ISTORIE ŞI PREISTORIE ÎN CADRUL COMUNITĂŢILOR ARHAICE ŞI ÎN ANTICHITATE

Înainte de a începe excursul nostru, câteva precizări sunt necesare. Atunci când

am împărţit istoria cercetării timpurilor preistorice în două evuri, cel al mitului şi cel al metodei, am avut în gând diviziunea profundă dintre două atitudini faţă de zorii umanităţii.

În primul caz, istoria structurată mitic presupune o percepţie deductivă şi apriorică

asupra începuturile omenirii, plasată în cadrul mitului, legendei şi experienţei exemplare. „Creaţia rezolvată de miturile originare, absenţa percepţiei uriaşei profunzimi a timpului, etnocentrismul şi misterul unei lumi în care limitele dintre natural şi supranatural se pierd în hotarele geografice - caracterizează în egală măsură imaginea omului la echimoşi, la australieni ca şi la exploratorul din Evul Mediu, variabilă în spaţiu dincolo de orice coerenţă biologică, dar stabilă într-un timp fără profunzime” (Leroi-Gourhan 1983: 38). În majoritatea absolută a situaţiilor, „preistoria” coincide unei „vârste de aur” plasate în illo tempore, o condiţie perfectă a umanităţii, pe care devenirea istorică nu face decât să o degradeze. Păstrată în memoria colectivă sub forma miturilor cosmogonice şi ale eroilor fondatori, preistoria nu putea deveni un obiect de studiu: ea era în întregime „cunoscută”.

Intrând în evul metodei, vom regăsi o preistorie cu un sens fundamental schimbat, cel de episod aflat la baza unei istorii înţelese ca serie de acumulări culturale (somatice, tehnologice, morale). Ea devine, prin urmare, un obiect de studiu în sine, tratat empiric, menit a completa cunoaşterea acestui progres colectiv al umanităţii cu date precise: o preistorie doar vag cunoscută, dar despre care se pot afla în permanenţă mai multe.

Trecerea de la un ev la altul nu s-a petrecut întotdeauna de o manieră lentă şi cumulativă. Dacă, în istoria arheologiei, viziuni raţionale, care afirmă limpede semnificaţia istorică a obiectelor păstrate în sol, apar încă din antichitate, nu este mai puţin adevărat faptul că majoritatea contemporanilor acestor minţi lucide vedeau în respectivele obiecte mai degrabă mărturiile activităţii unor misterioase fiinţe imaginare, sau rezultatul jocului naturii. Ba chiar şi aceste spirite agere se vedeau nevoite să-şi traducă observaţiile în limbajul paradigmatic al epocii lor şi să încerce să insereze necunoscutele cu cadrul de certitudini acceptat.

Pentru ca arheologia să capete forma sa actuală, ea a trebuie să se desprindă, pe rând, de mit şi de tradiţia scrisă. Abia atunci monumentele sale încep să vorbească prin ele însele şi capătă semnificaţia cu care ne-am obişnuit astăzi, cele de urme materiale ale trecutului omenesc. Şi tot atunci apar mijloacele de a traduce mesajul trecului material, metodele proprii arheologiei. Această serie de achiziţii va fi opera exclusivă a Europei moderne şi se deschide odată cu Renaşterea.

Însă drumul spre această umanitate studiată cu obiectivitatea ştiinţifică a istoricului a presupus ca arheologia să se deprindă şi de matca sa istorică, anticarismul, pe care îl dezmoşteneşte fără regrete. După cum prea bine ştim, anticarismul există şi astăzi, ca şi obiceiul jefuirii siturilor arheologice. Deosebirea dintre anticarul de azi şi arheolog este esenţială, pentru că arheologul nu caută în colecţiile sale nici plăcerea estetică, nici calitatea, nici exemplaritatea. Mai mult, poate ajunge să dispreţuiască

frumuseţea unei statui, pentru că aceasta atrage asupra sa o atenţie nemeritată, ecranând alte mărturii, mult mai semnificative istoric.

Sunt evocatoare, în acest sens, câteva observaţii ale eminentului istoric P. Veyne: “Un arheolog, cunoştinţă de-a mea, pasionat de meseria lui şi istoric priceput, se uită la tine cu milă dacă îl feliciţi că a găsit într-o săpătură o sculptură care nu este rea; refuză să exploreze siturile vestite şi susţine că din săpăturile sale într-o groapă de gunoaie se învaţă mai multe; doreşte să nu găsească vreodată vreo Venus din Milo, deoarece, spune el, ea nu ar aduce nimic cu adevărat nou, arta fiind «o plăcere în afara muncii». Alţi arheologi împacă meseria şi estetismul, însă o fac mai curând datorită apropierii personale dintre cele două puteri decât printr-o unitate de esenţă. Adjectivul preferat de arheoogul meu, adversar al frumosului, este cuvântul esenţial pentru genul istoric: «Este interesant». Acest adjectiv nu se foloseşte când este vorba de o comoară, de bijuteriile Coroanei...” (Veyne 1998: 66-7).

În contrast, anticarul alege obiecte singulare, a căror preţiozitate este dată de exotismul formei, de o ambiguă uzură şi de faptul că amintesc vag de o lume dispărută. Anticarismul nu este atât un capitol din istoria arheologiei, cât mai degrabă unul din preistoria ei: el a rămas egal cu sine până astăzi, lipsit de metodă, de un proiect de cunoaştere, de o finalitate socială, afară de plăcerea sterilă - şi nu rareori rapace - a câtorva spirite. Iar dacă vechiul anticarismul a depăşit ocazional aceste criterii, el era deja arheologie.

