Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

70
6. MARCAREA PRODUSELOR Marca este un semn distinctiv menit sa diferentieze produsele si serviciile, destinate sa ajute la identificarea producatorului. Marca de calitate este un semn distinctiv menit sa diferentieze produsele si serviciile, prin garantia unei calitati superioare si constante. Marca formeaza, in conditiile legii, obiectul unui drept exclusiv (privativ), care apartine categoriei drepturilor de proprietate industriala. Clasificarea mărcilor. Tipuri de mărci 1. Dupa destinatie: marci de fabrica: Pepsi/Cola,Coca Cola, Sony, Kodak, Mercedes-Benz, Toyota, Nestle. marci de comert: Adidas, Metro, Aldi, Billa, Quelle, Tesco, Privileg. 2. Dupa obiectul lor: marci de produse; marci de servicii. Marci de produse: marci individuale de produs (Firma Procter & Gamble, marcile: Ariel Lenor, Pampers etc.); o singura marca pentru toate produsele (intreprinderi - BMW, Audy, etc.); mai multe marci pentru fiecare linie de produse a intreprinderii; marci structurate pe mai multe niveluri (Firma Volkswagen: VW-Golf3, VW-Golf 4, VW-Corrada etc.; Firma FIAT: FIAT Punto, FIAT Brava, FIAT Mareea); Marci de servicii: marci de servicii care se aplica pe produse (marcile utilizate de spalatorii, vopsitorii etc). 110

description

food

Transcript of Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Page 1: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

6. MARCAREA PRODUSELOR

Marca este un semn distinctiv menit sa diferentieze produsele si serviciile, destinate sa ajute la identificarea producatorului.

Marca de calitate este un semn distinctiv menit sa diferentieze produsele si serviciile, prin garantia unei calitati superioare si constante.

Marca formeaza, in conditiile legii, obiectul unui drept exclusiv (privativ), care apartine categoriei drepturilor de proprietate industriala.

Clasificarea mărcilor. Tipuri de mărci

1. Dupa destinatie:

marci de fabrica: Pepsi/Cola,Coca Cola, Sony, Kodak, Mercedes-Benz, Toyota, Nestle.

marci de comert: Adidas, Metro, Aldi, Billa, Quelle, Tesco, Privileg.

2. Dupa obiectul lor:

marci de produse;

marci de servicii.

Marci de produse:

marci individuale de produs (Firma Procter & Gamble, marcile: Ariel Lenor, Pampers etc.);

o singura marca pentru toate produsele (intreprinderi - BMW, Audy, etc.);

mai multe marci pentru fiecare linie de produse a intreprinderii;

marci structurate pe mai multe niveluri (Firma Volkswagen: VW-Golf3, VW-Golf 4, VW-Corrada etc.; Firma FIAT: FIAT Punto, FIAT Brava, FIAT Mareea);

Marci de servicii:

marci de servicii care se aplica pe produse (marcile utilizate de spalatorii, vopsitorii etc).

marci de servicii care indica servicii nelegate de anumite produse (servicii bancare, de asigurari, de transport, agentii de presa, servicii turistice etc.).

marci de servicii folosite indirect (hotelurile, restaurantele pot aplica marca lor pe produsele din dotare.

3. Dupa titularul dreptului la marca

marci individuale (apartinand unei persoane fizice sau juridice);

marci colective (apartin unor asociatii de producatori, comercianti sau prestatori de servicii).

4. Dupa natura normelor ce le reglementeaza:

marci facultative;

110

Page 2: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

marci obligatorii (de exemplu, pe obiectivele din metale pretioase).

5. Dupa compozitie:

marci simple;

marci compuse (din doua sau mau multe elemente verbale sau figurative).

6. Dupa natura lor:

marci verbale;

marci figurative;

marci sonore.

7. Alte tipuri de marci:

marca defensiva (cu anumite modificari de detaliu a marcii inregistrate pentru a asigura o protectie sporita);

marca de rezerva (pe care intreprinderile nu au intentia s-o foloseasca);

marca notorie;

marca de conformitate cu standardele:

Cele mai cunoscute marci la nivel mondial, in Europa, SUA si Japonia

La nivel mondial

În Europa În SUA În Japonia

1 Coca-Cola Coca-Cola Coca-Cola Sony

2 Sony Sony Campbell,s National

3 Mercedez-Benz

Mercedez-Benz Disney Mercedez-Benz

4 Kodak BMW Pepsi-Cola Toyota

5 Disney Philips Kodak Takashima

6 Nestle’ Volkswagen NBC Rolls-Royce

7 Toyota Adidas Black&Decker Seiko

8 McDonald’s Kodak Kellong’s Matshushita

9 IBM Nivea McDonald’s Hitachi

10 Pepsi-Cola Porche Hershey Suntory

111

Page 3: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

7. CERTIFICAREA CONFORMITATII PRODUSELOR SI SERVICIILOR

Obiectivul certificarii este de a garanta, prin intermediul unui organism test, (independent de producator si beneficiar), conformitatea unui produs/serviciu cu un referential prestabilit.

Certificarea reprezinta procedura si activitatea desfasurata de un organism autorizat pentru determinarea, verificarea si atestarea scrisa a calitatii produselor sau proceselor in concordanta cu obiectivele stabilite (definiţie EOQ).

Definiţia conform Standardului EN 45011: certificarea conformitatii reprezintă acţiunea unei terţe parti care dovedeste existenta increderii ca un produs, proces sau serviciu este in conformitate cu un standard sau un alt document de referinta.

Definitie conform standardului EN 45001: acreditarea laboratoarelor de incercari este o procedura prin care un organism cu autoritate da recunoastere oficiala ca un laborator de incercari este competent sa desfasoare sarcini specifice.

Fig. 7 Standardele europene referitoare la certificare şi acreditare, adoptate ca standarde române

112

SR EN45 001

SR EN45 004

SR EN45 002

SR EN45 003

SR EN45 011

SR EN45 012

SR EN45 013

SR EN45 020

(10 000-1)

SR EN45 014

Criterii generale pentru FUNCŢIONAREA LABORATOARELORDE ÎNCERCĂRI

Criterii generale pentru EVALUAREA LABORATOARELORDE ÎNCERCĂRI

Sisteme de ACREDIATRE A LABORATOARELOR DE ETALONARE ŞI DE ÎNCERCĂRI - condiţii generale pentru funcţionare şi recunoştere

Criterii generale pentru FUNCŢIONAREA DIFERITELOR TIPURI DE ORGANISME care efectuează inspecţii

Criterii generale pentru organismele de certificare ce efectuează CERTIFICAREA PRODUSELOR

Criterii generale pentru organismele de certificare ce efectuează CERITFICAREA SISTEMELOR DE CALITATE

Criterii generale pentru organismele de certificare ce efectuează CERTIFICAREA PERSONALULUI

Termenii generali şi definiţiile lor privind STANDARDIZAREA ŞI ACTIVITĂŢILE CONEXE

Criterii generale pentru organismele de certificare ce efectuează CERTIFICAREA PERSONALULUI

Page 4: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Fig. 8 Sistemul de acreditare şi certificare în România

Avantajele certificării:

promovarea produselor – certificarea constituie o dovadă obiectivă a calităţii produselor;

eliminarea/simplificarea unor analize la recepţia loturilor de produse;

înlăturarea barierelor comerciale.

Există două tipuri de certificare:

(a) obligatorie – se referă la domeniul reglemetat (protecţia consumatorilor, protecţia mediului) – stabilindu-se anumite cerinţe esenţiale cu care produsul trebuie să fie conform;

(b) voluntară (facultativă) – pentru domeniul nereglementat. Această certificare este un instrument pentru concurenţă.

Certificarea produselor alimentare:

certificarea conformităţii cu standardele de specificaţii de produs;

certificarea pentru nivele de calitate superioară.

De exemplu: sistemul francez al etichetelor agricole (etichete roşii pentru produsele agroalimentare cu nivel de calitate superior), mărci de calitate (DOC, DOCC la vinuri).

113

GUVERNUL

RECUNOAŞTE

RENAR ASRO

Acreditează

Laboratoare de încercări

Laboratoare de etalonare

Organisme de certificare

Organisme de inspecţie

Produse

Sisteme de calitate

Sistem management de mediu

Personal

Acordă

Dreptul de utilizare a mărcii de certificare a conformităţii

produselor şi serviciilor (SR, SR-S) cu standardele

române

Page 5: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

8. ETICHETAREA PRODUSELOR ALIMENTARE

Etichetarea reprezinta un mijloc de comunicare intre industrie, comert si consum, fiind o baza utila de date.

Prin mesajul informational oferit, etichetarea produselor alimentare are rol nu numai in calitatea acestor produse ci si in protejarea si educarea nutritionala a consumatorului.

Comitetul pentru etichetarea bunurilor alimentare din cadrul Comisiei Codex Alimentarius, organism ce-si desfasoara activitatea sub egida FAO/OMS a elaborat reglementari internationale, cu caracter de recomandare:

ALINORM 78/22 - Codul de etichetare a bunurilor alimentare;

Normele generale internationale recomandate pentru etichetarea bunurilor alimentare preambalate (CCA/RS-1/1969; CODEX STAN-1/1985.

Potrivit acestora, eticheta pentru produsele alimentare trebuie sa contina urmatoarele mentiuni:

denumirea produsului;

tara de origine;

numele si adresa producatorului, distribuitorului, importatorului sau exportatorului;

lista ingredientelor (materii prime si auxiliare, aditivi);

continutul net;

elemente de identificare a lotului si data fabricatiei;

termenul limita de consum;

valoarea nutritiva (in special la produsele dietetice, pentru alimentatia copiilor de varsta mica s.a.).

Declararea valorii nutritive se refera la informatiile de ordin nutritional intr-o anumita ordine: mai intai valoarea energetica (Kcal sau KJ) si cantitatea de protide, de glucide şi lipide (g/100 g produs) si apoi valoarea biologica, exprimata prin cantitatea fiecarei vitamine sau element mineral (raportat la 100 g produs).

Declararea valorii nutritive a fost reglementata pentru prima data in 1976, cand apar standardele internationale recomandate pentru alimentele destinate sugarilor si copiilor de varsta mica (CCA/RS 72/74-1076), elaborate de Comisia Codex Alimentarius, care recomanda ca pe etichetele alimentelor sa se declare valoarea nutritiva, in doua directii:

valoarea energetica, raportata la 100 g aliment, sau pentru o portie sugerata;

cantitatea totala pentru fiecare substanta minerala si vitamina existente in 100 g produs, sau o portie sugerata.

Modernizarea productiei si a comertului cu produse alimentare a vizat necesitatea declararii valorii nutritive la o gama tot mai larga de produse alimentare prelucrate.

114

Page 6: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

In prezent, tot mai multe firme din diverse tari din lume, inclusiv din tara noastra, cauta sa gaseasca modalitati cat mai expresive si mai convingatoare a exprimare a valorii nutritive, nu numai pentru produsele destinate copiilor sau dietetice, ci si pentru alimentele de consum curent si generalizat.

Cu mult mai detaliate, mai precise si mai cuprinzatoare sunt reglementarile privind etichetarea produselor alimentare la nivelul Uniunii Europene.

