Cal Usul

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Vlad-Ionuţ Semuc

Elemente de geografie mitică a României.

Căluşul

Teză de doctorat

REZUMAT

Conducător ştiinţific:

C.S. I ION GHINOIU

BUCUREŞTI 2008

CUPRINS

Argument

I. Mărturii istorice şi istoricul cercetărilor I.1. Mărturii istorice

I.2. Istoricul cercetărilor

II. Căluşul. Prezentare generală II.1. Contextul spaţio-temporal

a) Spaţiul

b) Timpul

II.2. Actanţii a) Mutul

b) Vătaful

c) Stegarul

d) Căluşarii

e) Muzicanţii

II.3. Recuzită şi simboluri rituale

a) Costumul

b) Steagul Căluşului

c) Ciocul Căluşului

II.4. Scenariul ritual II.4.A Legarea Steagului

1. Pregătirea Steagului

2. Jurământul

II.4.B. Jocul Căluşului

1.Acte rituale profilactice

2.Acte rituale cu scop terapeutic

3.Dansul

4.Confruntarea cetelor

II.4.C.Spargerea Căluşului

III. Mediul geografic şi repartiţia obiceiului III.1. Mediul geografic

a) Corelaţia Geografie-Etnografie

b) Relaţia om-mediu

c) Căluşul şi mediul său natural

III.2. Repartiţia geografică a) Căluşul de Rusalii

b) Căluşul de iarnă

c) Căluşerul

d) Căluşul din Moldova

IV. Motivul cabalin. Consideraţii istorice

IV.1. Corelaţia Arheologie-Etnografie. Descoperiri arheologice

IV.2. Domesticirea calului

IV.3. Imaginea calului în mitologiile indo-europene

IV.4. Imaginea calului în cultura tradiţională românească

IV.5. Motivul cabalin în Căluş

V. Dansuri cu arme în spaţiul european. Origini, răspândire, devenire

istorică V.1. Antichitate

a) Tracia

b) Grecia

c) Imperiul Roman

V.2. Secolele XII-XX

a) Anglia

1. Morris Dance

2. Sword Dance

b) Franţa

c) Spania

d) Germania, Austria

e) Italia

f) Peninsula Balcanică

g) România

VI. De la ritualul tradiţional la spectacolul contemporan

Concluzii

Bibliografie selectivă

Argument

Pentru spectatori, obiceiul Căluşului este o pitorească manifestare folclorică, un mare

spectacol, un joc. Dar dincolo de aceasta el încifrează înţelesuri profunde asupra relaţiilor

omului cu lumea înconjurătoare, cu natura, asupra mersului normal al vieţii sociale şi asupra

soluţiilor care, într-o evoluţie milenară, au fost găsite pentru a face lucrurile să reintre în

normal atunci când rânduiala lumii era deranjată. Este, ceea ce Mihai Pop numea, o expresie

a vieţii sociale şi, totodată, un mecanism prin care viaţa socială funcţionează.

Pentru ca să înţelegem ce spune astăzi Căluşul în condiţiile integrării lui în cultura

contemporană, trebuie să ştim bine şi ceea ce a spus în trecut. De aceea, obiceiul se cere

cunoscut în profunzime, cercetarea sa nu poate rămâne numai la suprafaţă, mărginindu-se la

simpla descriere a dansului aşa cum este în prezent, ci trebuie să scoată în relief cât mai

multe din valenţele adânc umane pe care le cuprinde, să îl reconstituie urcând din preistorie,

de la simple ipoteze, până la date documentare confirmate, în ultimă instanţă să ofere o

explicaţie a unui fapt aparent simplu: cum a ajuns să fie ceea ce este. Este condiţia

valorificării lui critice, a unei valorificări cu sens cultural adevărat.

Motivaţia alegerii unei asemenea teme rezidă, în primul rând, din necesitatea unei noi

ordonări şi, totodată, abordări a datelor şi interpretărilor mai vechi sau mai recente. Din

această perspectivă, lucrarea Elemente de geografie mitică a României. Căluşul încearcă, în

afară de cercetarea unor aspecte concrete legate de desfăşurarea propriu-zisă a obiceiului, şi o

analiză care să ducă nu numai la descoperirea stratificărilor succesive, dar şi la reconstituirea

sau cunoaşterea evoluţiei diferitelor imagini ce stau la baza lui.

Datorită complexităţii Căluşului, abordarea temei din punctul de vedere al unei

singure discipline nu poate oferi explicaţii concludente asupra tuturor aspectelor sale

(origine, evoluţie, funcţii, semnificaţii etc.). De aceea, ca demers metodologic am avut în

vedere interdisciplinaritatea bazată, la nivelul analizei sincronice, pe cercetarea faptelor şi

datelor concrete şi dezvoltată la nivelul interpretării diacronice (pentru stabilirea arhetipurilor

culturale) prin investigaţia etnologică, geografică şi istorică (arheologică), în ambele cazuri

urmărind încadrarea pe plan zonal a obiceiului.

CAPITOLUL I - Mărturii istorice şi istoricul cercetărilor

I.1. Mărturii istorice

De-a lungul timpului, Căluşul a stârnit admiraţia şi a trezit interesul a numeroşi

erudiţi români şi străini datorită atât elementelor rituale străvechi pe care le conţine, cât şi

pentru desfăşurarea lui spectaculoasă, pentru frumuseţea dansurilor şi melodiilor.

De la primele informaţii, care aparţin călătorilor străini (sec. XV) şi până la studiile

etnologice din sec. XIX-XX, acest fenomen socio-spiritual a fost analizat în numeroase

rânduri. Cu puţine excepţii însă, descrierile şi chiar studiile mai ample au omis aspectele de

bază ale semnificaţiei Căluşului, privindu-l dintr-o singură perspectivă, ca joc. La acestea s-

au adăugat unele prezentări etnografice, cel mai adesea sumare şi menite să reliefeze unele

curiozităţi ale obiceiului.

Valoarea documentar-ştiinţifică a surselor este inegală, şi numai prin îmbinarea lor se

poate contura o imagine generală a Căluşului. Totodată, evaluarea critică a informaţiilor

existente oferă doar câteva puncte de sprijin în măsură să aducă lămuriri despre modul în

care era practicat obiceiul în trecut, despre extinderea teritorială sau despre conţinutul său

ritual.

Întinderea limitată a acestui capitol nu a putut permite o analiză critică a întregii

bibliografii şi expunerea tuturor punctelor de vedere formulate în numeroasele menţiuni

istorice, studii şi articole. De aceea, m-am oprit doar asupra lucrărilor de o valoare ştiinţifică

certă, care conţin informaţii inedite şi surprind prin modul de abordare sau prin concluzii.

Totodată, au fost amintite şi cele mai vechi mărturii (Xenophon, Demetrios Chomatianos,

Antonio Bonfini etc.), care deşi nu fac referire în mod explicit la Căluş, totusi pot fi legate de

acesta. Acestea sunt cu atât mai preţioase, cu cât până la această lucrare, nu au fost sub nici o

formă valorificate.

Mărturii istorice şi istoricul cercetărilor

I.2. Istoricul cercetărilor

Facinaţia pe care a exercitat-o ritualul asupra cercetătorilor în perioada modernă s-a

materializat în câteva lucrări de referinţă. Poate fi amintită, în primul rând, lucrarea lui

Romulus Vuia, dar şi studiile folcloriştilor T. Pamfile, T.T. Burada. Aceştia au meritul de a fi

adunat aproape întreg materialul publicat asupra jocului de căluşari din acea vreme.

Una din principale probleme ridicate în majoritatea studiilor şi rămasă fără un răspuns

clar, încă din secolul al XIX-lea este cea a originii Căluşului. Adesea, fără să se aducă

argumente convingătoare i s-au fixat origini diferite: romană, traco-dacă, indo-iraniană sau

turanică.

Din analiza surselor bibliografice se pot remarca două aspecte semnificative:

O primă observaţie cu caracter general care se poate desprinde din aceste menţiuni

istorice este aceea că obiceiul Căluşului apare atestat ca un obicei complex, practicat de un

grup impar de bărbaţi în săptămâna Rusaliilor şi având o arie largă de răspândire, care

cuprindea aproape întreg teritoriul ţării (Moldova, Câmpia Munteniei şi Olteniei, Banatul şi

întreg sudul şi centrul Transilvaniei exceptând zonele muntoase). De asemenea, se observă că

dacă până în sec. al XVIII-lea Căluşul şi variantele sale prezentau elemente comune în toate

regiunile, cu timpul el şi-a restrâns aria, ajungând ca în prezent să fie practicat doar în câmpia

Dunării (Oltenia şi Muntenia) şi în câteva localităţi din sudul Transilvaniei, în forme specific

zonale.

Un alt aspect se referă la stabilitatea deosebită a diverselor componente specifice

Căluşului (scenariu ritual, organizare a cetei, recuzită etc.) a căror prezenţă este consemnată

în documente încă din secolele XVI-XVII.

CAPITOLUL II - Căluşul. Prezentare generală

II.1. Contextul spaţio-temporal

a) Spaţiul

Unul din factorii de organizare al obiceiului Căluşului este spaţiul. El plasează

actanţii în afara cotidianului şi determină toate acţiunile rituale.