Este important să reţinem această diferenţă de calitate dintre anticarism şi arheologie, căci istoriile arheologiei sunt de multă vreme obişnuite să înserieze săpăturile şi colecţiile anticarilor, ca pe un capitol natural în dezvoltarea disciplinei. Deşi aceste achiziţii nu pot fi negate - noi înşine vom încerca să le parcurgem pe cele mai importante -, trebuie subliniată diferenţa enormă dintre demersurile anticarilor şi practica arheologică modernă: colecţionarea de artefacte sau, eventual, de simple materii prime, nu poate fi echivalată cu înţelegerea acestor obiecte drept surse de cunoaştere a oamenilor din trecut, şi cu atât mai puţin cu încercarea de a dezvolta un cadru explicativ potrivit. Acestea din urmă sunt trăsături proprii arheologiei moderne (Thomas 2004: 18).

Curiozitatea arheologului este, aşadar, omnivoră şi ambiţioasă: recuperând ansambluri integrale de artefacte, înregistrând scrupulos contextele de descoperire, el oferă materiale pentru scrierea istoriei. Nu cercetează şi nu păstrează pentru sine, în casete, vestigiile înaintaşilor proprii. El oferă consumului public rezultatele unui demers acribic, profesionist. Viziunea sa asupra omului trecut este, dacă vreţi, rece şi obiectivă. Dacă lăsăm deoparte declaraţiile uşor patetice ale firilor mai sensibile, arheologul nu se identifică emoţional cu obiectul lui de studiu, omul din trecut, ci raţional, în încercarea de a-l înţelege. Desigur, deosebirea de atitudine dintre arheolog şi anticar a cunoscut o lungă gestaţie. Anticarismul are o lungă istorie, arheologia este o ramură ştiinţifică tânără, care a dezavuat colectarea anticaristică şi i-a substituit nişte obiective de cunoaştere diferite. În particular, cercetarea preistoriei va juca un rol hotărâtor în configurarea înţelesului actual al arheologiei ştiinţifice. Subliniam în deschidere că preistoria reprezintă pentru europeanul de astăzi un ev exotic, personificarea maximei alterităţi culturale. Această poziţie faţă de zorii umanităţii datează, în fapt, de trei secole, mai precis din momentul în care raţionalismul Luminilor inversează cadrele scenariului biblic şi pune la începutul istoriei nu pacea edenică, ci condiţia imperfectă a omului aruncat din Paradis şi perpetuu condamnat să lupte pentru supravieţuire. Dar acest scenariu privind destinul prometeic al umanităţii a fost precedat de lungă perioadă de timp în care preistoria a fost conceptualizată în termeni familiari. Mai precis, cum spunea A. Leroi-Gourhan, referindu-se la curiozitatea firească a omului

pentru propria istorie: „Această atracţie către găsirea imaginii sale reflectate în apele adânci ale trecutului a fost în general satisfăcută fără mari eforturi” (1983: 34).

1. ISTORIA ŞI OMUL CULTURILOR ARHAICEOrice cultură manifestă un interes mai mult sau mai puţin sistematic pentru

propriul trecut. Această curiozitate este întovărăşită întotdeuna de o încercare de explicare şi justificare a prezentului pe seama trecutului. În majoritatea situaţiilor, miturile fondatoare şi legendele, toate fapte de istorie orală, ţin locul unei istorii scrise, cu deosebire în comunităţile “tradiţionale” şi, din punctul nostru de vedere, în această definiţie se încadrează, în bună măsură, şi Europa, până la finele Evului mediu.

“În interiorul lumilor istoriei, în Occidentul nostru narator şi analistic, există popoare mari care au trăit, dacă nu lipsite cu totul de istorie, cel puţin foarte departe de istorie: acesta este cazul societăţilor rurale până la jumătatea secolului al XIX-lea. Ele trăiau în folclor, adică în permanenţă şi repetiţie; permanenţă a aceloraşi mituri, a aceloraşi legende, transmise fără degradări, cel puţin conştiente, de-a lungul generaţiilor; repretări ale aceloraşi rituri în cursul ciclului ceremoniilor anuale. Fără a emite o judecată prematură asupra înrudirii dintre teme, vom admite că societăţile cu folclor continuau societăţile anterioare istoriei: ele erau indiferente faţă de episoadele străine de miturile lor, iar dacă erau silite să le accepte, se grăbeau să le încorporeze materiei lor legendare. Ele refuzau istoria, pentru că aceasta reprezenta pentru ele omul sau evenimentul, neprevăzut, neaşteptat, care nu avea să se întoarcă niciodată. În acele vremuri, istoria se opunea tradiţiei. Astfel, lumea tradiţională a trăit multă vreme izolată de istorie.” (Ariès 1997: 93).

Noţiunea de preistorie presupune, înainte de toate, că există o istorie. Or, în general mentalitatea arhaică, în cazul în care această noţiune are o substanţă reală

este în general considerată ca „anistorică”, chiar “anti-istorică”. Într-adevăr, după cum admirabil a demonstrat Mircea Eliade (1999), omul culturilor arhaice adoptă o atitudine faţă de timp şi istorie foarte diferită de cea cu care ne-a obişnuit modernitatea: el aboleşte timpul şi refuză istoria, prin imitarea arhetipurilor şi repetarea gesturilor paradigmatice. Actele sale dobândesc o anumită realitate doar în măsura în care repetă actele exemplare petrecute în momentul mitic primordial. În acest fel, timpul profan, durata, “istoria” sunt abolite. Aspect esenţial al vieţii comunităţilor arhaice, această proiectare în timpul mitic se face la intervale semnificative, cu prilejul îndeplinirii ritualurilor sau al altor acte importante (alimentaţie, ceremonii, vânătoare etc.). “Restul vieţii se petrece într-un timp profan lipsit de semnificaţie: în «devenire».” (ibid.: 39).