Astfel, prin Directiva Consiliului CEE nr.79/1112 - 1978 (care a fost completata prin mai multe reglementari) referitoare la etichetarea, prezentarea si publicitatea produselor alimentare precizeaza doua aspecte principale, si anume:

extinde interesul termenului etichetare la ansamblul mentiunilor, indicatiilor, marcilor de fabrica sau comerciale, imaginilor ori simbolurilor referitoare la un produs alimentar si care figureaza pe orice ambalaj, document, afis, eticheta, inel sau banderola care insoteste produsul sau se refera la acesta;

se precizeaza interdictii sau limitari ale etichetarii si modalitatile respective de realizare, cum sunt:

evitarea inducerii in eroare a consumatorului cu privire la: natura identitatii, calitatea, cantitatea, conservarea, originea sau provenienta produsului;

modul de fabricatie sau de obtinere;

atribuirea unor proprietati pe care produsul nu le are;

atribuirea unor insusiri terapeutice sau preventive pe care nu le poseda.

Si in Romania s-au creat conditiile pentru alinierea la normele europene privind etichetarea produselor alimentare preambalate prin H.G. nr.784/septembrie 1996 in care, pe langa prevederi cum sunt cele referitoare la scopul etichetarii, redactarii in limba romana, neinducere in eroare a consumatorilor, se precizeaza ca etichetele produselor alimentare preambalate trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu:

denumirea produsului;

termenul de valabilitate;

continutul net;

numele si adresa fabricantului, a importatorului sau a distribuitorului, precum si numele si adresa celui care ambaleaza produsul;

lotul de fabricatie (seria, data fabricatiei sau a culegerii recoltei);

modul de folosire, cand utilizarea necesita indicatii speciale;

locul de origine sau provenienta a produsului, daca omiterea acestuia ar fi de natura a crea confuzii in gandirea consumatorilor;

concentratia alcoolica (pentru bauturile la care acesta este mai mare de 1,2%);

lista ingredientelor folosite (in ordinea descrescatoare a importantei lor calitative);

115

Page 7: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

valoarea nutritiva si energetica globala pentru produse alimentare speciale destinate unei alimentatii particulare, ca de exemplu produsele pentru sugari si copii de varsta mica etc.

Aceasta reglementare precizeaza in continuare ca aceste mentiuni oglibatorii vor fi completate cu alte mentiuni specifice fiecarei grupe de produse, iar in cazul produselor nepreambalate trebuie sa se indice prin inscriere pe ele sau in imediata apropiere, fara risc de confuzie, pe un afis, anunt sau sub orice alta forma: denumirea, data fabricatiei si termenul de valabilitate.

9. CLASIFICAREA SI CODIFICAREA PRODUSELOR ALIMENTARE

9.1. Sortimentul şi gama de produse

Sortimentul reprezinta o categorie microeconomica care se poate prin urmare, defini numai din perspectiva unei anumite organizatii.

Dupa unii autori, sortimentul reprezinta oferta concreta a unei unitati comerciale.

Sortimentul este o colectivitate de produse realizate sau comercializate in conditii de rentabilitate de o anumita organizatie, in scopul satisfacerii cererii unui segment de consumatori.

Se poate face deosebire intre sortimentul industrial si sortimentul comercial.

Sortimentul industrial reprezinta intreaga oferta a unei intreprinderi producatoare sau ramuri industriale.

Sortimentul comercial cuprinde produse ce se desfac intr-un anumit loc de vanzare, magazin sau intreprindere comerciala.

Alaturi de sortiment, se mai folosesc si alti termeni asociati: gama sortimentala, paleta sortimentala, colectie de produse, linii de produse.

Gama de produse este definita ca o grupare de produse ce se inrudesc prin destinatia lor comuna in consum si prin caracteristicile esentiale similare, privitoare la materia prima folosita pentru obtinerea lor si/sau tehnologia de fabricatie.

O gama de produse este alcatuita din mai multe linii de produse.

Linia de produse este un grup omogen de produse, din punct de vedere al materiei prime si tehnologiei de fabricatie.

Gama de produse poate fi definita prin dimensiunile gamei de produse:

largimea gamei - numarul de linii de produse ce o compun;

profunzimea gamei - numarul de produse distincte pe care le contine o linie de produse;

116

Page 8: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

lungimea gamei - numarul produselor tuturor liniilor (adica suprafata pe care o acopera o gama de produse in satisfacerea unei anumite necesitati).

Sortimentul poate fi considerat ca fiind multimea (submultimea) produselor realizate sau comercializate de o anumita organizatie, structurata calitativ si cantitativ, in functie de anumite criterii, astfel incat sa corespunda cererii si sa contribuie la asigurarea unei activitati (de productie/comerciale) rentabile.

Structura sortimentului reprezinta totalitatea elementelor sale componente si a relatiilor dintre ele, respectiv o modalitate specifica de grupare si ordonare a acestor elemente.

9. 2. Clasificarea si codificarea produselor si serviciilorClasificarea, in general, este o operatie conceptuala reprezentand o modalitate de a distinge simultan elementele unei multimi, discrete sau continue, compusa din obiecte, fapte, proprietati sau idei.

Clasificarea produselor si serviciilor este o operatie teoretica ce urmareste diferentierea componentelor unei colectivitati cercetate, alcatuite din elemente cu existenta materiala sau imateriala.

In timp, au existat mai multe directii in privinta criteriilor de ordonare a produselor: dupa originea lor (regn veetal si animal), dupa modelul preluat din stiintele naturii cu 9 niveluri de ordonare (diviziune, grupa, clasa, ordin, gen, specie, subspecie, sort, clasa), dupa aspecte de ordin functional sau chiar socio-uman.

Codificarea reprezinta operatiunea de transpunere in cod a elementelor definitorii ale unor obiecte, servicii sau fenomene.

Codul este o combinatie de elemente simbolice folosita pentru transmiterea unei informatii.

Aceste elemente simbolice pot fi:

litere (cod alfabetic);

cifre (cod numeric);

litere si cifre (cod alfa numeric).

Tipuri de clasificari si codificari ale produselor

Exista trei grupe mari de clasificari:

• clasificari sistematice,

• clasificari nesistematice,

• clasificari combinate.

Clasificarile sistematice asigura ordonarea produselor pe categorii relativ omogene, intre aceste categorii stabilindu-se relatii de interdependenta. Clasificarile de acest tip au in general structura arborescenta, fiind ierarhizate pe

117

Page 9: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

trepte de detaliere, treptele superioare obtinandu-se din agregarea celor inferioare. Categoriile de produse rezultate au o mare diversitate de denumire (diviziune, sectiune, grupa, clasa etc).

Clasificarile nesistematice permit gruparea produselor in ordinea aparitiei lor, fara a tine seama de inrudirea dintre unele produse.

Clasificarile combinate asigura ordonarea produselor folosind un numar determinat de categorii omogene, in cadrul carora se realizeaza clasificarea nesistematica a elementelor componente.

Structura clasificarii si codificarii produselor in Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamala (NCCV-NCCD)

Clasificarea tip pentru comertul international (CTCI-rev.3).

118

SECŢIUNEA

CAPITOLUL

POZIŢIA

SUBPOZIŢIA

XXXX

SECŢIUNEA

DIVIZIUNEA

POZIŢIA DE BAZĂ

SUBPOZIŢIA

SUBGRUPA

GRUPA

X/ X/ X/ X/ X/

Page 10: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Nomenclatorul Sistemului Armonizat al descrierii si codificarii marfurilor (NSA-NSADCM).

9. 3. Codificarea produselor alimentare

In conditiile proliferarii unei mari diversitati de sisteme de clasificare s-a impus gasirea unor solutii de armonizare a lor pe plan international. O prima realizare in acest sens a fost Codul universal al produselor (Universal Product Code - UPC) introdus in SUA, in 1973. Codul contine 12 caractere: prima cifra reprezinta o cheie (Key Number), proprie UPC, urmatoarele cinci cifre identifica producatorul, apoi alte cinci cifre indica marfa si ultima cifra este cifra de control.

In acelasi an, pentru tarile europene a fost adoptat sistemul Codul european al articolelor (European Article Numbering - EAN) bazat pe un cod cu 13 caractere, cu urmatoarea specificatie: primele doua cifre (port drapelul codului) identifica tara de origine, cinci cifre identifica furnizorul, cinci cifre produsul si ultima cifra este cifra de control. Coordonarea aplicarii acestui sistem la nivel european ese asigurata de “Asociatia europeana a codificarii articolelor” cu sediul la Bruxelles, asociatie care, fara sa aiba functie executiva, urmareste respectarea unor principii de baza in vederea asigurarii compatibilizarii sistemelor nationale de codificare.

Pentru a permite codificarea produselor care apar pe piata sub marca de comert, s-a realizat o codificare a distribuitorilor pe tari, codul de cinci cifre pentru identificarea furnizorului fiind inlocuit cu codul distribuitorului. Teoretic, pot fi cuprinse in clasificarea EAN aproximativ 10 miliarde de produse (in conditiile in care furnizorii se codifica cu cinci cifre, de la 00001-99999, iar produsele fiecaruia cu inca cinci cifre, corespunzator aceluiasi interval).

119

SECŢIUNEA

CAPITOLUL

POZIŢIA

SUBPOZIŢIA DE RANG 1

SUBPOZIŢIA DE RANG 2

XX/ XX/ XX/

Page 11: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Sistemele de codificare cu bare

Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafica a caracterelor numerice sau alfanumerice prin alternarea unor bare de culoare inclusa cu spatii albe de dimensiuni definite.

Structura generală a codului cu bare

Structura codului UPC

Codul numeric EAN 13

Transpunerea în cod din clasificarea EAN 13 în sistemul cod cu bare

120

Dimensiunea X sau modulul

Start

Zona liberă

Stop

Zona liberă

A 1 Cod în clar

Page 12: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Codul 34 (alfanumeric)

Sistemul EAN a fost preluat de un numar mare de tari, perfectionându-se continuu, in conditiile modernizarii rapide a echipamentelor electronice (hardware) si mai ales a progreselor realizate in domeniul software-ului. Codul de bare asigura simbolizarea caracterelor numerice prin alternarea unor bare de culoare neagra cu spatii albe, combinatiile de asemenea bare alb-negru reprezentand cifrele codului. Fiecare cifra a codului se compune din doua linii albe si doua negre de grosime variabila. La randul lor, liniile pot sa reprezinte una sau mai multe unitati sau module, fiecare cifra compunandu-se in total din 7 unitati grafice.

In tara noastra, in anul 1993, s-a fondat Asociatia Nationala pentru Numerotarea Internationala a Articolelor, E.A.N. - Romania, asociatia care a devenit, in 1994, membra a asociatiei europene.

Codul de bare EAN este un standard international de codificare. Fiecare produs are un cod care ii este propriu. Acesta este citit automat cu scanner care completeaza configuratia caselor de marcat sau a echipamentului de calcul electronic.

Utilizarea sistemului EAN asigura o serie de avantaje: producatorii se pot informa operativ in legatura cu modificarile care apar in desfacerea produselor, ceea ce le asigura posibilitatea adaptarii rapide la cerintele pietei; comerciantilor le da posibilitatea gestionarii eficiente a stocurilor pentru fiecare produs, care poate fi, astel reinnoit operativ; pentru clienti se reduce foarte mult timp de asteptare la casa, prin citirea automata a codurilor fiind trecute in mod clar pe bon denumirea exacta si pretul pentru fiecare produs.

