Cap 1 Autoritatea
Transcript of Cap 1 Autoritatea
Capitolul I.Conceptul de autoritate părintească
1.1.Reglementare și definire
Familia constituie unul dintre factorii primordiali cu conotaţii în multe domenii.
Pornind de la domeniul social o regăsim tratată cu importanţa de rigoare din punct de
vedere juridic, psihologic, social, economic şi religios1.
Principalele funcţii ale familiei sunt: economică, juridică, de socializare, de
solidaritate şi sexual-reproductivă.
Funcţia economică joacă un rol important prin asigurarea resurselor materiale,
financiare, necesare existenţei familiei. O dată îndeplinită corespunzător, funcţia
economică dă libertatea familiei de a se concentra şi a îndeplini şi celelalte
funcţii. Această funcţie este realizată de cei doi soţi prin aducerea veniturilor în
urma exercitării unor profesii, prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor
de îmbrăcăminte prin transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea
profesiei.
Funcţia juridică se manifestă, în principal, în dreptul domestic exercitat de capul
familiei. Tatăl putea să pedepsească cu moartea pe copilul care-i nesocotea
porunca. Când fata făcea ruşine părinţilor, tatăl putea s-o omoare (mudardea la
ciora). Neamurile erau de acord cu acesta. Tatăl fetei putea bate ginerele, când nu
se purta bine cu fata sau cu altă femeie. Bărbatul putea şi el să-şi pedepsească
soţia (mardi), în caz de necredinţă (luhakirdasap). De obicei însă, el nu trebuia să-
şi facă singur dreptate (mudaraptu), ci să apeleze la sprijinul familiei soţiei, la
socru şi la cumnaţi.2 (obicei al ginţilor matriarhale albaneze).
Funcţia de socializare este tradusă ca fiind funcţia de educare în scopul asimilării
de către copii, dar şi de ceilalţi membri ai familiei, a atitudinilor, valorilor,
principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social.
Rolul funcţiei de socializare este de a integra în societate persoana (copilul), prin
educaţia făcută la toate nivelele cum ar fi: material, fizic, psihologic, moral şi
1Dictionar de sociologie, tradus după DICTIONNAIRE DE SOCIOLOGIE Armand Colin Editeur, Paris, 1991, 19952 Obicei moştenit din practicile ginţilor matriarhale din Albania (Cutumiarul Lek Dukadjini)
spiritual. Această funcţie are grade diferite de manifestare, de la o familie la alta
în funcţie de preocuparea într-o mare sau mai mică măsură privind educarea
membriilor săi.
Funcţia de solidaritate constă în asigurarea unităţii şi stabilităţii familiei,
implicând manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la
grupul familial, a încrederii membrilor unii în alţii, a dezvoltării intimităţii, a
ajutorării şi susţinerii reciproce de-a lungul timpului. Această funcţie are un grad
din ce în ce mai slab de manifestare în zilele noastre, fapt dovedit prin creşterea
ratei divorţurilor, a înmulţirii relaţiilor de concubinaj, a celibatarilor şi a familiilor
monoparentale.
Funcţia sexual-reproductivă are în vedere satisfacerea sexuală reciprocă a celor
doi soţi şi a ducerea pe lume a copiilor. Cele două componente ale acestei funcţii
sunt tratate diferit în funcţie de familie punându-se accentul fie pe împlinirea
sexuală în unele familii, în timp ce în alte familii se acordă o importanţă deosebită
aducerii pe lume a copiilor. Realizarea acestei funcţii depinde şi de factori cum ar
fi gradul de cultură, avut de cei doi parteneri, gradul şi tipul de educaţie primit de
influenţele religioase, de dorinţa şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor
doi soţi. S-a constatat că în zilele noastre, în societăţile mai avansate economic,
cuplurile şi familiile tind să pună accent din ce în ce mai mult pe împlinirea
afectiv-sexuală în detrimentul celei reproductive.
Nu găsim nicăieri în lege o definiţie a noţiunii de ”părinte”. Noul cod civil ne spune,
în articolul 261, doar că “ Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere
şi educare a copiilor lor minori”. În acelaşi sens, în Legea nr. 272/2004 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului, găsim, la articolul 5 alin. 2, o menţiune cu privire la
aceleaşi drepturi şi obligaţii ale părinţilor faţă de copii: “Răspunderea pentru creşterea şi
asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, aceştia având obligaţia de
a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama de
interesul superior al acestuia”. Or, acei copii concepuţi din întâmplare nu au şi ei dreptul
de a avea părinţi care să le ofere îngrijire aşa cum toţi copiii doriţi şi aşteptaţi au? 3 Ba da,
indiferent de maniera în care au venit pe lume şi de întâmplarea prin care au apărut, toţi
3 Simona CIMPOCA – Noțiunea de “părinte” – între prevederi legale și realitatea de acasă, mai 2012, București, http://www.juridice.ro
copiii au aceleaşi drepturi, iar părinţii lor au aceleaşi obligaţii faţă de ei în ce priveşte
creşterea şi educarea.
În Legea 272/2004, lucrurile par să se repete în mod obsesiv, parcă expres pentru a ne
face să înţelegem importanţa „profesiei” de părinte, atribuţiile şi sarcinile celor care au
copii. Mai multe articole tratează aceeaşi chestiune cu privire la obligaţiile părinţilor,
reluată de fiecare dată prin adăugarea câte unui nou element. Articolul 30 alin. 2 spune că
“Părinţii au obligaţia să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în
continuă dezvoltare ale copilului, orientarea şi sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor prevăzute în prezenta lege”. Puţin mai jos, din articolul 31
alin. 2, aflăm din nou că “Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti
trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială
şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor
personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin
reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său”. Dar care este acest interes
superior al copilului şi cum este privit el în cazurile în care copiii vin pe lume din
întâmplare?4 În orice fel de situaţie ce implică existenţa unui copil, oricine are
posibilitatea de a oferi sprijin acestuia în vederea dezvoltării lui trebuie să o facă. Iar dacă
părinţii nu sunt cei care, în mod normal, ar trebui să se îngrijească de copiii lor, cu toţii
avem posibilitatea de a anunţa slaba gestionare a relaţiei dintre un părinte şi copilul său,
cu scopul de a restabili echilibrul din toate punctele de vedere în viaţa acestuia. Cu toate
că părinţii sunt liberi să aleagă maniera în care îşi cresc şi educă propriul copil,
comunităţii vecine îi este atribuit dreptul de a interveni atunci când este necesar, tocmai
pentru a asigura în orice moment realizarea interesului superior al copilului. Posibilitatea
de manifestare a propriului stil de comportament în relaţia cu copiii a dus la nenumărate
cazuri în care copilului nu îi este asigurat traiul dovedit prin drepturile prevăzute în lege.
Cel mai adesea, dreptul la educaţie este inhibat, şi, ca o consecinţă a retragerii copiilor de
la şcoală sau chiar a neînceperii acestui stadiu obligatoriu din viaţa fiecărei persoane,
părinţii ajung să încalce şi dreptul copiilor la protecţia împotriva exploatării lor de orice
natură. Lucruri pe care un părinte nu ar putea să le facă propriului copil, datorită însuşi
statutului său de fiinţă care dă viaţă unei alte fiinţe, el le face. Îşi trimite copilul la muncă
forţată, îl învaţă să cerşească, îl predă traficanţilor, îl neglijează şi îl abuzează. Şi mai ales,
mult mai frecvent, îi aplică rele tratamente capabile să îi pună viaţa în pericol, deşi în
4 Simona CIMPOCA –op. cit, http://www.juridice.ro
Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, la art. 90, este menţionat
expres: “Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum şi privarea
copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a
copilului, atât în familie cât şi în orice instituţie care asigură protecţia, îngrijirea şi
educarea copiilor”.
Noţiunea de părinte nu poate fi gândită separat de noţiunea de copil/urmaş, după
cum noţiunea de educator nu poate fi gândită independent de noţiunea de educat. Relaţiile
dintre părinţi şi copii se construiesc prin comportamente specifice, elaborate şi
consolidate în direcţia unor obiective derivate din idealul educaţional al etapei sociale
pentru care se proiectează urmaşii noii generaţii.
Sursa principală şi faza initială a relaţiilor dintre părinţi şi copii rezidă, în structura
personalităţii părinţilor, în comportamentele lor, în trăsăturile caracteriale, atitudini
manifeste, tip de temperament. " Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de
influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului şi, de asemenea să fie convinşi
de o nouă educaţie ce trebuie dată copilului pentru că societatea actuală este diferită de
cele precedente şi poate că, societatea viitoare va fi mult mai diferită de cea actuală, iar
copilul trebuie pregătit corespunzător."5
În definirea noţiunii de ”părinte”, Dicţionarul explicativ al Limbii Române se
rezumă strict şi simplist la – tata şi mama, fiecare dintre cei doi părinţi.
În schimb, dicţionarul juridic, defineşte ”decăderea din drepturile părinteşti” drept
- pierderea drepturilor parintesti cu titlu de sanctiune pronuntata prin hotarare
judecatoreasca. Este reglementata în titlul III, cap. IV, art. 508 si urm. Noul Cod Civil
(vezi şi art. 64 şi urm. Codul penal).
În dreptul civil/familiei modern întâlnim o clasificare a calităţii de părinte după
următoarele criterii:
părintele rezident
părinte nerezident
părinte custodian
5 C. NARLY, Pedagogie Generala, pag 123
părinte necustodian este acel părinte custodian care are dreptul de a găzdui
minorii la domiciliul său cea mai mare parte a timpului. Noţiunea de
părinte rezident şi nerezident nu este relevantă atât timp cât noţiunea de
custodie comună nu a fost implementată în legislaţia unei ţări. Cu toate
acestea legislaţia altor ţări ale Uniunii Europene, SUA sau Israel permite
implementarea custodiei comune, ceea ce pune problema locului unde
minorii vor domicilia. În măsura în care minorii locuiesc o perioadă
semnificativă de timp la domiciliul unui părinte, în conformitate cu
hotărârea instanţei sau planul parental propus de către părinţi şi încuviinţat
de către instanţa tutelară, atunci acel părinte este părinte rezident. Prin
opoziţie, celălalt părinte este părinte nerezident.
În conformitate cu legislaţia românească, începând cu data intrării în vigoare a
Noului Cod civil, diferenţierea dintre cei doi părinţi nu se mai face, majoritar, între
părinte custodian şi părinte necustodian (cum era cazul în legislaţia determinată de codul
familiei) ci între părinte rezident şi părinte nerezident. Aceasta deoarece în conformitate
cu prevederile Noului Cod civil, instanţele de judecată vor acorda sentinţe şi decizii care
să marcheze autoritatea părintească comună (care este acelaşi lucru cu custodia comună)
a părinţilor asupra minorilor lor. Odată cu pronunţarea divorţului, instanţa trebuie să se
pronunţe în mod explicit cu privire la locuinţa minorului după divorţ alegând, în general,
între unul dintre cei doi părinţi. Astfel părintele cu care copilul va locui majoritatea
timpului (locuire statornică) se va numi „părinte rezident” în timp ce părintele care va
găzdui copilul la domiciliul său o perioadă mai mică de timp se va numi „părinte
nerezident”.6
Există şi situaţii excepţionale în care instanţa poate stabili domiciliul copiilor la o
terţă persoană7 (de exemplu la bunici). În această situaţie ambii părinţi sunt părinţi
nerezidenţi.
Noţiunile de părinte rezident şi respectiv părinte părinte nerezident pot înlocui pe
cele de părinte custodian şi părinte necustodian acolo unde instanţa acordă custodie
6 Art.400 - Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial nr. 505/15 iulie 2011, adoptat prin legea 287/2009 privind Codul Civil și modificat prin legea nr. 71/2011 ptr. punerea in aplicare a legii 287/2009, completat cu legea 60/20127 Art. 400 litera (3) - Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial nr. 505/15 iulie 2011, adoptat prin legea 287/2009 privind Codul Civil și modificat prin legea nr. 71/2011 ptr. punerea in aplicare a legii 287/2009, completat cu legea 60/2012
comună ambilor părinţi. De asemenea noţiunea se poate aplica părinţilor separaţi, dar
care nu au apelat la instanţă pentru clarificarea încredinţării minorului. În România,
custodia comună este regulă odată cu intrarea în vigoare a prevederilor Noului Cod Civil
al României. Deoarece în majoritatea cazurilor ambii părinţi rămân părinţi custodieni,
literatura de specialitate din străinătate a introdus noţiunile de părinte rezident (cel cu
care minorul locuieţte în mod statornic) şi părinte nerezident. Noţiunile par să intre şi în
limbajul colocvial din România apărînd deja în materiale publicate de CSM şi Ministerul
Justiţiei. Aceste patru noţiuni pot totuşi coexista, deoarece chiar şi după intrarea în
vigoare a Noului Cod Civil, vor fi situaţii în care anumiţi părinţi vor avea aranjamente de
tip custodie unică în timp ce alţi părinţi vor avea aranjamente de tip custodie comună. Se
pot întâlni deci situaţii în care un părinte este părinte custodian şi, în acelaşi timp, părinte
rezident sau situaţii în care un părinte este părinte nerezident dar în acelaşi timp părinte
custodian etc.