Există, aşadar, o eterogenitate proprie celor două timpuri, mitic şi, respectiv, istoric, deci şi o conştiinţă a scurgerii timpului profan. Dar această conştiinţă nu presupune înserierea liniară şi consecventă a evenimentelor istorice, pentru că acest efort de “regenerare a timpului” este completat de o transformare a omului în arhetip prin repetare: memoria colectivă transfigurează personajele şi evenimentele istorice, integrându-le unei structuri mitice prexistente. Exemplele aduse de M. Eliade provin atât din sânul comunităţilor primitive, cât şi din cadrul unor tradiţii literate. Lumea medievală sau ţărănească nu face excepţie, după cum vom avea noi înşine prilejul să constatăm. În orice caz, “evenimentul istoric în sine, oricare ar fi importanţa lui, nu este reţinut de memoria populară… decât în măsura în care acest eveniment istoric se apropie de un model mitic” (ibid.: 45). Preferinţa pentru exemplar, în defavoarea individualului reduce evenimentele la categorii şi individualităţile la arhetipuri. Memoria populară nu pune preţ pe biografii. Atitudinea faţă de existenţa sufletului după moarte este evocatoare: în multe culturi, inclusiv în cea greacă, transformarea defuncţilor obişnuiţi în “strămoşi” corespunde cu disoluţia individualităţii lor istorice într-un arhetip impersonal. Cu excepţia eroilor, morţii îşi pierd memoria pământeană, adică personalitatea şi individualitatea.

Exemple relevatoare - şi mai mundane - ne aduce antropologia. Ontologia arhaică descrisă mai sus se articulează cu alte realităţi sociale şi se poate manifesta, în fapt, ca formă instituţionalizată de “uitare”. De exemplu, populaţia Nuer din Sudan, celebră în antropologie prin studiile elaborate de E. Evans-Pritchard, manifestă un soi de amnezie structurală în ceea ce priveşte trecutul grupului: deşi fiecare membru pretinde că-şi poate urmări genealogia până la începutul timpului, nuer-ul reţine doar unsprezece generaţii de strămoşi. Deşi impresionantă, această istorie genealogică este, evident, mult prea scurtă pentru a acoperi întreaga istorie a grupului; în plus, în ciuda înnoirii permanente a generaţiilor, genealogiile sunt urmărite întotdeauna de-a lungul aceluiaşi număr de unsprezece generaţii. Altfel spus, unii strămoşi sunt sistematic uitaţi, alţii sistematic păstraţi în memorie. În cazul nuer-ilor, această “netezire a golurilor şi denivelărilor genealogice” este justificată de asigurarea unei genealogii bazate pe un şir neîntrerupt de bărbaţi, principiul descendenţei fiind vital integrării în grup (Douglas 2002: 104). Societate profund egalitară, individualistă şi independentă, nuer-ii stabilesc coaliţii politice bazate pe principiul descendenţei, pornind de la primele patru generaţii ale strămoşului întemeietor (fii, nepoţii şi strănepoţii săi, care au fondat fiecare câte o structură politică). Astfel, patru până la şase generaţii sunt fixate în memorie pe baza unor tratate ancestrale de loialitate politică. Acest şir de strămoşi fondatori este completat, cu prilejul afirmării pretenţiilor individuale (de exemplu, în cazul căsătoriei), de alte cinci generaţii recente. Altfel spus, între primele generaţii fondatoare şi ultimele cinci, generaţii întregi de strămoşi se pierd constant din memoria grupului. Merită reţinut că, în cadrul acestui sistem de memorizare a descendenţei, nuer-ii nu ştiu prea multe despre trecutul individual al strămoşilor respectivi (ibid.: 104-5).

Pentru a conchide, dacă ne este permisă o metaforă, omul culturilor arhaice înaintează prin istorie cu faţa către trecut. Iar dacă reţine, prin gesturi şi categorii, datele “istorice”, o face prin prisma unui etern prezent şi în favoarea unui viitor imediat. Controlul - deopotrivă social, metafizic, ideologic şi pragmatic - cu privire la acumularea de “fapte” şi “evenimente” istorice face ca acest tip de comunităţi să se raporteze negativ la devenirea istorică. Că acest soi de gândire arhetipală se imprimă în toate sferele vieţii sociale ne aduce dovezi chiar arheologia, fie şi numai prin conservatorismul funciar, vizibil în cultura materială a preistoriei, de exemplu: tradiţii sale stilistice se întind pe sute de ani, chiar milenii, în cazul paleoliticului.

Însă, codificată de metafizica arhaică, această poziţie negativă faţă de timp nu trebuie să conducă la ideea că, în practică, omul culturilor arhaice nu era conştient de scurgerea timpului, sau de existenţa altor generaţii înaintea sa. Să nu împovărăm omul culturilor arhaice cu o atât de nefirească iraţionalitate.

P. Veyne remarca cu justeţe: “Tratarea activităţilor culturale ale primitivilor din perspectiva conştiinţei a făcut ravagii şi va rămâne ca un stil caracteristic al etnologiei şi al istoriei religiilor din prima jumătate a secolului nostru; uitând că gândirea este împărţită în genuri (un basm nu este un teologem, un teologem nu este credinţa cărbunarului, o hiperbolă pioasă nu este o credinţă, etc.), orice gândire a fost redusă la o cosa mentale de o irespirabilă densitate. Aşa a luat naştere mitul mentalităţii primitive sau acela al unei Weltanschauung sumeriene, care parcă ar fi gândirea unei termite în muşuroiul ei sau mitul gândirii mitice: cosmogonii sacerdotale proprii câtorva profesionişti ai sacrului, care cred în ele în măsura în care un filozof idealist crede, în viaţa lui de zi cu zi, că lumea exterioară nu există, elucubraţii individuale…povestiri pioase, poveşti de spus în serile de şezătoare sau la strânsul recoltei, în care lumea nu crede mai mult decât credeau grecii în propria lor mitologie, toate acestea sunt luate la grămadă şi sunt numite mit.” (Veyne 1998: 113). Reţinând aceste rezerve, nu înseamnă, desigur, că încercăm în vreun fel minimalizarea ponderii jucate de gândirea mitică, sau interpretarea funcţională a acesteia. Din moment ce aceste mituri afectau existenţa socială, dispunând deci, de consistenţă ontologică, ele constituiau o formă de a traduce şi stăpâni istoria care se extindea mult în afara sacrului.