Principalele aplicatii ale codificarii cu bare:

numerotarea, codificarea si identificarea automata a produselor;

121

Page 13: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

gestionarea si urmarirea automata a stocurilor;

identificarea partenerilor de afaceri in comunicatie comerciala electronica;

inregistrarea automata la casele de marcat din magazie.

Avantajele utilizarii sistemului codificarii cu bare:

1) pentru producator:

- urmarirea si controlul productiei in punctele de lucru si pe flux;

- managementul intrarilor, iesirilor si stocurilor de marfuri in magazii si depozite;

- inventarierea stocurilor, mijloacelor fixe si a obiectelor de inventar;

- controlul accesului si inregistrarea prezentei personalului.

2) pentru comerciant:

- gestionarea mai eficienta a stocurilor;

- inregistrarea mai rapida si mai precisa a produselor;

- obtinerea de beneficii prin cresterea productivitatii la punctele de vanzare, eliminarea bonurilor si a erorilor de inregistrare, reducere a

timpului alocat operatiilor contabile.

3) pentru consumator:

- disparitia erorilor de pret ce pot apare la clasele de marcare;

- reducere timpului petrecut la casele de marcare;

- eliminarea facturii si inlocuirea ei cu un bon in care sunt trecute denumirea si pretul fiecarui articol achizitionat.

Japonezii au pus la punct un alt sistem de codificare, de asemenea optic descifrabil, care ar putea fi o alternativa la codul cu bare, asa-numitul “Cod CALRA”, cu o capacitate mai mare de cuprindere. Inventat de Makoto Tomiaka, presedintele unei firme de imprimare din Tokyo, codul CALRA este alcatuit din siruri de patrate, fiecare fiind divizat in alte patru patrate, carora le corespunde un numar: 1, 2, 4 sau 8, prin innegrirea carora se obtin cifre de la 0 la 9 (zece semne), la care se adauga inca sase litere de la A la F (sase semne), adica mai multe semne decat codurile liniare si deci un volum de informatii superior.

Un grup de 10 casete permite peste 1 trilion de combinatii numerice, mult superior codului liniar standard. Spre deosebire de codul liniar, la care liniile sunt direct imprimate, casetele CALRA pot fi aplicate si manual. In timp ce dispozitivul scanner respinge informatiile din codul cu bare, daca liniile sunt imprimate cu o deviatie de 0,1 mm, codul CALRA are o toleranta de 1,0 mm si poate fi citit chiar de echipamente mai putin sofisticate si implicit mai ieftine.

Structura codului CALRA

122

1 42 8

42 8

1 48

1 4

0 1 2 A

Page 14: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

International Data Matrix (din Clear Water-Florida) a realizat un nou cod, denumit “Data Matrix”, care raspunde in mare masura cerintelor actuale de codificare ale unui numar cat mai mare de informatii, intr-un spatiu cat mai restrans. Daca un cod de bare poate contine de la 8 la 22 de caractere numerice, intr-un spatiu de cca. 25mm, Data Matrix poate ajunge pana la 500 caractere intr-un spatiu de cca 1.3 mm, iar citirea se poate realiza chiar cu un anumit unghi de rotatie. Spre deosebire de codul cu bare (care utilizeaza un decodificator laser monodimensional) Data Matrix utilizeaza o telecamera bidimensionala.

Codul Data Matrix

Ca aspect, codul Data Matrix seamana cu o tabla de sah, fiind realizat din minuscule patrate care au aceeasi dimensiune, ceea ce simplifica imprimarea si citirea codului. Poate fi aplicat direct pe ambalaj, indiferent de tipul acestuia, dimensiunea lui variind de la mai putin de 1 cm la cateva zecimi de cm.

10. ANALIZA ŞI EVALUAREA CALITĂŢII PRODUSELOR

Obiectivele urmărite prin analiza, evaluarea şi controlul calităţii produselor sunt:

obţinerea unor produse de calitate, realizate prin mijloace optime, eventual standardizare;

123

Page 15: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

compararea nivelului calitativ al produsului obţinut într-un interval de timp sau compararea cu nivelul calitativ al produselor similare realizate de firme concurente;

constatarea prezenţei defectelor: determinarea cauzelor ce au condus la apariţia defectelor şi aplicarea unor măsuri de remediere a acestora şi de înlăturare a cauzelor care le produc.

10.1. Metodologia determinării calităţii produselor

Calitatea produselor poate fi determinată prin două categorii de metode:

(a) testare socială (testarea obiectivă a calităţii);

(b) teste de laborator (testarea convenţională a calităţii).

Testarea socială presupune obţinerea şi interpretarea rezultatelor referitoare la calitate cu ajutorul metodelor de cercetare a pieţii. Aceste metode permit obţinerea şi a unor informaţii cu privire la comportarea produsului în utilizare şi consum. Ca instrumente specifice testării sociale se utilizează expoziţiile cu vânzare, metoda purtării experimentale, etc.

Aceste tehnici de determinarea a calităţii se utilizează pentru produsele noi sau în cazul produselor existente deja în consum, care au o calitate mai puţin studiată.

Principalele avantaje ale acestor tehnici sunt:

- compararea calităţii produselor cu cerinţele de calitate ale consumatorilor;

- stabilirea exactă a gradului de utilizare al produsului.

Dezavantaje:

- este o metodă scumpă, dificilă, realizată în special pe piaţa internă.

Testarea de laborator (convenţională) presupune măsurători, determinări, analize, încercări şi observaţii efectuate în laborator pe cantităţii mici de produse numite probe şi într-un interval scurt de timp. Este o metodă eficientă din punct de vedere economic, deşi necesită investiţii legate de utilaje, instrumente, aparatură adecvată, reactivi şi personal specializat.

Analiza calităţii produselor cuprinde:

determinarea compoziţiei materiilor prime;

stabilirea caracteristicilor produselor finite inclusiv posibilităţile de întrebuinţare;

verificarea calităţii produselor finite.

Pentru caracterizarea cât mai completă a calităţii unui produs se pot aplica mai multe metode de analiză, în funcţie de următoarele criterii:

- precizie;

- cantitate de produs disponibilă pentru analize;

124

Page 16: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

- timpul necesar pentru efectuarea analizelor;

- viteză, cost şi facilitatea efectuării unei analize.

Clasificarea generală a metodelor de analiză se poate face după mai multe criterii:

natura produsului – analiza poate fi calitativă sau cantitativă;

principiul metodelor utilizate (analiza senzorială, chimică, fizico-chimică, biochimică, microbiologică);

precizia analize (macroanaliză – grad de precizie mic, de ordinul 0-10 -1 unităţi, semimicroanaliză – grad de precizie între 10-2 – 10-1 unităţi, microanaliză – precizie între 10-3- 10-2, ultramicroanaliză – precizie de 10-6 – 10-3 unităţi, submicroanaliză, cu un grad de precizie de 10-12 – 10-6 unităţi).

Metodele clasice de laborator presupun mijloace de măsură, instrumente, aparatură adecvată, reactivi, personal calificat. Rezultatele obţinute sunt exacte, reproductibile, comparabile, în condiţiile în care se utilizează cantităţi mici sau unităţi de produse. Un dezavantaj ar fi faptul că analizele sunt distructive.

10.2. Evaluarea calitatii serviciilor

Masura calitatii serviciilor o constituie gradul de satisfacere a clientului.

Datorita multitudinii factorilor subiectivi care intervin in acest domeniu, este greu de facut o evaluare obiectiva a calitatii serviciilor.

De exemplu, un hotel are o lista mare de produse si servicii pe care le ofera, iar evaluarea nivelului calitativ presupune evaluarea fiecarui produs si serviciu in parte. Aceasta evaluare nu poate fi facuta unitar de catre o persoana. In cele mai multe cazuri, componenta servicii este privita ca principalul obiectiv al afacerii hoteliere, aceasta constituind aspectul cel mai important pentru clienti.

In literatura de specialitate si in practica activitatii hoteliere exista mai multe metode posibile de evaluare a calitatii.

1. Metoda incidentelor critice. Incidentele critice constituie expresia stiintifica ce se refera la atitudinea clientilor fata de experientele negative sau pozitive pe care le-au avut in unitatea respectiva. Conducerea unitatii poate colectiona informatii despre aceste incidente critice si le poate grupa folosindu-le in scopul evitarii sau repetarii lor in viitor.

Clientilor li se pot oferi niste fise in momentul cand parasesc unitatea respectiva, in care sa-si prezinte impresiile pozitive si/sau negative.

2. Masurarea bazata pe atribute. Se poate folosi metoda confirmarii sau infirmarii.

Exista doua variante:

clientul face evaluare prin comparatie cu un anumit standard si isi inscrie aceste evaluari intr-o fisa de impresii. De exemplu, o astfel de fisa poate contine:

125

Page 17: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

- pentru cazul ideal ar putea fi…………………

- pentru ceea ce asteapta clientul ar trebui sa fie…………

- pentru minimum acceptat trebuie sa fie ……………

utilizarea unor norme pentru evaluare; este posibil sa se ofere clientilor si o anumita scara de evaluare (un punctaj, eventual).

10.3. Inspecţia de recepţie a loturilor

Planurile de verificare au fost elaborate pentru prima dată în S.U.A., aplicate în domeniul militar şi publicate sub denumirea de:

Procedurile de Eşantionare şi Tabele pentru Inspectarea pe bază de Atribute" - Standardele Militare Nr. 105 (MIL-STD 105D şi MIL-STD 414D);

Varianta revizuită ANS - American National Standard ANSI ASQC Z1. 4 (1981).

Ulterior au fost adoptate standarde internaţionale pentru verificare de recepţie şi de proces. Aceste standarde cuprind linii directoare pentru iniţierea procedurilor de inspecţie şi instrucţiunile pentru schimbarea gradului de control.În România, începând cu 1972 au fost adoptate STAS 3160/1972 şi STAS 8820/1972 pentru verificarea de recepţie. În 1984 aceste standarde au fost revizuite şi adoptate sub forma STAS-urilor 3160/1-1984, 3160/2-1984 şi 3160/3-1984.

În ultimii ani problema aplicării standardelor a fost dezbătută şi s-a ajuns la concluzia că sunt necesare proceduri mai flexibile de aplicare a verificărilor de recepţie şi de proces. Cu toate acestea, planurile standardizate de eşantionare constituie un instrument uşor de utilizat pentru verificarea caracteristicilor de calitate, în industria alimentară fiind recomandată aplicarea lor cu precădere pentru stabilirea conformităţii cu specificaţiile.

Elementele planurilor de verificare

Lot - o cantitate precizată dintr-un produs fabricat în condiţii uniforme din punct de vedere calitativ. De exemplu: cutii de conserve fabricate într-un schimb, cutii de iaurt dozate şi ambalate la un cap de dozare, tone de fructe depozitate într-un siloz, cutii cu bere livrate în ziua x, etc.

N - numărul de unităţi de produs dintr-un lot.

Eşantionare (prelevare) - procedura de constituire a unui eşantion.

Plan de eşantionare - planul conform căruia se prelevează unul sau mai multe eşantioane cu scopul de a formula o decizie privind calitatea lotului.

Eşantion - subdiviziune a lotului formată din una sau mai multe unităţi elemnetare prelevate aleator şi verificate bucată cu bucată.

