IV. Multiplicitate și unitate (Unitate multiplă și unitate indivizibilă, unitară)

Pictura

Prin principiul formei închise, înțelegem realizarea operei de artă ca pe o unitate.

Capul dintr-o pictură, este un întreg formal pe care quttrocentiștii l-au tratat ca pe un întreg în

același mod ca și pictorii olandezi. Dacă comparăm un cap realizat de Rafael cu unul de

Quinten Masys, ne dăm seama că sunt două concepții total diferite. Astfel, imaginile din

secolul al 16-lea pun accentul pe detalii, pe când în primele, privirea noastră se îndreaptă de la

formele parțiale, la cele de ansamblu.

Aceeași diferență o întâlnim, și din punctul de vedere al compoziției, între picturile din

secolul al 15-lea și secolul al 16-lea. În primul caz, avem resurse sărace, imagine împrăștiată,

pe când în al doilea caz avem de a face cu un întreg, în care fiecare element are ceva de spus,

păstrând legătura cu ansamblul formal.

Scena Coborârii de pe Cruce a fost reprezentată atât de artiștii renascentiști, cât și de cei din

baroc. O redactare clasică a fost realizată de Daniele de Volterra, în biserica Trinitá dei Monti,

la Roma. Figurile au fost tratate distinct, dar în așa fel încât, fiecare să-și primească “legea” de

la ansamblu.

Rubens a tratat și el, de asemenea, aceeași temă, unde comite prima abatere de la stilul clasic,

contopind figurile într-o masă unitară, în care figura individuală e aproape de nedesprins.

După cum s-a văzut în aceste exemple, factorii acestei unități baroce sunt: “dizolvarea funcției

autonome a formelor parțiale și constituirea unui motiv dominant, cu caracter general.”

2. Motivele principale

Stilul classic este caracterizat prin unitate, pe când barocul anulează aceastra trăsătură în

favoarea unui motiv creator de unitate.

Exemple de opere baroce: gravura în acvaforte a lui Rembrandt reprezentând “Adormirea

Maicii Domnului”, “Înălțarea Mariei” de Rubens (în comparative cu “Assunta” a lui Tițian),

“Purtarea Crucii” de Rubens (în comparație cu opera rafaelescă “Spasimo”).

Secolul al 16-lea a știut, de asemenea, să facă deosebirea dintre lumina principală și cea

secundară – exemplu: gravura lui Durer “Adormirea Fecioarei”. Astfel, luminile și umbrele

curg în același punct, fiind locul de confluență dintre lumini și mișcarea de ansamblu.

Atunci când lumina vine dintr-o singură sursă de lumină, avem de a face cu o tema barocă.

Două exemple ilustrative ar fi: “Atelierul pictorului” al lui van Ostade și gravura “Sf.

Ieronim” a lui Durer.

Evoluția culorilor este prezintă un caz similar. Secolul al 16-lea introduce principiul selecției

și al unității, adică culorile se echilibrează cu ajutorul contrastelor pure. Fiecare culoare are

rolul ei. Astfel, de aici rezultă diferite consecințe ce arată că clasicismul are predilecție pentru

un colorit multiplu, iar barocul cufundă culorile până la o totală monocromie. În prefața

marelui catalog al Galeriei de pictură din Berlin a dat o explicație concisă în privința culorilor:

“Plecând de la o reprezentare a culorilor concepute în unicitatea și izolarea lor, s-a trecut

încetul cu încetul la o alta având ca scop o impresie coloristică de ansamblu ”.