Cu toate acestea, arheologul trebuie să fie evite, ca şi etnograful, capcana propriilor arhetipuri culturale: “Aici este problema: întrucât este vorba despre primitivi, nu vrem ca arhetipul să fie o idee, o teorie, o producţie culturală asemănătoare cu teoriile noastre; trebuie să fie ceva mai visceral, să fie mentalitate, conştiinţă, trăire; primitivii sunt prea aproape de autenticitatea originară, pentru a avea, faţă de viziunile lor asupra lumii, acel uşor recul şi grăuntele de rea-credinţă pe care le avem noi faţă de teoriile noastre cele mai garantate. Şi apoi, bineînţeles, nu sunt ei oameni din aceia care să aibă teorii. Toate producţiile lor culturale şi filozofice sunt puse pe seama conştiinţei, ceea ce face ca această conştiinţă să aibă greutatea opacă a unei pietricele; va fi deci nevoie să credem că acelaşi primitiv, despre care nu ne putem totuşi îndoi că vede foarte bine să un an nu se aseamănă cu cel precedent, continuă să vadă totul prin arhetipuri, şi nu doar să spună acest lucru… De fapt, un primitiv vede realitatea exact ca noi: când seamănă, se întreabă cum va fi recolta; de altminteri, ca şi noi, el are filozofii cu ajutorul cărora încearcă să descrie sau să justifice realitatea; arhetipul este una dintre aceste filozofii… Un primitiv va vedea şi el că mâine nu seamănă cu azi şi încă şi mai puţin cu ieri, va susţine că porumbul este cultivat într-un anumit fel deoarece, în prima zi a lumii, aşa l-a cultivat Dumnezeu, îi va blestema pe tinerii care vor voi să-l cultive în alt fel şi, în cele din urmă, va povesti aceloraşi tineri, care-l ascultă cu pasiune, că, pe vremea bunicului său, tribul, printr-un şiretlic ce arăta un înalt simţ politic, a biruit o populaţie vecină; nici una dintre ideile acestea nu împiedică naşterea alteia şi nu vedem de ce primitivul acesta n-ar compune istoria luptelor purtate de tribul său. Nu o face decât fiindcă, pur şi simplu, vestea să există un gen istoric n-a ajuns până la el.”(Veyne 1998: 103-104).

Absenţa unui gen istoriografic - suplinit, în multe situaţii, de povestirea legendelor, chiar de către “profesionişti” - nu înseamnă, aşadar, absenţa conştiinţei unei deveniri istorice. Simpla persistenţă a unor tradiţii milenare arată legătura cu trecutul, chiar dacă acesta nu este obiectivat ca o realitate în sine, ci comprimat în experienţe, povestit în legende şi transfigurat în mituri.

În fapt, contactul fizic cu trecutul, în comunităţile primitive, inclusiv în cele preistorice, era cotidian. Încă din paleoliticul mijlociu, avem dovezi privind existenţa unui cult al strămoşilor, demonstrat de deplasarea dintr-o locaţie în alta a anumitor resturi osteologice umane, păstrate, probabil, ca amulete. Tot astfel, nu ştim câte din compoziţiile artei rupestre de mai târziu înregistrează grafic mituri, poveşti legendare, sau evenimente istorice mitizate, după exemplul frecvent întâlnit în lumea arhaică.

Cât priveşte naşterea „anticarismului”, există numeroase dovezi privind colectarea unor forme insolite, purtătoare ale unei semnificaţii aparte de orice utilizare practică, şi care aparţineau trecutului cultural sau geologic. Omul de Neanderthal colecta pe scară largă fosile şi minerale (Poplin). De exemplu, într-un orizont musterian din Peştera Cioarei de la Boroşteni, s-a descoperit un galet din calcit perfect sferic şi neobişnuit de greu pentru volumul său. El nu poartă urme de uzură şi a fost în mod evident recuperat şi păstrat pentru forma sa neobişnuită. Începând cu paleoliticul superior, această activitate de colectare şi, eventual, de tezaurizare a formelor naturale insolite este încă şi mai

frecventă. Avem, din nou, un exemplu din România: în situl gravettian de la Poiana Cireşului, au fost recuperate mai multe fosile din specia Congeria. Şi în acest caz, se poate vorbi de o atracţie faţă de forma acestora, şi nu de vreo funcţionalitate practică. Exemplele ar putea continua la nesfârşit: omul paleolitic era, dacă nu nu anticar, cel puţin un „naturalist”.

Frecvente sunt şi situaţiile în care uneltele abandonate de generaţiile anterioare sunt recuperate şi folosite ulterior. În situl de la Hăbăşeşti, unele unelte paleolitice sunt reutilizate de către artizanii eneolitici (Dumitrescu 1954: 229-30). De altfel, refolosirea uneltelor sau a materialului brut abandonat într-un sit de către comunităţile precedente trebuie să fi fost un obicei larg răspândit, în tot cursul preistoriei, iar această formă de pragmatic bricolaj (deseori ignorat de arheologii înşişi) a reprezentat una din formele constante de contact practic cu trecutul material al umanităţii. Dar nimeni nu ar îndrăzni să numească această colectate drept „ştiinţă a naturii” în sensul modern.

De altfel, recuperarea uneltelor de piatră mai vechi se poate încadra într-un fenomen cultural larg răspândit în sânul comunităţilor primitive actuale, şi care presupune înzestrarea pietrelor cu virtuţi magice şi curative. Dură şi incoruptibilă, piatra sugerează primitivului forţă, nobleţe, permanenţă, contrastând cu precaritatea condiţiei umane. „În măreţia şi duritatea ei, în forma sau culoarea ei, omul întâlneşte o realitate şi o forţă care aparţin altei lumi, alta decât lumea profană din care face parte el.” (Eliade 1992: 206). Pietrele devin, astfel, instrumente de acţiune spirituală. „Kratofanii litice”, pietrele erau folosite pentru valoarea lor simbolică, fără a deveni ele însele obiectul adoraţiei. Într-un vast areal, care cuprinde Melanezia şi cele două Americi, termenul toki desemnează în acelaşi timp o armă de luptă din piatră, un însemn al demnităţii şi un simbol al puterii, o persoană care deţine sau exercită puterea, sau un obiect ritual (ibid.: 208). „Pietrele de trăsnet”, forme insolite, meteoriţi, dar şi unelte paleolitice şi neolitice, considerate a avea aceeaşi origine uraniană, - şi pe care le vom vedea recuperate sistematic până dincolo de Evul mediu -, sunt constant asociate, în lumea arhaică, fertilităţii. Provenite, ca şi ploaia, dintr-o zonă sacră şi fertilă prin excelenţă, cerul, aceste pietre sunt considerate capabil a stăpâni norii şi a aduce ploaia (ibid.: 216). Putem bănui, aşadar, că şi în preistorie aceste pietre nu posedau semnificaţia unui hazard natural, iar colectarea lor depăşea atracţia pentru insolitul formei.