126

Page 18: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

n - numărul elementelor din eşantion.

Defect - neconformitatea produsului pentru una sau mai multe caracteristici ale sale.

Defectiv - unitatea de produs care prezintă unul sau mai multe defecte.

AQL (Accepted Quality Limit) - nivel de calitate acceptabil, numărul maxim de defecte per 100 de unităţi de produs din lot sau fracţiunea defectivă maximă din lot care poate fi considerată acceptabilă din punct de vedere al calităţii medii. AQL este stabilit de regulă de beneficiar.

Fracţiune defectivă - raportul dintre numărul defectivelor şi numărul total de unităţi de produs, înmulţit cu 100.

Număr de defecte/100 unităţi de produs:

Calitatea medie a unui proces - se determină prin fracţiunea defectivă medie sau numărul mediu de defecte/100 unităţi de produs, estimată pe baza eşantioanelor succesive.

Calitatea limită (LQ) - pentru un plan de verificare reprezintă nivelul de calitate care corespunde unei probabilităţi de acceptare relativ reduse - valoarea minimă a fracţiunii defective din lot, pentru care se consideră că lotul este necorespunzător din punct de vedere a calităţii medii.

Mărimile (AQL, α) şi (LQ, β) sunt caracteristicile planurilor de verificare prin sondaj.

Calitatea medie rezultantă (AOQ - Average Outgoing Quality) reprezintă fracţiunea defectivă sau numărul de defecte/100 unităţi de produs, obţinută în urma verificării unui şir de loturi.

AOQ = p · Pa - în cazul în care eşantionul verificat a fost reintrodus fără ca produsele să fie înlocuite;

AOQ = p · Pa - - în cazul în care neconformităţile au fost remediate sau

produsele neconforme au fost înlocuite de produse conforme.

În industria alimentară este dificil să se remedieze produsele neconforme şi de aceea acest sistem de înlocuire a produselor defecte nu poate fi aplicat decât pentru aprovizionarea cu materiale.

Probabilitatea de acceptare Pa - probabilitatea ca un lot să fie acceptat pe baza unui plan de verificare.

Limita calităţii medii rezultante (AOQL - Average Outgoing Quality Limit):

127

Page 19: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

AOQL =

Litera de cod (LC) - simbolul de indexare a efectivelor eşantioanelor cu efectivul lotului.

Caracteristica operativă - caracteristica unui plan care indică probabilitatea de acceptare (Pa) a unui lot în funcţie de calitatea sa reală (p).Nivel de verificare a calităţii Nv - o relaţie între numărul produselor din lot şi cel din eşantion.

Există trei niveluri de bază I, II, III, şi patru niveluri speciale S1, S2, S3, S4.

Număr de acceptare (A) - cel mai mare număr de defective din eşantion pentru care se poate formula decizia de lot acceptat.

Număr de respingere ( R) - cel mai mic număr de defective din eşantion pentru care se poate formula decizia de lot respins.

Număr de produse necorespunzătoare (k) – numărul produselor găsit la controlul bucată cu bucată al elementelor eşantionului.

Planuri de verificare prin eşantionare

Planurile de verificare prin sondaj trebuie să asigure:

protecţia furnizorului faţă de respingerea loturilor de o calitate corespunzătoare;

protecţia beneficiarului de admiterea unor loturi necorespunzătoare;

eficienţă pentru producător;

prelevarea unor eşantioane cu un număr variabil de produse, pentru formularea deciziei în funcţie de severitatea verificării;

aplicarea verificării în punctele necesare din fluxul de fabricaţie, de către personal specializat.

Un plan de verificare prin eşantionare trebuie să ofere maximum de informaţii despre lot în condiţiile prelevării unui număr foarte redus de elemente în eşantion, prin utilizarea minimului de personal cu calificarea corespunzătoare şi minim de costuri.

Elementul esenţial îl reprezintă stabilirea lui α (riscul furnizorului) şi β (riscul beneficiarului) şi a curbei caracteristice operative.

Aplicarea planurilor de eşantionare asigură o probabilitate de 95% de acceptare a loturilor de calitate acceptabilă şi o probabilitate mare de respingere pentru loturile de o calitate inacceptabilă.

Verificarea statistică de recepţie se aplică pentru produsele finite, materiile prime şi materialele componente, operaţiile de mentenanţă, datele şi înregistrările provenite din audituri, datele şi operaţiile cu caracter administrativ.

128

Page 20: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

În cazul verificării loturilor izolate este necesar să se verifice curba caracteristică operativă.

Clasificarea planurilor de verificare prin eşantionare la recepţie în funcţie de modul de realizare a verificării:

prin atribute: în urma verificării uneia sau mai multor caracteristici atributive. Produsele sunt clasate în "corespunzătoare" şi "necorespunzătoare”.

prin număr de defecte: cu înregistrarea numărului defectelor fiecărei unităţi elementare de sondaj, decizia pentru lot formulându-se în funcţie de numărul mediu de defecte pe unitate elementară de sondaj;

prin măsurare: aplicate atunci când caracteristica de calitate verificată este măsurabilă şi decizia de acceptare sau respingere se formulează pe baza calculului mediei aritmetice şi a abaterii medii pătratice pentru valorile obţinute la verificarea eşantioanelor.

Clasificarea în funcţie de numărul etapelor de eşantionare:

planuri secvenţiale - pentru eşantioane cu volum variabil la care decizia se poate lua după prelevarea pentru al n-lea element prelevat;

planuri simple - decizia se formulează după o singură etapă de eşantionare (fig. 10);

Fig. 10 Planul simplu de verificare pe bază de atribute

planuri duble - decizia se formulează după maxim două etape de eşantionare (fig. 11);

129

Lotul se respinge

k R

Lotul se acceptă

k

N

n

k A

R = A + 1 – pentru planurile de verificare normale

Page 21: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Fig. 11 Planul dublu de verificare pe bază de atribute

130

n2

Lotul se respinge

k1 R 1

Lotul se accept a

k1

N

n1

k1 A1

A1 < k 1 < R 1

k2

k1 + k 2 A 2

Lotul se accept a

k1+k2 R2

Lotul se respinge

R2 = A2 + 1 – pentru planurile de verificare normale

Page 22: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

planuri multiple - decizia se formulează după maxim 7 etape de

eşantionare

În unele cazuri, respingerea unui lot pe baza eşantionării simple poate ridica anumite semne de întrebare din perspectiva managerilor, beneficiarului, a vânzătorului sau a personalului lucrător.

În alte cazuri, se recomandă aplicarea eşantionării simple mai ales în cazul testelor distructive sau în cazul analizelor costisitoare.

Datorită acestor aspecte este de dorit să se considere aplicarea procedurilor de eşantionare multiplă care încep cu eşantionarea de dimensiuni reduse.

În cazul planurilor de eşantionare duble sau multiple, respingerea primului eşantion ce conţine un număr acceptabil de defecte permite automat extragerea unui al doilea. Dacă şi acesta este respins poate fi prelevat un altul → eşantionare multiplă.

131

A2<k1+k2<R2

n2

k 1

N

n1

A1 < k

1 < R

1

k2

k1 + k 2 A 2k1+k 2 R 1

n7

7

7

1ii

Ak

7

7

1

Rki

i

Lotul se respinge

Lotul se respingeLotul se acceptă

Lotul se respingeLotul se acceptă

k1 A1k1 R1

Lotul se acceptă

R7 = A7 + 1 – pentru planurile de verificare normală

Fig. 12 Planul multiplu de verificare prin atribute

Page 23: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Eşantionarea dublă se justifică acolo unde costurile de testare sunt ridicate pentru că un lot poate fi considerat acceptabil la o primă simplă eşantionare dacă se dovedeşte a nu avea defecte.

Pe de altă parte, dacă scopul eşantionării duble este de a oferi lotului o a doua sanşă, principiul de aplicare a eşantioanelor duble a fost înţeles greşit.

Când un lot este respins, vestea este exprimată cu puţin entuziasm de personal. Prima reacţie e să spui: "ai extras un eşantion greşit ! Ia altul să vezi ce iese!"

Depinde în acest caz de atitudinea managerilor - cea mai bună ar fi "poate ar trebui să extragem alt eşantion pentru ultimele loturi şi să vedem ce concluzie obţinem".

Clasificarea în funcţie de severitatea verificării:

verificare normală - se aplică la începutul verificării loturilor;

verificare severă - se aplică dacă o serie de loturi au fost respinse la o verificare normală;

verificare redusă - pentru furnizorii de încredere care au îndeplinit condiţiile de trecere de la verificarea normală la cea redusă conform schemei de trecere de la un nivel de severitate la altul.

Clasificare după modul de realizare al verificării (inspecţiei):

inspecţii 100% - se verifică toate elementele din lot;

prin sondaj - se verifică un număr limitat de elemente prelevate din lot la întâmplare.

Verificarea calităţii prin sondaj se poate face pentru una sau mai multe caracteristici de calitate. Atunci când se efectuează o verificare pentru mai multe caracteristici, eşantioanele extrase trebuie să conţină acelaşi număr de produse pentru toate caracteristicile, dar se recomandă stabilirea unor praguri de acceptare mai severe pentru caracteristicile de bază ale produselor.

Inspecţia 100% se aplică atunci când:

• produsul necorespunzător poate pune în pericol viaţa consumatorilor;

• produsul este foarte scump (pentru verificări nedistructive);

• calitatea produsului verificat afectează direct sau indirect alte produse.

Verificarea prin sondaj se aplică atunci când:

• costul calităţii este mai mare decât costul fabricaţiei;

• verificarea presupune determinări distructive;

• există cantităţi mari de produs ce trebuie verificate;

• durata de păstrare a produsului este limitată.

Verificarea prin sondaj ridică problema acordului între furnizor şi beneficiar cu privire la:

132

Page 24: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

riscul furnizorului (α) - probabilitatea respingerii loturilor care conţin un număr mare de produse conforme;

riscul beneficiarului (β) - probabilitatea acceptării loturilor care conţin un număr foarte mare de produse neconforme.

Planurile de verificare au valori pentru AQL cuprinse între 0,1 şi 10%.

Eşantioanele trebuie alese în funcţie de caracteristica lor operativă, iar fără considerarea caracteristicii operative se reduce mult eficacitatea verificării.

Baza standardului o formează planurile de verificare pentru eşantionare simplă, Nv

= II şi severitatea normală a verificării. AQL creşte în progresie geometrică cu raţia .

Eşantionarea poate fi:

simplă, n

dublă, 1,262 · n = efectiv total;

multiplă, 1,75 · n = efectiv total.

10.4. Verificarea statistică de proces

Problema principală a statisticii o constituie instituirea unui control în timpul prelucrării, mai precis eliminarea cauzelor specifice de variaţie şi menţinerea controlului în timp.

O altă problemă la fel de importantă este ajustarea procesului până în punctul în care teoretic, toate produsele obţinute îndeplinesc specificaţiile.

Controlul statistic de proces (SPC) este o parte importantă a activităţilor de control a calităţii. Pentru implementarea cu succes a controlului statistic de proces prezintă importanţă atât aspectele metodologice (de exemplu instrumentele controlului statistic de proces) cât şi cele organizaţionale.

