sociale, pe care Gurvitch le-a identificat în grupurile mici (diferite forme de “noi”). În timp ce cercetarea societăţii globale, a tipurilor mari de relaţii dintre sectoarele majore ale vieţii sociale, cum ar fi economia, politica, educaţia etc. a primit numele de abordare macrosociologică, cercetarea grupurilor mici, ca forme puţin întinse, dar foarte intense de viaţă socială, a primit numele de abordare microsocială.

Analiza macrosociologică îşi propune să evidenţieze organizarea instituţională a educaţiei şi implicaţiile acestei organizări asupra dezvoltării omului ca fiinţă socială. În al doilea rând, îşi propune să studieze modul în care este influenţată educaţia de o serie de procese demografice, politice, culturale, comunitare etc. Durkheim a abordat educaţia exclusiv din perspectivă macrosociologică. În zilele noastre, specialiştii în sociologia educaţiei studiază din această perspectivă multiplele conexiuni între educaţie şi societate, la toate nivelurile unui sistem educaţional, cum ar fi nivelul educaţiei primare, secundare şi postsecundare.

Unii specialişti au studiat, din perspectivă macrosociologică, modul în care şcolile, colegiile şi universităţile acţionează ca instituţii de socializare, în vreme ce alţii au cercetat măsura în care aceste instituţii influenţează stratificarea socială, mobilitatea socială sau obtinerea


succesului socio-economic la vârsta adultă. Alţii au analizat modul în care curricula creează şi legitimează statul naţional modern, sau variaţia cererii şi ofertei de educaţie, în condiţiile unor anumite mişcări sociale, control social şi diferite tipuri de schimbare socială. Printre problemele cercetate din perspectivă macrosociologică se numără şi aceea a accesului inechitabil la educaţie, problema restructurării şi reformei şcolilor ş.a. Tot din perspectivă macrosociologică, au fost studiate procesele sociale care au loc în interiorul sistemelor educative: alfabetizarea, şcolarizarea de masă, informatizarea învăţământului, culturalizarea ş.a., dar şi influenţele pe care le exercită asupra educaţiei procesele care se petrec la nivelul celorlalte instituţii sociale, de exemplu, procesele politice de democratizare, monitorizare, ideologizare, birocratizare sau procesele legate de organizarea vieţii comunitare, cum sunt descentralizarea administrativă a învăţământului, responsabilizarea comunităţilor locale etc.

Analiza microsociologică vizează fenomenele sociale cotidiene din interiorul diverselor organizaţii şi grupuri educative. În aceste contexte, sociologia examinează cu precădere:

• Relaţiile sociale în interiorul grupurilor educative; • Rolurile sociale în organizaţiile educative; • Grupurile educaţionale.

Cercetarea educaţiei din perspectivă microsociologică poate oferi răspunsuri la o serie de probleme concrete, referitoare la condiţiile în care unităţile şcolare pot deveni mai eficiente. Din această perspectivă au fost cercetate problema grupării elevilor în şcoli, procesele de stratificare din interiorul şcolii şi între şcoli care ar putea să explice diferite efecte observabile ale educaţiei, precum şi problemele abandonului şcolar şi a repetenţiei scolare la diferite niveluri, ori cea a perfecţionării profesionale a profesorilor, ca modalitate de a stimula colaborarea dintre ei ş.a.

În concluzie, examinând educaţia, atât din perspectivă macro-sociologică, cât şi din perspectivă microsociologică, Sociologia educaţiei va încerca să vă ajute să înţelegeţi educaţia ca instituţie şi relaţiile ei cu celelalte instituţii, rolul jucat de către şcoli în societate, caracteristicile organizaţionale ale şcolilor, rolul şcolii în generarea inechităţii sociale, dar şi relaţiile sociale din interiorul unei clase de elevi ş.a.