Spaţiul fizic propriu Căluşului este spaţiul cultivat, umanizat (curtea, casa, satul,

câmpul cultivat sau ogorul). El este opus spaţiului nelocuit, sălbatic care este domeniul

propriu Ielelor (păduri, luminişuri, râuri, răspântii, măguri). Despre acestea se presupune că

au puterea de a pătrunde fără piedici în spaţiul umanizat, în timp ce căluşarii trebuie să se

protejeze de fiecare dată când intră în teritoriul Ielelor. De exemplu, ei „trebuie să facă de trei

ori înconjurul măgurei pentru a aduce omagiu Ielelor”.

Pentru a-şi depăşi condiţia umană, pentru a dobândi putere, căluşarii se aventurează

dincolo de spaţiul uman normal. Ei trebuie să se confrunte cu spaţiul liminal, mergând la

hotarele care marchează graniţele dintre locuirea umană şi cea non-umană. Drumurile lor în

zone de frontieră îi separă pe căluşari de ceilalţi membri ai comunităţii săteşti, îi definesc ca

grup esoteric. Ca atare, toate actele rituale ce servesc pentru a-i distinge pe căluşari de

oamenii de rând se desfăşoară în spaţii neobişnuite.

b) Timpul

Întemeietorii calendarului bisericesc au încercat astfel, să înlăture gândirea mitică a

renovării anuale a timpului prin fragmentarea scenariului ritual de înnoire a anului şi plasarea

vechilor sărbători/obiceiuri în afara ciclului pascal (Caii lui Sântoader la Lăsatul Secului de

Paşte, iar Căluşul la Rusalii). Sărbătorile precreştine ale înnoirii timpului primăvara, le vor

încadra pe cele creştine. Este totuşi posibil că această modificare să fi fost făcută chiar de

către popor. În acest mod, curăţarea spaţiului de forţele malefice care au sălăşuit de-a lungul

iernii, în special de strigoi, se realiza cu ajutorul reprezentărilor mitice hipomorfe,

Sântoaderii, în săptămâna Caii lui Sântoader, iar alungarea Ielelor şi repararea relelor produse

de acestea cu ajutorul căluşarilor la Rusalii. În timp ce Sântoaderii, cai metamorfozaţi în

Căluşul. Prezentare generală oameni, se luptă cu lupii şi strigoii la intrarea în ciclul pascal, Caii lui Căluş, căluşarii,

oameni metamorfozaţi în cai, deveneau activi, la ieşirea din ciclul pascal. Totuşi, căluşarii se

află într-o poziţie vulnerabilă, acţionând într-o perioadă de criză a unui timp marcat malefic

şi atunci ei trebuie să se apere prin interdicţii şi diverse amulete.

II.2. Actanţii

a) Mutul

Personajul cel mai interesant al cetei este Mutul (Primicer, Bloj, Zbicer, Moş,

Gogoriţă, Brezaie, Tată de Căluş, Căpetenia Căluşului). Un bărbat mascat joacă rolul măştii

tăcute considerate, de Ion Ghinoiu, ca fiind „substitutul zeului protector al cailor şi sezonului

călduros”.

Numele cel mai frecvent al personajului, legat de atributul semnificativ şi caracteristic

al acestui personaj, interdicţia de a vorbi în perioada cuprinsă între Legarea Steagului

(naşterea) şi Spargerea Căluşului (moartea), este cel de Mut.

În Căluşul tradiţional, Mutul, deşi aparent nu era prea strâns legat de ceată, avea în

cadrul acesteia o funcţie de primă importanţă, de natură rituală şi magică. Aceasta rezultă, pe

de o parte, din faptul că se presupunea că ar întruchipa spiritul unei divinităţi adorate, temute

şi respectate, iar pe de alta parte, în credinţa în puterea lui de a vindeca unele boli, dar şi în

unele povestiri superstiţioase în legătură cu personajul.

b) Vătaful

Conducătorul cetei de căluşari se numeşte Vătaf (Vătaf de frunte, mai marele

Căluşarilor, Stareţă, Voivod). Odată investit, Vătaful devenea un personaj sacru, respectat şi

temut, considerându-se că are o „putere magică asupra Căluşarilor”. Acesta trebuie să fie un

bărbat cu calităţi şi virtuţi morale şi de caracter deosebite, familiarizat cu toate Tainele

Căluşului, cunoscător al descântecelor, farmecelor şi vrăjilor pe care nu are voie să le

dezvăluie nimănui, exceptând desigur viitorul Vătaf.

Ca maestru al ceremonialului sacru, Vătaful executa cu sfinţenie actele rituale şi

practicile magice la legatul şi dezlegatul Steagului, la confecţionarea, îngropatul şi

dezgropatul Ciocului, la doborârea căluşarilor şi vindecarea bolnavilor luaţi din Căluş. La

Căluşul. Prezentare generală nivel ritual, deşi în anumite momente colaborează şi împarte puterea cu Mutul, îi era

subaltern şi credincios acestuia. În regiunile în care Mutul lipseşte, în special în Oltenia, el

hotăra în legătură cu toate actele magice, ceremoniale şi comice.

Prerogativele Vătafului se exercită mai ales în domeniul dansului: el menţine

coeziunea grupului, alege conţinutul şi durata dansurilor, comandă dansatorilor şi

muzicanţilor.

c) Stegarul

Stegarul este un alt personaj individualizat. În unele cete se mai numeşte arătătorul.

Sarcina Stegarului este de a avea grijă de Steag, importantǎ efigie a Căluşului care trebuia să

rǎmânǎ în poziţie verticală de la ridicarea lui pânǎ la Spargerea Căluşului. Căderea Steagului

în sǎptǎmâna Cǎluşului era consideratǎ semn rău şi se putea repara numai prin dezmembrarea

cetei, confecţionarea unui alt Steag şi repetarea legământului de credinţă.

d) Căluşarii

Membrii cetei poartă numele de căluşari (căluceni, căluciani, căluşeri, călăuză

„kolaus” sau boricean „boritschan”, crai, buriceni).

Înainte de începerea propriu-zisă a obiceiului are loc alegerea de către Vătaf a celor

care urmează să facă parte din ceată. De regulă, în ceată rămân cei care au jucat în anul

precedent. În vederea selecţiei unor noi membrii, abilitatea ca dansatori a celor care doresc să

intre în alcătuirea cetei este un criteriu decisiv. Exprimarea mesajului ritual în principal prin

dans presupune din partea jucătorului rezistenţă fizică deosebită şi virtuozitate. Vătaful face

cu ei exerciţii îndelungate şi se opreşte cu alegerea sa numai la acei dintre jucători care

dovedesc calităţi excepţionale.

În unele regiuni, cǎluşarii depuneau jurǎmânt la intrarea în ceatǎ pe câţi ani vor juca,

dar şi un jurǎmânt anual când se legau pe câte zile sǎ joace (3, 6, 7, 8, 10). Tradiţia impunea

ca numărul căluşarilor să fie impar, însă acesta varia de la zonă la zonă şi, uneori de la ceată

la ceată (5, 7, 9, 11, 13 şi, foarte rar 8, 10, 12).

Dacă privim însă admiterea în grupul restrâns al Căluşarilor prin prisma secvenţelor

ceremoniale care consfinţesc acest fapt, Ridicarea Steagului şi Jurământul, sesizăm faptul că

este în primul rând vorba de o iniţiere a noilor membri. Pe tot parcursul desfăşurării

obiceiului, toţi căluşarii acceptă implicit normele de comportament ritualic. Restricţiile

Căluşul. Prezentare generală rituale acceptate pentru această perioadă prin Jurământ sunt: supunerea absolută faţă de

Vătaf şi îndeplinirea promptă a ordinelor acestora, păstrarea secretelor grupului, câteodată

abţinerea de la anumite mâncăruri, dar mai ales, subliniată de toţi căluşarii, este condiţia

castitaţii. Starea de puritate, obţinută prin abstinenţa sexuală, constituie modul cel mai bun

sau cel mai sigur de a te expune la supranatural şi pericolelor aferente acestuia. Puritatea şi

puterea, sunt în cazul cetei Căluşarilor, într-o strânsă interdependenţă. Totodată, în perioada

desfăşurării obiceiului, ei vieţuiau laolaltă, izolaţi şi sub stricta supraveghere a Vătafului.

e) Muzicanţii

Căluşarilor li se alătură muzicanţii. Aceştia, de obicei doi, angajaţi şi plătiţi de Vătaf,

nu fac parte din ceată şi, ca urmare, sunt îndepărtaţi când au loc Tainele Căluşului: Legatul

Steagului, Spartul Cǎluşului. Ei sunt însă o componentă esenţială a obiceiului, în special în

momentele consacrate ritualului de vindecare, asigurând fondul sonor necesar.

II.3. Recuzită şi simboluri rituale

a) Costumul

Căluşarii poartă costumul popular obişnuit zonei etnografice din care fac parte, la

care se adaugă câteva elemente distinctive. Culoarea albă dominantă a costumului scoate în

evidenţă roşul unor piese (brâul şi fundele), antidot împotriva deochiului.