Colectarea şi tezaurizarea este încă şi mai frecventă în epocile ulterioare ale preistoriei. Ne vom mulţumi să amintim tezaurele de unelte şi arme din bronz, acumulate, în mod evident, din raţiuni de prestigiu, simbolice, nu utilitare.

Comunităţile primitive actuale şi sub-actuale oferă alte exemple. Astfel, în siturile irocheze datate în secolele XV-XVI, s-au descoperit proiectile, pipe de piatră şi unelte de cupru, uneori vechi de milenii. Este, desigur, greu de reconstituit cu siguranţă cum anume erau interpretate aceste obiecte de către descoperitori; după exemplul oferit de „pietrele de trăznet”, sau „ale elfilor”, colectate de ţăranii evului mediu european, probabil că şi acestea erau înzestrate cu puteri magice şi erau atribuite unor personaje divine sau legendare (Trigger 1989: 28).

O relaţie ceva mai specială cu dovezile materiale ale trecutului întreţin civilizaţiile pre-columbiene. Aztecii secolului al XVI-lea desfăşurau ceremonii religioase în interiorul ruinelor de la Teotihuacan, sit locuit pe parcursul mileniului I d.Ch.. Tot aztecii obişnuiau să strângă colecţii de artefacte mai vechi, olmece, care, alături de alte bunuri, erau îngropate în zidurile Marelui Templu de la Tenochtitlan (Trigger 1989: 28-9)

Am putea conchide că recuperarea şi colectarea sistematică de artefacte sau fosile este o trăsătură definitorie a oricărei culturi. Oamenii colecţionează şi tezaurizează obiecte dintotdeauna, şi nu este necesar ca acestea să fie mărturii ale trecutului. Însă, în momentul în care legătura cu înaintaşii girează anumite pretenţii de legitimitate, conservarea urmelor trecutului capătă o altă semnificaţie şi este urmărită cu perseverenţă. Este exact situaţia întâlnită în imperiile antichităţii.

2. COLECŢIILE ANTICARISTICE ÎN CIVILIZAŢIILE ORIENTULUI ANTICApariţia surselor scrise a jucat, fapt bine ştiut, un rol esenţial în catalizarea

fenomenului civilizaţiei. Printre altele, scrisul a permis o obiectivare a memoriei colective, asigurând condiţiile pentru stocarea şi transmiterea acesteia.

Este foarte probabil ca originea colecţiilor anticaristice, ca simbol al puterii politice sau devoţiunii religioase, să fi precedat apariţia surselor istorice scrise, întărind relaţia dintre controlul politic al prezentului şi stăpânirea ideologică a trecutului (Schnapp 2002: 136). Câteva situaţii întâlnite în civilizaţiile Orientului antic ne aduc dovezi ferme cu privire la semnificaţia pe care o capătă vestigiile materiale ale trecutului în legitimarea prestigiului conducătorilor politici.

Spre deosebire de colecţiile realizate de către oamenii preistorici, în stadiile literate ale civilizaţiilor antice, se poate invoca începutul unor preocupări anticaristice, legate inclusiv de realizarea unor săpături. Cea mai veche „săpătură arheologică” documentată îi este atribuită faraonului Khaemois (1290-1224 Î. Ch.), fiul lui Ramses al II-lea, care, în cursul lucrărilor de construcţia a unui templu din Memphis, dezveleşte o statuie, identificată de el ca aparţinând lui Kaouab, fiu al lui Kheops - veche, deci, de aproximativ 13 secole. Acest pionier egiptean al arheologiei nu uită, de altfel, să solicite marcarea evenimentului într-una din inscripţiile închinate lui (Schnapp 1993: 18-21) .

Aceeaşi încercare de a expune demonstrativ continuitatea şi legitimitatea era deja vizibilă în arhitectura mormintelor regale ale dinastiei a XII-a (1991-1786 î. Ch.), al cărei arhaism este urmărit deliberat (Trigger 1989: 29). Însă majoritatea „săpăturilor” documentate a fi fost întreprinse în Egipt încă din vechime urmăreau un obiectiv mai puţin înălţător: aurul. Arheologii de astăzi găsesc nesfârşite urme ale ravagiilor de care se fac responsabili jefuitorii din vechime în mormintele egiptene.

O tăbliţă cuneiformă descoperită la Larsa (Irak) marchează un prim eveniment în istoria arheologiei şi anume încercarea regelui babilonian Nabonidus (556-539) de a regăsi urmele unui templu mai vechi închinat zeului Shamash. Aceeaşi plăcuţă ne informează că, în fapt, chiar unul din predecesorii săi, Nabucodonosor al II-lea (605-562) căutase să dezvelească un templu mai vechi, construit de Burnaburiash (1359-1333). Spre deosebire de Nabucodonosor, Nabonidus nu se mulţumeşte să dezvelească cu grijă templul, ci îl şi restaurează. Regele căuta, desigur, să întărească prestigiul destul de contestat al monarhiei, demonstrând continuitatea ancestrală a puterii sale (Schnapp 1993: 18-21, 51-2).