2. Alte ramuri ale sociologiei preocupate de educaţie

În interiorul sociologiei s-au dezvoltat de-a lungul timpului, şi

alte ramuri preocupate de studierea educaţiei: Sociologia şcolară – abordează din perspectivă microsociologică

fenomenele sociale din interiorul grupului şcolar, ca grup educativ particular (deosebit de alte grupuri educative, ca de exemplu, grupul familial, grupurile de muncă ş.a.) Ea se concentrează, aşadar, asupra unui singur factor instituţional al educaţiei: şcoala. Ceilalţi factori (mass-media, familia) sunt analizaţi din perspectiva influenţelor pe care le exercită asupra şcolii. Poate fi considerată o subramură a sociologiei educaţiei, căci aceasta din urmă are o sferă mai largă de cuprindere, întrucât studiază nu numai procesele educaţionale organizate, aşa cum se prezintă ele în şcoli, ci şi pe cele spontane, neorganizate, “privindu-le (pe toate) sub aspectul integralităţii şi funcţionalităţii lor sociale” (TOPA, L., TRUŢER, T., 1971, pg. 16-17).

Sociologia educaţională – reprezintă un corpus de cunoştinţe sociologice, considerate utile pentru orice profesor, pentru ca acesta să-şi îndeplinească misiunea. Aceste cunoştinţe pot proveni din diferite ramuri ale sociologiei, în măsura în care sunt considerate că au o utilitate pentru exercitarea profesiei didactice.

Pedagogia socială este o denumire generică a mai multor discipline de ramură – economia învăţământului, psihologia socială, educaţia adulţilor, pedagogia familiei, pedagogia mass-media ş.a. – care servesc la întemeierea actului educativ practic pe cunoaşterea cerinţelor sociale.2

3. Raporturile sociologiei educaţiei cu alte ştiinţe

Psihosociologia (psihologia socială) constituie un domeniu

interdisciplinar de studiu aflat la confluenţa psihologiei cu sociologia, dar şi cu ştiinţele politice, juridice, economice, tehnice, biologice şi umane. 2 Pedagogia socială nu trebuie să fie confundată cu “pedagogia sociologică”.

Aceasta din urmă a fost o orientare în pedagogia de la începutul secolului al XX-lea, care milita pentru valorificarea în procesul educaţiei tinerilor a unor factori extraşcolari, ca, de exemplu, comunităţile de muncă, jocurile etc.


Ea cercetează aspectele psihologice ale societăţii şi anume, interacţiunea comportamentelor umane în context social:

“Cum şi cu ce rezultate se soldează interacţiunea comportamen-tală? Cum influenţează comportamentul meu acţiunea celorlalţi? Cum modifică activitatea mea prezenţa altuia? Care este mecanismul? Ce rezultă din prezenţa laolaltă a oamenilor? Ce efecte au asupra unui individ comportamentele trecute ale altora? Acestea sunt întrebările principale pe care şi le pun psihosociologii”(S. CHELCEA, 1999, pg. 4).

Denominaţia “psihosociologie” este folosită mai ales în literatura europeană, în vreme ce termenul de “psihologie socială” este utilizat aproape în exclusivitate în lucrările publicate în limba engleză. Psihosociologia europeană pune accentul pe studiul fenomenelor colective, în special pe studiul proceselor de grup, iar “tradiţia americană privilegiază studiul comportamentului individual sub influenţa altora, a societăţii”. (Ibidem, pag.7). In interiorul câmpului de cunoaştere al psihosociologiei, S.CHELCEA (1999), identifică doi poli de interese: “înţelegerea proceselor psihice ale persoanei în contact cu socialul (determinarea stărilor emoţionale şi a comportamentelor de către factorii de mediu, percepţia situaţiilor sociale, formarea opiniilor, influenţa rol-statusurilor asupra personalităţii) şi înţelegerea funcţionării societăţii (prin studiul raporturilor dintre indivizi şi organizaţii sociale, prin cercetarea proceselor de socializare, de asimilare a modelelor sociale şi de adoptare a valorilor sociale” (Op. cit., pag. 12)