Piesele caracteristice costumului sunt betele, aşezate cruciş precum hamul pe pieptul

calului, pintenii şi zurgălăii legaţi de opincile căluşarilor.

b) Steagul Căluşului

Steagul Căluşului este o prăjină înaltă de cinci sau şase metri, la vârful căreia, în

general, se leagă o bucată de postav, dar şi unele plante cu virtuţi apotropaice (usturoi, pelin

etc.). În cazul nostru, Steagul este considerat nu numai „mândria jocului”, ci şi „simbolul

căluşului”: în faţa lui jură şi joacă căluşarii, cu ajutorul lui Vătaful îndeplineşte doborârea

acestora, iar cu aşchiile rămase de la confecţionarea acestuia se tămăduiau bolile. Trebuie

subliniată legătura foarte strânsă, între Legarea Steagului şi momentul alcătuirii cetei. Din

toate mărturiile se pare că este vorba de un singur act. Fără Steag nu se poate face

Jurământul, iar fără Jurământ nu există Căluş. Din această clipă Căluşarii s-au rupt de restul

Căluşul. Prezentare generală lumii şi „sunt uniţi printr-o legătură nevăzută care îi transformă într-o castă supusă unor legi

aspre”. Putem spune că nu se poate concepe obiceiul fără el.

c) Ciocul Căluşului

Ciocul Căluşului este un totem făcut de Mut sau Vătaf dintr-un lemn de aproximativ

25-30 cm. răsucit sau cioplit în formă de cioc şi gât de pasăre de baltă, de cap şi gât de cal, ca

un cârlig, de cap de cal sau de lup, de bot de câine şi cap de om.

Ciocul Căluşului purtat în timpul jocului de Mut sau Vătaf este considerat „efigia

zeului cabalin”. Acesta se confecţiona în aceeaşi zi cu Steagul sau înainte de depunerea

Jurământului, de către Vătaf ajutat de ceilalţi căluşari. Era o operaţiune tainică la încheierea

căreia căluşarii făceau un joc complet de Căluş şi apoi o luau la fugă, la comanda Vătafului.

Când se întâlneau după câteva secunde întâmplător, îşi dădeau mâna şi reveneau la locul

unde s-a născut Căluşul.

Substitutele rituale analizate anterior reprezintă cheia întregului obicei deoarece fără

ele nu ar exista, fiind singurele care i-au asigurat continuitatea şi i-au păstrat nealterată

esenţa.

II.4. Scenariul ritual

Indiferent de specificul zonal sau de stadiul de evoluţie, Căluşul se prezintă având o

structură precisă, în care se disting, clar demarcate, trei părţi principale, fiecare, la rândul ei,

cu propriul aranjament intern.

Ritualul propriu-zis este delimitat de două secvenţe consacrate practicilor magice

ezoterice. Prima, Legarea Steagului – Jurământul are ca scop constituirea rituală a grupului,

invocarea Ielelor, comunicarea căluşarilor cu forţele supranaturale şi transferul din planul

cotidian în planul sacru. Ultima secvenţă, Spargerea Căluşului marchează sfârşitul ritualului

şi are ca scop disoluţia grupului, ieşirea căluşarilor de sub influenţa Ielelor, precum şi

reintegrarea lor în viaţa cotidiană a comunităţii. Între aceste două părţi ale obiceiului există o

relaţie de opoziţie: constituire / disoluţie, aproape toate practicile secvenţei finale fiind

executate invers, în oglindă, decât în secvenţa iniţială.

Căluşul. Prezentare generală

Totodată, pe parcursul desfăşurării obiceiului diferă şi relaţiile dintre interpreţi

(căluşari) şi colectivitate. Astfel secvenţa de început şi cea finală se desfăşoară în cadrul

restrâns al cetei. Aceste părţi ale ritualului sunt înconjurate de mister, spectatorilor fiindu-le

interzisă participarea, de teamă că ar atrage spiritele malefice. Partea centrală însă, Jocul

Căluşului, a avut şi are drept cadru de manifestare satul, scena pe care ceata evoluează şi

intră în relaţie cu colectivitatea. Mult mai amplă şi cu o durată, de obicei, de 3-5 zile, ea este

constituită dintr-o succesiune nederminată de momente ce reprezintă jocul. Elementul central

al acestei secvenţe îl constituie dansul, căruia îi este atribuit un dublu rol: de act ritual, dar şi

de act artistic.

În afara acestor trei părţi principale, care nu pot lipsi din desfăşurarea Căluşului, în

scenariul ritual, ocazional, mai pot apărea încă două secvenţe: ritualul de vindecare a celor

luaţi din căluş, considerat ca fiind cel mai vechi şi important, dar care astăzi datorită

evoluţiei mentalităţii se îndeplineşte foarte rar şi confruntarea cetelor, care are loc la întâlnirea

a două grupe de căluşari.

CAPITOLUL III - Mediul geografic şi repartiţia obiceiului

III.1. Mediul geografic

a) Corelaţia Geografie-Etnografie

Evoluţia oricărei societăţi este influenţată mai mult sau mai puţin, potrivit nivelului

de dezvoltare al fiecăreia, de cadrul geografic în care aceasta există. Morfologia, vegetaţia,

hidrologia, solul, climatul sunt elementele cheie care, în cele mai multe cazuri, se află într-o

strânsă legătură şi motivează un anumit comportament.

Astfel, peisajul geografic, este cel care dă posibilitatea cunoaşterii cu uşurinţă a

urmelor materiale, şi nu numai, imprimate de om de-a lungul istoriei, constituind un excelent

document etnografic.

b) Relaţia om-mediu

Aspectele legate de relaţia om-mediu ambiant au început să fie puse în discuţie

începând cu antichitatea greacă (Hippocrat, Aristotel). Însă, abia începând din secolul trecut,

analiza acestui raport a căpătat un caracter modern, ştiinţific şi orientat spre identificarea şi

evaluarea nuanţată a relaţiilor om-societate-mediu natural (Franz Boas, Julian Steward,

Leslie White etc.).

c) Căluşul şi mediul său natural

O situaţie de criză, în relaţiile / schimbul dintre om şi natura, având ca o posibilă

cauză condiţiile climatice nefavorabile, cu o semnificaţie deosebită, mai ales augurală, era

trecerea de la un an / anotimp la altul, de la o perioadă de activitate la alta. Reacţia culturală

la această situaţie avea nu numai o funcţie „de urgenţă”, reparatorie în momentul în care

sistemul era periclitat şi de a facilita schimbul, trecerea de la o stare la alta, ci mai ales de a

influenţa desfăşurarea ciclului naturii şi asigurarea fertilităţii.

Mediul geografic şi repartiţia obiceiului

Un astfel de moment avea loc la începutul primăverii şi era legat de sfârşitul iernii,

reînvierea naturii şi începutul muncilor agricole. Data de desfăşurare a obiceiurilor care

celebrau reînnoirea naturii variază însă în funcţie de climat, astfel: 1 martie marca venirea

primăverii, dar şi Anul Nou la romani, în Anglia aceste practici aveau loc în jurul Paştelui,

iar în Scandinavia la mijlocul verii. În spaţiul românesc, în condiţiile specifice zonei

temperate, acest eveniment se petrecea în preajma echinocţiului de primăvară.

La acest moment festiv, de o importanţă capitală pentru comunitate, îndeplinirea

ceremonialurilor şi ritualurilor necesare lichidării anului vechi şi asigurării celor dorite de

oameni pentru anul nou erau atribute sacre ale unei corporaţii speciale de iniţiaţi. De-a

lungul timpului însă, practicanţii acestui obicei au pierdut elemente, sau doar semnificaţia

acestora, din ansamblul mitic al scenariului de înnoire a anului, păstrându-se numai

fragmentele vizibile astăzi în obiceiul Căluşului.

În prezent, Căluşul se desfăşoară tot la o dată festivă - Rusaliile, dar dintr-un motiv

diferit. Treptat a avut loc o modificare a mesajului, cu trecerea în plan secund a funcţiei sale

principale şi amplificarea sau adăugarea altora, datorită transformărilor intervenite în

mentalitatea, nivelul de cunoştinţe, preferinţe estetice etc. De remarcat este însă faptul că

datorită structurii sale deschise şi flexibile, caracteristică a practicilor echinocţiale, a dobândit

noi funcţii, fără a se destructura, ci doar pliindu-se prin reprofilare funcţională şi modificare a

ierarhiei planurilor. Aceste modificări realizate prin acumulări subtile, conjugate, produse în

profunzimea evoluţiei lor nu i-au modificat în mod decisiv semnificaţia (ansamblul

practicilor), păstrându-i astfel nealterată esenţa.

Obiceiurile asociate acestui moment împărtăşesc trăsături comune legate de

simbolismul morţii şi al reînvierii, costume asemănătoare, măşti, dans, muzică, organizarea

de grup etc. Astfel de elemente s-au conservat parţial şi în unele rituri regionale specifice aşa

cum sunt dansurile Morris şi Hobby Horse în Anglia, Rusaliile la slavi, Kralijice şi Ljelje la

sârbi, Cheval-jupon în Franţa, Ritters Pferd în Germania, dar şi în Spania (Ţara Bascilor),

Portugalia, Italia, Bulgaria etc.

Aceste practici sunt caracteristice tipului climatic temperat, cu patru anotimpuri.

Studiind aria geografică de răspândire a acestei categorii de practică rituală, putem observa

că ea corespunde întocmai unui spaţiu cuprins între 40° – 60° latitudine N. şi S. În plus,


putem remarca că de obicei, acest gen de practici apare în zonele de câmpie şi podiş. În

spaţiul românesc, Căluşul este caracteristic zonelor de câmpie sau podişurilor joase, aşa cum

zonelor montane le este caracteristică Sâmbra Oilor.