Noţiunea de părinte rezident primar apare în acele legislaţii8 care acceptă timpi
aproximativ egali în care fiecare dintre părinţi găzduieşte minorul pentru a distinge, între
doi părinţi care ambii sunt părinţi rezidenţi. În România unde doar noţiunea de custodie
legală comună este acceptată o asemenea distincţie nu este necesară.
Fenomenul creşterii, îngrijirii şi educării copiilor este unul complex şi diferit de la
caz la caz. A fi părinte nu înseamnă doar aducerea pe lume a unui copil, este una dintre
cele mai satisfăcătoare experienţe pe care un om le poate avea. A fi părinte este aproape o
meserie. Foarte mulţi adulţi ajung, la un moment dat, să fie părinţi. Cei care nu trec prin
această experienţă fie se confruntă cu probleme de sănătate, fie nu-şi doresc copii. Dar
sunt şi foarte mulţi oameni care ajung în rolul unui părinte întâmplător, fără să se aştepte
sau fără să-şi dorească, ceea ce ne pune în situaţia de a învesti acest ultim caz cu un nivel
înalt de gravitate9.
Autoritatea părintească sau responsabilitatea părintească (numită şi autoritate
parentală sau responsabilitate parentală) reprezintă ansamblul de drepturi şi îndatoriri pe
care un părinte le are cu privire la copilul său. Autoritatea părintească include printre
altele încredinţarea copilului, supravegherea acestuia, deciziile cu privire la religia
copilului, la intervenţiile medicale, întreţinerea şi educaţia copilului. Ea se poate defini ca
puterea atribuită părinţilor prin care li se permite acestora să decidă în privinţa întreţinerii,
8 este vorba de legislațiile care acceptă noțiunea de custodie fizică comună9 Simona CIMPOCA –op. cit, http://www.juridice.ro
supravegherii, educaţiei şi locuinţei copilului. Aceasta putere este destul de vastă, un copil
fiind considerat de lege sub autoritatea părinţilor până atinge vârsta majoratului.
Autoritatea parentală comună înseamnă egalitatea drepturilor şi îndatoririlor tatălui şi
mamei în educaţia copiilor. În condiţii excepţionale autoritatea parentală poate fi delegată
către alte persoane decât părinţii copilului10
"Autoritatea părintească” [...] constituie cadrul general cu privire la drepturile şi
îndatoririle părinteşti privind persoana şi bunurile copilului minor, exercitarea autorităţii
părinteşti şi decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti. [...] părinţii au dreptul şi
îndatorirea de a creşte copilul, asigurându-i o dezvoltare fizică, mentală, spirituală, morală
şi socială armonioasă. Autoritatea părintească se exercită împreună de ambii părinţi, în
principiu chiar şi atunci când sunt divorţaţi."11
Autoritatea parentală a unui părinte, atunci când este recunoscută, nu devine
niciodată un drept absolut şi nelimitat: ea se opreşte acolo unde încep drepturile copilului,
mai ales în cazul părinţilor divorţaţi apare o anumită limitare legată de faptul că ambii
părinţi trebuie să cadă de acord cu privire la aspectele ce ţin de organizarea vieţii
minorului (viaţa şcolară, sportivă, culturală, religioasă, tratamente medicale, vacanţe,
etc..). De asemenea, tot în cazul părinţilor divorţaţi, programul de relaţii personale ale
minorului cu celălalt părinte dar şi cu alte persoane semnificative din viaţa copiilor (de
exemplu bunicii) poate limita exercitarea autorităţii parentale a respectivului părinți.
În România există două frazări juridice ce reprezintă: "responsabilitatea părintească"
şi "autoritatea părintească". Cei doi termeni s-au încetăţenit deoarece, pe de o parte, în
traducerile obligatorii efectuate de Ministerul Justiţiei unor acte europene s-a folosit
termenul "responsabilitate părintească" ca traducere a termenului englezesc de "parental
responsibility" iar pe de altă parte noul cod civil a definit noţiunea de "autoritate
părintească" considerat mai cuprinzător. Este de presupus că documentele juridice
ulterioare intrării în vigoare a noului Cod civil vor întări utilizarea termenului de
autoritate părintească cu privire la ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părinţilor cu privire
la copiii lor. Totuşi există cel puţin un text legislativ european (încă este neclar dacă a fost
sau nu însuşit de România) care precizează dorinţa de a se înlocui termenul de autoritate
părintească considerat perimat cu termenul de responsabilitate părintească ceea ce
10 Recomandare a Comisiei Europene privind Legislaţia Familiei11 CODURI_Expunere De Motive Cod Civil Adoptat In Sedinta Guvernului Din11 martie2 009.doc
sugerează faptul că legiuitorul român a utilizat un termen care la nivel european este
considerat deja perimat.
Conținutul reglementărilor mai sus citate, coroborat cu cel al dispozițiilor legale
incidente, permite declararea următoarelor principii care guvernează autoritatea
părintească:
drepturile părintești se exercită numai în interesul superior al copilului (art. 483,
alin 2 NCC;12 art. 2 alin. 2 și art. 31 alin. 2 din Legea nr. 272/2004; art. 18 pct. 1 din
Convenția privind drepturile copilului.13).
● prioritatea autorității părintești față de alte forme de ocrotire a minorului (art. 5 alin. 2 din Legea nr. 272/2004);
● ansamblul de drepturi și îndatoriri care formează conținutul autorității părintești aparține în mod egal ambilor părinți (art. 483 alin.1 și art. 503 alin.1 NCC), care sunt deopotrivă responsabili pentru creșterea copiilor lor (art. 483 alin. 3 NCC). Aceleași idei se desprind și din prevederile art. 31 din Legea nr. 272/2004 și art. 18 pct. 1 din Convenția privind drepturile copilului.
● conținutul autorității părintești este același indiferent dacă este vorba despre copiii minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. (art. 260, art. 448 și art. 471 NCC, precum și art. 7 din Legea nr. 272/2004).
● independența patrimonială care constă în faptul că părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afara dreptului la moștenire și la întreținere. (art. 500 NCC).
● exercitarea autorității părintești se realizează sub controlul societății, realizat în deosebi prin intermediul serviciilor publice de asistență socială14, înființate de fiecare autoritate publică locală, organismele specializate ale statului (art. 34 din Legea nr. 272/2004 și art 508 alin. 1 NCC) și al instanței de tutelă ( art. 486, art. 494, art. 495, art. 496 alin. 3, art. 497 alin. 2, art. 498 alin. 2, art. 499 alin.4, art. 505 alin. 2, art. 506 și art. 508 NCC).12 Potrivit textului citat „părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.”13 I. P. Filipescu - ” Noțiunea de interes al minorului și importanța determinării lui. RRD. Nr. 2/1998 p 23-27.14 Rusu Marcel I. – Considerații cu privire la atribuțiile autorității tutelare, Revista Pandectele Române nr. 2 din 2005
În realizarea autorității părintești și controlul modului în care aceștia respectă drepturile copilului trebuie să se țină seama și de următoarele principii, instituite de art. 6 din Legea nr. 272/2004:
egalitatea șanselor și nediscriminarea; responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea
obligațiilor părintești; descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și
parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate; asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil; respectarea demnității copilului; ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de
vârsta și gradul său de maturitate;
celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil; asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului; interpretarea fiecărie norme juridice referitoare la drepturile copilului în
corelație cu ansamblul reglementărilor în materie.
1.2.Autoritatea părintească ȋn Uniunea Europeană
Principiul 3:1 din Principiile Dreptului European al Familiei relativ la autoritatea
părintească defineşte Conceptul de autoritate părintească:
Autoritatea părintească desemnează un cumul de drepturi şi obligaţii, ce au drept
scop promovarea şi protejarea bunăstării copilului. Ele se referă în special la:
(a) îngrijire, protecţie şi educaţie;
(b) menţinerea relaţiilor personale;
(c) stabilirea rezidenţei;
(d) administrarea proprietăţii
(e) reprezentarea legală.
Termenul încetăţenit la nivelul documentelor internaţionale europene este acela de
responsabilitate părintească. Această noţiune acoperă mai ales drepturile legate de
educaţia şi de îngrijirile care trebuie aduse unui copil, dreptul de a se ocupa de acesta şi de
bunurile acestuia, dreptul de a hotărî unde locuieşte acesta, de a -l plasa într-o familie
substitutivă sau o instituţie sau acela de a -l duce pe acesta în afara acestui loc pentru o
durată determinată (dreptul de vizită la sfârşitul săptămânii sau al perioadelor de vacanţe
şcolare).
De cele mai multe ori, părinţii sunt titularii răspunderii părinteşti asupra unui
copil, însă răspunderea părintească poate să revină şi unei instituţii căreia i-a fost
încredinţat copilul.
În Uniunea Europeană există norme care să permită facilitarea exercitării
drepturilor, în special în cazul în care titularii răspunderii părinteşti şi copilul nu locuiesc
toţi în aceeaşi ţară.
Astfel, în caz de litigiu între titularii acestui drept - de cele mai multe ori, este
vorba de părinţi - normele sunt cele care determină care va fi tribunalul competent pentru
a trata cazul: scopul este mai ales de a evita, dacă cei doi părinţi locuiesc în ţări diferite,
ca fiecare dintre ei să se adreseze tribunalului din ţara sa şi ca două hotărâri să fie
pronunţate pentru acelaşi caz. Principiul este că tribunalul competent este cel al statului în
care copilul îşi are reşedinţa obişnuită.
De asemenea, pentru a asigura aplicarea concretă în celelalte ţări ale Uniunii
Europene a hotărârii pronunţate, a fost prevăzut un mecanism de recunoaştere şi de
executare a hotărârilor, care facilitează exercitarea răspunderii părinteşti de către titularii
acesteia.
Îndeosebi, dreptul de vizită al unui părinte va fi recunoscut foarte uşor într-un alt
stat membru al Uniunii Europene, în vederea favorizării relaţiilor dintre copil şi ambii săi
părinţi.
Noţiunea de autoritate părintească există în Codul Civil Francez, Codul Civil
Elveţian sau cel German. Noţiunea de autoritate părintească apare, de altfel, în codurile
civile ale majorităţii statelor din Europa sau pe continentul nord-american, apărând sub
denumirea de custodie (custody) sau responsabilitate părintească (parental
responsibility)15.
Autoritatea parentală, dacă pare naturală în societatea de azi, nu este decât o creaţie
recentă şi este absentă din numeroase sisteme juridice actuale. Introducerea autorităţii
parentale în România s-a făcut cu ocazia adoptării noului Cod civil pe exemplul dreptului
francez; mai precis codul civil francez a fost preluat de codul civil din Quebec iar acesta
din urmă a fost folosit drept model pentru noul cod civil român. În fapt, chiar şi în dreptul
francez, autoritatea parentală este o noţiune relativ nouă, ea fiind introdusă în anul 1970,
15 Recomandare a Comisiei Europene privind Legislaţia Familiei
ocazie cu care a înlocuit "puterea maritală" (sau "autoritatea paternă") termen decurgând
din Codul Civil Napoleonian. Introducerea autorităţii parentale în Franţa constituie
dovada egalizării îndatoririlor soţului şi soţiei. De la Codul Civil instituit în 1804, sub
egida lui Jean-Jacques Régis de Cambacérès, soţia avea în familie un rang abia mai de
invidiat decât copiii. Într-adevăr, femeia era considerată minoră (nu avea dreptul de a lua
singură decizii pentru ea, şi cu atât mai puţin legate de copii) şi subordonată «şefului
familiei». Această noţiune a dispărut în Franţa în anul 1970, legea stabilind că "cei doi
soţi asigură împreună direcţia morală şi materială a familiei»: autoritatea parentală
înlocuieşte puterea paternă". În România Noul Cod civil a intrat în vigoare în octombrie
2011.
În cazul în care părinţii trăiesc separat sau sunt divorţaţi, se pune problema de a
decide cu privire la locuinţa minorului. Aceasta poate fi la unul dintre ei, care astfel
devine părinte rezident sau copilul poate locui un timp relativ egal la fiecare dintre
părinţi, sistem care poartă denumirea de domiciliu alternant: copiii trăiesc o săptămână cu
tatăl, săptămâna următoare cu mama şi ala mai departe. Alternanţa poate avea şi o
periodicitate de 2 săptămâni, 1 lună, ... Ea se adaptează în funcţie de interesul copiilor şi
de posibilităţile părinţilor. În Franţa, acest sistem a fost legalizat prin legea din 4 martie
2002 privind autoritatea parentală. El permite celor doi părinţi să îşi exercite efectiv
autoritatea parentală. În România autoritatea părintească comună a fost legalizată prin
intrarea în vigoare a noului cod civil, la data de 1 octombrie 2011.
1.3.Autoritatea părintească ȋn dreptul altor state
Codul civil din Quebec a avut o influență semnificativă în redactarea noului Cod
civil al României. Quebec este o provincie a statului federal Canada.