In afară de sociologie, există multe alte stiinţe sociale, care îşi concentrează, de regulă, cercetările asupra unui aspect particular sau asupra unei componente a societăţii (economia, politica, religia etc) pentru a le studia în structura lor şi legităţile lor specifice (de exemplu, Economia politică cercetează doar activităţile economice ale societăţii). Există, însă, şi alte ştiinţe sociale care, asemenea sociologiei, au tendinţa de a aborda societatea în ansamblul ei: istoria, filozofia socială şi filozofia istoriei, antropologia, politologia, culturologia.

Sociologia se deosebeşte de istorie, în primul rând prin faptul că se ocupă de trăsăturile comune ale fenomenelor sociale, în vreme ce istoria este o ştiinţă de reconstituire a trecutului, care are tendinţa de a se orienta spre individual, spre particularizare (Herseni, T., op. cit., pg. 38). De exemplu, dacă şi-ar propune să studieze Academia de Studii Economice din Bucureşti, istoria pune accentul pe ceea ce această


instituţie a prezentat de-a lungul timpului ca fiind unic, individual şi particular, în raport cu altele de acelaşi fel, în timp ce sociologia cercetează ceea ce are ea comun cu instituţii similare din alte părţi şi alte vremuri, pentru a desprinde aspectele generale ce caracterizează un asemenea tip de instituţie.

În ceea ce priveşte deosebirile dintre sociologie şi filozofia socială ori filozofia istoriei, sociologia este mai aproape de cercetarea concretă a fenomenelor sociale, căci întreprinde demersuri de “constatare şi de explicare a realităţii sociale, desfăşurate cu o obiectivitate cât mai mare cu putinţă” (HERSENI,T. op. cit pg.40). Caracteristic pentru filozofie este apelul predominant la raţiune, dincolo de faptele concrete, de unde caracterul ei predominant speculativ.

Sociologia se deosebeşte de antropologie (“ştiinţa despre om”) prin faptul că pune accentul mai mult pe cercetarea colectivităţilor umane, a asociaţiilor, instituţiilor, în vreme ce antropologia cercetează mai mult fiinţa umană, considerată individual.

Culturologia se ocupă predominant doar de unul dintre aspectele societăţii: cultura, iar politologia de studiul mijloacelor celor mai eficiente de optimizare a societăţii în viitor, în timp ce sociologia cercetează societatea aşa cum se prezintă ea, în totalitatea ei.

Apariţia a numeroase ramuri şi subramuri ale sociologiei specializate în cercetarea unui domeniu restrâns al activităţii umane (de exemplu: sociologia industrială, a comerţului, a artei, a culturii, a familiei, sociologia urbană, sociologia rurală etc.) a făcut ca un sociolog care lucrează într-un subdomeniu particular să aibă mai mult în comun cu cercetătorii unor discipline complementare, decât cu sociologii specializaţi în alte subramuri. De exemplu, un specialist în sociologia artei are mai multe puncte comune de interes cu un istoric al artei sau cu un critic, decât cu un alt sociolog, care se ocupă de modelarea matematică a fenomenelor de mobilitate profesională. În mod similar, un specialist în sociologia educaţiei va fi foarte aproape de specialiştii în pedagogie şi psihologia educaţiei şi va folosi informaţiile oferite de ştiinţele care, alături de sociologie, cercetează unul sau altul dintre subsistemele sociale care influenţează educaţia: subsistemul natural (cercetat de biologie, geografie, medicină, demografie ş.a.); subsistemul economic (economia generală, economiile de ramură), subsistemul politic (politologia, filozofia politică), subsistemul comunitar etc. Educaţia ca fenomen social


are, de exemplu, determinări geografice, fiind influenţată de specificul regional în ceea ce priveşte spaţiile şcolare, mijloacele de comunicare, dar şi de fenomene demografice legate de rata natalităţii, ponderea tineretului în activitatea socială etc.