III. 2. Repartiţia geografică

La mijlocul secolului al XIX-lea Ion Eliade Rădulescu nota: „Nu este popor, unde se

vorbeşte limba românească, între care să nu fie cunoscut jocul Căluşarilor ce se săvârşeşte în

săptămâna dinaintea Rusaliilor”. Într-adevăr, în secolele trecute, Căluşul era cunoscut şi

practicat în toate provinciile româneşti, mai puţin în Bucovina şi Dobrogea. În Dobrogea,

obiceiul a început să fie practicat mai târziu şi sporadic, fiind adus de teleormănenii ajunşi în

această provincie.

Treptat, aria sa de răspândire s-a restrâns. Astfel, la începutul secolului al XX-lea

modelul ritual al Căluşului se mai păstra încă în Câmpia Dunării (pe ambele maluri), în

Transilvania, Banat, şi în sudul Moldovei.

În prezent, obiceiul se mai practică în variate stadii de evoluţie doar în sudul ţării, în

special în Câmpia Dunării (jud. Dolj, Olt, Vâlcea, Teleorman, Giurgiu, în câteva sate din

Argeş şi Mehedinţi) şi izolat în unele părţi ale Transilvaniei, în special în sud.

Căluşul, de-a lungul timpului, nu a rămas acelaşi, geografia acestui obicei prezentând

forme de mare variabilitate, de la o regiune la alta şi de la un secol la altul, a conţinutului

principalelor elemente de structură. Se poate constata, în primul rând, că toate aceste variante

au constituit la un moment dat un obicei/ritual unitar şi complex definit printr-o structură

organică în care factorii constitutivi erau determinaţi de norme stabilite şi întărite prin

tradiţie.

Relaţia Căluşului cu timpul său ritual (Echinocţiul de primăvară şi, apoi mai târziu,

Rusaliile), a fost determinantă, pentru o lungă perioadă, în menţinerea integrităţii structurii

acestuia. Treptat, datorită unor factori locali, câteodată rămaşi necunoscuţi, legătura aceasta a

slăbit şi, mai departe, drept consecinţă, aceasta a dus la diluarea şi apoi pierderea conţinutului

ritual. Micile diferenţieri zonale apărute în structura ritualului s-au accentuat şi au ajuns în


prezent extrem de vizibile. De acceea, astăzi putem vorbi de un Căluş practicat la Rusalii şi

care deţine (încă) un puternic caracter ritual, sau de cel ajuns, ca moment al desfăşurării, în

preajma sărbătorilor de iarnă care se remarcă doar prin caracterul sărbătoresc.

Din această perspectivă, consider că putem vorbi de forme sau deosebiri regionale ale

Căluşului, doar în măsura în care prin aceasta înţelegem diferitele stadii de evoluţie la care

obiceiul a ajuns în respectivele zone.

CAPITOLUL IV - Consideraţii istorice. Motivul cabalin

IV.1. Corelaţia etnografie - arheologie. Descoperiri arheologice

În 1968, S.R. Binfort a propus utilizarea unei abordări ipotetico-deductive care să

permită trecerea de la analizele etnografice la faptele arheologice. Situată la intersecţia a

două discipline, istoria/arheologia şi etnografia, etnoarheologia şi-a fixat ca scop esenţial

înţelegerea modului în care fapte şi evenimente actuale pot (sau nu) să se „fosilizeze”, adică

să fie puse în evidenţă (sau nu) de cercetările arheologice.

În prezent, nu mai există nici un domeniu al cercetării preistorice care să nu fie

contaminat de utilizarea metodelor etnoarheologice. Utilizarea acestor modele este la modă,

dar nu trebuie să uităm că acestea pun în evidenţă analogii sau, în cel mai bun caz,

convergenţe.

În antichitate, sacrificiile rituale şi ofrandele de animale au constituit un fenomen larg

răspândit, fie că e vorba de populaţiile barbare (traci, sciţi, celţi, germani etc.) sau de

civilizaţiile Orientului şi lumea greco-romană, însă destul de puţin cunoscut în ansamblul

său. Aceste practici sunt documentate şi pe teritoriul României încă din neolitic şi vor

continua să persiste până în epoca daco-romană.

Noţiunea de sacrificiu, ca ritual de consacrare a ofrandei oferite, desemnează uciderea

unui animal pentru a fi oferit, întreg sau parţial, zeilor, eroilor sau defuncţilor. După

sacrificare, animalul poate fi incinerat sau nu, iar acest fapt ne poate da indicaţii asupra

destinatarului ofrandei. Dacă animalul este depus întreg, el poate fi considerat fie „însoţitor”

al defunctului, fie ofrandă de carne – în funcţie de prezenţa sau absenţa speciei respective din

alimentaţia curentă şi de atributele religioase şi mitologice documentate şi prin alte categorii

de izvoare. Dacă sunt doar părţi de animal înseamnă că este o simplă ofrandă de carne. De

înhumare rituală poate fi vorba numai în cazul unor animale depuse întregi şi în anumite

contexte arheologice căci, altfel pot fi simple hoituri.

Sacrificarea animalelor poate fi făcută pentru zei, eroi şi morţi căci a-i onora pe

aceştia reprezintă trei forme principale de recunoştinţă religioasă. Sacrificarea unui animal

pentru zei este un dar ce poate exprima diverse sentimente: supunere înaintea puterii divine,

Consideraţii istorice. Motivul cabalin

recunoştinţă sau comuniunea cu zeul, atunci când beneficiarii consumă o parte din hrana

oferită zeilor (căci prin intermediul sacrificiului şi consumului cărnii, animalul devine un

mediator între om şi divinitate).

Trecând de la datele obiective ale descoperirilor arheologice, la semnificaţiile lor,

întâlnim dificultăţi din cauza stadiului de cercetare, a lipsa izvoarelor scrise şi expertizelor

osteologice. Cu toate acestea, se poate afirma că din punct de vedere arheologic, sursă

aproape exclusivă pentru preistorie şi perioada antică, nu există nici un fel de dovadă clară

care să indice un cult al calului (sau a vreunui alt animal) în spaţiul românesc. Din analiza

contextelor arheologice, se observă că acest animal s-a bucurat totuşi de un tratament

special, preferenţial, în comunităţile respective.

IV.2. Domesticirea calului

Proces de importanţă economică şi socială deosebită, locul şi momentul domesticirii

calului a constituit o aprinsă dezbatere pentru arheozoologi şi arheologi o lungă perioadă de

timp. În general, este acceptat că domesticirea calului a avut loc în stepele ponto-caspice cam

pe la 4000 î.Hr. şi poate fi asociată culturii Srednji Stog. Probabil, rămăşiţele primilor cai

domesticiţi sunt cele descoperite în situl de la Dereivka.

Răspandirea cailor în Europa s-a produs în cursul mileniul III î.Hr., fiind folosit atât

pentru transport, cât şi ca sursă de hrană. Acest animal a câştigat însă repede un statut special

printre celelalte animale domestice şi de aceea consumul de carne de cal treptat va deveni

tabu. Puterea cailor iniţial a fost folosită la trasul căruţelor, referinţele vagi despre călărire

devenind subiectul unor considerabile dispute.

IV.3. Imaginea calului în mitologiile indo-europene

În trecut, raportul om – animal avea o altă consonanţă psihică datorită felului

caracteristic în care oamenii concepeau viaţa şi realitatea. Pentru supravieţuirea fizică şi

culturală, ei au avut nevoie şi prin urmare au creat stabilitate şi ordine cu ajutorul unui sistem


de comunicare complex, spiritual şi material. În acest sistem a fost integrat şi simbolul

cabalin.

Istoria mitico-religioasă a calului a avut o circulaţie şi o răspândire cvasiuniversală,

datorită faptului că la geneza şi difuzarea ei au contribuit un număr mare de populaţii care au

îmbogăţit şi diversificat repertoriul de semnificaţii cu propriile lor teme şi izvoare.

În cadrul ariei indo-europene, calul „apare ca simbol cu funcţie comună, fie ca

personificare a unui zeu într-o formă accesibilă înţelegerii şi comunicării, fie, mai frecvent,

ca intermediar în comunicarea cu zeităţile protectoare stăpâne ale universului. Ca elemente

constitutive ale cultului acestui animal erau cunoscute jertfirea, consultarea pentru auguri,

preziceri, oracole, înhămarea la carele zeilor, sau chiar ipostaza de întruchipare temporară

sau permanentă, a unor zei”.

Sub variate presiuni culturale, simbolul migrează şi se încarcă cu variate semnificaţii.

IV.4. Imaginea calului în cultura tradiţională românească

În sistemul mitologiei populare româneşti, calul se individualizează, prin structura

profund contradictorie a atributelor sale fundamentale, prin caracterul tensionat şi ambiguu al

simbolismului său, care îi circumscriu sfera semantică. El este considerat: „când blestemat

sau binecuvântat, când binevoitor şi benefic, când răuvoitor şi malefic, când curat sau

spurcat”.

Ca întruchipare benefică, calul a avut un accentuat rol apotropaic şi, de aici prezenţa

semnificativă a motivului cabalin în aproape toate domeniile artei populare: ca amuletă, ca

motiv decorativ prezent în arhitectura gospodăriei ţărăneşti, la decorarea atât exteriorului cât

şi a interiorului, la împodobirea porţilor, dar şi dincolo de spaţiul habitual, în vatra satului, la

fântâni etc.

În arhitectura ţărănească capul de cal apare, chiar şi în prezent, ca imagine-simbol

protectoare a spaţiului de viaţă al omului. Aceste piese poartă chiar denumirea de cai, folosită

ca definiţie tehnică, iar plasarea lor nu este întâmplătoare, ci calculată pentru a străjui

intrările sau de a avea o vedere largă asupra cuprinsului gospodăriei.