SPC este o abordare bazată pe un set coerent de activităţi pentru analiza, îmbunătăţirea şi monitorizarea proceselor. Conceptul SPC poate fi utilizat pentru toate procesele (de exemplu în proiectarea proceselor şi produsele, fabricaţie), începând cu departamentele de producţie.

Benefiiciile SPC sunt numeroase:

îmbunătăţirea cunoaşterii procesului (Caulcut, 1995);

control preventiv şi de diagnostic al procesului (Hayes s.a ,1997);

documentare sistematică a datelor producţiei (Grigg, s.a., 1998);

îmbunătăţirea procesului şi rezolvarea problemelor (Cheng şi Dawson, 1998);

eficienţă financiară (Chase, 1998, Tannock, 1997);

avantaj competitiv (Krumwiede şi Shen, 1996; Wheatley, 1998)

133

Page 25: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Capabilitatea unui proces reprezintă capacitatea actuală sau potenţială a unui sistem de a menţine un anumit nivel al calităţii sau o calitate uniformă. Controlul în timpul procesului este domeniul de interes pentru analiza capabilităţii procesului. Odată ce controlul a fost asigurat, atenţia se îndreaptă asupra problemei conformităţii cu specificaţiile şi asupra modului în care procesul poate fi reglat astfel încât să ajungă la nivelul dorit.

Analiza capabilităţii procesului, compararea limitelor naturale de toleranţă cu specificaţiile şi determinarea câmpului de toleranţă poate determina adoptarea următoarelor direcţii:

lipsa oricărei intervenţii în proces - nici o acţiune - dacă limitele naturale de toleranţă corespund în mare cu limitele prevăzute de specificaţii atunci nu este necesară nici o acţiune directă. De regulă, în astfel de cazuri controlul poate fi mai puţin sever. Fişele tip pot fi înlocuite de fişe de tip p sau alte diagrame mai simple.

acţiunea de centrare - atunci când câmpul de toleranţă este aproape acelaşi cu domeniul prevăzut în specificaţii, o acţiune simplă de centrare a procesului poate fi tot ce este necesar pentru ca, ipotetic, toate produsele să corespundă specificaţiilor;

reducerea variabilităţii proceselor - este de regulă o acţiune foarte complexă. În aceste cazuri, în care fluxul principal de produse este direcţionat într-o singură direcţie, acţiunea de reglare presupune câteva activităţi relativ simple de readucere a procesului sub control.

În alte cazuri, o analiză complexă a surselor de variaţie este necesară, putând rezulta schimbări de metode, mijloace, materiale şi/sau echipament.

schimbarea specificaţiilor - această decizie trebuie luată de personalul de specialitate, numai după o atentă analiză a consecinţelor pe care le presupune schimbarea specificaţiilor atât pentru produse cât şi pentru proces.

Însă, în funcţie de particularităţile unor procese, trebuie să se poată realiza reconsiderarea specificaţiilor. Trebuie precizat de a bun început că specificaţiile nu pot fi ignorate, ele pot fi cel mult schimbate.

Este necesar să se realizeze o analiză economică a rentabilităţii modificării specificaţiilor existente, deoarece modificarea presupune un efort, o perioadă de timp afectată modificărilor, testelor, anumite investiţii în aparatură şi efectuarea unor analize. În unele cazuri, toleranţele specificaţiilor existente pot fi stabilite la valori prea mici şi atunci este necesară o acţiune simplă de restabilire a toleranţelor. În alte cazuri, modificări uşoare ale produsului pot fi mai puţin costisitoare sau mai fezabile decât modificarea unor echipamente sau AMC-uri. Poate fi uneori mai fezabil să fie reproiectată unitatea de produs dacă acest lucru este la îndemâna producătorului.

respingerea pierderilor - când orice metodă dă greş, managementul trebuie să fie mulţumit cu o rată mare a pierderilor. În acest sens, managerii îşi vor concentra atenţia asupra pierderilor şi costurilor alocate reparaţiilor, costul controlului care trebuie exercitat asupra procesului de producţie şi costurile asociate cu analiza

134

Page 26: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

produselor, acceptarea unor neconformităţi (în cazul în care ele se materializează în defecte minore).

Surse de variaţie:

variaţia procesului pe termen lung - poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul histogramelor realizate pentru o durată de timp considerabilă. Dacă procesul variază, vor fi diferenţe între mediile procesului şi posibil între abaterea standard de la lot la lot.

Unul dintre obiectivele fişelor de control îl constituie eliminarea sau reducerea variaţiei de la lot la lot.

variaţia între fluxurile de producţie (de la flux la flux) - produsele din mai multe fluxuri prezintă variaţii ale mediei distribuţiei. Pentru a elimina aceste variaţii, produsele trebuie analizate diferit.

variaţii din timp în timp - obiectivul de bază al fişelor de control este de a reduce aceste variaţii;

variaţii inerente de măsurare - pentru a le reduce este necesară utilizarea AMC de înaltă performanţă (sonice, optice, electronice);

variaţii de la piesă la piesă - denumite şi reproductibilitatea procesului;

variaţii datorate interacţiunii dintre oameni/maşini.

Instrumente ale controlului statistic

Cele mai utilizate instrumente ale controlului statistic

Domeniu de utilizare

Planuri de eşantionare Evaluarea calităţii produselor prin atribute Analiza varianţei (ANOVA)

Stabilirea diferenţelor semnificative care pot apare între două seturi de date

Diagrame cauză-efect Evidenţierea surselor unor probleme Limite de încredere Determinarea încrederii în rezultatele obţinute

prin eşentionare Fişe de control Detectarea din timp a variaţiei unor procese Fişe CUSUM Evidenţierea diferenţelor cumulative între

subgrupe de date Proiectarea Validarea unor date cu teste minime (analize)

135

Page 27: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

experimentelor Operarea evolutivă Metode rapide utilizînd graficul suprafeţei de

răspuns Diagrama Pareto Evidenţierea zonelor cu frecvenţa foarte mare a

problemelor Distribuţia de probabilitate

Prelucrarea unor grupuri mari de date (valori)

Capabilitatea procesului Nivelul uniformităţiii procesului Analiza de regresie Determinarea relaţiilor matematice între două

seturi de variabile Inferenţa statistică Semnificaţia dintre diferenţele apărute între date Metoda Taguchi Tehnica toleranţei şi a specificaţiei Analiza trendului Analiza sistematică a tendinţelor

Revizuirea periodică a controlul statistic de proces trebuie să implice:

instruirea personalului implicat în întocmirea fişelor de control;

verificarea locului ales pentru aplicarea SPC. Se stabileşte dacă verificarea se efectuează în punctele critice de control;

se determină oportunitatea întocmirii fişei de control în raport cu cerinţele consumatorilor;

se reverifică modul în care s-a realizat calibrarea aparatelor şi modul de efectuare a măsurătorilor.

Interpretarea diagramelor de control

1) Datele au o distribuţie aleatoare între limitele de control, de o parte şi de alta a mediei. În acest caz, nu este necesară aplicarea unor acţiuni corective.

Atunci când datele prezintă o dispunere sub formă de cicluri scurte, întâmplătoare, cauzele pot fi:

● schimbarea personalului care operează în punctul critic sau schimbarea maşinilor;

● perturbarea procesului de fabricaţie prin alimentarea maşinii cu material deja prelucrat; schimbări de mediu (temperatură, umiditate) sau oboseala lucrătorilor. Pentru diagramele tip , ciclurile întâmplătoare se pot datora întreţinerii inadecvate a echipamentelor, aplicarea unor operaţii intermitente în timpul procesului. Aceste atribuţii pot fi consecinţa utilizării incorecte a planurilor de eşantionare.

Trend (Up or Down) - crescător sau descrescător

Trendul într-o singură direcţie poate apare în diagramele pentru medie în cazul în care o materie primă este integral utilizată şi o alta nouă este introdusă în proces.

136

Page 28: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Degradări progresive ale echipamentelor, schimbări continue ale condiţiilor de medie sau schimbări în fluxul de producţie, pot determina acest trend.

Pentru diagramele de amplitudine, alura crescătoare sau descrescătoare poate semnifica îmbunătăţirea sau înrăutăţirea aptitudinilor operatorilor, modificări în fluxul de producţie sau schimbări ale numărului componentelor procesului.

Uniformitatea necorespunzătoare

Toate diagramele pot prezenta o împrăştiere redusă a observaţiilor dacă:

● operatorul de linie este foarte bine pregătit;

● procesul a fost schimbat (deliberat sau accidental);

● o etapă cheie sau un ingredient cheie a fost omis;

● când se utilizează materie primă lipsită de defecte (zero defecte);

● când există condiţii de mediu deosebit de favorabile;

● când se utilizează limite de control eronate.

Dacă eşantionarea nu este realizată aleatoriu, atunci pot apare uniformităţi în fişele de control.

Alte cauze ale apariţiei rezultatelor uniforme necorespunzătoare sunt:

instrumente de măsură şi control defecte;

reactivi chimici expiraţi.

Uniformitatea excesivă poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul fişelor de amplitudine.

Împrăştierea în cicluri recurente

Aceste diagrame sunt întâlnite atunci când la intervale repetate de timp (zile, ore, schimb) apar anumite schimbări cu regularitate. Schimbările pot apare ca urmare a lucrătorilor, supraveghetorilor, inspectorilor, programelor de întreţinere a echipamentelor.

Variaţie excesivă

Atunci când apare pentru diagrame de amplitudine, variabilitatea excesivă poate fi cauzată de supraveghere. Atunci când un operator ajustează valoarea de pH la o valoare mai mică deoarece această valoare a fost peste medie pentru câteva citiri consecutive sunt şanse ca valoarea să scadă rapid sub limitele de control. Funcţionarea necoerspunzătoare a echipamentelor şi utilizarea intermitentă a materiilor prime de calitate variabilă poate duce la apariţia unor puncte de maxim şi minim în diagramele de amplitudine şi în fişele de tip P.

World Outliers

137

Page 29: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Atunci când diagrama prezintă o dispunere în afara limitelor fără o cauză aparentă, atunci cauza poate fi o eroare a testului de calitate adoptat. Erorile includ:

erori datorate calculelor matematice;

erori de reprezentare;

erori de eşantionare, etc.

În acest caz, rareori pot apare erori datorate problemelor de proces, deoarece problemele de producţie sunt rare şi în general nerepetitive.

Mare/Mic

Diagramele prezintă deseori valori extreme atunci când se utilizează două surse de materii prime; una apropiată de limită superioară de toleranţă şi una apropiată de limita inferioară de toleranţă, care se datorează:

amestecării unor produse de la două linii diferite/doi operatori;

rezultatelor obţinute de la două maşini de ambalat;

loculului din care sunt prelevate eşantioanele;

variabilelor cum sunt: conţinutul de gaze, umplerea/greutatea, dimensiunea ambalajului, conţinutul de praf, integritatea sigiliului.

Modele oferite nu sunt încă complete, datorită numeroaselor situaţii inedite care pot apre în exploatare. Aceste situaţii trebuie testate cu atenţie şi analizate corespunzător pentru a stabili soluţia cea mai potrivită de aducere a procesului sub control.

Controlul prin numărul de defecte (fişa de tip U)

Pentru fişa U se urmăresc defectele de un anumit tip pentru unitatea elementară de sondaj (de exemplu, numărul de incluziune dintr-un ambalaj de sticlă).