Noile tipuri de activităţi şi produse economice solicită educaţiei să se preocupe de cultivarea unor însuşiri şi calităţi umane noi (creativitate, sistem de valori personale) şi impun un nou tip de educaţie cu caracter intensiv şi permanent, ceea ce constituie doar un exemplu în favoarea luării în consideraţie a cercetărilor de economie generală în analiza fenomenului contemporan al educaţiei.

Regimul politic, instituţiile politice, doctrinele politice, activităţile politice (pentru a enumera doar câteva dintre elementele componente ale unui subsistem politic) au influenţat întotdeauna conţinutul şi organizarea educaţiei. Educaţia din regimurile totalitare, de exemplu, se deosebeşte sub aceste aspecte de cea din regimurile democratice sau autoritare. Tipul dominant de cultură politică (de supunere, participativă, provincială) influenţează atmosfera din şcoli şi relaţiile dintre participanţii la procesul de învăţămant. Informaţii despre tendinţele actuale în evoluţia instituţiilor care compun subsistemul cultural al societăţii (de exemplu, masificarea culturii, promovarea complementară a valorilor multiculturale etc) sunt puse la dispoziţie de culturologie, de sociologia culturii şi este evident că şcoala, ca instituţie socială prin care se valorifică cultura (alături de instituţiile de cercetare, de artă, mass-media, religia) este supusă acestor tendinţe pe care sociologia educaţiei trebuie să le ia în consideraţie.

Atunci când analizează educaţia din perspectivă microsocio-logică, sociologia educaţiei este foarte aproape de psihologia socială.

Între toate aceste ştiinţe-social umanistice există, aşadar, strânse legături, iar problema delimitării obiectului de studiu al fiecăreia dintre ele “ nu s-a născut nici din nevoi ontologice, pentru că existenţa umană este una singură, nici din nevoi gnoseologice (de teoria cunoaşterii), ci exclusiv din neputinţa practică a oamenilor de ştiinţă de a studia realitatea socială în toată complexitatea ei. În principiu, pentru studiul ştiinţific al societăţii ar trebui să existe o singură ştiinţă, indiferent care ar fi numele ei. În fapt, societatea este un fenomen atât de complex şi de polimorf, cu aspecte şi componente atât de numeroase, încât cunoaşterea ei a impus o


vastă diviziune socială a muncii de cercetare, ceea ce a dus la un număr foarte mare de ştiinţe social-umanistice…” (HERSENI T, op. cit, pg. 41).

Tendinţa modernă este aceea de a se cerceta fenomenele sociale prin abordări multidisciplinare, interdisciplinare şi transdisciplinare din multiple perspective pentru a se ajunge la o cunoaştere obiectivă a determinării lor.

4. Metodele de cercetare ale sociologiei educaţiei

În 1895 E. Durkheim a publicat lucrarea intitulată “Regulile metodei

sociologice”, eveniment despre care se consideră că a marcat debutul sociologiei ştiinţifice. Pentru a avea rigoarea ştiintifică asemănătoare celorlalte ştiinte pozitive, cercetarea unui fapt social – unitatea elementară de analiză a sociologiei – trebuie să se supună anumitor reguli.

Prima regulă este că orice fapt social trebuie tratat ca lucru. “Un lucru se recunoaşte după aceea că nu poate fi modificat printr-un simplu decret al voinţei” (E. Durkheim, 1895, trad. rom., 1974, pg. 81). Fenomenele supuse observaţiei nu trebuie să fie reductibile la alte categorii de fenomene, să prezinte între ele o suficientă omogenitate, astfel încât să poată fi clasate într-o aceeaşi categorie. “Ştiinţa studiază aceste fapte pentru a le cunoaşte şi numai pentru a le cunoaşte, în mod dezinteresat”. Pe cercetător “nu-l preocupă să ştie dacă adevărurile descoperite vor fi plăcute sau supărătoare, dacă este bine că raporturile stabilite sunt aşa cum sunt, sau ar fi mai bine să fie altfel. Rolul său este să exprime realitatea, nu să o judece.” (E. DURKHEIM, 1980, pg. 51).