IV.5. Motivul cabalin în Căluş

Elementul fundamental care însoţeşte permanent obiceiul Căluşului este motivul

cabalin, un motiv, de altfel comun majorităţii dansurilor cu arme din Europa.

Însuşi numele jocului dovedeşte o strânsă legătură cu calul, obiceiul păstrând numele

unei străvechi divinităţi indo-europene, Căluşul. Denumirea de: călucean în Moldova şi

Banat, căluţ în Banat şi Transilvania, căluş şi căluşar în Oltenia şi Muntenia este derivată de

la cuvântul cal.

După Legarea Căluşului şi depunerea Jurământului în condiţii ezoterice, membrii

cetei se căluşăresc, devin cai şi alcătuiesc o „herghelie divină”. Prin tot ceea ce fac, ei doresc

să semene sau să se confunde cu caii: numele de botez sunt înlocuite cu numele de căluşar,

călucean, căluşer, căluţ, căiuţ, poartă la picioare pinteni şi zurgălăi, clopoţei sau salbă de

clopoţei la brâu, bete încrucişate pe piept sub formă de ham, imită, în jocul Calul, (com.

Bârca, Dolj), şi Căluţul, (com. Gura Râului, Sibiu) mersul la pas, tropăitul, galopul şi

nechezatul calului, execută figuri acrobatice de încălecare Săritul Căluşului, potcovire

Bătutul la Tălpi sau de strunire a calului prin înlocuirea băţului obişnuit cu un bici sau

gârbaci.

În cadrul obiceiului, calul este privit ca geniu protector al vegetaţiei ce poate influenţa

creşterea semănăturilor, al animalelor şi chiar al oamenilor pe care îi apără împotriva bolilor

şi în faţa ielelor, ca simbol apotropaic.

CAPITOLUL V - Dansuri cu arme în spaţiul european.

Origini, răspândire, devenire istorică

De-a lungul istoriei, în toate culturile, dansul a fost unul din principalele elemente de

ritual. În societăţile primitive, riturile-dans, pe de o parte erau un mijloc de a celebra

divinitatea, de a comunica sau de a rememora anumite fapte ale acesteia şi, eventual, de a

obţine prin magie imitativă protecţia recoltelor, succesul la vânătoare etc. Pe de altă parte,

aveau un rol social distinctiv, pentru că reprezentau un semn de identificare şi de manifestare

a apartenenţei la o comunitate.

Pentru spaţiul european, etnocoreologii au identificat existenţa unui fond arhaic

comun, al dansurilor în care se utilizau arme (săbii, beţe, arcuri cu săgeţi, etc.). Dintr-o

perpectivă istorică şi funcţională, apariţia şi răspândirea acestora pare a se confunda cu

invaziile indo-europene (cca. 4500/4400 - 2500 î.Hr.).

Lipsa oricăror informaţii creează un gol semnificativ în tradiţia dansurilor cu arme

între succintele menţiuni antice şi perioada secolelor al XIV-lea – al XIX-lea, când acest tip

de dans a cunoscut o revigorare. Începând de la jumătatea secolului al XIX-lea însă, dansurile

cu arme (săbii sau substitute) şi-au pierdut din însemnătate, supravieţuind doar ca nişte

relicve.

V.1. Antichitate

Rădăcinile istorice ale dansurilor de grup bărbăteşti cu arme (săbii) pot fi găsite în

ritualurile de iniţiere din Grecia Antică, India şi Asia Mică ce investeau pe tinerii iniţiaţi cu

capacitatea de a proteja comunitatea, de a aduce ploaie şi de a stimula rodirea pământului.

Mimodramele despre moarte şi înviere pe care aceştia le interpretau simbolizau ritmul comun

al schimbărilor din natură şi din viaţa omului.

a) Tracia

Pentru Tracia, în cazul acestui tip de dansuri, informaţiile ne îndreptăţesc să

presupunem existenţa unui proces de evoluţie de la dansul ca rit magic la dansul de curte, de

Dansuri cu arme în spaţiul european. Origini, răspândire,

devenire istorică

festin regesc sau la dansul de război, cu păstrarea însă a unor elemente ale fondului originar.

Astfel, mimarea înfrângerii unui vrăjmas într-o luptă imaginară pentru a determina

înfrângerea lui reală conţinea încă un sens magic. Totodată, participarea colectivă şi a regelui

însuşi la acest joc de arme conferea dansului în continuare aspectul de ritual.

b) Grecia

Dansurile cu arme au variat de la o zonă la alta şi în funcţie de divinitatea cu care erau

asociate. Astfel, dansul phyrric al cureţilor cretani era închinat lui Zeus, cel al atenienilor era

dedicat zeiţei Atena, iar cel din Sparta, Dioscurilor.

c) Imperiul Roman

În perioada timpurie a Imperiului Roman sunt cunoscute procesiunile de primăvară

ale preoţilor pentru purificarea câmpurilor şi dansurile cu arme ale preoţilor lui Marte,

grupaţi sub numele de Salii.

În toate menţiunile dansurilor regăsim asociate în proporţii diferite aceleaşi idei

fundamentale – fertilitate, iniţiere, război, moarte. Este anevoios însă de descoperit rolul şi

semnificaţia primară, mai ales daca dorim să realizăm această distincţie în cazul dansurilor

rituale menite să asigure fertilitatea şi a celor cu caracter de luptă. Totuşi, această limitare

inerentă în cercetarea unor forme culturale atât de vechi nu exclude posibilitatea de a sesiza

existenţa unui proces de evoluţie şi de a urmări fazele succesive ale acestuia.

V.2. Secolele XII-XX

În perioada medievală, majoritatea informaţiilor despre dansurile cu săbii constau din

scurte menţiuni în cronici şi arhive. Începând însă din secolele XVIII-XIX, informaţiile

despre dansurile cu săbii devin mai numeroase şi conţin o serie de detalii privind variantele

practicate în diferite zone ale continentului.

a) Anglia

Cele mai cunoscute dansuri cu arme (săbii) sunt dansurile engleze Morris, desfăşurate

primăvara sau la Rusalii şi cele cu săbii (sword dance), practicate în cadrul obiceiurilor de

Crăciun şi Anul Nou.


devenire istorică

b) Franţa

Cel mai cunoscut dans cu săbii din Franţa este Le Bacubert (Bacchu-Ber), desfăşurat

pe 16 august, în satul Pont-de-Cerviѐres, în apropiere de Briançon (regiunea Alpilor).

c) Spania

În Peninsula Iberică sunt cunoscute numeroase dansuri cu săbii, şi aici includem şi

dansurile în care săbiile au fost înlocuite cu beţe sau bâte, păstrând însă aceeaşi structură.

Cele mai interesante informaţii provin din nordul Spaniei, regiunea Pirineilor, unde dansul s-

a conservat cu cele mai puţine modificări în esenţa ritului. Peste tot el însă a degenerat, mai

mult sau mai puţin, pentru a deveni un spectacol adesea neînţeles. În prezent, acest tip de

dansuri se mai practică doar în Ţara Bascilor.

d) Germania, Austria

Cele mai vechi atestări documentare ale unor dansuri cu arme/săbii, exceptând

perioada antică, sunt cele din spaţiul german. Executate de breslele fierarilor şi cuţitarilor,

acestea au fost menţionate pentru prima dată la Nuremberg în 1350. Până în 1500, mai sunt

pomenite dansurile desfăşurate la Brunswick (1446) şi Köln, pentru ca începând cu secolul al

XVI-lea astfel de dansuri să fie semnalate în întreaga Germanie. De asemenea, sunt

cunoscute şi picturi reprezentând unele dansuri cu săbii la Zürich în 1578 şi la Nüremberg în

1600.

e) Italia

În Italia sunt cunoscute două dansuri cu săbii. Un prim astfel de dans se desfăşura în

nordul ţării, în regiunea Piemont (satele Fenestrelle şi Vicoforte). În sudul Italiei, în insula

Ischia, satul Buonapane se desfăşura dansul Ndrezzata.

f) Peninsula Balcanică

Şi în Peninsula Balcanică sunt cunoscute numeroase dansuri ce prezintă o serie de

trăsături comune (simbolism, recuzită rituală, alcătuirea şi organizarea cetei, perioadă de

desfăşurare ş.a.m.d.), cu dansurile cu săbii din vestul Europei, datorită, cel mai probabil,

fondului originar comun. De cele mai multe ori însă, caracterul acestora de dansuri cu săbii a

dispărut aproape în totalitate, iar forma lor de desfăşurare, în ansamblu, diferă câteodată

semnificativ de cea cunoscută în restul continentului.


devenire istorică

g) România

În România, categoria dansurilor cu arme/săbii, este reprezentată de obiceiul (dansul)

Căluşului.

Eliminând din analiza jocului de Căluş relaţia cu Ielele, devine evidentă apartenenţa

acestuia la extinsa categorie a dansurilor bărbăteşti cu arme (săbii, arcuri cu săgeţi, bâte etc.)

existentă în Europa.

Deşi o parte din semnificaţiile iniţiale s-au estompat, obiceiul acumulând de-a lungul

timpului noi valenţe, la fel cum s-a întâmplat şi cu celelalte dansuri, acestea însă nu i-au

modificat în mod decisiv caracterul, păstrându-i astfel nealterată esenţa.