Această provincie are o legislație de influență franceză, date fiind istoria și tradiția sa,
spre deosebire de celelalte provincii ale Canadei. Codul civil din Quebec a intrat în
vigoare în 1994 și a reprezentat o recodificare și nu doar o simplă aducere la zi a
legislației existente până la acel moment. Cu acel moment s-au codificat și soluții
jurisprudențiale. Acesta grupează, într-o concepție monistă, instituțiile fundamentale din
dreptul civil: persoana fizică și juridică, familia, succesiunile, bunurile, obligațiile,
inclusiv contractele speciale, prioritățile și ipotecile, probele, prescripția
extinctivă, publicitatea drepturilor, precum și normele de drept internațional privat.
Concepția monistă reprezintă principalul aspect care a fost urmărit atât de
legiuitorul din Quebec, cât și de legiuitorii din celelalte țări care au preluat ca model
reforma din această provincie.Concepția monistă constă în reglementarea raporturilor de
drept privat dintr-o singură perspectivă, renunțându-se la dualismul civil-comercial.
Menționăm în acest sens că structura noului Cod civilromân este, în principiu, aceeași cu
cea a Codului civil din Quebec, structură pe care o găsim de altfel și în celelalte coduri
care au optat pentru o concepție monistă în cadrul reformelor de recodificare.
În ceea ce priveşte noţiunea de autoritate părintească, guvernul României, în
Hotărârea privind aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Cod civil,
statuează că „va fi consacrată noţiunea de autoritate părintească după modelul Codului
civil francez şi al celui al provinciei Quebec din Canada, iar ca elemente de noutate se va
prevedea că, în principiu, părinţii vor exercita împreună această autoritate, chiar şi atunci
când sunt divorţaţi; va fi definită noţiunea de locuinţă a copilului şi va fi stabilit regimul
juridic al administrării bunurilor copilului”
Capitolul II.Autoritatea părintească ȋn dreptul civil român1.1.Autoritatea părintească ȋn Noul Cod Civil
Definită ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât
şi bunurile copilului, autoritatea părintească aparţine, potrivit Noului Cod Civil („N C
C”), ambilor părinţi, care trebuie să o exercite numai în interesul superior al copilului
(Titlul IV din NCC – Autoritatea părintească). În acest sens, urmează a fi avute în vedere
şi dispoziţiile legii speciale în materie, anume Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului („Legea nr. 272/2004”), care afirmă prevalenţa
principiului interesului superior al copilului în toate demersurile şi deciziile care privesc
copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în
cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti (art. 2 din Legea nr. 272/2004).
Inspirată după modelul Codului civil francez şi al celui din Québec, autoritatea
părintească vine cu elemente de noutate, ce prevăd în principiu, că părinţii vor exercita
împreună acestă autoritate, chiar şi atunci când sunt divorţaţi. Tot acum se defineşte şi
noţiunea de ”locuinţă a copilului” şi va fi stabilit regimul juridic al administrării bunurilor
copilului16.
Interesul superior al copilului este punct de reper şi atunci când există neînţelegeri
între părinţi asupra modului de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti; în această ipoteză,
instanţa de tutelă are autoritate de a decide cu privire la exerciţiul drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti, cu ascultarea părinţilor, a copiilor, după caz, precum şi în funcţie
de concluziile raportului de anchetă socială17.
În materia ascultării copiilor, NCC introduce o noutate, în sensul că poate fi
ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa de tutelă consideră
acest lucru necesar în justa soluţionare a cauzei. Mai mult, textul legal consacră dreptul
copilului de a fi ascultat, precum şi importanţa opiniilor copilului, ce urmează a fi luate în
considerare, raportat la vârsta şi gradul său de maturitate (art. 264 NCC – Ascultarea
copilului)18.
Dată fiind noua reglementare, credem că probleme mai interesante şi, probabil,
soluţii jurisprudenţiale pe măsură vom regăsi în materia raporturilor dintre părinţi şi
copiii lor minori, în caz de divorţ şi în situaţia copilului din afara căsătoriei.
De la bun început, facem precizarea că situaţia copilului din afara căsătoriei a
cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii rămâne în noua reglementare aceeaşi ca a
copilului din căsătorie, în caz de neînţelegeri aplicându-se prin asemănare regulile de la
divorţ.
16 Şerban Pop, Alina Savin, Liviu Niţă, Mihaela Vrabie şi Gabriela Ilie – Codul Civil pe înţelesul tuturor, Edit. Adevărul Holding, Bucureşti 2011., pag. 19617 Christina VLĂDESCU - Exercitarea autoritatii parintesti in noul Cod civil. Specificul noii reglementari http://www.juridice.ro/172550/exercitarea-autoritatii-parintesti-in-noul-cod-civil-specificul-noii-reglementari.html18 Christina VLĂDESCU, op. cit.
Potrivit art. 397 din noul Cod Civil, regula o reprezintă exercitarea autorităţii
părinteşti de către ambii părinţi, „afară de cazul în care instanţa decide altfel” (art. 397
NCC – Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi). La rândul ei, decizia
instanţei se circumscrie interesului superior al copilului, urmând a se raporta, în mod
firesc, şi la concluziile raportului de anchetă psiho-socială, la învoiala părinţilor, dacă
există şi/sau la opinia copilului în această privinţă. Per a contrario, decizia instanţei va
putea fi alta, dacă din probele administrate în cauză, va rezulta că o altă soluţie este în
interesul superior al copilului. O altă soluţie ar urma să fie reprezentată de situaţiile de
excepţie de la regula sus-menţionată, şi anume exercitarea autorităţii părinteşti de către un
singur părinte sau de către alte persoane19.
Astfel, dispoziţiile art. 398 NCC prevăd situaţia exercitării autorităţii părinteşti de
către un singur părinte, „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior
al copilului” (art. 398 NCC – Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte).
În acest context, prin coroborarea art. 397 şi art. 398 NCC cu art. 506 NCC,
instanţa de tutelă ar putea dispune exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur
părinte, exclusiv în baza acordului exprimat de părinţi în acest sens, desigur cu luarea în
considerare şi a dispoziţiilor art. 264 NCC. [1] Aceasta întrucât, pe de o parte, art. 506
NCC stabileşte că părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti,
dacă este respectat interesul superior al acestuia şi, după caz, cu ascultarea copilului, iar,
pe de altă parte, art. 398 NCC consacră excepţia de la regulă, operantă pentru motive
întemeiate (or, învoiala părţilor, în coroborarea articolelor sus-menţionate, ar putea fi
circumstanţiată motivelor întemeiate, în interesul superior al copilului).
În mod corespunzător, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra
modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia
acestuia.
Numai în mod excepţional şi, cu aceeaşi cerinţă, a respectării interesului superior
al copilului, instanţa poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori
persoană sau la o instituţie de ocrotire.
Desigur, şi în noua reglementare instanţa de tutelă are căderea de a modifica
măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de copiii minori, în cazul
schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere la decizia iniţială.
19 Şerban Pop, Alina Savin, Liviu Niţă, Mihaela Vrabie şi Gabriela Ilie – Codul Civil pe înţelesul tuturor, Edit. Adevărul Holding, Bucureşti 2011., pag. 197
Conchizând, NCC oferă o reglementare amplă, de detaliu, mult mai bine adaptată
contextului social existent şi, desigur, prevederilor dreptului comunitar, materia
raporturilor dintre părinţi şi copii fiind una dintre acelea în care soluţiile jurisprudenţiale,
aparent facile, pot ridica în realitate probleme complexe, de apreciere subtilă a situaţiei de
fapt existente, a probelor administrate şi, nu în ultimul rând, de impact real în formarea
personalităţii copilului, în dezvoltarea sa fizică şi emoţională.
1.2.Durata autorității părintești
Conform art. 484 NCC - Autoritatea părintească se exercită până la data când
copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
Definiţia legală a capacitatii civile de exercitiu este data în Secţiunea a II-a art. 37-
48 din Noul Cod Civil. Conform articolui 37 , capacitatea de exerciţiu este aptitudinea
persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
De asemenea, conform unei definitii elaborate de doctrină20, capacitatea civilă de
exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea
persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civiie, precum şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Premisele capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt existenţa capacităţii
civile de folosinţă si a discernământului, adică existenţa puterii individului de a realiza
care sunt consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă. Această premisă se
apreciază în raport cu vârsta, dar şi cu starea sănătăţii mentale.
Regulile referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu se referă numai la încheierea
actelor juridice civile. Totusi, în materie delictuală, prezintă relevanţă numai existenţa
discernământului. De exemplu, lipsa discernamantului la săvârşirea unei fapte va antrena
lipsa vinovăţiei.
Referitor la capacitatea civila de exerciţiu a persoanei fizice, pot exista urmatoarele
situaţii:
lipsa capacităţii civile de exerciţiu;
capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă;
capacitatea civilă de exerciţiu deplină.
Caracterele juridice ale capacitătii civile de exerciţiu depline şi restrânse a
20 G. Beleiu, Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, ed. a VI-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Hamangiu., Bucureşti, 2007. pag. 97
persoanei fizice sunt: legalitatea (1), generalitatea (2), inalienabilitatea (3), intangibilitatea
(4), egalitatea (5).
(1) Legea reglementează toate aspectele ce privesc instituirea, stabilirea
conţinutului şi încetarea capacităţii civile de exerciţiu. Deci, această capacitate tine
exclusiv de domeniul legii, nu de cel al voinţei individuale. De aceea, unul din caracterele
juridice ale capacitatii civile este legalitatea.
(2) Generalitatea este acel caracter care constă în faptul că prin capacitatea civilă
de exerciţiu a persoanei fizice se exprimă aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile
subiective civile şi de a executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice
civile, cu excepţia celor pe care legea le interzice. Gradul de generalitate al capacităţii de
exerciţiu diferă după cum este vorba de capacitate de exerciţiu deplină sau restrânsă.
(3) Prin inalienabilitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice se
desemnează caracterul, instituit expres prin art. 6 din Decretul nr. 31/1954. Conform
acestui articol, nimeni nu poate renunţa la capacitatea de exercitiu, nici măcar parţial.
(4) Prin intangibilitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice se înţelege
acel caracter, consacrat expres de art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954. Potivit
articolului precizat, lipsirea totală sau parţială de capacitate de exerciţiu poate interveni
numai în cazurile şi în condiţiile expres stabilite de lege.
(5) Egalitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată,
împreună cu egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, de art. 4 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954, de art. 3 şi art. 26 din Pactul int internaţional privind drepturile
civile şi politice ale omului, precum şi de art. 14 din CEDO.
1.3. Conținutul autorității părintești
Art. 487 din Noul Cod Civil, sub denumirea marginală „conţinutul autorităţii
părinteşti”, dispune că părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de
sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia , învăţătura şi
pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor
copilului. Ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.
Inspirat din Principiul 3:19 Îngrijire, protecţie şi educaţie din Principiile Legislaţiei
Europene Privitoare la Autoritatea Părintească, alin. (1) Titularii autorităţii părinteşti ar
trebui să ofere copilului îngrijire, protecţie şi educaţie, conform personalităţii şi nevoilor
de dezvoltare specifice copilului.
Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa (art. 485 NCC).
Respectul este un sentiment ce se traduce prin a trata pe ceilalţi şi lucrurile din jur cu
mare grijă si atenţie. Orice copil trebuie să înveţe cât mai curând să arate respect faţă de
sine, faţă de alţii, faţă de mâncare, de jucării sau faţă de diferenţele care există între el si
ceilalţi. Cel mic trebuie să înţeleagă că lumea nu se învârte în jurul său şi că nevoile şi
dorinţele sale nu trebuie să aibă prioritate! Respectul este o noţiune care se învaţă foarte
devreme, chiar de la câteva luni. Până la patru ani, noţiunea de respect intră în conflict cu
faza de opoziţie prin care trece copilul, o etapă a afirmării de sine, în care copilaşii
împing, lovesc, muşcă, vorbesc tare, îşi exagerează trăirile şi, mai ales, spun cu o mare
voluptate "nu". Aceasta este o fază importantă şi normală, pe care specialiştii o numesc
adesea "mica adolescenţă": copilaşul devine conştient de puterile sale şi vrea să-şi extindă
controlul asupra celor din jur. Dar după vârsta de patru ani, atunci când cel mic stăpâneşte
mai bine limbajul, agresivitatea sa scade de la sine şi poate fi învăţat, practic şi teoretic,
ce presupune exact a respecta lucrurile si oamenii din jur21.
Constatăm că art. 485 din NCC, cu titlu de noutate absolută în sistemul de drept
român, instituie îndatorirea copilului, indiferent de vârsta lui, de a-şi respecta părinţii.
Facem, de asemenea, precizarea că, în limbajul curent, termenul „respect” are şi
semnificaţia22 de atitudine sau sentiment de stimă, consideraţie sau de preţuire deosebită a
unei presoane faţă de o altă persoană. În lipsa unei semnificaţii speciale stabilite de
legiuitor, termenul „respect” are aceeaşi semnificaţie şi în limbaj juridic. Instituind pentru
copil doar îndatorirea de respect, iar pentru părinţi o multitudine de obligaţii, legiuitorul a
creat un dezechilibru juridic între aceştia, fiind semnificativ regimul special de protecţie şi
de asistenţă în realizarea drepturilor copilului.