Educaţia poate fi obiect de studiu pentru o disciplină ştiintifică întrucât se concretizează în fapte ce pot fi supuse observaţiei obiective, iar această categorie de fapte are o suficientă omogenitate. Această categorie de fapte ar trebui să fie cercetată de o “ştiinţă a educaţiei”, care să descrie şi să explice diferitele sisteme de educaţie care există – sau au fost – şi care nu trebuie confundată cu pedagogia, întrucât aceasta din urmă “nu studiază, în mod ştiinţific, sistemele de educaţie, ci speculează asupra lor, cu scopul de a furniza activităţii educatorului ideile călăuzitoare” (Ibidem, pg. 56). Sarcina de a descrie şi de a explica în mod ştiintific educaţia revine – după Durkheim – sociologiei, întrucât “educaţia este ceva eminamente social, prin originile sale, ca şi prin funcţiile sale” (Ibidem, pg. 63).


A doua regulă solicită celor care cercetează fapte sociale să le disocieze de faptele individuale. O asemenea disociere nu este uşoară, întrucât faptele sociale au o natură duală; ele se manifestă ca fapte individuale, dar, în acelaşi timp, sunt fapte colective, în esenţa lor şi prin originea lor, fiind produse ale vieţii colective.

O altă regulă solicită ca explicarea unui fenomen să pună în evidenţă, atât cauza care îl produce, cât şi funcţia pe care o îndeplineşte în stabilirea armoniei generale. Cauzele unui fapt social trebuie căutate printre alte fapte sociale care îl precedă şi nu în stări ale conştiinţei individuale. Prin aceasta, Durkheim afirmă primatul societăţii asupra individului în explicarea cauzelor fenomenelor sociale. De exemplu, explicarea unor stări de fapt în educaţie trebuie căutată în fapte sociale premergătoare, întrucât orice educaţie – departe de a fi o creaţie artificială – este rezultatul natural al evoluţiei altor sisteme de educaţie, al evoluţiei unor doctrine pedagogice. Din acest motiv, cunoaşterea istoriei învăţământului şi a sistemelor de educaţie, a istoriei doctrinelor pedagogice este indispensabilă celor care vor să se edifice asupra naturii şi rolului educaţiei.

Un sociolog contemporan este un om de ştiinţă care utilizează metode ştiintifice, obiective, în studierea problemelor. Printre metodele de cercetare, cele mai folosite astăzi în sociologia educatiei se numără: observarea participanţilor, anchete, studii controlate de laborator şi studii de caz.

Pentru a decide asupra tehnicii pe care o va folosi, cercetătorul trebuie să definească problema şi să determine potenţialele surse de informaţii legate de problemă. Apoi, trebuie să selecteze populaţia sau grupul care vor fi studiate şi să determine dacă trebuie studiată întreaga populaţie sau doar o parte. El poate vorbi direct cu persoanele din grupul de studiu, poate sa le observe îndeplinind o anumită activitate, care încerca să obţină informaţii statistice, cum ar fi scoruri la teste, sau să utilizeze o combinatie a tuturor acestor variante.

Mai multe cercetări s-au bazat, în principal, pe observaţii în scoli. De exemplu, observări ale activitaţilor desfăşurate în mai multe clase şcolare au stat la baza unor studii despre viaţa socială din interiorul unei clase de elevi, sau despre modul în care elevii şi profesorii îşi construiesc situaţia/poziţia socială în interiorul grupului. Observarea, uneori prin


intermediul videocasetelor, a fost folosită pentru a înţelege modalitatea în care functionează o clasă şcolară.