Am considerat necesar să dau câteva exemple ale unor dansuri care sunt din aceeaşi

familie, pentru că deşi nicăieri nu mai există ritualul pe de-a întregul, peste tot pot fi găsite

fragmente ce se completează permiţând reconstituirea fie şi parţială a lui. Prin comparaţia lor,

se relevă nu numai ceea ce constituie fondul comun şi original, care adună peste diferenţierile

zonale, într-o singură tulpină acest gen de practici, dar, totodată, şi modificările apărute în

timp. Transformările inerente suferite au fost cauzate atât de dezvoltarea istorică diferită a

fiecărei ţări, cât şi de atmosfera spirituală caracteristică fiecărui dintre aceste popoare, mai

mult sau mai puţin înclinate să practice un asemenea obicei, în care dansul joacă un rol

important.

Asemănările existente între aceste dansuri au fost puse de către unii specialişti pe

seama procesului istoric de evoluţie al societăţii, care a generat (în condiţii de timp şi loc

diferite, dar la nivelul aceleiaşi etape de dezvoltare economică şi socială), forme de cultură

analoge. Considerăm însă că în situaţia de faţă nu poate fi vorba de un asemenea proces

pentru că, între toate aceste dansuri, se constată nu numai elemente de analogie a formelor, ci

mai ales fenomene de identitate a structurii şi funcţiei social-istorice.

CAPITOLUL VI - De la ritualul tradiţional la spectacolul

contemporan

O caracteristică comună tuturor obiceiurilor este mobilitatea, acestea aflându-se într–

un permanent proces de transformare şi auto-reglare. Ritmul acestui proces, reflex al

evoluţiei istorice şi al schimbărilor intervenite în domeniul ideologiei, a fost insesizabil o

perioadă îndelungată, lent apoi, pentru ca după al doilea război mondial să fie din ce în ce

mai intens, în proporţii mai mari, „forţa de înnoire dominând incontestabil forţa de păstrare a

tradiţiei”.

Similar oricărui alt fapt cultural, Căluşul, ca realitate istorică, este determinat de

condiţiile socio-economice şi psiho-sociale în care a existat şi a evoluat în raport cu aceste

coordonate. Permanenţa lui se datorează unui mecanism de autoreglare care a provocat

deplasarea mesajului de la nivelul ritual spre nivelul distractiv şi artistic. Cu cât ne apropiem

de zilele noastre se observă o deplasare a funcţiei lui din planul ritual, în care accentul se

punea pe credinţa în eficacitatea actelor performate, în cel ceremonial, în care factorul

determinant al recreării îl constituie respectarea tradiţiei, şi în cel spectacular, în care este

receptat ca un produs artistic. El constituie totodată cel mai evident exemplu de trecere al

unui obicei de la rit la ceremonial şi apoi la spectacol. Forma sa actuală, în funcţie de

contextul social local sau general în care este performat, reuneşte într-un tot coerent cele trei

funcţii care altădată erau distincte.

Începuturile demagizării şi desemantizării Căluşului nu sunt, aşa cum ar părea, de

dată recentă. Deşi nu poate fi cunoscut cu exactitate momentul în care funcţiile şi sensurile

magice sau rituale ale Căluşului au început să se estompeze, putem însă, cu uşurinţă, remarca

deosebirile apărute între primele descrieri ale obiceiului (Cantemir şi Sulzer) şi modul de

manifestare observat în secolul nostru. Evoluţia Căluşului arată nu numai treptata sa

demitizare sau restrângerea semnificativă a ariei de răspândire, dar şi o sensibilă transformare

la nivelul formei, cu îndepărtarea unor elemente şi încorporarea altora.

În regiunile unde Căluşul a avut o structură simplă şi legată strâns de funcţia sa

vindecătoare, pierderea semnificaţiei rituale a fost urmată de dezintegrarea sa progresivă, şi

aceasta pentru că nici un alt mijloc de expresie nu a existat pentru a prelua noi înţelesuri. Pe

de altă parte, în zonele în care obiceiul a avut o structură complexă şi elemente de expresie cu

De la ritualul tradiţional la spectacolul contemporan

valoare artistică (dans, muzică, costum, scenete comice), participanţii au putut alege dintr-o

gamă largă de semnificaţii şi modalităţi de expresie pentru a realiza trecerea de la ritual la

spectacol. Capacitatea Căluşului de a se transforma se datorează caracterului său polisemic,

ceea ce i-a asigurat supravieţuirea într-o societate în continuă schimbare.

Practicarea tot mai răspândită a Căluşului ca divertisment şi performanţă prezintă însă

consecinţe negative, hotărâtoare asupra a ceea ce a mai rămas din modul său tradiţional de

desfăşurare, prin limitarea sau ştergerea oricăror urme de conţinut ritual, dar şi prin

îmbogăţirea cu noi elemente a părţii spectaculare a obiceiului ori prin perfecţionarea unor

forme mai puţin cunoscute. Mai mult decât atât, astăzi, în numeroase localităţi, obiceiul,

redus la componentele sale coregrafice şi muzicale, este executat doar ca spectacol scenic.

În principal, performanţa scenică acordă o mai mare pondere elementelor

spectaculare, necesitatea de a suscita continuu interesul publicului, de a-l impresiona afectiv,

de a-l capta, determină o selectare chiar a conţinutului de mişcare al dansurilor, potenţarea

efectelor ritmice sonore, accelerarea tempoului de execuţie şi creşterea dinamicii pe seama

creşterii intensităţii în execuţia mişcării, ca şi a folosirii, uneori exagerate, a strigăturilor care

subliniază şi susţin totodată momentele de înaltă tensiune.

Includerea Căluşului, de către UNESCO, la sfârşitul anului 2005 pe lista

patrimoniului imaterial universal constituie, ca si pentru monumentele istorice înscrise pe

listă similară, o şansă pentru supravieţuirea sa. Recunoaşterea vine într-un moment în care,

acolo unde nu a dispărut deja, obiceiul este transformat într-un produs comercial, de scenă,

tot mai puţin autentic şi viu.

Alegerea membrilor UNESCO nu a fost întâmplătoare. Căluşul, ca formă particulară,

perfect individualizată apare doar în spaţiul românesc şi poartă pecetea unei originalităţi

incontestabile. De asemenea, obiceiul s-a făcut remarcat încă din Evul Mediu datorită

caracterului spectaculos al dansurilor sale. Datorită acestor valenţe, Căluşul a ajuns sa fie

recunoscut drept un simbol identitar, o notă distinctivă a românilor.

Concluzii

Similar tuturor celorlalte rituri, practici magice, credinţe, norme etc., apariţia a ceea

ce mai târziu a devenit Căluşul, a exprimat în fapt o necesitate spirituală umană, oferind

simbolic soluţii la anumite probleme ale vieţii individuale şi sociale. Prin acest gen de

practici, oamenii au încercat să dea un sens vieţii, să se adapteze mediului înconjurător, dar

mai ales să împiedice sau să învingă ceea ce percepeau ca fiind o criză periodică a timpului.

În legătură cu originea Căluşului, putem spune că nu există un moment radical de la

care obiceiul a început să existe şi nici nu poate fi găsită vreo cale care să ne permită să

ajungem la el. Ca orice creaţie umană de acest gen, nici obiceiul Căluşului nu are un început

undeva anume. Speculaţiile pe această temă constau doar în construcţii subiective şi arbitrare

asupra cărora nu există nici un control. Ele nu se pot menţine decât la nivelul unor ipoteze

mai mult sau mai puţin argumentate. Considerăm însă că deşi nu putem reconstitui forma

primară, originală a Căluşului şi nici nu putem şti dacă acesta se prezenta la origine ca un

singur obicei sau un complex de obiceiuri similare provenite din surse diferite, unele

elemente care intră în alcătuirea diferitelor sale straturi oferă indicii semnificative (urme ale

cultului soarelui, armelor şi vegetaţiei, organizarea exclusiv masculină a cetei etc.), fiind

specifice unor populaţii indo-europene din epoca bronzului şi fierului

Într-o societate primitivă, cum este şi cea în care a apărut obiceiul căluşarilor, prin

dans erau dezlănţuite energii reprimate. Datorită eliminării sau negării temporare a normelor

rigide ale convieţuirii în aceste perioade se descoperea un comportament dezinhibat. În

cadrul ceremoniei închinate divinităţilor sau divinităţii supreme, violenţa era controlată în

acest mod. Interpretarea simbolică a violenţei permite să se facă din ea altceva decât un exces

catastrofic şi radical distructiv al ordinii umane. Şi, mai degrabă, decât „să construiască fără

încetare împotriva violenţei baraje care nu opresc şuvoiul în amonte, societatea tradiţională a

preferat adesea să acţioneze în aval, domesticind şi punând capăt unora din efectele sale”.

Ioan Petru Culianu observa: „Această societate a instituit supape de siguranţă socială, nişte

momente în care răsturnarea rituală a normelor permite individului să împlinească acea

Concluzii

putere a cărei exercitare îi era interzisă de cultură [...] Puterea semnifică aici sentiment de

libertate faţă de norme. Contrar riturilor integratoare, aceste rituri compensatorii stăvilesc

efectul dăunător al refulărilor psihice produse de constrângerile sociale, permiţând

descărcarea tensiunilor acumulate în interiorul unei societăţi”.