Articolul 486 NCC ne arată că ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu
privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de
tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor
la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea
copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
21 Teodor Bodoaşcă „Dreptul familiei”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 201222 Gabriela Cristina Frentiu, Comentariile Codului civil (Familia), Ed.Hamangiu,Bucuesti, 2012;
Este important ca părinţii să încerce să reconcilieze pe cale amiabilă majoritatea
punctelor de vedere diferite pe care le pot avea cu privire la bunăstarea copilului, odată ce
divorţul este finalizat. Justiţia poate stimula acest lucru prin introducerea unor planuri
parentale agreate de cei doi părinţi şi supervizate de către instanţa de judecată care
pronunţă divorţul. Recomandarea este ca instanţa să ofere părinţilor, un timp suficient
pentru a negocia aceste planuri parentale (30-60 de zile) prin intermediul unui mediator
sub sancţiunea unei amenzi civile pentru ambii părinţi, în caz că acest lucru nu se
întâmplă. În cazul în care părinţii ajung la o concluzie cu privire la modul în care se vor
lua deciziile cu privire la copii (ca parte mai largă a planului parental) instanţa va revizui
planul parental şi îl va încuviinţa. În cazul în care părinţii nu vor ajunge la o decizie, pe
lângă sancţiunea cu amenda civilă, instanţa va decide un algoritm de luare a deciziilor
standard.23
Capitolul III. Drepturile și ȋndatoririle părintești
3.1.Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la persoana copilului minor
Dreptul îndatorirea părinţilor de a creşte copilul
Această îndatorire este reglementată prin prevederile articolului 101 alin(2)
C.fam., conform cu care părinţii au obligaţia de a creşte copilul, având grijă de
23 Nu există la acest moment jurisprudenţă cu privire la aceste aspecte. Ar putea fi relevant însă articolul Mutarea copiilor după divorţ şi interesul superior al copilului: Dovezi noi şi consideraţii juridice care arată modul în care instanţele din SUA decid cu privire la conflictele între părinţi relativ la schimbarea locuinţei minorului. Studiul arată că istoric instanţele au folosit ameninţarea cu schimbarea custodiei (în cazul custodiei unice) sau cu schimbarea reasignarea rolului de părinte rezident (în cazul custodiei comune) în scopul de a descuraja tentativa părintelui rezident de a se muta în afara ariei de jurisdicţie, fapt ce ar fi periclitat punerea în aplicare a programului de legături personale dintre părintele nerezident şi minori. Studiul arată de asemenea că o astfel de mutare (la mai mult de o oră distanţă) de locul unde copilul şi cei doi părinţi locuiau la momentul divorţului are efecte negative asupra multor variabile ale bunăstării copilului.
sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profedională a
acestuia.
În conţinutul noţiunii de creştere a copilului găsim un complex de activităţi pe
care în parte le aminteşte şi legiuitorul, anume: îngrijirea sănătăţii şi dezvoltării
fizice a minorului, datoria de a se îngriji de educarea copilului şi pregătirea sa
profesională.Aceste obligaţii se referă la procesul de asistenţă şi ocrotire diferenţiată a
copilului în funcţie de nevoile fiecărui stadiu de dezvoltare.
În vederea realizării acestor scopuri părinţii trebuie să folosească, cel mai mai
adesea, metoda convingerii, astfel încât să dobândească acele însuşiri necesare pentru a
învăţa să aleagă singur între bine şi rău.Nu sunt excluse atunci când este nevoie, nici
unele măsuri de constrângere, cu precizarea că ele trebuie păstrate în anumite limite,
astfel încât să nu dăuneze dezvoltării armonioase, pe toate planurile copilului.
Atunci când s-ar depăşi aceste limite s-ar justifica plasamentul familial, sau
încredinţarea copilului unei persoane, familii sau instituţii de ocrotire, deasemenea se
poate ajunge la decăderea din drepturile părinteşti (art.109 C.Fam.) sau chiar la
sancţionarea penală pentru infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului
(art.306 C.pen.).
Părinţii au obligaţia de a creşte copilul potrivit cu însuşirile acestuia
spre a-1 face folositor colectivităţii.Cheltuielile necesare pentru realizarea acestor
îndatoriri, în măsura în care nu sunt suportate de către stat şi dacă în acest caz
copilul nu are venituri revin părinţilor (art.86 alin.1 şi art.107 alin.2 C.fam.).
Ca un mijloc de formare şi educare, copii au datoria de a munci şi în familie, de a-şi ajuta părinţii în diferite sarcini gospodăreşti6.Această îndatorire diferă de aceea de a învăţa pentru o pregătire profesională corespunzătoare.Creşterea copilului constituie pentru părinţi nu numai o îndatorire ci şi un drept, art.44,pct.1 din Constituţia României referindu-se la dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
D r e p t u l d e a l u a a n u m i t e m a s u r i
f a t a d e c o p i l
P entru aducerea la îndeplinire a îndatoriri i de a creşte copilul,
părinţii trebuie să folosească metoda de convingere şi să formeze pe copil astfel
încât acesta să-şi poată da seama de ce este bine şi ce este rău astfel încât să
aleagă singur calea cea mai bună.În cazul în care această metodă s e
d o v e d e ş t e n e s a t i s f ă c ă t o a r e î n p r i v i n ţ a u n o r c o p i i , c a r e s u n t
recalcitranţi, părinţii au dreptul de a folosii, în interesul acestora,
anumite măsuri disciplinare16. Părinţi i pot lua faţă de copil ş i unele
măsuri mai severe, mai exigente, dar acestea nu trebuie să depăşească
limitele unei comportări fireşti a părintelui faţă de copil şi să nu primejduiască
dezvoltarea fizică, intelectuală, morală sau sănătatea copilului.Dreptul de aplicare a
aceste măsuri faţă de copil trebuie folosit în sensul indreptarii acestuia. Măsura care
depăşeşte aceste limite, în raport cu gravitatea şi pericolul pe care-1 reprezintă pentru
copil justifică fie plasamentul ori încredinţarea copilului unei persoane sau familii, fie
decăderea din drepturile părinteşti, fie sancţinea pentru infracţiunea de rele
tratamente aplicate minorului.
Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil nu este reglementat de
lege.Deşi în doctrină nu există referiri exprese cu privire la sursa acestui drept,
se admite că el decurge din grija faţă de copil şi este o formă de manifestare a
acesteia, a dreptului părinţilor de a-şi educa copii, inclusiv prin folosirea unor metode
disciplinare.Acest drept, sancţionează însă o traditie contradictorie.
Cel puţin două imagini diametral opuse, se suprapun peste dreptul părinţilor de
a lua anumite măsuri faţă de copil.Una dintre cele mai vechi imagini asociază părintele
şi copilul cu relaţia de grijă.Ea este o legătură bazată pe iubire, întemeiată pe
sentimentul interiorizat al identităţii, responsabilităţii, loialităţii şi reciprocităţii.
Copilul este parte din părinte şi atunci nici un sacrificiu nu este prea mare
pentru a-1 creşte şi ocroti.
16 Tudor R. Popescu, op. cit., p. 287; Tr. Ionascu, op. cit., p. 207
Cealaltă imagine este un coşmar din care abia am început să ne trezim.Cu cât
ne întoarcem mai mult în istorie, cu atât va fi mai scăzut nivelul grijii acordate copiilor,
cu atât va fi mai mare probabilitatea ca aceştia să fie ucişi, abandonaţi, maltrataţi şi
abuzaţi.Familia este instituţia socială primară cea mai importantă pentru creşterea,
educarea şi protecţia copiilor, dar ea poate şi deseori devine o arenă a violenţei şi
suferinţei.
Peste tot în lume milioane de copii suferă din cauza violenţei în familie, sunt
maltrataţi, mutilaţi şi uneori chiar ucişi.Cei mai inocenţi şi fragi l i membri ai
societăţi i sunt cei mai vulnerabi l i ş i cei mai victimizaţi.Deşi violenţa şi abuzul
împotriva copiilor nu sunt fenomene noi, incrimiarea lor în legislaţiile penale naţionale
este relativ recentă şi a întâmpinat numeroase dificultăţi.
În familiile caracterizate de violenţă există numeroase reacţii anxioase,
care duc la apariţia mai multor membri simptomatici când unul dintre părinţi recurge la
abuzuri verbale, sexuale sau fizice.Deoarece părintele abuziv prezintă cu siguranţă un
simptom – comportamentul său violent – în mod invariabil unul sau mai mulţi
copii din familie vor dezvolta şi ei în timp, diverse simptome.
Intensitatea implicării emoţionale a părintelui este legată direct de problemele
nerezolvate de ei înşişi şi familiile lor de origine.Cu cât este mai mare distanţarea
părinţilor de famliile lor de origine, ca modalitate de rezolvare a conflictelor şi
tensiunilor, cu atât implicarea emoţională în problemele de comportament ale copiilor
creşte.
În cazul copiilor abuzaţi este întotdeauna prezent un conflict marital.Modul în
care părinţii îşi percep copii este dictat de situaţia căsniciei.Unii părinţi apelează la copii
pentru satisfacerea unor nevoi ce sunt împlinite în mod normal în cadrul marital.Pentru
alţi copii constituie o ameninţare la adresa căsniciei.Iar alţi părinţi sunt
divorţaţi şi nu beneficiază de nici un sprijin din partea, de nici o susţinere din partea
familie, inclusiv a soţului/soţiei.
Modul în care părinţii şi-au administrat relaţiile în familiile de origine şi în
căsnicie are o influenţă profundă asupra calităţii relaţiilor cu copii.În ultimă instanţă,
modul în care îşi tratează copii este strâns legat de tipul celorlalte relaţii semnificative
din viaţa părinţilor.
De obicei copii care au crescut în familii cu o incidenţă ridicată a violenţei
domestice vor întâmpina dificultăţi în relaţiile intime de la maturitate, dar şi în alte
aspecte ale vieţii de adult.
Principala explicaţie se bazează pe obişniunţele şi traumatismele care
apar în astfel de familii.Totuşi traumele din copilărie afectează comportamentul
adultului, dar nu au o influenţă atât de mare asupra acestuia precum şaboanele
relaţionale din familia nucleară şi din cea extinsă.
Sunt cazuri de copii din familii afectate de violenţa domestică care s-au
dezvoltat mai bine datorită faptului că au stabilit relaţii proprii cu unii membri ai
familiei extinse – un bunic, o mătuşă sau un văr, ori un alt adult important din afara
familiei.Legăturile continue cu familia extinsă au un rol important în neutralizarea
efectelor exercitate de violenţa familială din copilărie.
Deseori, părinţii violenţi au suferit la rândul lor, în copilărie, o anumită
formă de violenţă.Sau, în caz contrar au fost separaţi emoţional sau fizic de familia
nucleară, cât şi de cea extinsă.
Părinţii care se confruntă cu situaţii de violenţă şi abuz în familie şi care vor să
remedieze această situaţie au la dispoziţie cel puţin trei zone asupra cărora pot să se
concentreze.Deşi simptomul trebuie tratat, este bine ca părinţii să analizeze şi
situaţiile din căsnicie care au contribuit la apariţia lui.De asemenea este de dorit
ca ei să studieze şi trecutul propriilor familii, fapt ce va implica att studiul relaţiilor,
cât şi al datelor generale cu privire la ele.
Deoarece orice efect inclusiv un astfel de comportament îşi are rădăcinile în trecutul
familiei, cu cât ne vom înţelege mai bine familia, tensiunile şi rocesele emoţionale
din cadrul ei, cu atât vom avea o imagine mai clară a problemei imediate cu
care ne confruntăm şi a poziţiei pe care trebuie să o adoptăm.Cu alte cuvinte,
având această imagine de ansamblu părinţii pot plasa problema respectivă în
contextul ei general.Îndată ce contextul este clar, ei îşi pot da seama se propria lor
contribuţie la tensiunile din familie, pot înţelege ce ar însemna o întrerupere
a violenţei şi ce anume ar fi necesar pentru a declanşa o astfel de schimbare.Multor
famil i i afectate de violen ţ ă domestică se recomandă să apeleze la un
consultant specializat în teoria familiei, ca să- i asiste în efortul de a recăpăta cotrolul
asupra situaţiei şi de a învăţa cum să treacă la un alt nivel, mai bun, de funcţionare.
Un fapt dovedit este că de multe ori cei mai buni "experţi" cei mai buni
consultanţi în privinţa membrilor agresivi din familie sunt chiar familiile în
cauză.Ajutor în aceste probleme familiale pot primi şi din partea counităţii.
Aceste ajutoare sunt utile prin faptul că acordă timp familiei aflată în plin proces
de remediere a situaţiei şi se concretuzează în asistenţă din partea unor membri, arbitri
şi dădace, dar şi prin cursuri pentru sporirea controlului individual şi în familie.Aceste
măsuri pot duce la scurtarea perioadelor de spitalizare şi de detenţie.Sunt cazuri în care
poate copii, poate ch iar înt reaga fami l ie , au de sufer i t pe urma
abuzu lu i , comportamentului unui părinte chiar dacă nu este vorba de violenţă în
forma sa clasică.Copii pot avea de suferit şi pe urma comportamentului excesiv de
autoritar al unuia dintre părinţi.