Pentru întocmirea fişei U se analizează defectele independente.

Fişa U se întocmeşte pentru eşantioane cu număr variabil de elemente.

Simboluri utilizate:

● număr de elemente din eşantion………………………………………. n;

● numărul eşantioanelor…………………………………………………. k;

● numărul defectelor din eşantion……………………………...………... C;

● numărul mediu al defectelor din eşantion……………………………… ;

● numărul defectelor pe unitatea elementară de sondaj……. …...……… U;

● numărul mediu al defectelor pe unitatea elementară de sondaj……….. ;

● limita superioară de control……………………………………...…. LCS;

● limita inferioară de control………………………………………….. LCI;

138

Page 30: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

;

.

Fişa U - pentru numărul defectelor raportat la 100 unităţi de produs.

Pentru loturile cu număr variabil de elemente:

, unde Di - numărul de defecte în eşantionul cu ni elemente prelevate

din lotul n.

Fişa de tip c

Fişa de control de tip c utilizează o singură limită de control - LCS - limita de control superioară. Se utilizează şi limita de verificare LV.

Aplicarea fişei de control de tip c presupune întocmirea unei fişe preliminare de control. Pentru aceasta se calculează mai întâi :

, după care se calculează numărul mediu de produse

necorespunzătoare din unitatea de sondaj: .

Dacă:

Dacă toate valorile înregistrate în fişa preliminară de control sunt mai mici decât valoarea LCS, atunci se poate trece la întocmirea fişei de control definitive. Dacă valorile caracteristicilor de calitate înregistrate în fişa preliminară sunt mai mari decât valoarea LCS, atunci acestea se vor elimina şi se va trece la recalcularea lui şi LCS. După reverificarea încadrării valorilor în limitele de control calculate se va trece la întocmirea fişei definitive de control.

Pentru fişa definitivă se va stabili o valoare definitivă pentru , astfel încât costurile efectului controlului statistic să fie minim. După stabilirea lui se

calculează n cu relaţia şi se rotunjeşte valoarea lui n astfel încât să fie

multiplu de 5. Se recalculează cu valoare rotunjită a lui n şi LCS. La rubrica cauzele controlului se va marca în fişă litera "C", semnificînd continuarea controlului dacă valorile caracteristicilor de calitate sunt mai mici decât valoarea

139

Page 31: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

LCS şi această rubrică se va marca cu "0", iar dacă valorile caracteristicilor de calitate sunt mai mari decât valoarea LCS se va nota "O - oprirea controlului" şi se vor specifica cauzele care au determinat acest lucru şi măsurile de remediere necesare.

Fişa de tip P

Se utilizează pentru controlul prin atribute, atunci când calitatea lotului este dată de fracţia defectivă:

; , în care:

m - numărul loturilor pentru care se realizează fişa;

xI - numărul defectelor din eşantionul prelevat din lot;

nt - numărul total de unităţi de produs verificate: ;

n - numărul eşantioanelor verificate dintr-un lot.

Fişa

Se calculează valoarea centrală (media mediilor aritmetice) - :

, ,

, , ;

, ;

xi - media valorilor din eşantion;

Ri - amplitudinea valorilor din eşantion;

m - numărul loturilor verificate;

A2, D3, D4 - coeficienţi care se citesc din tabel.

Fişa de tip

, , ,

, ;

,

140

Page 32: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

11. CALIMETRIA

Evaluarea calitatii, conform SR ISO 8402 este examinarea sistematica a masurii in care o entitate (produs, serviciu) este capabila sa satisfaca conditiile specifice.

Evaluarea si estimarea calitatii prin metode si procedee specifice constituie obiectul disciplinei, denumita calimetrie.

Termenul calimetrie a fost adoptat de Organizatia Europeana pentru Controlul Calitatii (EOQC) in 1971. In 1981 aceeasi organizatie a definit calimetria ca stiinţă a măsurarii calitatii.

Determinarea cantitativa a calitatii produselor se bazeaza in fapt pe masuratorile analizelor, incercarile si observatiile de laborator efectuate in mod uzual, dar rezultatul se exprima, de cele mai multe ori, prin indicatori specifici determinati prin metode statistico-matematice. De asemeni, rezultatul evaluarii calitatii exprimat prin indicatori specifici pot fi utilizati pentru determinarea capabilitatii furnizorului in ceea ce priveste calitatea.

Calimetria utilizeaza doua tipuri de metode:

- metoda comparativa,

- metoda demeritelor.

11. 1. Principiile calimetriei

Masurarea calitatii impune luarea in consideratie a unor principii - principiile calimetriei :

calitatea este o functie a principalelor caracteristici privite in corespondenta cu cerintele consumatorilor;

caracteristicile unui produs nu sunt egale ca pondere in definirea calitatii, de aceea ele trebuie analizate, stabilita ponderea fiecareia si ierarhizate pe mai multe nivele;

caracteristicile de calitate ale unui produs fiind exprimate diferit, notional (atributiv) sau cifric (marimi relative sau absolute cu unitati de masura diferite), este necesara aducerea (convertirea) lor intr-o forma de exprimare unitara, dupa anumite reguli;

orice caracteristica de calitate, indiferent de nivelul de ierarhizare pe care se afla, trebuie determinata prin doi parametri numerici: indicele de calitate respectiv si ponderea pe care caracteristica o are in definirea calitatii;

ponderea caracteristicilor, de la un nivel oarecare de ierarhizare este conditionata atat de ponderea de la nivelul superior, cat si de importanta ce se stabileste pentru caracteristicile aflate la acelasi nivel; caracteristicile aflate pe un nivel dat sunt egale ca pondere.

30

Page 33: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

ponderile de la diferitele niveluri de ierarhizare se stabilesc in asa fel incat suma lor sa fie egala cu 100 (eventual 1).

calitatea unui produs este data de sinteza caracteristicilor de calitate si se exprima printr-un indicator sintetic.

Potrivit acestor principii, evaluarea calitatii (Q), in functie de marimea caracteristicilor (Ki) exprimata intr-un sistem unitar si de importanta sau ponderea lor in utilitate (Pi) se bazeaza pe relatia:

n

iii PKQ

1

In functie de scopul si modul in care se face evaluarea, marimea caracteristicilor (ki) poate fi exprimata cifric, pe baza unei scari de apreciere cu valori intre anumite limite sau printr-un indice numeric al fiecarei caracteristici, indice rezultat prin raportarea valorii absolute efective (reale) a caracteristicilor produsului analizat, la valoarea absoluta a caracteristicilor unui produs la referinta (care corespunde in cea mai mare masura cerintelor utilizatorului).

11.2. Metoda comparativa

Indicatori sintetici ai calitatii

Metoda comparativa este o metoda prin care se masoara nivelul calitativ al unui produs prin comparatie directa cu un produs etalon (de referinta).

Metoda comparativa indirecta prevede compararea caracteristicilor tehnice ale produsului respectiv cu caracteristicile a 4-6 produse similare realizate in momentul respectiv de firme de prestigiu sau cu specificatiile unor norme de calitate nationale sau internationale.

1. Raportul calitativ

Se raporteaza valorile fiecarei caracteristici ale produsului analizat la cele ale produsului etalon.

C

jaj V

VR

in care:

Rj - raportul calitativ al unei caracteristici;

Va - valoarea caracteristicii produsului analizat;

Ve - valoarea caracteristicii produsului etalon.

Cand calitatea se imbunatateste prin scaderea valorii caracteristicilor, atunci:

a

ej V

VR

31

Page 34: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

In cazul caracteristicilor atributive, cand se foloseste metoda punctarii, cand valorile reale ale caracteristicilor produsului analizat, determinate experimental se situeaza la nivelul celor considerate optime, se acorda punctajul maxim. Daca se constata diferente (abateri) fata de nivelul optim, punctajul acordat este diminuat in mod corespunzator.

e

aj X

XR

in care:

Xa - punctajul caracteristicii atributive a produsului analizat;

Xe - punctajul caracteristicii produsului etalon.

2. Indicatorul de calitate

Suma rapoartelor calitative ponderate cu punctajul acordat in functie de importanta caracteristicilor constituie un indicator sintetic de calitate.

n

jjjq pRI

1

in care:

Iq - indicatorul de calitate;

pj - ponderea pentru fiecare caracteristica comparata.

Se poate calcula un indicator de calitate (Ic) al produsului analizat comparativ cu cel etalon cu relatia:

n

jjp

1este suma ponderilor caracteristicilor, egala cu 100.

3. Indicatorul sintetic al calitatii

Acest indicator masoara nivelul calitativ prin metoda compararii directe cu un produs considerat etalon. Comparatia se face atat sub aspectul caracteristicilor tehnice, cat si sub aspect economic, ceea ce inseamna ca la compararea a doua produse se tine cont si de pretul acestora.

N = a

Cn

i

n

ii

ie

iai

ie

ia

P

Pq

Q

Qt

T

T

1 1

32

Page 35: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

in care:

N - indicatorul sintetic al calitatii;

Tia, Tie - parametrii tehnici ai produsului analizat, respectiv etalon;

ti - ponderea parametrului tehnic I;

Qia , Qie - caracteristicile calitative ale produsului analizat, respectiv etalon;

qi - ponderea pentru fiecare caracteristica;

Pe - pretul produsului etalon;

Pa - pretul produsului analizat.

Atunci cand:

N = 1 - produsul analizat are acelasi nivel calitativ cu produsul etalon;

N > 1 - produsul analizat are un nivel calitativ superior produsului etalon;

N < 1 - produsul analizat are un nivel calitativ inferior produsului etalon.

11.3. Metoda demeritelor

Indicatori ai noncalitatii

Principiul metodei demeritelor: la stabilirea nivelului calitativ al unui produs sau a unei productii se porneste de la defecte, de la demeritele produsului sau fabricatiei.

Metoda demeritelor este rapida, usor utilizabila, fara calcule laborioase, permite tragerea concluziilor si luarea unor masuri imediate.

Indicatorii noncalitatii nu se substituie indicatorilor sintetici, ci ii pot completa.

Noncalitatea se manifesta prin aparitia unor defecte, fie pe parcursul procesului de obtinere a produselor, fie in utilizare.

Prin defect in activitatea de control se intelege orice abatere a produsului sau a unei cacteristici a acestuia fata de prescriptiile din specificatie.

In functie de gravitate (consecinte) si de frecventa de aparitie, defectele se clasifica in: critice, principale, secundare, minore.

Metoda demeritelor, adica determinarea nivelului calitativ al produselor dupa identificarea defectelor, are larga aplicabilitate.

Aplicarea acestei metode consta in efectuarea urmatoarelor operatii:

definirea obiectului cercetarii (produs, lot, caracteristica etc.);

clasificarea corecta si stabilirea defectelor ce se incadreaza in fiecare categorie, dupa gravitatea lor, respectiv, a consecintelor pe care le au asupra calitatii.

33

Page 36: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

aplicarea punctajului de penalizare pentru fiecare categorie de defecte, astfel:

defecte critice …………….. 100 puncte

defecte principale ………….. 50 puncte

defecte secundare .………….10 puncte

defecte minore ………………..1 punct

stabilirea demeritului limita acceptat potrivit conditiilor de admisibilitate prescrise, cu privire la numarul maxim de defecte admis pe acelasi produs sau pe un lot de produse.

calculul indicatorilor de demerite.