Un alt punct de vedere asupra originii obiceiului Căluşarilor poate fi următorul: într-o

societate în care războiul era ocupaţia principală, acest mod de viaţă îşi pune inevitabil

amprenta asupra tuturor manifestărilor religioase. Astfel, în cadrul unor ceremonii închinate

celui mai important zeu, violenţa era poate astfel controlată prin ritual şi obiceiuri. În acest

caz, după toate probabilităţile, este vorba de Marte (zeu care cumula mai multe atribute – zeu

al soarelui şi al războiului, dar calităţile sale aveau ca trăsătură unificatoare fertilitatea) deci,

inevitabil violenţa rituală făcea parte din viaţa şi trăirile religioase ale societăţii care a născut

obiceiul – în cazul nostru – jocul căluşarilor.

Deşi izolat şi superficial consemnat în scrierile autorilor antici, acest fond originar a

fost însă mult mai vast reprezentat în realitate, acoperind o mare parte a continentului

european. Apărut într-un anumit context istorico-geografic şi sub imperiul unor anumite

necesităţi, el a continuat să se transforme, să se fragmenteze şi să capete caracteristici zonale

specifice sub influenţa civilizaţiilor antice greceşti şi romane şi, mai târziu, prin asimilarea

unor elemente ale altor culturi. De asemenea, odată cu transformările fundamentale în

mentalitatea oamenilor, aceste practici rituale s-au modificat, eventual căpătând alte funcţii

sau, în unele cazuri, au dispărut în totalitate. Evoluţia acestui ritual elaborat nu a făcut însă

decât să oglindească fidel toate procesele istorice, de schimbare în structura socială şi

mentalităţi prin care a trecut. În cazul în care fragmente ale lui (elementele dramatice,

simbolizând moartea şi renaşterea, lupta între forţele vieţii şi morţii) se menţin încă în unele

părţi mai conservatoare, aceasta se petrece doar în virtutea tradiţiei.

Mai presus de toate, Căluşul românesc s-a păstrat, până aproape de zilele noastre, ca

un obicei agrar complex, un conglomerat de practici rituale, de fertilitate, fecunditate,

profilaxie, vindecare şi iniţiere ce mai reflectă încă străvechea sa funcţie de mijloc de

cunoaştere şi influenţare a naturii şi a divinităţii.

Bibliografie

Antonescu, R., Despre cal şi recuzita căluşarilor, în Oltul Cultural, an VII, nr. 2

(26), Slatina, 2004.

Anthony, D.W., Horse, wagon and chariot: Indo-European languages and archeology, în Antiquity, nr. 69, 1995.

Berdan, L., Totemism românesc, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,

2001.

Bernea, E., Căluşarii: Aspecte, origini, semnificaţii, în Studii, referate şi comunicări

de la festivalul Căluşului, Slatina, 1969.

Bernea, E., Cadre ale gândirii populare româneşti, Ed. Cartea Românească,

Bucureşti, 1985.

Bîrlea, Ov., Eseu despre dansul popular românesc, Ed. Cartea Românească,

Bucureşti, 1982.

Bloch, M., Symbols, Song, Dance and Features of Articulation, în Archives

européennes de sociologie, t. 15, nr. 1-2, Cambridge University Press, Cambridge, 1974.

Bojinca, D., Anticele Românilor, vol. I, Buda, 1832.

Bojinca, D., Jocul colisarilor romani, în Istoria teatrului din Moldova, Ed. Minerva,

Bucureşti, 1975.

Bucşan, A., Specificul dansului popular românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971.

Bucşan, A., Contribuţii la studiul jocurilor Căluşăreşti, în Revista de etnografie şi

folclor, t. 21, nr. 1, Bucureşti, 1976.

Bucşan, A., Permanenţe ale stratului vechi în dansul românesc, în Anuarul

Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, seria A2, Bucureşti, 1980.

Bucşan, A., 70 de ani de început de mişcare coregrafică românească (1848-1918), în

Revista de Etnografie şi Folclor, nr. 1, Bucureşti, 1982.

Bucşan, A., Jocurile căluşăreşti în context naţional şi european, în Datini, nr. 1-2

(14-15), Bucureşti, 1995.

Burada, T.T., Istoria teatrului în Moldova, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975.

Butură, V., Cultura spirituală românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1992.

Călin, C., Condica limbii româneşti, în Revista de etnografie şi folclor, t. 21, nr. 1,

Bucureşti, 1976.

Candrea, I.A., Folclor medical român comparat, Ed. Polirom, Bucureşti, 1999.

Cantemir, D., Descrierea Moldovei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973.

Cerchez, C., Căluşul în metafizica daciană, în Prietenii istoriei literare, vol. I, Tip.

Romane Unite, Bucureşti, 1931.

Chiaro Fiorentino, A.M., del, Revoluţiile Valahiei, Ed. Viaţa Românească, Iaşi,

1929.

Coman, M., Mitologie populară românească, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986.

Coman, M., Text şi subtext în ceremonialul folcloric: Sânzienele, Căluşul, Drăgaica,

în Folclor literar, vol. VI, Timişoara, 1985.

Coman, M., Bestiarul mitologic românesc, Ed. Fundaţiei Culturale Române,

Bucureşti, 1996.

Comanici, G., Căluşul din Costeşti - jud. Argeş, în Atlasul Etnografic al României.

Buletin, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, I.C.E.D., nr. 7, Bucureşti, 1980.

Comanici, G., Unele aspecte privind raportul dintre obicei şi grupul de performeri, în: Revista de etnografie şi folclor, t. 28, nr. 1, Bucureşti, 1983.

Comanici, G., Mutaţii structural funcţionale ale obiceiurilor, în Anuarul Institutului

de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, seria A1,

Bucureşti, 1989.

Comanici, G., Căluşul, în Vara. Tradiţii şi obiceiuri, Academia Română, Institutul de

Etnografie şi Folclor, Bucureşti, 1991.

Comanici, G., Cercul vieţii. Roluri şi performanţă în obiceiurile populare, Ed.

Paideia, 2001.

Comişel, E., Folclor muzical, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.

Comişel, E., Studii de Etnomuzicologie, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1986

Corrsin, S.D., The Historiography of European Linked Sword Dancing, în Dance

Research Journal, vol. 25, nr. 1, 1993.

Diamandi, S., Semuc, V.I., Despre relaţia dintre capacităţile muzicale şi creatoare ale traco-frigienilor şi lumea muzicală a vechilor greci. Pretext pentru incursiuni în substratul folclorului românesc, în Thraco-Dacica, t. XXI, nr. 1-2, Ed. Academiei, Bucureşti,

2000.

Douglas, M., Purity and Danger: An Analysis of Concepts of Pollution and Taboo,

Penguin Books, Baltimore, 1970.

Douglas, M., Natural Symbols, Vintage Books, New York, 1970.

Douglas, M., Implicit Meanings, Routledge & Kegan Paul, Boston, 1975.

Dumezil, G., Le Festin D'Immortalite. Étude de Mythologie comparée Indo-européenne, Paul Geuthner, Paris, 1924.

Dumezil, G., Le problème des centaures. Étude de mythologie comparée Indo-européenne, Paul Geuthner, Paris, 1929.

Dumezil, G., Fêtes romaines d'été et d'automne suivi de dix questions romaines, Gallimard, Paris,1986.

Dumezil, G., La religion romaine archaique, Payot, Paris, 1987.

Dumezil, G., Mit şi epopee, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993.

Durand, G., Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2000.

Elefterescu, E., Ielele, în Şezătoarea, an XXX, nr. 5, Tipografia „J. Bendit”,

Folticeni, 1922.

Elefterescu, E., Originea şi istoricul jocului căluşarilor, în Şezătoarea, an XXX, nr.

12, Tipografia „J. Bendit”, Folticeni, 1922.

Eliade, I., Jocul Căluşarilor, în Curierul românesc, nr. 41, 1843.

Eliade, M., Observation on European Witchcraft, în Occultism, Witchcraft and

Cultural Fashions. Essays in Comparative Religions, Chicago University Press, Chicago,

1967.

Eliade, M., Notes on the Căluşarii, în Journal of the Ancient Near Eastern Society of

Columbia University, vol. 5, New York, 1973.

Evseev, I., Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timişoara,

1994.

Evseev, I, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Ed. Amarcord,

Timişoara, 1998.

Evseev, I., Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Ed. Amarcord,

Timişoara, 1999.

Flegont, O., Câteva mărturii despre spectacolele străvechi din ţinuturile carpato-dunărene, în Studii şi cercetări de istoria artei, nr. 1, Bucureşti, 1959.

Flegont, O., Contribuţii la cercetarea formelor vechi de artă teatrală populară, în

Studii şi cercetări de istoria artei, nr. 2, Bucureşti, 1962.

Flinţiu, C.I., Coregrafie românească. Ficioreasca, Învârtita, Căluşarii şi alte jocuri din Ardeal cu zicăturile şi strigăturile lor, Tipografia Dâmboviţa, Târgovişte, 1936.

Fochi, A., Datini şi eresuri populare la sfârşitul sec. al XIX-lea. Răspunsuri la chestionarele lui N. Densuşianu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976.

Gallop, R., Origins of the Morris Dance, în Journal of the English Folk Dance and

Song Society, nr. 1 (3), 1934.

Gerando, A., de, La Transylvanie et ses habitants, t. I, Paris, 1845. Ghenea, C.C., Contribuţii la studiul dansului Căluşarilor, în Istoria medicinei. Studii

şi cercetări, Ed. Medicală, Bucureşti, 1957.