Tradiţia pare să se fi transmis în familie: Bel-Shalti-Nannar, fiică lui Nabonidus (sec. VI î. Ch.), a rămas în istorie ca prima fondatoare a unui „muzeu de antichităţi”, colecţia sa adunând vechi artefacte şi inscripţii babiloniene (Trigger 1989: 29). Acest soi de colecţii nu sunt deloc rare în Mesopotamia: arheologii germani au invocat existenţa unui „muzeu” similar în palatul lui Nabucodonosor din Babilon, adunând statui şi tablete

datând din mileniul III şi până în secolul VII î. Ch. Un vas descoperit la Nippur şi datat cam în acceaşi perioadă aduna laolaltă o tabliţă cu un plan al oraşului şi câteva tăbliţe sumeriene (Schnapp 1993: 41).

Exemplele nu se opresc, desigur, aici. Este indubitabil că toate aceste preocupări timpurii aveau şi o puternică semnificaţie religioasă: mai aproape de acel illud tempus al zorilor umanităţii şi legate de eroii civilizatori, aceste artefacte constituiau legătura materială dintre timpurile ideale ale creaţiei şi umanitatea decăzută ce li s-a succedat.

Apariţia, în Orient, a unei clase de funcţionari responsabili, printre altele, cu administrarea „imaginii” monarhiei, coincide, aşadar, cu conturarea unui interes consecvent pentru trecut: capabili să scrie şi să citească, scribii Egiptului şi Mesopotamiei deveneau autorităţile în măsură să garanteze una din laturile esenţiale ale puterii politice: legitimarea ei în trecut. Alături de scribi, arhitecţii regali trebuiau în mod necesar să fie capabili să identifice şi să dateze monumentele trecutului. Cu toate acestea, sortită de la bun început preamăririi pretenţiilor monarhiei, activitatea lor era supusă unor limite implicite, pe care, în schimb, le vor ignora grecii.

3. ISTORIE ŞI ANTICHITĂŢI ÎN LUMEA GRECO-ROMANĂ Dacă gândirea istorică a grecilor cu privire la începutul vieţii omeneşti nu

părăseşte cadrele mitice, cu totul alta va fi atitudinea lor faţă de istorie. Preocuparea pentru trecut a grecilor este materializată în scrierile unei serii de logografi sau istorici, ca Hecateu din Milet, Hellanikos şi Hippias din Elis, care încearcă, cu toţii, să stabilească o cronologie mai riguroasă a timpurilor legendare. Lor li se adaugă primele încercări istoriografice propriu-zise, preocupate de aflarea adevărului prin documentare directă, cum este cazul operei lui Herodot sau Tucidide.

Herodot şi, cu deosebire, Tucidide, stau mărturie pentru această nouă viziune, „pozitivă”, asupra trecutului. Chiar dacă în Istoriile lui Herodot, intervenţiile divine, digresiunile şi stilul literar încă mai amintesc de operele logografilor, iar perspectiva sa rămâne etnocentrică, privirea cercetătoare aruncată de învăţatul din Halicarnas atât grecilor, cât şi barbarilor, se distinge deja în puncte fundamentale de cea a scribilor Orientului: el caută să facă cunoscute şi să transmită posterităţii faptele memorabile ale tuturor oamenilor. Prin Herodot, istoria iese din curtea palatelor regale pentru a deveni un discurs scris, rod al cercetării personale. Iar dacă opera lui Herodot este încă eterogenă ca metodă, Războiul peloponeziac al lui Tucidide propune un discurs sobru şi sistematic, stabilind un standard de veracitate neatins ulterior în epocă. Ambii pionieri ai istoriografiei fac apel la mărturii orale, dar şi la alte serii de documente, cum sunt inscripţiile.

Însă civilizaţia clasică a Greciei nu inventează numai historia, ca discurs narativ, ci şi archaiologia, ca discurs general despre cele vechi, pe care se vor articula termenii romani de antiquitates şi antiquarius. Cele două tipuri de discurs, erau, în fapt, destul de diferite. Prin medierea lui Platon, aflăm că sofistul Hippias din Elis este primul care face referire la „ştiinţa trecutului”, în care înglobează tot ce are legătură cu originile (Schnapp 1993: 62-3, 76-83). Despre această „arheologie”, în care integra genealogiile eroice şi fondarea oraşelor, le vorbea Hippias tinerilor spartani. Era, de altfel, singurul „curs” pe care conservatoarea cetate i-l oferise. Din nefericire, nici scrierile sale, nici cele ale lui Hellanikos nu s-au păstrat, pentru a şti mai bine ce anume cuprindeau ele.

Este, însă, cert că între discursul istoric (Herodot, Tucidide) şi cel al anticarilor exista o diferenţă importantă: în timp ce primii se interesau preponderent de istoria recentă sau contemporană, fondând mai degrabă o ştiinţă politică, erudiţii „arheologiei” se adânceau în timp, pentru a realiza o istorie a oraşelor, moravurilor şi obiceiurilor. Căutând, astfel, să edifice o istorie a instituţiilor, aceşti erudiţi anticari preferau un plan sistematic, în defavoarea schiţei cronologice respectate de istorici. Astfel că, în ciuda identităţii obiectului lor de studiu, anticarii de disting încă de timpuriu de istorici prin metodă. Cum observa cu subtilitate A. Momigliano, istoricii prezintă faptele care servesc la ilustrarea sau la explicarea unei situaţii date; anticarii reunesc toate materialele care au legătură cu un subiect, fie că încearcă sau nu să rezolve o problemă (apud Schnapp 1993: 78). Vom regăsi această distincţie încă vivace în secolul al XIX-lea!