Atitudinea de dominarea părintelui îi comunică micuţului că nu este în
starea să ducă la bun sfârşit o sarcină încredinţată decât dacă este
supravegheat.Părintele petrece mult timpspunând copilului ce să fac, cum şi când; o
astfel de comunicare părinte copil nu va permite dezvoltarea controlului interior şi a
încrederii în propriile capacităţi.Legăturile continue cu familia extinsă au un rol
important în neutralizarea efectelor exercitate de violenţa familială din copilărie.
neconştietizată faţă de părinte; copilul nu va avea niciodată ocazia să ia singur
hotărâri, să-şi asume riscuri.
Dacă în primii ani este de dorit ca mediul copilului să fie controlat permanent,
odată cu trecerea anilor, părinţii trebuie să-şi diminueze tendinţa cărte protecţie
şi sufocare; căci o astfel de atitudine va stopa progresul copilului.
Sunt şi părinţi care au o atitudine de respingere faţă de copii prin lipsa de interes
faţă de tot ceea ce înseamnă gânduri, activităţi sau interese importante pentru copil.
Efecte cele mai distrugătoare apar în familiile în care părinţii fie nu au timp, fie
au fost privaţi emoţional experimentând relaţii lipsite de iubire în propria familie.
Aceste atitudini de respingere sau acceptare comunicate copilului
variază în funcţie de moment sa de context: când părintele este fericit
poate tolera mai mult t imp comportamentul indezirabil al copilului
comunicându-i nonverbal răbdare şi înţelegere; când parintele a avut o zi grea
şi coeficientul de acceptare va cobori la un nivel foarte scăzut îi v a comunica
copilului intoleranţă şi respingere,in timp copilul va reacţiona emoţional la
toate aceste mesaje pe care părinţii, conştient sau nu, i le transmit.
Dreptul de a cere înapoierea copilului
Părinţii au dreptul de a cere, prin acţiune în justiţie, înapoierea
copilului de la persoana care-1 ţine fără drept (art. 103 C-.fam.).În această
situaţie poate fi atât o persoană străină, cât şi celălalt părinte, căruia nu i-a f o s t
a t r i b u i t c o p i l u l , c a e f e c t a l a c ţ i u n i i d e d i v o r ţ , a l n u l i t ă ţ i i
căsătoriei,cazul copilului din afara căsătoriei.
În ceea ce priveşte acţiunea tutorului pentru înapoierea copilului (art.
122, 123, 125 combinat cu art. 103 C.fam) la domiciliu, s-a decis că tutorele
este în drept să-ş i a lăture acţ iunea celei penale, f ie să se adreseze
direct instanţei civile.Pentru identitate de motive, părintele va putea să
procedeze în acelaşi fel pentru, înapoierea copilului de cel care îl ţine fără
drept.Părintele are dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană
care-1 ţine fără drept; raporturile de afecţiune care-i leagă pe bunici de
minorul aflat la ei nu justifică prin ele însele respingerea acţiunii tatălui de
înapoiere a copilului.Iar acest drept al părintelui de a cere înapoierea copilului
este inprescriptibil. Deasemenea înapoierea copilului este subordonată
interesului acestuia, ceea ce înseamnă că acţiunea poate fi respinsă (art. 103 alin. 2
C.fam.).În cazul în care părinţii cer înapoierea copilului, instanţa este obligată să
dispună efectuarea anchetei sociale la domiciliul părinţilor şi la cel al persoanei care
deţine copilul; în acest caz instanţa va ţine seama nu numai de situaţia materială şi
locativă ci în special de climatul moral şi familial.Atunci când copilul a împlinit zece ani,
instanţa este obligată să îl asculte.
În mod excepţional, dreptul poate fi refuzat părintelui dacă
înapoierea copilului ar fi contrară intereselor acestuia.Instanţa va trebui să stabilească
la cine sunt mai satisfăcute interesele copilului şi mai bine asigurate condiţiile de
dezvoltare fizică şi intelectuală17.
Părintele poate cere instanţei judecătoreşti înapoierea copilului de la
persoana care îl ţine fără drept, aceasta neputând formula cererea neconvenţională
pentru încredinţarea copilului pe care îl ţine în fapt.
17 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 2377 din 8 decembrie 1972, în I.G.Mibută.
Tutorele are dechisă calea acţiunii de înapoiere a minorului la domiciliu
împotriva oricărei persoane care 1-ar ţine făă drept.Chiar dacă fapta terţei persoane
constituie infracţiune, tutorele este îndreptăţit să se adreseze instanţei civile cu acţiune
pentru înapoierea copilului.
Dreptul de a consimţi adopţia copilului
Acest drept îl au numai părinţii fireşti ai copilului.Părintele adoptator
nu are dreptul de a consimţi adopţia copilului adoptat.
Pentru încuviinţarea adopţiei este necesar consimţământul, exprimat în
formă autentică, al părinţilor sau, după caz a părintelui la adopţia copilului de către o
persoană sau familia presupusă de comisia pentru protecţia drepturilor copilului.
Amândoi părinţii fireşti trebuie să-şi dea acordul, să consimtă la adopţia
copilului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu.Acest consimţământ se cere
chiar dacă părinţii fireşti au divorţat.
De asemenea, acest consimţământ se cere şi în cazul în care cel ce urmează să
fie adoptat este încredinţat unei a treia persoane sau unei familii în condiţiile art.
42 C.fam.
În cazul în care numai unul dintre părinţi este de acord cu adopţia, iar celălalt se
opune, adopţia nu se poate încheia.
Neînţelegerea dintre părinţi nu poate fi soluţionată în această situaţie
nici de către instanţa de judecată, nici de către autoritatea tutelară, întrucât, în caz
contrar, părintele că nu a consimţit la adopţie ar fi tratat ca păr inte le decăzut d in
dreptur i le păr inteşt i , iar codul fami l ie i reglementează expres cazurile în
care instanţa judecătorească sau autoritatea tutelară decid pentru părinţii ce au
ajuns la dezacord.
S-a propus de multe ori modificarea legii pentru ca instanţa de judecată să
aprecieze şi să încuviinţeze la adopţie dacă este in interesul copilului, iar părintele firesc
nu consimte în mod abuziv.
În cazul părintelui minor, când avem de-a face cu un copil din afara căsătoriei,
acesta poate să-şi exprime valabil consimţământul la adopţie. nefiind nevoie să fie
reprezentat, dacă este sub vârsta de 14 ani sau încuviinţat în prealabil dacă
depăşeşte această vârstă.
Această soluţie a fost motivată prin faptul că părintele este, titularul ocrotirii
părinteşti. iar autoritatea tutelară va încuviinţa sau nu adopţia dacă aceasta este sau
nu în interesul celui care urmează să fie adoptat.
Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui termen
de 45 de zile de la naşterea copilului şi poate fi revocat de către aceştia într-un
termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat.
După trecerea acestui termen consimţământul devine irevocabil, iar revocarea
lui după expirarea termenului nu va mai produce efecte. Totuşi, dacă motivele care
au determinat-o sunt întemeiate instanţa poate să respingă încuviinţarea adopţiei.
Pentru încuviiţarea adopţiei este suficient consimţământul doar unuia
dintre părinţi atunci când celălalt a fost decăzut din drepturile părinteşti, este
decedat, necunoscut, pus sub interdicţie, declarat mort, sau dispărut.Consimţământul
părinţilor fireşte nu este necesar atunci când aceştia au fost decăzuţi din drepturile
părinteşti, decedaţi, puşi sub interdicţie, declaraţi morţi, necunoscuţi sau se află în
orice situaţie care îi împiedică să-şi exprime voinţa.
Deasemenea nu este necesar consimţământul părinţilor fireşti la adopţie atunci
când copilul a fost declarat abandonat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă,
fiind sancţionată în acest caz atitudinea pasivă a părinţilor care timp de 6 luni nu s-au
interesat de copil.
In cazul copilului lipsit de ocrotirea părintească asupra adopţiei sale va decide
tutorele întrucât el exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti.
Dreptul de a avea anumite legături personale cu copilul
Dreptul şi obligaţia părinţilor de creştere şi îngrijire presupune existenţa unor
relaţii personale între părinţi şi copii lor minori.
Acest drept se menţine şi în situaţiile în care copilul nu se găseşte la părintele
său.Părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copilul.Acest drept se
realizează prin însuşi faptul că minorul se află la părinţii săi. De aceea, problema
acestui drept se pune în mod practic, în toate cazurile în care copilul nu se găseşte
la părintele său.
1.In cazul când copilul este încredinţat unuia dintre părinţii săi sau când
copilul unei alte persoane ori instituţii de ocrotire.În acest caz problema
dreptului de a avea legături personale cu minorul se pune doar pentru unul
dintre părinţi sau pentru amândoi.Părintele căruia i s-a încredinţat copilul îşi
realizează acest drept prin însuşi faptul că minorul se găseste la el.
2. Părintele care nu are copilul, are deptul de a-1
vizita.Dreptul părintelui de a-şi vizita copilul implică obligaţia legală de
creştere, educare şi supraveghere aşa că nu poate fi exercitat dacă este limitat, prin
restrângerea lui la câteva ore din anumite zile.Dacă însă părintele exercită acest
drept în mod abuziv, se va cere încetarea tulburării, eventual prin interzicerea
vizitelor la anumite ore.Cât timp această situaţie nu se iveşte l imitarea
anticipată a dreptului părintelui de a-şi vizita copilul este
nejustificată.Până în acest moment exercitarea în concret a dreptului
părintelui nu trebuie îngrădită, eventual, de prezenţa obligatorie a celuilalt
părinte, comunicarea dintre copil şi părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul
urmând să aibă loc firesc fără nici o restrângere.Pot, însă, apărea situaţii în care
nu este în interesul copilului să aibe legături personale cu celălalt părinte, cum
ar fi atunci când se face dovada că acest părinte suferă de o boală ce ar
putea constitui un risc pentru copil .Dacă se schimbă situaţia de fapt care a
justificat stabilirea programului în care se realizează dreptul părintelui de a
avea legături personale cu copilul, se poate modifica acest programis18.
2. În cazul încetării căsătoriei în condiţiile art. 22 C.fam. (recăsătorirea
soţului persoanei declarate moartă prin hotărâre judecătorească, hotărâre
anulată apoi după data căsătoriei.
În acest caz se aplică prin asemănare, dispoziţiile din materia divorţului.Astfel,
în împrejurări proprii soţul care nu are copilul, are dreptul de a avea legături
personale la domiciliul cu copilul la domiciliul soţului ce are copilul, fiind total
neindicată luarea copilului de acasă o dată pe lună pentru a fi adus înapoi a doua zi,
deplasându-se, de multe ori, în altă localitate.
18 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 426 din 27 februarie 1980
Când copilul are o hipersensibilitate de climă, părinţii locuind în localităţi
diferite, s-a permis părintelui să i-a copilul de la părintele care îl ţine o perioadă de timp
numai în vacanţa de vară a copilului, nu şi în cea de iarnă şi cea de primăvară.
3. În cazul desfiinfării căsătoriei, se aplică prin asemănare, dispoziţiile
din materia divorţului (art. 24, alin. 2 C.fam).
4. Încredinţarea copilului din afara căsătoriei - când a fost stabilită
filiaţia faţă de ambii părinţi, se aplică prin asemănare dispoziţiile din materia divorţului
(art. 65, C.fam.).
5. În cazul încredinţării copilului unei alte persoane sau familii ori în cazul
plasamentului, părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copi lul ,
deoarece nu sunt decăzuţi din drepturi le părinteşti.Astfel, ei au posibilitatea de a
veghea asupra modului în care copilul este crescut.
În ceea ce priveşte acest drept există unele deosebiri între situaţia în care
părintele are capacitatea de exercitare şi aceea în care este decăzut din drepturile
părinteşti.
În cazul decăderii din drepturile părinteşti.Această sancţiune poate fi pronunţată de
instanţa judecătorească numai împotriva unuia dintre părinţi sau ambilor părinţi.În
această situaţie, spre deosebire de cele precedente părintele decăzut din drepturile
sale de părinte va putea avea legături personale cu copilul doar dacă autoritatea
tutelară va încuviinţa aceasta, iar în celelalte cazuri, părintele va avea dreptul la
legături personale cu copilul fără încuviinţarea autorităţii tutelare.
Legăturile personale cu copilul sunt permise în aceste situaţii numai în
măsura în care acestea nu pun în pericol creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea
profesională a copilului.
De asemenea dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a copilului nu aparţine părintelui decăzut din drepturile
părinteşti.Se face presupunerea că încuviinţarea unui astfel de părinte de a avea
legături personale cu copilul să fie de competenţa instanţei judecătoreşti.
Bunicii nu au dreptul de a avea legături personale cu copilul în sensul în
care acesta este recunoscut părinţilor, deoarece legea nu precede un asemenea drept.
Tot astfel, trebuie menţionat că legea nu prevede că dreptul de a avea legături
personale cu copilul aparţine numai părinţilor, noţiunea de familie necuprinzând doar
părinţii şi copii, ci şi alte rude, minorul putând fi încredinţat bunicilor care fac parte din
persoanele ce au obligaţia de întreţinere a nepoţilor lor.
De aici rezultă dreptul bunicilor de a avea legături personale cu copilul, iar
acest drept trebuie stabilit în raport de interesele copilului.Modalităţile de a avea
legături personale cu copilul ar putea consta în:vizitarea copilului la locuinţa lui,
vizitarea copilului la şcoală, inclusiv prin manifestarea preocupării faţă de rezultatele
acestuia la învăţătură, petrecerea vacanţelor de către copil cu fiecare dintre părinţi, etc.
Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a copilului
Problema acestui drept apare în aceleaşi cazuri ca şi în cazul
dreptului de a avea legături personale cu copilul , iar soluţi i le sunt
asemănătoare.În cazul decăderii din drepturile părinteşti, dreptul de a
veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
copilului există părinţi, independent de vreo încuviiţare din partea unui
organ, deoarece aceasta ar fi în interesul copilului şi în acelaşi timp nu există
nici un text de lege care să prevadă altfel.
Dreptul de a stabili locuinţa copilului şi de a-1 ţine
Îndeplinirea în mod corespunzător a îndatoriri lor părinteşti şi exercitarea
drepturilor lor în ceea ce priveşte copilul nu se pot îndeplini decât dacă
copilul locuieşte împreună cu părinţi i săi .Articolul 100 alineatul (1) din
Codul familiei reliefează faptul conform căruia "copilul minor locuieşte cu
părinţii săi", iar art. 14, alin. (1) statorniceşte că domiciliul copilului este la
părinţii săi19.Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili de comun
acord, la care dintre ei va locui copilul.Dacă părinţii nu cad de acord, în această
privinţă, va decide instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară,
precum şi pe copil dacă acesta a împlinit zece ani, având în vedere interesele
copilului. Pentru stabilirea domicilului copilului la unul din părinţi, trebuiesc avute în
vedere mai multe împrejurări, care să evidenţieze existenţa celor mai bune condiţii în
vederea dezvoltării corespunzătoare sub aspect material, moral şi afectiv.
19 E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit.. p. 147.
Stabilirea domiciliului la unul dintre parinti în condiţiile art. 100 C.fam. se face
după aceleaşi criterii ca şi în cazul incredintării minorului.
Părinţii se bucură de legitimitate procesuală activă de a cere instanţei
judecătoreşti stabilirea domiciliului minorului ce a trecut de vârsta de 14
ani.Părintele poate introduce acţiunea pentru stabilirea locuinţei minorului la el,
în conformitate cu art. 100 C.fam. chiar dacă minorul a împlinit 14 ani.
Autoritatea tutelară poate încuviinţa copilul ce a împlinit vârsta de 14 ani, la
cererea acestuia, să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii lui sau
pregătirii lui profesionale.
Dreptului părinţilor de a stabili locuinţa copilului i se pot aduce
anumite l imi tăr i a tunc i când este exerc i ta t contrar in terese lor
minorului .Dacă minorul a împl init vârsta de 14 ani poate sol ic i ta
autorităţii tutelare să-i încredinţeze o locuinţă separată de cea a părinţilor săi cu
condiţia ca această măsură să fie, cum aminteam şi mai sus, în interesul desăvârşirii
învăţăturii şi pregătirii sale profesionale.Astfel de situaţii constituie excepţii, iar
pentru adaptarea unor astfel de măsuri trebuie analizat de către autoritatea
tutelară întreg ansamblul de factori şi împrejurări pentru a hotărâ în scopul amintit.
Schimbarea locuinţei copilului se va face aprecierea comparativă a condiţiilor
de trai, de creştere şi de educare, oferite de ambii părinţi, precum şi de gradul de
afecţiune pe care au dovedit-o faţă de copil.
Dacă părinţii locuiesc împreună, de exemplu, dacă, un părinte este reintegrat
prin hotărâre judecătorească la domiciliul conjugal, nu este posibil să se stabilească
prin această hotărâre că minorul locuieşte la unul din părinţi. În cazul în care
domiciliul copilului a fost stabilit la tată, iar soţia care a fost obligată la plata
pensiei de întreţinere se opune la executarea h o t ă r â r i i j u d e c ă t o r e ş t i ,
r e ţ i n â n d a b u z i v c o p i l u l ş i n e p e r m i ţ â n d executorulu i judecătoresc
accesul la locuinţa e i , ast fe l dată f i ind această situaţie, copilul s-a aflat în
continuare la mamă, deşi i s-a stabilit domiciliul la tată, cererea soţiei pentru
obligarea tatălui la plata pensiei de întreţinere este inadmisibilă, cu motivările
40
prezentate mai sus şi datorită faptului , că nu au intervenit motive noi ,
care să ducă la stabi l irea domiciliului la mamă.
3.2.Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului
Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului
După cum am văzut, art. 105, alin. 1, codul familiei face vorbire despre
"dreptul şi indatorirea" părintelui de a administra bunurile copilului
minor.Din dispoziţi i le pe care vom avea prilejul să le examinăm, va rezulta
că, termneul "administrare" este luat, în cuprinsul art. 105, alin. 1 din codul familiei,
precum şi în curpinsul altor texte din codul familiei care folosesc acest termen, într-un
înţeles larg.Este vorba, des igur , despre acte le de admin i s t rare propr iu -
z i să (ac te de administraţie).Dar este vorba şi despre acte de conservare, după cum
este vorba – în condiţiile şi cu restricţiile stabilite de lege – şi despre acte de dispoziţie
(intrând, după cum vom vedea, în categoria actelor de administrare a
patrimoniului)20.Ceea ce art. 105, alin. 1, are în vedere, când se referă la
administrarea bunurilor, reprezintă, în realitate, cu mult mai mult decât s-ar părea.
1.Actele de conservare."Administrarea" la care se referă art. 105, alin. 1 din
codul familiei cuprinde şi actele de conservare.Codul familiei nu face vorbire expresă
despre actele de conservare dar nici nu era nevoie.Înţeleasă în sens larg,
"administrarea" cuprinde, în mod necesar, şi actele de conservare.
20M.N. Costin, Filiaţia..., op. cit., p.227
41
Aşa fiind, ori de câte ori sunt în discuţie acte "trebuitoare pentru dobândirea unui
drept sau pentru a evita strângerea lui şi care nu comportă decât cheltuieli reduse faţă
de valoarea drepturilor se conservă" 2 1 , păr intele are ş i îndatorirea ş i
îndreptăţ irea e a le săvârşi.
Actele de conservare intervin exclusiv spre apărarea minorului.Nu implică nici un
risc.Prezintă numai avantaje.Interesul minorului reclamă ca ele să fie permise
părintelui.
2.Actele de administrare propriu-zise.
"Administrarea" bunurilor minorului cuprinde, însă, pe lângă actele de conservare, şi
actele de administrare propriu-zise.Legea însăşi recunoaşte tutorelui şi, deci. şi
părintelui, dreptul de a săvârşi astfel de acte.Dar dacă e evident că dreptul de a
administra cuprinde şi dreptul de a săvârşi acte de administraţie. nici un text din codul
familiei nu lămureşte în ce constă actele de administrare propriu-zise.Aşa fiind, vom
reţine distincţia dintre actul de administraţie şi actul de dispoziţie şi, dacă, în
prezenţa unui anumit act, trebuie să decidă că actul e de dipoziţie sau numai de
administraţie.Menţionăm că se pot considera ca acte de administraţie acele acte
destinate a permite folosirea unui bun sau întrebuinţarea veniturilor pe care bunul le
produce ori a sumelor la care minorul are dreptul.
D u p ă c u m s - a o b s e r v a t , c o d u l f a m i l i e , r e f e r i n d u - s e l a "administrare", a
avut în vedere atât acte de administraţie referitoare la diferitele bunuri ale minorului
privite singular, cât şi – noţiune cu mult mai largă – "actele de administrare a
patrimoniului".Iar în această din urmă categorie vor intra chiar şi "actele de
dispoziţie folositoare pentru buna funcţionare a patrimoniului" astfel cum apare din
dispoziţiile art. 129, alin. final din codul familiei, potrivit cărora tutorele poate
înstrăina,fără prealabilă îmcuvinţare a autorităţii tutelare, bunurile supuse pieirii ori
stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru minor. Actele sunt
privitem, de data aceasta, în funcţie de scopul pe care îl au sau de urmările – favorabile
41
– pe care sunt suscectibile a le produce cu referire la patrimoniu, considerat în
totalitatea lui.
21 T.R. Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub aspect patrimonial a lipsei şi a restrângerii acestei capacităţi, în lumina recentei legislaţii a R. P. R., în S.C.J. nr. 1/1956, p. 72 şi urm.
41
3.Actele de dispoziţie.
Pe lângă actele de conservare, actele de administrare propriu-zise şi actele de
administrare a patrimoniului. părintele mai are "dreptul şi indatorirea" de a săvârşi şi
acte de dispoziţie,adică acele acte pe care codul familie le arată ca depăşind dreptul de
a administra.
In ceea ce prevede art. 129, alin. 2 din codul familiei, care se ocupă de
imputernicirile tutorelui dar, prin efectul dispoziţiilor art. 105. alin. 3, şi de
imputerniciri le părintelui şi care constituie sediul materiei.Art. 129, alin. 2,
menţionează o serie de acte privite ca acte de dispoziţie şi precizează că pentru
săvârşirea acelor acte e necesară prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare.Este
vorba despre acte care cuprind un element de înstrăinare sau care, în temeiul legii, şi
faţă de consecinţele posibile, sunt asimilate unor asemenea acte.Problema este care
sunt celelalte acte care – "depăşesc dreptul de a administra" sau, mai precis, care acte
depăşesc dreptul de a administra şi care acte nu depăşesc
Dreptul îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-
i incuviiţa aceste acte
Drepturile părintelui de a reprezenta pe minor sau de a-i încuviinţa actele este
cu privire la bunurile minorului, dar uneori poate fi folosit şi cu privire la persoana
copilului.În acest sens pot fi date, ca exemplu, prevederile art. 59 C. fam., cu privire la
introducerea acţiunii în justiţie pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei.
Până la vârsta de 14 ani, copilul – fiind lipsit în întregime de capacitatea de
exerciţiu, - este reprezentat de părinţi în actele civile.Între 14-18 ani, copilul – având
capacitatea restrânsă de exerciţiu – îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot
astfel obligaţiile însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-1 apăra
50
de abuzurile de partea celor de-al treilea (art. 105 C. fam. şi Decretul nr. 31 din 1954
art. 9- 10).Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur, fără
încuviinţarea părinţilor ori tutorelui, acte de conservare, precum şi acte de
administrare patrimonială, dar numai în măsura în care nu-i produc leziuni, caz
în care minorul poate să ceară desfiinţarea actului (art. 105 C.fam. şi art. 9 Decretul nr.
31 din 1954).Dacă minorul participă la o împărţeală prin bun totală ori numai
parţială, este nevoie, şi de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 3
Legea nr. 603 din 18 septembrie 1943, pentru s impl i f icarea proceduri i
împărţel i lor judecătoreşti; art. 129 C. fam.).În cazul împărţelii unei moşteniri pe cale
judecătorească la care participă minorul, nu este nevoie de încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare, deoarece interesele minorului sunt ocrotite prin formalităţile
prevăzute de lege pentru această formă de impărţeală.
Trebuie subliniat că dacă încuviinţarea unui act juridic se dă printro singură
manifestare de voinţă din partea părinţilor sau a tutorelui, dimpotrivă, asistarea în
justiţie a minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu se poate realiza printr-o
încuviinţare prealabilă şi unică pentru întregul proces. Partea vătămată. sub 14 ani
nu se poate împăca, valabil, cu inculpatul, împăcarea făcându-se numai de
reprezentanţii legali.
În privinţa întregirii capacităţii minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu,
în cazul exercitării drepturilor procesuale, printr-o decizie de îndrumare s-a decis:
50
a) minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, având o capacitate de exerciţiu
restrânsă, trebuie să figureze personal la judecarea cauzelor civile, în care scop
urmează să fie citat şi să-i fie comunicate actele de procedură;
b) părinţii sau tutorele asistă pe minorul care a împlinit vârsta de 14
ani, semnând alături de acesta cererile adresate instanţei şi fiind citat în acest scop
la judecarea cauzei.
S-a decis că în cazul în care părintele minorului sub 14 ani renunţă la o cale de atac, fără
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, actul său procesual este lovit de nulitate
relativă, care poate fi invocată de către partea interesată numai într-un anumit tremen
şi în cadrul procesului respectiv.Renunţarea la dreptul la despăgubiri patrimoniale ale
minorului lipsit de capacitatea de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu
restrânsă făcută de părintele acestuia nu este valabilă fără încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare, întrucât acţiunea civilă — în aceste cazuri — se porneşte şi se
exercită din oficiu.În speţă, mama copilului a fost victima unui accident de
circulaţie, iar tatăl acestuia a renunţat la dreptul de despăgubiri civile cuvenite copilului
său minor.Măsurile privitoare la persoana şi bunurile copilului se iau de către părinţi de
comun acord.Dacă "măsura" nu reclamă exercitarea dreptului de reprezentare
ori de încuviinţare a actelor, credem că participarea ambilor părinţi nu este necesară.În
caz că părinţii ar decide, spre pildă, ca minorul să fie trimis să locuiască un timp
oarecare la o rudă, nu se va susţine că ambii părinţi trebuie să însoţească pe minor
până la acea rudă. E suficient ca părinţii să f ie de acord.Dacă, "măsura" rec lamă
exerc i tarea dreptulu i de reprezentare ori de încuviinţare a actelor, de date
aceasta, ni se pare că p a r t i c i p a r e a ( ş i , f i g u r a r e a î n î n s c r i s ) a a m b i l o r
p ă r i n ţ i e s t e necesară.