Ghinoiu, I., Vârstele timpului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988.

Ghinoiu, I., Căluşarii. Strat şi substrat mitologic, în Symposia thracologica, Nr. 8,

Satu-Mare, 1990.

Ghinoiu, I., Tainele căluşului, în Datini, nr. 1-2 (14-15), Bucureşti, 1995.

Ghinoiu, I., Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Ed. Fundaţiei Culturale

Române, Bucureşti, 1997.

Ghinoiu, I., Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000, Ed. Fundaţiei Pro,

Bucureşti, 1999.

Ghinoiu, I., Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi, Ed.

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.

Ghinoiu, I., Panteonul românesc. Dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

Ghinoiu, I., Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti, 2002.

Ghinoiu, I., Căluşul. Istorie şi documente, Ed. Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”,

Slatina, 2003.

Ghinoiu, I., Cărările sufletului, Ed. Etnologică, Bucureşti, 2004.

Giurchescu, A., Dansul în obiceiul Căluşului, în Studii, referate şi comunicări de la

festivalul Căluşului, Slatina, 1969.

Giurchescu, A., Danse et Transe: Les căluşari (Interpretation d’un rituel valaque), în Dialogue, nr. 12-13, Montpellier, 1984.

Giurchescu, A., A Comparative Analysis between the Căluş of the Danube Plain and Căluşerul of Transylvania (Romania), în Studia Musicologica Academiae Hungaricae, nr. 34,

Budapesta, 1992.

Giurchescu, A., Unitatea căluşului în spaţiul cultural carpato-dunărean, în Datini,

nr. 1-2 (14-15), 1995.

Giurchescu, A., Dansul în obiceiul căluşului, în Oltul Cultural, an VII, nr. 2 (26),

Slatina, 2004.

Giurchescu, A., Bloland, S., Romanian Traditional Dance. A Contextual and Structural Approach, Wild Flower Press, Mill Valley, CA, 1995.

Herseni, T., Forme străvechi de cultură poporană românească, Studii de paleoetnografie a cetelor de feciori din Ţara Oltului, Ed. Dacia, Cluj, 1977.

Hoffmann, H., Dansul popular românesc <căluşarii> în context european, în

Revista de etnografie şi folclor, t. 40, nr. 2, Bucureşti, 1995.

Ionac, N., Clima şi comportamentul uman, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

Ispas, S., Căluş şi căluşar. O viziune neconvenţională asupra unui ritual taumaturgic arhaic, în Cultură orală şi informaţie transculturală, Ed. Academiei Române, Bucureşti,

2003.

Işfănoni, D., Statutul însemnelor rituale din costumaţia căluşarilor, în Căluşul,

tezaur universal, Ed. Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”, Slatina, 2002.

Jula, N., Mănăstăreanu, V., Tradiţii şi obiceiuri româneşti. Anul Nou în Moldova şi Bucovina, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1968.

Kennedy, D., The Dancing English, în The English Folk Dance and Song Society,

London, 1947.

Kennedy, D., England’s Dances. Folk-Dancing to-Day and Yesterday, G. Bell and

Sons, London, 1950.

Kernbach, V., Universul mitic al românilor, Ed. Stiinţifică, Bucureşti, 1994.

Kligman, G., Căluş. Symbolic Transformation in Romanian Ritual, Ed. Fundaţiei

Culturale Române, Bucureşti, 1999.

Liuba, S., Material Folcloristic, în Revista Tinerimea Română, I, 1898.

Louis, M.A.L., Le Folklore et la Danse, G.P. Maisonneure et Larose, Paris, 1963.

Marian, Sim. Fl., Mitologie românească, Ed. Paideia, Bucureşti, 2000.

Marian, Sim. Fl., Sărbătorile la români, vol. I-III, Ed. „Grai şi Suflet-Cultura

Naţională”, Bucureşti, 2001 .

Marinescu, M., Cu privire la istoria unei imagini în arta populară românească - calul şi călăreţul, în Revista de Etnografie şi Folclor, t. 23, nr. 1, Bucureşti, 1978.

Mehedinţi, S., Aplicări antropogeografice în sfera etnografiei istoriei şi altor ştiinţe. Opere alese, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.

Mehedinţi, S., Civilizaţie şi cultură, Ed. Trei, Bucureşti, 1999.

Muşlea, I., Bîrlea, O., Tipologie a folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Haşdeu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970.

Muşu, Gh., Din mitologia tracilor, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982.

Niculiţă-Voronca, E., Datinile şi credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. I-II, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.

Olteanu, A., Calendarele poporului român, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001.

Oprişan, H.B., Căluşarii, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1969.

Pamfile, T., Sărbătorile la români, Ed. Saeculum, Bucureşti, 1997.

Pamfile, T., Mitologie românească, Ed. All, Bucureşti, 1997.

Petrescu, P., Motive decorative celebre, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971.

Petrescu, P., Arcade în timp, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983.

Petruţiu, E., O ceată de Căluşari din câmpia Transilvaniei, în Anuarul muzeului

etnografic al Transilvaniei pe anii 1968-1970, Cluj, 1971.

Petruţiu, E., Forme tradiţionale de organizare a tineretului: Căluşarii (din materialele Arhivei de folclor, Cluj-Napoca), în Anuarul etnografic al Transilvaniei, Cluj,

1976.

Petruţiu, E., Ceata căluşerilor din Romos – Hunedoara, în Anuarul etnografic al

Transilvaniei, nr. X, Cluj, 1978.

Pop, M., Căluşul: Lectura unui text, în Revista de etnografie şi folclor, t. 20 nr. 1,

Bucureşti, 1975.

Pop, M., Consideraţii etnografice şi medicale asupra Căluşului oltenesc, în Folclor

literar. Texte şi interpretări, vol. II, Bucureşti, 1998.

Pop, M., Căluşarii români la Londra şi realitatea folklorică a Bucureştilor, în

Sociologie românească, an III, nr. 10-12, 1938; sau Colecţia „Restituiri”, Bucureşti, 1998.

Pop, M., Obiceiuri tradiţionale româneşti, Ed. Univers, Bucureşti, 1999.

Pumnea, I., Căluşerul. Un joc popular-naţional de veche tradiţie pe meleagurile judeţului Braşov, în Documentar etno-folcloric, CJCPCP, Braşov, 2001.

*** Sărbători şi obiceiuri, Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român,

vol. I, Oltenia, coord. general Ion Ghinoiu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001.


vol. III, Transilvania, coord. general Ion Ghinoiu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003.


vol. IV, Moldova, coord. general Ion Ghinoiu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2004.


vol. V, Muntenia, Dobrogea, coord. general Ion Ghinoiu, Ed. Etnologica, Bucureşti, 2008,

(sub tipar).

Semuc, V.I., The substratum elements in a Romanian custom, Căluşarii. The cult of the sun, horse and weapons, în Thraco-Dacica, t. XXII, nr. 1-2, Ed. Academiei, Bucureşti,

2001.

Semuc, V.I., Implicaţii sociale ale Căluşarilor, în Thraco-Dacica, t. XXIII, nr. 1-2,

Ed. Academiei, Bucureşti, 2002.

Semuc, V.I., Ceata divină a Căluşului, în Căluşul, Tezaur Universal, Ed. Fundaţiei

„Universitatea pentru toţi“ Slatina, 2002.

Speranţia, T., Mioriţa şi Căluşarii, urme de la Daci şi alte studii de folclor, Institutul

de Arte Grafice şi Ed. C. Sfetea, Bucureşti, 1914.

Speranţia, T., Asupra jocului de căluşeri, în Noua Revistă Română, nr. 11, vol. I,

Carol Gobl, Bucureşti, 1900.

Sporiş, M., Mitologie românească. Calendarul popular, Ed. Floarea Darurilor,

Bucureşti, 2000.

Stancu, C., Căluşul. Antologie de studii, Ed. Tiparg, Piteşti, 1997.

Sulzer, F., Geschichte des transalpinischen Daciens das ist: der Walachen, Moldau und Bessarabiens: in Zusammenhange mit der Geschichte des ubrigen Daciens als ein Versuch einer allgemeinen dacischen Geschichte mit kritischer Freiheit entworfen, Wien,

1781.

Ştiucă, N., Căluşul. Emblemă naţională, în Oltul Cultural, an VII, nr. 2 (26), Slatina,

2004.

Taloş, I., Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar, Ed. Enciclopedică,

Bucureşti, 2001.

Vries, J. de, La religion des celtes, Payot, Paris, 1963

Vuia, R., Originea jocului Căluşarii, în Dacoromania, 1921-1922, Cluj, 1922; sau în:

Studii de etnografie şi folclor, Bucureşti, 1975.

Vuia, R., The Romanian Hobby-Horse: The Căluşari, în Journal of the English Folk

Dance and Song Society, vol. II, London, 1935.

Vulcănescu, R., Măştile populare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Vulcănescu, R., Mitologia română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985.

Wolfram, R., Alterklassen und Männerbünde in Rumänien, în Mitteilungen der

Anthropogischen Gesellschaft 14, Wien, 1934.

Wolfram, R., Sword Dances and Secret Societies, în Journal of English Folkdance

and Song Society 1, 1934.

Wolfram, R., The Weapon Dances of Europe, în Ethnomusicology, vol. 6, nr. 3,

1962.

Wunenburger, J.J., Sacrul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Cal Usul

Documents

Transcript of Cal Usul