Deşi scrierea istoriei de către greci se baza preponderent pe tradiţii orale şi pe mărturii scrise, istoricii nu ignoră cu totul urmele (ereipia) fizice ale trecutului (Schnapp 2002: 135-36), nici chiar semnificaţia pe care o puteau avea unele fosile. Atunci când Tucidide elaborează scurta sa istorie a Greciei de dinainte de Războiul peloponeziac, el încearcă să compare vechile oraşe cu tradiţia homerică. Acelaşi autor aminteşte şi de descoperirea unor morminte în insula Delos, identificându-le chiar ca aparţinând, după echipament şi arme, Carienilor (Schnapp 1993: 32). Asemenea identificări mai apar, sporadic, şi în alte opere, cum este cazul celei a lui Pausanias (sec. I d. Ch.), care aduce, ca dovadă a faptului că războinicii homerici foloseau arme de bronz, lancea lui Ahile din templul Atenei de la Phaselis (Trigger 1989: 30). Acelaşi Pausanias contemplă ruinele Micenei şi Tirintului, prilej pentru a rememora epopeile homerice şi eroii ahei (Schnapp 1993: 57-8).

Pe de altă parte, Herodot aduce ca argument cochiliile din munţii Egiptului pentru a dovedi că la originea acestei ţări ar fi stat un golf al Mediteranei. Dar observaţia sa a rămas izolată. Mult mai autoritară avea să fie viziunea lui Aristotel, pentru care fosilele rezultau din jocul naturii, iar peştii fosili chiar trăiau nemişcaţi în măruntaiele pământului! (Laming-Emperaire 1964: 126).

Mult mai consecvent este, în lumea clasică, interesul pentru relicve sacre. În fapt, templele Greciei erau pline de ofrande în obiecte, adevărate colecţii de antichităţi. Cu toate acestea, ele nu erau venerate pentru vechimea lor, ci pentru că aparţinuseră diverşilor eroi; obiectele aveau, aşadar, propria lor genealogie. Plutarh aminteşte de expediţia arheologică a atenienilor conduşi de Cimon, menită a dezgropa osemintele lui Tezeu. Tot el menţionează un caz similar, cel al regelui spartan Agesilas, care „descoperă” mormântul lui Alcmene, mama lui Herakles, în fapt un mormânt micenian. Săpătorii sunt contrariaţi de descoperirea unei tăbliţe de bronz acoperite cu un scris incomprehensibil. O copie a acesteia este trimisă eruditului preot egiptean Khonoupis, care le oferă grecilor o traducere foarte probabil imaginară. Versiuni năstruşnice vor fi propus, mai târziu, şi erudiţii de la curtea lui Nero, după ce au încercat în zadar să traducă nişte tăbliţe descoperite printre ruinele palatului cretan de la Cnossos (ibid. 64-70).

Activităţile arheologice iau şi alte forme. Strabon povesteşte cum iniţiativa lui Cezar de a instala o colonie în Corintul părăsit a condus la descoperirea, în mormintele vechi, a numeroase obiecte ceramice şi de bronz. Impresionaţi atât de calitatea, cât şi de exotismul acestora, noii locuitori ai oraşului purced la un frenetică şi sistematică devastare a mormintelor, iar pieţele Romei se umplu rapid cu aceste obiecte, vândute la preţuri mari (Schnapp 1993: 33). Dacă, la greci, jefuirea templelor de obiectele de artă

însoţea regulat devastarea unui oraş rival, unii împăraţi romani, ca Nero, încurajează ei înşişi vânătoarea de comori.

În Europa, primul tratat de antichităţi îi aparţine lui Varro (sec. I î. Ch.), cel numit de contemporanul său, Cicero, drept investigator antiquitatis. Varro elaborează o compilaţie grandioasă, adunând laolaltă o bogăţie de informaţii. Opera sa s-a pierdut în mare parte, dar a putut fi reconstituită indirect, pe seama criticii sistematice aduse lucrării de către Sfântul Augustin în De civitate Dei (Schnapp 1993: 81-82). Fapt semnificativ, arhitectura lucrării lui Varro este una logică, erudită, dar lipsită de un proiect prealabil. Cunoaşterea este rezultatul observaţiei şi rigorii în clasificare. Prin urmare, ea se distinge de discursul istoric, care, de la Tucidide la Polibiu, îşi propune alte obiective. Polibiu va da explicit glas acestei distincţii: „Genul genealogic este gustat de cei care iubesc lecturile distractive; istoria care tratează migraţiile, fondarea oraşelor şi legăturile de rudenie între popoare... place spiritelor curioase şi atrase de fapte singulare; istoriile, în sfârşit, în care se găsesc amintite acţiunile naţiunilor, ale oraşelor şi ale conducătorilor, interesează spiritele politice”. (IX) Istoria, aşa cum o înţelegea Polibiu nu se ocupa, aşadar, de poveştile pe care le spunea Hippias tinerilor spartani.

În ceea ce priveşte preistoria, ar trebui să fie anticarul cel care îndrăzneşte să coboare suficient în timp pentru a o întâlni. Lucrurile nu stau deloc aşa. Dacă am putea găsi deja o preocupare pentru începuturile lumii în poemele homerice, mult mai sistematică este viziunea lui Hesiod, care, atât în Teogonia sa, dar şi, mai ales, în Munci şi zile, propune o tratare cronologică a istoriei omenirii. Inspirat, fără îndoială, de filoane orientale, Hesiod divizează istoria în mai multe epoci, simbolizate prin metale. Se succed astfel vârstele de aur, argint, bronz şi fier, într-o ordine ce mărturisea o continuă degradare a condiţiei umane. Fericit în epoca de aur, omul, dornic să atingă perfecţiunea zeilor, răpeşte focul cu ajutorul lui Prometeu. Pedeapsa pentru această îndrăzneală o reprezentat-o imperfecţiunea condiţiei sale, vizibilă în epocile ulterioare, tot mai îndepărtate de epoca de aur.

Însă această teorie privind degradarea condiţiei umane concurează încă de timpuriu cu o viziune alternativă. Ne referim la teoria celor „trei vârste”, ale cărei avatarii pot fi urmărite până astăzi. Ea îşi trage seva din diviziunea propusă de greci, care împart istoria umanităţii în trei stadii: epoca obscură, cea mitică, cea a civilizaţiei. Dacă istoricii, precum Tucidide, găsesc de cuviinţă să se preocupe numai de ultima, evul obscur şi chiar cel mitic sunt lăsate pe seama filozofilor şi, în mai mică măsură, a „arheologilor”.