Problema care se pune e, o problemă de capacitate.Minorul, după caz, nu
va putea săvârşi actul decât prin reprezentarea de către ambii părinţi sau cu
încuviinţarea amândurora.În lipsa, deci, a unuia dintre ei, actul nu se va încheia
valabil.Vom fi — cu aplicarea dreptului comun a nulităţilor relative — în prezenţa unui
act anulabil şi anume pentru "lipsă de capacitate" (adică lipsa capacităţii depline de
exerciţiu).
51
3.3.Modul de ȋndeplinire a drepturilor și ȋndaatoririlor
Drepturile şi îndatoririle părinteşti, revin, în principiu, ambilor
părinţi.Din principiul egalităţi i părinţi lor cât priveşte drepturi le şi
îndatoririle părinţilor rezultă că măsurile privitoare la persoana şi bunurile copilului se
iau de către părinţi de comun acord (art. 98 alin. 1 C.fam.).
În literatura juridică s-a arătat că, în privinţa reprezentării sau
încuviinţării actelor de drept material ale minorului, acordul părinţilor trebuie
să fie expres.
În pr iv inţa reprezentăr i i sau as i s tăr i i minoru lu i în mater ie
procesuală(art. 42 C. proc. civ.) s-a pus problema dacă acordul părinţilor poate fi
presupus, nu numai expres.
Astfel într-o părere, s-a spus că, în cazul în care vine în instanţă numai unul
dintre părinţi, deşi celălalt nu se află în nici una din situaţiile de împiedicare
prevăzute de art. 98 alin 2 C. fam., instanţa poate socoti când nu se dovedeşte
o neînţelegere între părinţi, că părintele prezent are acordul celuilalt22.Aceasta
până la proba contrarie.Dacă părinţii nu sunt căsătoriţ, instanţa va hotărâ de
la caz la caz.Într-o altă părere acordul părinţilor nu se poate presupune până
la dovada contrarie, în lipsa unei dispoziţii legale care să prevadă o asemenea
prezumţie.Legea nu a arătat ce se întâmplă în situaţia în care vine în instanţă
numai unul dintre părinţi, deşi celălalt are exerciţiul drepturilor părinteşti, fiindcă nu
era nevoie, nevalabilitatea unui asemenea act rezultând virtual din neîndeplinirea
condiţiilor cerute imperativ, pentru întregirea capacităţii minorului.
22 Al. Silvian, Reprezentarea minorului în exercitarea drepturilor procesuale cazurile de încuviinţare prealabilă din partea ocrotitorilor săi legali, în L.P., nr. 9, 1958, p. 56
52
Ocrotirea copilului minor de către un singur părinte
Există unele situaţii în care nu este cu putinţă ca minorul să fie ocrotit de
ambii părinţi ci numai de către unul.Asemenea situaţii sunt următoarele (art. 98 C.
Fam.).
1.Moartea unuia dintre parinti
Potrivit art 113 C.fam., tutela se deschide în cazul în care ambii părinţi sunt morţi.Prin
urmare între cele două texte există concordanţă.Ocrotirea minorului revine părintelui
rămas în viaţă.
Situaţia este aceeaşi când unul dintre părinţi este declarat mort, prin hotărâre
judecătorească (art. 16-18 Decretul ar. 31 din 1954) deoarece asemenea hotărâre
instituie prezumţia că dispărutul a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind
aceea a morţi, iar în data când hotărârea a răma definitivă.Aşa fiind, problema
ocrotirii părinteşti se pune numai pentru copii minori concepuţi până la data morţi,
căci copii care au fost concepuţi în perioada cuprinsă între această dată şi aceea a
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, care beneficiau
de prezumţia de paternitate câtă vreme nu a intervenit hotărârea, când este vorba de
copii din căsătorie , încetează de a fi socotiţi ai bărbatului declarat mort.
Desigur, şi un copil din afara căsătoriei, conceput după data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreţti declarative de moarte, nu poate fi socotit al
bărbatului declarat mort.Ocrotirea copiilor minori concepuţi după data stabilită
de hotărârea judecătorească declarativă ca fiind aceea a morţi se face potrivit cu
situaţia lor juridică în care se găsesc, după intervenirea hotărârii fără a prezenta
interes, felul în care se realiza ocrotirea înainte de această dată.
Aşadar, dispărutul se consideră mort pe data stabilită prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă ca fiind acea a morţi.Care este situaţia cât
53
priveşte ocrotirea minorului, în perioada cuprinsă între această dată şi data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti declarative?
53
Ocrotirea minorului s-a realizat tot printr-un singur părinte, anume cel
rămas în viaţa, căruia, în continuare, îi revine ocrotirea şi după rămânerea
definitivă a hotărârii, dar aceasta în temeiul art. 98 alin. 2 C.fam., potrivit cu care
exerciţiul drepturilor părinteşti revine numai unui părinte, ori de câte ori celălalt se
află, din orice împrejurare în neputinţă de a-şi manifesta voinţa.Prin urmare un
alt temei juridic.
În cazul reapariţiei celui declarat mort şi a anulării hotărârii declarative
de moarte, părintele recapătă exerciţiul drepturilor părinteşti în privinţa copilului
respectiv.
2.Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti.
Spre deosebire de situaţia precedentă, când în mod necesar drepturile şi
îndatoririle părinteşti revin numai unui singur părinte, în cazul decăderii se impun
unele precizări.Potrivit art. 110 C.fam.. decăderea din drepturile părinteşti n u
s c u t e ş t e p e p ă r i n t e d e î n d a t o r i r e a d e a d a î n t r e ţ i n e r e
copilului.Autoritatea tutelară poate da încuviinţare părintelui decăzut din drepturile
părinteşti de a avea legături personale cu copilul dacă, prin asemenea legături,
creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a acestuia nu sunt
în primejdie. (art. 111 C.fam.)
Art. 98 alin. 2 C.fam., nu distinge între decăderea din drepturile părinteşti
pronunţată prin hotărâre penală, în condiţiile art. 64-66 C.fam. (ca pedeapsă
complementară) şi art. 71 din acelaşi cod (ca pedeapsă accesorie).Aşa fiind, potrivit
uneia dintre regulile fundamentale de interpăretare, trebuie să ajungă la concluzia că
decăderea din drepturile părinteşti, oricare ar fi natura hotărârii prin care se
pronunţă, are efectul că minorul, cu precizările făcute, rămâne sub ocrotirea celuilalt
părinte.
În cazul în care au încetat împrejurările care au dus la decăderea şi nu mai există
pentru minor, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare sau a
54
părintelui interesat, însă în acest ultim caz cu avizul autorităţii tutelare, poate
reda părintelui decăzut exerciţiul drepturilor părinteşti (art. 112 C.fam.);
54
3.Punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi.
Deşi nu există un text expres ca în cazul decăderii din drepturile părinteşti, totuşi
părintele pus sub interdicţie nu este scutit de îndatorirea de a da întreţinere
copilului minor23.Dar, după cum s-a spus, această obligaţie există în sarcina
celui pus sub interdicţie numai dacă şi în măsura în care mijloacele sale
depăşesc nevoile normale ale îngrijirii şi vindecării.
În caz contrar, cel pus sub interdicţie nu poate avea obligaţia de întreţinere, căci o
asemenea obligaţie în sensul art. 91 C.fam. revine părintelui care "are mijloace
indestulătoare" pentru a acoperi nevoile celui îndreptăţit la intreţinere, iar prin
"mijloace îndesulătoare" se înţeleg cele care depăşesc nevoile de existenţă minime
ale celui obligat, nevoi pr in care f igurează ş i chel tu ie l i le de îngr i j i re ş i de
grăbire a vindecării.Interzisul devine incapabil e a exercita drepturile părinteşti,
astfel că exerciţiul acesta revine celuilalt părinte (art. 98 alin. 2
C.fam.).Acesta are şi exerciţiul îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana
copilului minor (ca de altfel şi cele privind bunurile acestuia) cu precizare făcută,
deoarece ele nu ar putea fi executate de o persoană lipsită de discernământ.În
privinţa datei când se produc efectele hotărârii judecătoreşti de punere sub
interdicţie, se aplică art. 144 C.fam. faţă de cel pus sub interdicţie, data la care
hotărârea rămâne definitivă, iar faţă de terţi data transcrierii hotărârii în registrul
special ţinut de judecătoria locului unde a fost inregistrată naşterea celui pus sub
interdicţie sau data cunoaşterii interdicţiei de cel de-al treilea, pe altă cale, înainte de
data transcrierii.
În legătură cu curatela provizorie instituită unui părinte a cărui punere
sub interdicţie a fost cerută, se pune problema dacă acesta continuă să
exercite drepturile părinteşti împreună cu celălalt părinte până la data de la care
punerea sub interdicţie îşi produce efectele? Curatela provizorie se instituie potrivit art.
146 C.fam. "in caz de nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie" de
55
către autoritatea tutelară, la sesizarea preşedintelui instanţei chemate să se pronunţe
asupra punerii sub interdicţie.
23Eugen A.Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 176
23Eugen A.Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 176
Curatorul se numeşte pentru ingrijirea persoanei şi repezentarea celui a
cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor.În literatura
noastră juridică s-a arătat că măsura numirii acestui curator are efectul de a face ca
drepturile părinteşti să se exercite de către celălalt părinte, deoarece asemenea
măsură, din punctul de vedere al ocrotirii părinteşti, "trebuie socotită ca
echivalentă cu punerea sub interdicţie", cu alte cuvinte soluţia se
întemeiază pe identitatea de "figură juridică dintre tutorele interzisului şi
curatorul prevăzut de art. 146 C.fam."
S-a mai arătat că înfinţarea unei curatele în temeiul art. 146 C.fam., nu dă naştere
unei incapacităţi legale, curatela înfiinţată în cursul procedurii de interdicţie
fiind curatela unei persoane legalmente capabilă, totodată considerându-se că soluţia –
în sensul că asemenea curatelă are efectul că drepturile părinteşti se exercită numai de
celălalt părinte, s-ar putea sprijini pe "interesele minorului ocrotit".Considerăm că dacă
unui părinte i se numeşte un curator în cursul procedurii de punere sub interdicţie a sa,
drepturile părinteşti se exercită numai de către celălalt părinte.
a) Finalitatea curatelei provizorii amintite exclude posibilitatea exercitării de
către respectivul părinte, a drepturilor părinteşti.Cel care are el însuşi nevoie de
ocrotire nu poate asigura o ocrotire efectivă altei persoane.A admite contrariul ar
însemna a se da o soluţie formală şi ineficientă.
Faptul că părintele respectiv nu mai are exerciţiul drepturilor părinteşti nu
este incompatibil cu teza conform căreia cel căruia i s-a instituit curatela
provizorie, la care ne referim, rămâne legalmente capabil, deoarece această
excludere nu se întemeiază întotdeauna pe ideea de incapacitate.Aceasta nu este
singura situaţie în care un părinte ce are capacitate de exerciţiu nu are, împreună cu
celălalt, exerciţiul drepturilor părinteşti.Textul o spune expres.Se prevede printre altele,
că un singur părinte exercită drepturile ori de câte ori celălalt, din orice împrejurare, se
află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa.Instituirea curatelei provizorii unui părinte a
cărui punere sub interdicţie s-a cerut, reprezintă, după cum credem, a asemenea
situaţie.
Înseamnă că în cazul ce avem în vedere. drepturile părinteşti se
exercită de către un singur părinte înainte de punere sub interdicţie ( de la instituirea
56
curatelei provizori i ) cât şi după rămânerea definitivă a hotărârii de punere
sub interdicţie.
56
4 . Imposibi l i tatea unuia dintre părinţ i de a-ş i manifesta
voinţa.
Această situaţie trebuie apreciată cu toată seriozitatea pentru a nu constitui un
pretext care să ducă la înlăturarea unui părinte de la exercitarea drepturilor
părinteşti.Situaţiile în care textul este aplicabil pot fi diferite.Este suficient numai ca unul
dintre părinţi să se găsească în situaţia menţionată.Asemenea situaţii ar putea fi:
- Dispariţia unui păr inte .Nu se cere ca aceasta să f ie dec larată
pr intr -o hotărâre judecătorească.Prin urmare dispariţia în fapt duce la
acelaşi rezultat. deoarece, în ambele cazuri, soluţia se întemeiază pe
apărarea intereselor copilului.
- Contrar ietatea de interese între minor ş i unul d in păr int i i
săi .Desigur aceasta nu ar mai prezenta suficiente garanţi i că îş i va
exercita atribuţiile numai în interesul celui ocrotit, din moment interesele sunt
contrare.de aceea, un asemenea părinte, deşi materialmente ar putea să-şi
manifeste voinţa, care însă nu ar putea avea valoarea unui act de
reprezentare sau a unei încuviinţări prealabile, se găseşte juridic în
neputinţă de a-şi manifesta voinţa24.0crotirea minorului se va realiza prin
celăla lt păr inte, fără a se numi un curator special care să exercite
drepturile părinteşti impreună cu acesta, deoarece nu se vede care ar fi
justificarea unei soluţii contrare.Ar însemna ca drepturile părinteşti să se
exercite împreună cu o persoană care nu este părinte.Un exemplu de
contrar ietate de interese între minor ş i păr inte ar f i cazul când se
introduce acţiune pentru întreţinerea minorului în numele acestuia de către
un părinte împotriva celuilalt.
- Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul
minorului.Se instituie curatela dacă din cauza bolii sau din alte motive
părinţii sau tutorele sunt împiedicaţi să îndeplinească un anumit act în
n u m e l e p e r s o a n e i p e c a r e o r e p r e z i n t ă s a u a l e c ă r u i a c t e l e
57
încuvinţează.După cum s-a stabilit în literatura juridică, se va numi un
curator minorului aflat sub ocrotire părintească numai dacă ambii părinţi sunt
împiedicaţi să reprezinte sau să încuvinţeze un act în interesul minorului.
24 Al. Silvian, op. cit., p. 56
Delegarea exerciţiului drepturilor părintesti.
Declararea judecătorească a abandonului copilului.În acest caz,
exerciţiul drepturilor părinteşti se deleagă instituţiei de ocrotire socială sau
medicală de stat, ori instituţiei private legal constituite sau unei alte persoane
în condiţiile legi.
Protecţia copilului aflat în dificultate, în cazul în care copilul a fost
declarat abandonat prin hotărâre judecătorească, drepturile părinteşti
asupra copilului se exercită de către consiliul judeţean, respectiv de către
c o n s i l i i l e l o c a l e a l e m u n i c i p i u l u i p r i n c o m i s i a p e n t r u p r o t e c ţ i a
copilului.În acest fel, soluţia a fost modificată.
Capitolul IV. Exercitarea autorității părintești4.1.Autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinţi
S-a arătat că exerciţiul comun al autorităţii părinte şi atunci când părinţii sunt căsătoriţi
presupune exercitarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părinteşti împreună şi în mod egal de
către ambii părinşi, în fiecare zi24.
Astfel, dacă părinţii convieţuiesc, ei vor exercita împreună şi de comun acord toate
drepturile şi îndatoririle părinteşti, între aceştia fiind aplicabilă şi prezumţia mandatului tacit
reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) NCC.
Dacă însă aceştia nu convieţuiesc, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti se
concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea şi
educarea copiilor, actele curente privind creşterea şi educarea acestora fiind îndeplinite de
părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinţii sunt despărţiţi, fie că sunt
divorţaţi, fie că sunt părinţi naturali care nu convieţuiesc, exerciţiul autorităţii părinteşti este
prevăzut de lege ca aparţinând ambilor părinţi în comun, însă modalitatea concretă de exercitare
diferă faţă de ipoteza exercitării autorităţii în comun întrucât, în concret, copilul va locui cu unul
din părinţi, iar aceştia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de creşterea şi
educarea lui zilnică şi pentru a coordona actele sale curente.
4.2. Autoritatea părintească exercitată de unul dintre părinți
Conform art. 507 din Noul Cod Civil, un părinte care nu este mort, nu este declarat mort sau nu
este incapabil de a-şi exprima voinţa are autoritate părintească deplină asupra copilului sub
rezerva cazului în care instanţa, din motive bine întemeiate ce ţin de interesul superior al
copilului (de exemplu cazuri de abuz, exploatare, neglijenţă, etc.) i-a retras acestui părinte
autoritatea părintească asupra minorului (conform Art. 398 sau Art. 399) sau, mai mult, l-a
decăzut din drepturile părinteşti (conform Art. 508). Prin urmare un părinte nu poate cere
decăderea sa din exerciţiul drepturilor părinteşti sau ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra
minorului să îi fie retrasă conform art. 398. Aceasta deoarece, pe de o parte, autoritatea
părintească asupra minorului nu este doar un drept al părintelui ci şi un drept al copilului de care
copilul poate fi lipsit doar în situaţii speciale ce ţin de interesul său superior, iar pe de altă parte
autoritatea părintească asupra minorului implică numeroase obligaţii pentru părintele în cauză.
24 Dispoziţii ale Noului Cod Civil în materia Dreptului Familiei – unificarea practicii judiciare, INM, București 20 februarie 2012
În acest sens, instanţa trebuie să cerceteze cu precauţie tranzacţiile sau înţelegerile prezentate
de părinţi care implică faptul că unul dintre părinţi doreşte să renunţe benevol la autoritatea
părintească. Instanţa trebuie să încuviinţeze o astfel de tranzacţie doar dacă există motive foarte
bine întemeiate din punctul de vedere al interesului superior al minorului, care să o facă să
creadă că păstrarea autorităţii părinteşti de către acel părinte ar daună intereselor copilului. Ar
putea fi considerate motive serioase faptul că părintele respectiv este dependent de alcool sau
substanţe psihotrope, suferă de o boală care l-ar putea pune pe copil la risc direct sau indirect,
părintele este agresiv la adresa copilului, abuzator, etc.
Totuşi există cazuri în care după divorţul sau separarea părinţilor custodia comună nu
este în interesul copilului. Deşi regula impusă de noul cod civil este aceea de a se pleca pe
prezumţia de autoritate părintească comună, dacă interesul superior al copilului o reclamă,
judecătorul poate opta pentru autoritate părintească exercitată de către unul dintre părinţi
(adică custodie unică). Este importantă, din acest punct de vedere, jurisprudenţa statelor care au
implementat custodia comună acum 10-20 de ani, ca de pildă Olanda. Conform jurisprudenţei
olandeze:
Se acordă custodie unică atunci când un părinte este alcoolic sau suferă de o boală
psihică gravă, spre exemplu, este posibil ca respectivul părinte să nu poată lua decizii
referitoare la şcolarizarea minorului sau tratamentul medical pe care acesta ar trebui să
îl urmeze25.
Nu reprezintă o bază suficientă pentru a decide custodie unică faptul că unul dintre
părinţi nu doreşte să mai colaboreze cu fostul soţ sau fosta soţie în procesul decizional
privind creşterea copilului, acest fapt nu este suficient ca instanţa să se abată de la
regula generală şi să garanteze custodie unică 26.
Chiar dacă ambii părinţi solicită un aranjament de tip custodie unică completat de un
drept de acces, acest fapt nu va fi o bază suficientă pentru a garanta decizia finală a
instanţei27. De fapt, singura modalitate care garantează acordarea custodiei unice este
dacă părinţii pot convinge instanţa că un aranjament de tip custodie unică serveşte mai
bine intereselor copilului decât custodia comună.
25 jurisprudenţa Curţii Supreme a Olandei 18 martie 2005, LJN AS 852526 Curtea Supremă a Olandei 10 septembrie 1999, NJ2000, 20 m. nt. S.F.M. Wortmann ; Curtea Supremă a Olandei 15 decembrie 2000, NJ 2001, 123 m. nt S.F.M. Wortmann.27 Asser-De Boer, par.820d
Curtea Supremă a Olandei a formulat un test pentru a determina când trebuie aprobată
cererea de custodie unică formulată de unul dintre părinţi. Judecătorul procesului
trebuie să fie convins că problemele dintre părinţi sunt atât de serioase încât riscul ca
minorul să sufere ca urmare a continuării custodiei comune, să fie atât de mare încât să
nu poată fi acceptat. Ba mai mult, nu trebuie să existe nicio aşteptare ca problemele
părinţilor să poată fi rezolvate în viitorul apropiat28.
Legislaţia naţională şi internaţională este cât se poate de clară în sensul de a nu face
discriminări între copiii proveniţi din căsătorie sau născuţi dintr-o relaţie neoficializată a
părinţilor. Filiaţia faţă de mamă este cât se poate de bine dovedită prin simpla naştere a
copilului iar câtă vreme tatăl a recunoscut copilul, de asemenea filiaţia faţă de tată este
clară. Vorbind de o filiaţie clară, toate prevederile aplicabile copiilor ai căror părinţi au
divorţat se aplică şi copilului născut în afara căsătoriei. Prin urmare considerăm că
argumentele invocate de către părintele custodian în întâmpinare sunt eronate29.
Nediscriminarea copiilor în baza oricăror criterii (inclusiv al statului copilului la naştere –
adică provenit din căsătorie sau din afara căsătoriei) este enunţată de foarte multe prevederi
internaţionale fiind prezentă şi în legea 272/2004 (a se vedea articolul 7). Deci prevederile
art. 403 se aplică, prin asemănare, atât copiilor provenind din familii divorţate cât şi celor
provenind din afara căsătoriei. În speţă nu e relevant fostul statut civil al părinţilor ci
interesul superior al copilului şi dreptul său de a creşte alături de ambii părinţi. De altfel art.
483 şi art. 260 din Noul Cod Civil vorbesc despre părinţi fără a distinge în vreun fel cu privire
la cei divorţaţi sau separaţi, iar art. 505 alin. (2 ) din Noul Cod Civil explică fără putinţă de
tăgadă că prevederile privitoare la autoritatea părintească se aplică şi copiilor născuţi din
afara unei căsătorii valabil încheiate, prin asemănare cu prevederile referitoare la copiii ai
căror părinţi au divorţat30.
Un ultim aspect pe care am dori să îl aducem în discuţie este legat de faptul că noul Cod civil
stabileşte implicit, (prin introducerea regulii exercitării autorităţii părinteşti în comun) faptul că
28 Curtea Supremă a Olandei 18 martie 2005, LJN AS8525, Curtea Supremă a Olandei 15 februarie 2008, LJN BB9669). Aceasta regula are de la 1 martie 2009 putere statutară deoarece este inclusă în Articolul 1 : 251a(1) al Codului Civil Olandez (Continuare al actului Parenthood and Careful Divorce Act, 27 noiembrie 2008, Staatsblad 2008, 500 Articolul J. Rezoluţie de Implementare 6 februarie 2009, Staatsblad 2009, 56.29 Lupaşcu Dan, Crăciunescu Cristiana-Mihaela, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012
30 Reinstaurarea autoritatii parintesti comune pentru copiii care nu provin din casatorie, http.// www.arpcc.ro
autoritatea părintească exercitată în comun este în beneficiul copilului, indiferent dacă părinţii
sunt divorţaţi sau doar separaţi. Copilul are dreptul de a fi îndrumat de către către ambii părinţi
4.3. Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţExercitarea autorităţii părinteşti în caz de divorţ este guvernată de art. 396 – 403 Cod civil,
coroborat cu art. 505 NCC. Regula este că, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun
ambilor părinţi, operând prezumţia (art. 397 Cod civil) că este în interesul superior al copilului ca
autoritatea părintească să se exercite în comun. În acest caz ambii părinţi sunt părinţi custodieni.
Excepţia de la regulă (art. 398 litera 1 Cod civil) poate apărea dacă există motive întemeiate de
natură a sugera că nu ar fi în interesul superior al copilului ca ambii părinţi să păstreze autoritate
părintească. În aceste cazuri instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai
de către unul dintre părinţi, numit părinte custodian. Celălalt părinte, numit părinte necustodian,
păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi
dreptul de a consimţi la adopţia acestuia (art.398 litera 2 Cod civil).
În mod cu totul şi cu totul excepţional, dacă interesul superior al copilului o reclamă,
instanţa poate decide cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane ori de
către o instituţie de ocrotire specializată (art. 399 litera 1 Cod civil). Acestea exercită drepturile şi
îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului. În acest caz, instanţa stabileşte
dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către
unul dintre ei (art. 399 litera 2 Cod civil).
Capitolul V. Decăderea din exercițiul depturilor părintești5.1.Condițiile decăderii din exercițiul drepturilor părintești
Conform art. 508 din Noul Cod Civil -Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei
publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul
drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului
prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea
abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a
interesului superior al copilului31.
Pe cale procedurală, cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza
aportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.
Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti va putea fi pronunţată de instanţa
tutelară, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei
copilului, dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele
tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtare abuzivă ori
prin neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti.
In cazul în care, după decăderea din exercitiul drepturilor parinteşti, copilul se
află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se va institui tutela.
Instanţa va reda părintelui exercitiul drepturilor părinteşti, dacă au încetat împrejurările
care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă părintele nu mai pune în pericol viaţa,
sănătatea şi dezvoltarea copilului.
Pană la soluţionarea cererii, instanţa poate îngădui părintelui să aibă legături personale
cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
5.2.Intinderea decăderiiDecăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde asupra tuturor copiilor
născuti la data pronunţării hotărârii. Cu toate acestea, instanţa poate dispune decăderea numai
31 http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-508-conditii-decaderea-din-exercitiul-drepturilor-parintesti
cu privire la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt
primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.
5.3. Instituirea tutelei
În cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în
situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela (art. 511 NCC)
5.4. Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti
Tutela minorului, ca instituţie juridică este o măsură de protecţie alternativă, şi
reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale prin care reglementează ocrotirea unui minor de către o
altă persoană decât părinţii săi – o persoană căreia i s-a atribuit funcţia de tutore -, în vederea
protejării intereselor sale, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii
tutelare32.
32 Ionaşcu Aurelian, M. Costin, M. Mureşan, Victor Ursa, (1980), Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Cluj- Napoca, Ed. Dacia, pag. 233.
63