Cu ajutorul metodei demeritelor se calculeaza mai multi indicatori, unii putînd fi reprezentati si grafic.

1) histograma demeritelor - da imaginea frecventei fiecarui tip de defect, adica permite stabilirea tipului de defect (de ex. cu frecventa cea mai mare) asupra caruia sa se indrepte cu prioritate atentia pentru stabilirea cauzelor si a masurilor necesare pentru eliminarea lui.

Dupa stabilirea defectelor, ele se grupeaza pe tipuri, se intocmeste tabelul si se reprezintă grafic.

Tipul defectului

Nr.de defecte corespunza-toare tipului

2) Frecventa relativa a defectelor zilnice data de raportul:

F = n

k ,

in care: k - nr. total de defecte identificate;

n - nr. de produse controlate.

Se reprezinta grafic datele zilnice.

Tipul defectelor

Număr defecte

34

Page 37: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Acest indicator da o imagine a numarului de defecte/produs si evolutia lui de la o zi la alta sau la un alt interval de timp: decada, luna. Daca dreapta / curba are tendinta crescatoare, calitatea produselor/ productiei se inrautateste.

3. Demeritul partial (Dp) - dat de suma punctelor cu care s-au penalizat defectele (Di) dintr-o categorie:

Dp + Di

4. Demeritul total (Dt) - reprezentat din insumarea demeritelor partiale, pe categorii de defecte (Dpi) :

Dt = Dpi

5. Indicele global de demerite (Ig) calculat ca suma ponderata a indicilor partiali pe categorii de defecte: de exemplu, defect de aspect (Ia), etc.

Ig =

n

ii

ggdfa

K

IKIKIKIK

1

321 ...

unde:

Ki - ponderile acordate indicilor partiali ai demeritelor, suma lor putand fi 10 sau 100.

Cand : - Ig< 1, calitatea produselor este imbunatatita fata de cea a produselor din perioada de baza sau a celor de referinta;

- Ig > 1, calitatea produselor este inferioara celei din perioada de baza sau de referinta.

6. Demeritul mediu pe lot de produse controlate (D ) - reprezinta suma valorilor demeritelor totale pe unitate de produs verificat, raportat la numarul de produse verificate:

D = n

NNNN mSCC 1050100

in care: n - nr. de produse verificate din lot;

Nc, Np, Ns, Nm - nr. produselor cu defecte critice, principale, secundare, minore.

Reprezentarea grafica a acestui indicator da o imagine clara si concisa asupra nivelului calitativ.

Zile

F

35

Page 38: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

12. ASPECTELE ECONOMICE ALE CALITĂŢII

12.1. Gestiunea calităţii

Costul unui produs alimentar şi calitatea acestuia sunt într-o strânsă corelaţie: creşterea calităţii unui produs conduce implicit la creşterea costului acestuia, de unde şi noţiunea calitatea costă.

Această situaţie este însă în contradicţie cu beneficiarul, care doreşte să poată procura un produs cât mai bun la un cost cât mai redus şi, totodată, chiar cu furnizorul care şi el, la rândul său, doreşte ca produsul pe care-l realizează să coste cât mai puţin, pentru a se vinde cât mai repede.

Stabilirea factorilor care contribuie la realizarea şi asigurarea calităţii produselor, costul acestor factori, precum şi al cheltuielilor determinate din lipsa de calitate, analizarea lor şi stabilirea măsurilor preventive şi curative care să îmbunătăţească nivelul calitativ al produselor formează gestiunea calităţii.

O serie de studii arată că, în prezent, costurile noncalităţii şi cele necesare pentru prevenirea şi evaluarea ei reprezintă, în medie, 25% din cifra de afaceri a unei întreprinderi producătoare şi circa 5-15% din costurile de producţie.

Crosby apreciază că ponderea acestor costuri ar fi mult mai mare, până la 40% în cazul întreprinderilor prestatoare de servicii.

Costurile referitoare la calitate reprezintă un important instrument de valorizare a calităţii.

Categoriile de costuri referitoare la calitate

Masser a propus în 1959, o structură a categoriilor de costuri ale calităţii, integrată într-un sistem al costurilor denumit Quality Costs Analysis.

În cadrul acestui sistem, Masser a delimitat trei categorii de costuri ale calităţii:

(a)costuri de prevenire a defectelor;

(b)costuri de evaluare;

(c) costurile defectelor (interne – indentificate, depistate de producător şi externe, identificate după livrarea produsului, la comerciant sau consumator).

Masser a propus utilizarea acestor trei categorii de costuri în practica economică, iar analiza costurilor calităţii să se facă pe aceste categorii, lunar sau trimestrial.

În opinia lui Crosby, calitatea nu costă (quality is free), costă noncalitatea.

Organizaţia Europeană pentru calitate (European Organization for Quality – EOQ) defineşte costurile calităţii ca reprezentând cheltuielile pe care le implică activităţile de prevenire şi de evaluare, şi pierderile cauzate de defectările interne şi externe.

Există, însă, tendinţa ca aceste categorii de costuri să fie regrupate în:

36

Page 39: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

costurile conformităţii – care cuprind costurile de prevenire şi de evaluare;

costurile neconformităţii – care cuprind costurile defectărilor interne şi externe.

Fig. 13 Categoriile de costuri referitoare la calitate

Termenul de defectare este utilizat cu semnificaţia de neconform cu specificaţiile.

Pentru a sugera mai bine că aceste costuri sunt evitabile, deci calitatea de fapt nu costă, se propune, în ultima perioadă, utilizarea termenului de costuri referitoare la calitate, în locul celui de costurile calităţii. Noul termen a fost agreat şi în cadrul standardelor din familia ISO 9000, în varianta îmbunătăţită, apărută în 1994.

Costurile de prevenire includ costurile eforturilor de preîntâmpinare a apariţiei defectelor. Costurile de prevenire sunt formate din:

costurile de îmbunătăţire a produselor;

costurile pentru elaborarea programelor de management a calităţii;

costurile de elaborare a documentaţiei calităţii (planul calităţii, manualul calităţii, procedurile sistemului calităţii);

costurile de motivare şi instruire a personalului;

costurile de evaluare a activităţii furnizorilor;

costurile de etalonare a aparaturii de măsură şi control;

costurile pentru efectuarea auditului calităţii;

costurile pentru îmbunătăţirea şi ţinerea sub control a proceselor;

costurile pentru aplicarea controlului statistic de proces (SPC);

costurile pentru introducerea şi dezvoltarea compartimentului de AQ (asigurarea calităţii);

costurile pentru analiza comparativă cu calitatea altor produse similare.

Costurile de evaluare includ inspecţiile şi încercările, examinările, verificările desfăşurate pe parcursul procesului, şi anume:

Costurile referitoare la calitate

Costurile conformităţii Costurile neconformităţii

Costuri de prevenire

Costuri de evaluare

Costurile defectărilor interne

Costurile defectărilor externe

37

Page 40: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

costurile de recepţie a materiilor prime;

costurile de achiziţionare şi întreţinere a echipamentelor de inspecţie;

costurile determinărilor pe parcursul procesului tehnologic;

costurile cu teste de laborator;

costurile cu analiza produselor finite;

costurile cu documentele referitoare la inspecţii şi încercări, salariile personalului care efectuează încercările;

analiza datelor colectate din inspecţii şi încercări.

Costurile defectărilor interne sunt costurile apărute ca urmare a rebuturilor, remedierilor, reparaţiilor. În această categorie sunt incluse:

costurile datorate reprelucrării, retragerii unor produse sau repetării unor teste;

costurile necesare declasării produselor. Declasarea este trecerea de la un nivel de calitate la un nivel inferior.

costurile datorate pierderilor de timp (de exemplu, oprirea unor procese tehnologice şi repornirea lor);

sortarea componentelor pentru separarea celor neconforme.

Costurile defectărilor externe sunt costurile pentru corectarea neconformităţilor după livrare, şi anume:

cheltuieli apărute ca urmare a reclamaţiilor clienţilor;

cheltuieli cu salariile personalului care se ocupă de rezolvarea reclamaţiilor;

costurile produselor returnate (costuri de transport/recepţie/depozitare/testare a produselor necorespunzătoare);

cheltuieli cu primele de asigurare, necesare pentru acoperirea răspunderii juridice a întreprinderilor faţă de produs;

cheltuieli cu despăgubiri/daune;

cheltuieli cu penalităţi pentru întârzierea livrării unor produse;

costuri cu service/postgaranţie.

Costurile de realizare a calităţii sunt costurile pe care le implică realizarea şi menţinerea nivelului specificat al calităţii. În această categorie sunt incluse costurile de prevenire şi evaluare considerate costuri de investiţie şi costurile defectărilor interne şi externe, considerate pierderi.

Costurile de asigurare externă a calităţii sunt costurile pe care le implică demonstraţiile şi probele cerute de clienţi, companiile de promovare a produselor, etc. Costurile includ procedurile, încercările, demonstraţiile efectuate de organisme de control.

Costurile sunt un instrument de optimizare a proceselor şi activităţilor relevante pentru calitate. Prin intermediul acestor costuri se pot identifica activităţile

38

Page 41: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

ineficiente, punctele critice în desfăşurarea proceselor, pot fi mai bine fundamentate acţiunile corective sau de îmbunătăţire necesare, pot fi analizate şi corelate disfuncţionalităţile constatate.

12.2. Bilanţul costurilor calităţii

Pentru prezentarea costurilor referitoare la calitate se utilizează în ţara nostră bilanţul costurilor calităţii. Utilizarea termenului de bilanţ este improprie în acest caz, nefiind vorba de structurarea pe elemente în două zone (activ şi pasiv) ale unui bilanţ propriu-zis.

Bilanţul costurilor calităţii este utilizat pentru:

analiza comparativă a categoriilor de costuri ale calităţii, a ponderii acestora în costurile totale referitoare la calitate (analiza pe orizontală);

analiza evoluţiei costurilor referitoare la calitate, pe total şi pe categorii (analiza pe verticală).

Indicatorii costurilor referitoare la calitate

Se pot determina mai multe categorii de indicatori ai costurilor referitoare la calitate.

1) Ponderea diferitelor categorii de costuri în costurile totale ale calităţii:

în care:

- PCP, PCE, PCdi, PCde sunt ponderile costurilor de prevenire, evaluare şi costurile defectărilor interne şi externe;

- CP, CE, Cdi, Cde reprezintă costurile de prevenire, evaluare şi costurile defectărilor interne şi externe;

- CT reprezintă costurile totale referitoare la calitate.

2) Indicatorii utilizaţi pentru analiza corelaţiilor dintre costurile referitoare la calitate şi cifra de afaceri a întreprinderii:

39

Page 42: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

,

în care:

- ICP, ICE, ICdi, ICde sunt indicatorii costurilor de prevenire, evaluare, defectărilor interne şi externe şi costurilor totale;

- CP, CE, Cdi, Cde reprezintă costurile de prevenire, evaluare şi costurile defectărilor interne şi externe şi costuri totale;

- V – valoarea vânzărilor.

Analiza se poate realiza pe grafic, pe tip de produse sau grupe de produse (fig. 14):

Fig. 14 Analiza comparativă a ponderii costurilor referitoare la calitate în costurile de producţie, pe grupe de produse

Importanţă deosebită prezintă analiza evoluţiei structurii costurilor referitoare la calitate. Pentru aceasta se utilizează graficul în coloane.