Alte studii s-au bazat pe organizarea unor experimente. De exemplu, au fost studiate efectele asteptărilor profesorilor asupra performanţelor elevilor, acordând un tratament diferit unei părţi din elevi, în comparaţie cu cel acordat celorlaţi colegi ai lor. Alteori au fost folosite teste standardizate pentru a se stabili, de pildă, gradul de egalitate a şansei educaţionale pentru elevii provenind din diferite medii sociale. Alte exemple de tehnici de cercetare vor fi menţionate pe parcursul prezentului curs.

5. Utilitatea studierii sociologiei educaţiei

Pentru sociologi, Sociologia educaţiei oferă bazele înţelegerii câtorva dintre procesele prin care cultura este transmisă de la o generaţie la alta, sau care sunt de natură să explice cum contribuie educaţia la menţinerea ordinii sociale ori la schimbările sociale.

Pentru profesori şi educatori, în general, Sociologia educaţiei oferă un set de concepte privitoare la o serie de factori de natură organizaţională, culturală şi interpersonală de care vor trebui să ţină seama în deciziile pe care le vor lua.

Pentru studenţii care nu intenţionează să devină nici educatori, nici sociologi, modalităţile de analiză dobândite prin studiul Sociologiei educaţiei pot fi transferate în analiza unor dificultăţi sau experienţe individuale, legate de probleme sociale sau fenomene de grup, ori utilizate în planificarea unor programe de acţiune socială.

Pentru viitorul cetăţean şi potenţial părinte, Sociologia educaţiei oferă posibilitatea de a înţelege relaţiile dintre politica educaţională şi viaţa politică, economică şi socială a naţiunii.

Cursul de “Sociologia educaţiei”, ca parte a unui program de pregătire iniţială a viitorilor profesori, îşi propune să-i ajute pe studenţii care îl frecventează să realizeze următoarele OBIECTIVE:

• Pregătirea pentru a participa activ la procesele de reformă şi de schimbare din sistemul de învăţământ, ca subsistem social prin:

cunoaşterea şi înţelegerea sistemului educativ actual, a scopurilor pe care le urmăreşte şi a tendinţelor sale de schimbare;


cunoaşterea relaţiilor dintre procesele educative şi fenomenele sociale şi culturale din perioada contemporană;

cunoaşterea modalităţilor în care procesul social intervine în actul educaţiei, a modului în care relaţiile sociale influenţează acţiunea pedagogică, motivaţia învăţării şi interesele de cunoaştere.

• Sporirea disponibilitătilor de cooperare cu toţi ceilalţi membri ai organizaţiei şcolare prin cunoaşterea sistemului de statusuri şi roluri din interiorul unei instituţii şcolare, a modalităţilor de colaborare dintre acestea şi a factorilor care le influenţează;

• Familiarizarea cu cultura organizaţională specifică a şcolii, în vederea integrării profesionale în această institutie;

• Pregătirea pentru înţelegerea diferitelor tipuri de climat organizaţional care pot fi întâlnite în şcoli, în vederea adaptării unor atitudini productive pentru colectivul şcolii în care urmează să se integreze;

• Cunoaşterea modalităţilor în care şcoala poate interveni pentru sprijinirea educativă a elevilor defavorizaţi socio-economic si pentru combaterea factorilor sociali care ameninţă sănătatea şi siguranţa copiilor;

• Cunoaşterea principalelor strategii de adaptare a educaţiei la diversitatea culturală a copiilor din şcoli;

• Însuşirea unor metode de cunoaştere şi de dinamizare a grupurilor şcolare cu care urmează să lucreze;

• Cunoaşterea sistemului conceptual specific al sociologiei educaţiei şi a structurii problematice a acestui domeniu, în vederea înlesnirii accesului la literatura de specialitate şi a perfecţionării profesionale continue, prin autoinstruire.

Cap I 1 d

Documents

Transcript of Cap I 1 d