Începând cu gânditorii ionieni, în particular cu Dicearh, şi terminând cu Agronomia lui Varro, lumea greco-romană ne suprinde prin modernitatea teoriilor sale evoluţioniste: pornit dintr-un stadiu primitiv, omul ajunge să se înstăpânească treptat asupra naturii, să cultive plantele şi să domesticească animalele.

„Armele vechi nu erau decât mâinile, unghiile, dinţii,/ Câte un pietroi, de asemenea bâta din crăci de pădure,/ Flacăra, focul, apoi, când de om au ajuns cunoscute./ Mult mai târziu s-a aflat ce putere au fierul şi bronzul,/ Dar folositu-s-a brozul mai curând decât fierul, /Numai fiindcă era mai mlădiu şi în mai mare câtime./ Numai cu bronz se brăzdase pământul, cu bronz de asemeni, / Groaznice răni semănând, frământau ale luptelor valuri/ Şi tot cu el se smulgeau şi ogoare, şi vite, căci toate/ Neînarmate şi goale cădeau înarmaţilor pradă./ Apoi pe-ncetul şi spada de fier a ieşit la iveală,/ Coasa de bronz, de acuma, căzând în dispreţ şi ruşine./ Astfel cu fieru-ncepură să taie ei brazdele gliei,/ Şi egalară cu el încleştarea-n războiu-ndoielnic.” (Lucreţiu 1987: 223).

Dar nu numai epicureanul Lucreţiu vorbeşte de o succesiune tehnică a epocilor (de piatră, de bronz şi de fier). Şi Diodor din Sicilia povesteşte existenţa mizerabilă a oamenilor pe care îi numeşte primitivi şi progresele realizate de aceştia, mânaţi de nevoi,

teamă şi instinct (Schnapp 1993: 86-7). Însă ceea ce suprinde în mai mare măsură nu este atât neaşteptata modernitate a teoriilor provind preistoria, cât faptul că acestea nu se reflectă deloc în preocupările anticarilor. Viziunea asupra preistoriei rămâne tributară mitului, imaginaţiei poeţilor şi perspicacităţii filozofilor. Este, aşadar, important de reţinut că, atât pentru greci, cât şi pentru romani, pe fondul distincţiei realizate mai sus, colecţiile de antichităţi nu serveau ca argumente materiale în dezbaterile privind originea şi istoria umanităţii, dispute lăsate pe seama speculaţiilor filozofilor: ciclice sau evoluţionare, teoriile cu privire la trecut nu făceau referire, altfel decât sporadic, la monumente (Trigger 1989: 31). Iar dacă lumea greco-romană s-a arătat capabilă să bănuiască, fără să o poată măsura, vechimea apreciabilă a rasei omeneşti, să elaboreze o teorie raţională a stadiilor de evoluţie a umanităţii, ba chiar să înţeleagă caracterul de martor istoric al vestigiilor materiale, ea se află departe de ceea ce numim astăzi arheologie. Există şi o explicaţie: „Vechii greci posedau deja tehnicile şi mâna de lucru necesare pentru dezvelirea mormintelor în fosă miceniene şi a palatului din Cnossos şi erau suficient de inteligenţi pentru a asocia pietrele îngropate - dacă erau aduse la lumină - cu miturile lui Agamemnon şi Minos. Ceea ce le lipsea era interesul: iată imensa prăpastie care separă civilizaţia lor de a noastră” (Finley 1981: 25, citat în Schnapp 1993: 89). Iar această lipsă de interes este motivată de ideea că, pentru ei, lumea, cuprinzător explicată prin mitul exemplar, era, în cele din urmă, imuabilă: ea fie constituia o replică a perfecţiunii ideilor, ca la Platon, fie se autogenera spontan, fără să se schimbe, cum sugerează Aristotel când explică diversitatea de specii animale (Sharer&Ashmore 1987: 31).

Anticarismul ocupă aşadar un capitol propriu al curiozităţii spiritului greco-roman. Mitul perfecţiunii originare şi teoriile ciclice rămân mult mai populare şi nu lasă loc pentru încetăţenirea altor viziuni privind istoria îndepărtată a lumii. Însă, în ciuda acestei izolări, figura anticarului, deja deosebită de istoric, ca şi de filozof, devine emblematică şi va supravieţui secolelor, dinastiilor şi imperiilor, atât în Occident, cît şi în Orient. Spre exemplu, primul mare istoric chinez, Si-ma Qien (sec. II î. Ch.), se arăta deja interesat de ruinele monumente, iar colectarea de vechi obiecte de artă, vase de bronz şi obiecte de jad începe, şi în China, foarte devreme (Trigger 1989: 30). Mai mult, un prim „manual de antichităţi” apare aici în secolul V d. Ch., şi va fi deja tipărit în secolul al XII-lea.

În linii generale, dezvoltarea anticarismului pare să fi urmat un traseu similar pe mapamond. Ea este legată de apariţia scrisului şi a genului istoriografic şi este, de regulă, precedată de interesul pentru paleografie şi istoria artei. Curiozitatea pentru trecut material este, însă, sever filtrată de nucleele religioase şi de ideologiile dominante. Acest aspect explică lenteţea cu care ea se manifestă în civilizaţie arabă sau în cea hindusă. De exemplu, lumea arabă dispreţuieşte suveran realizările istorice anterioare cuceririi de către Islam - vestigii ale unei vârste a ignoranţei -, preferă ea însăşi istoriile ciclice şi manifestă o oroare particulară pentru realizările artistice care portretizează corpul uman. La fel, gândirea hindusă este definitoriu adepta explicaţiilor cosmologice cu privire la destinul umanităţii (ibid.: 44). Evenimentul istoric, în înţelesul său actual, cel modern este, aşadar, dizolvat în spaţiul primitor al mentalităţii „arhaice” amintite mai sus. Cât adânc pot acţiona aceste mecanisme ne va convinge chiar istoria arheologiei din veacurile medievale.