Costuri de prevenire

Costuri de evaluare

Costuri ale defectărilor interne şi externe

2

4

6

8

10

Grupe de produse

A B C D

Ponderea costurilor referitoare la calitate în costurile de producţie (%)

46%

44%

10%

42%

50%

8%

56%

29%

15%

22%

60%

18%

40

Page 43: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Fig 15 Evoluţia structurii costurilor referitoare la calitate

Analiza structurii costurilor referitoare la calitate, la un moment dat şi în dinamică, permite evidenţierea interdependenţelor dintre categoriile de costuri, respectiv dintre acestea şi costurile totale (fig. 15).

De exemplu, se poate evidenţia că, în condiţiile unei creşteri relativ mici a investiţiilor pentru prevenirea defectărilor, rezultă o reducere sensibilă a costurilor defectărilor, astfel încât, pe total, costurile referitoare la calitate scad (fig. 16).

Fig. 16 Evoluţia costurilor referitoare la calitate în condiţiile unei politici preventive

Pe de altă parte, în cazul neglijării costurilor de prevenire a defectărilor de calitate, se poate ajunge la creşteri semnificative a celorlalte categorii de costuri, pe seama înmulţirii defectărilor interne şi externe.

12. 3. Calitatea optimă

Relaţia dintre costul unui produs şi nivelul său calitativ a condus la noţiunea de calitate optimă.

Calitatea optimă reprezintă maximum de calitate obţinut cu minimum de cost (preţ).

Costuri

Timp

Cp

Ce

Cd

Ce

Cd

Cp

1998 2000

1999 20001998

%

Costuri de prevenire (Cp)

Costuri de evaluare (Ce)

Costuri ale defectărilor interne şi externe (Cd)

20

24

56

23

27%

50

28

47

27

41

Page 44: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Beneficiarul/clientul doreşte un maximum de calitate la un preţ de achiziţie cât mai mic, în timp ce producătorul/furnizorul doreşte realizarea unui produs cu performanţe cât mai bune la un cost de producţie cât mai mic.

Calitatea optimă reprezintă compromisul dintre calitate şi preţ fără a compromite ideea de calitate.

Turner a arătat că între nivelul calităţii, costuri şi eficienţă există o relaţie grafică:

Fig. 17 Stabilirea calităţii optimeCurba 1 reprezintă variaţia costului unitar al produsului în funcţie de nivelul calităţii.

Curba 2 reprezintă variaţia valorii unitare a produsului în funcţie de nivelul calităţii.

Se observă că ambele curbe sunt crescătoare în raport cu creşterea nivelului calităţii, ele având însă curburi diferite. Curba 1 nu pleacă din origine, deoarece orice produs, chiar noncalitate presupune cheltuieli de producţie. Această curbă are o tendinţă uşor crescătoare la început, apoi creşterea este accelerată pe măsura creşterii nivelului calităţii.

Curba 2 pleacă din origine, are o pantă mare pe măsură ce creşte nivelul calităţii, după care panta se micşorează, curba se aplatizează, deoarece valoarea produsului pe piaţă se plafonează, indiferent de nivelul calităţii. Valoarea produsului începe să se stabilizeze, în timp ce costul acestuia creşte spre infinit, pe măsură ce calitatea se apropie asimptotic de perfecţiune. Intervalul A-B reprezintă zona calităţii eficiente, zona în care curba 2 se situează deasupra curbei 1.

La stânga NCA şi la dreapta NCB produsul este nerentabil, deoarece costurile sunt mai mari decât serviciul adus de produs. Nivelul calităţii optime (NCO) este acel nivel al calităţii pentru care rentabilitatea/beneficiul (diferenţa dintre serviciul adus

Valoare Valoarea maximă

Per

fecţ

iun

e

Ben

efic

ium

axim

0

A

B

NCA NCO NCB Nivelul calităţii

1

2

Zona calităţii eficiente

42

Page 45: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

şi cost) este maximă. NCO se găseşte în punctul în care pantele celor două curbe sunt egale, tangentele la ele sunt paralele.

Acest nivel optim al calităţii este avantajos atât pentru beneficiar cât şi pentru producător.

Nivelul calităţii optime se poate stabili pornind de la costul total al produsului care în termeni generali este reprezentat de suma costului de achiziţie şi costului de exploatare şi întreţinere (fig. 18).

Nivelul calităţii

Nivel optim al calităţii

Costuri N

IVE

L M

AX

IM D

E C

AL

ITA

TE

Calitate minimă

1

2

3

1 Costul de achiziţie al produsului

2 Costul de mentenanţă

3 Costul global al calităţii

43

Page 46: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Fig. 18 Calitatea optimă a produselor

Fig. 19 Aspectele economice ale calităţii de conformitate

Pentru producător, costul total reprezintă suma următoarelor costuri: costul de bază al fabricaţiei, costul pentru asigurarea calităţii şi costul defectelor (fig. 19).

La 100% conformitate, costurile pentru asigurarea calităţii sunt foarte mari, tind asimptotic către infinit. Calitatea de conformitate optimă se găseşte unde costul total este minim, în dreptul punctului de intersecţie al curbelor costului defectelor şi costului asigurării calităţii.

12.4. Optimizarea costurilor calităţii

Aşa cum rezultă din graficul corelaţiei calitate-costuri, potrivit abordării tradiţionale, există un punct pe curba costurilor totale în care aceste costuri sunt minime, iar nivelul calităţii corespunzătoare zonei haşurate (cuprins între punctele A şi B pe abscisă) este considerat optim. În zona respectivă, numită şi zona neutră, costurile defectelor (Cd) sunt aproximativ egale cu costurile de prevenire şi evaluare (Cp + Ce) (fig. 20+21).

100% conformitate0% conformitate

Costul pentru asigurareacalităţii

costuri Costul de bază al fabricaţiei

Costul defectelor Costul total

Spreinfinit

Spreinfinit

44

Page 47: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

Fig. 20 Abordarea tradiţională a corelaţiei costuri-calitate

Pe grafic mai pot fi delimitate o zonă a îmbunătăţirilor şi o zonă a perfecţionismului (a supra-calităţii).

În zona îmbunătăţirilor, Cd au pondere mai mare de 70%, iar suma Cp + Ce este mai mică de 30%. În această zonă, printr-o creştere relativ mică a Cp + Ce (deci a investiţiilor), se obţine o reducere semnificativă a Cd (defecte interne şi externe), a pierderilor.

Fig.21 Zonele care pot fi delimitate pe graficul calităţii optime

În zona perfecţionalismului (a supra-calităţii), Cd au o pondere mai mică de 40%, iar Cp+Ce mai mare de 60%. În această zonă, reducerea Cd presupune Cp+Ce mari. Apare că apropierea de perfecţiune a calităţii nu este posibilă decât prin investiţii, deci cheltuieli tot mai mari (curba Cp + Ce tinde spre infinit).

Nivelul calităţii0

Costurile de prevenire şi evaluare(Cp + Ce)

Costul total minim

Costurile totale referitoare la calitate

BA

Cp+ Ce + Cd

100%

Costuri Costurile defectărilor

Cd

Nivelul calităţii

A

Costurile totale referitoare la calitate

Zona îmbunătăţiriiCp+ Ce < 30%

Cd > 70%

100%

Zonă optimă(neutră)

Cp+Ce ≈ Cd

Cp+ Ce + Cd

Zona perfecţionalismalismului (a supracalităţii)

Cp+ Ce >60% Cd < 40%

0 BA

45

Page 48: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

În abodarea tradiţională rezultă că este preferabilă situarea în zona optimă (neutră), în care Cp+Ce ≈ Cd. A produce deci o calitate superioară nivelului considerat optim ar fi la fel de nerentabil ca şi producerea sub nivelul respectiv.

Acest mod de abodare a corelaţiei calitate-costuri contrazice principiul excelenţei, potrivit căruia trebuie să se urmărească realizarea unei calităţi perfecte în condiţii de eficienţă, deci cu cheltuieli cât mai mici.

Strategia îmbunătăţirii continue, cu paşi mici, care se aplică în cazul TQM nu implică investiţii mari, se poate obţine creşterea nivelului calităţii, fără eforturi prea mari.

Schneiderman propune reconsiderarea modelului tradiţional de reprezentare a corelaţiei costuri-calitate, în sensul că nu este nevoie de o investiţie infinită (asimptotică la axa verticală) pentru a asigura îmbunătăţirea continuă a calităţii. Punctului de minim al costurilor totale îi poate corespunde nivelul maxim al calităţii (zero defecte) (fig. 22).

a)

Dezvoltând această idee, Schonberg consideră că atât Cd cât şi Cp + Ce pot să scadă, în condiţiile creşterii nivelului calităţii.

b)

Fig. 22 Aboradrea modernă a corelaţiei costuri – calitate

a) costul total minim la zero defecte

0 100Nivelul calităţii

Costuritotale (Ct)

Costurile defectărilor

(Cd)

Costurile de prevenire şi evaluare

(Cp + Ce)

Costul total minim

Costuri

100Nivelul calităţii

Costuritotale (Ct)

Costurile defectărilor

(Cd)

Costurile de prevenire şi evaluare

(Cp + Ce)

Costul total minim

Costuri

0

46

Page 49: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

b) efectele îmbunătăţirii prin simplificare

Spre deosebire de abordarea clasică a corelaţiei costuri-calitate, în prezent, odată cu introducerea TQM, se consideră că îmbunătăţirea calităţii este posibilă în condiţiile reducerii concomitente a costurilor defectărilor şi a costurilor de prevenire şi evaluare.

Bibliografie:

1. Fuior, A., Pirtea, G., (1997), Seria de standarde ISO 14000 în pragul consensului, Standardizarea, nr. 5, Ed. Tehnică, Bucureşti;

2. Gabriela Rotaru, Daniela Borda, Nicoleta Sava, (2001), Managementul implementării programelor de calitate, Ed. Academica, Galaţi;

3. Gabriela Rotaru (1993), Bazele merceologiei, Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi;

4. Isaic – Maniu, Al., Vodă, V., (1998), Manualul calităţii, Ed. Economică, Bucureşti;

5. Juran, J. M., Gryna, F.M., (1973), Calitatea produselor, Ed. Tehnică, Bucureşti;

6. Olaru, M., (1999) Managementul calităţii, Ed. Economică, Bucureşti;

7. Olaru, M., Pamfilie, R., Schileru, I., Părăian, E., Băetoiu, P., Purcărea, A., (1999), Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed. Eficient, Bucureşti;

8. Turner, T., (1969), Quality Progress, SUA, vol. 2, nr. 4;

*** Standardele SR ISO 9000, 9001, 9002, 9003, 90004 din 1995 – Managementul calităţii şi asigurarea calităţii;

*** Standardele SR ISO 14011, 14012, 14013 din 1996 – Ghid pentru auditul de mediu;

*** Standardele SR ISO 10011, partea 1, 2 şi 3 din 1994 – Ghid pentru auditarea sistemelor calităţii;

*** Reglement (CEE) no. 880/1992 du Conseil du 23 mars concernant un système communitaire d`attribution de label ècologique;

*** HG nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare naţională în România, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 43 din 30.01.1998.

47

Page 50: Control.si Asig. Cal. Partea a Iia

48