Povestirea vieţii. Introducere. Obiect de studiu

În ştiinţele sociale, povestirea vieţii rezultă dintr-o formă particulară de interviu, interviul narativ, pe parcursul căruia un cercetător solicită unei persoane, denumită de noi subiect, să-i povestească în întregime sau parţial experienţa sa de viaţă, aşa cum a trăit-o.

Deşi utilizarea povestirilor vieţii s-a dezvoltat considerabil în ultima vreme, mereu apare o serie de întrebări „tehnice” cu privire la ele, cum ar fi:

Poate fi povestirea vieţii completă, poate ea acoperi întreaga viaţă a subiectului şi toate domeniile existenţei?

Care sunt diferenţele dintre povestirea vieţii şi autobiografie?Ce distinge o povestire a vieţii de un simplu interviu?Putem noi avea încredere în ceea ce spun subiecţii?O povestire a vieţii poate fi altceva decât o reconstrucţie subiectivă a experienţei trăite? Putem găsi

în ea conţinuturi obiective?Ce valoare au descrierile contextelor sociale făcute de către subiecţi?Tehnicile de analiză a interviurilor sunt valabile şi pentru povestirile vieţii?Cum putem trece de la conţinutul povestirilor vieţii la înţelegerea sociologică a unui fenomen social?Câte povestiri trebuie recoltate pentru a ajunge la concluzii generalizabile?

Asupra acestor întrebări ne vom opri în cele ce urmează.Perspectiva calitativă poate fi considerată obiectivistă, mai ales în varianta sa etnosociologică, în

sensul că scopul său nu este de a surprinde interiorul schemelor de reprezentare sau sistemul de valori al unei persoane izolate, ci de a studia un fragment de realitate socio-istorică, adică un obiect social. A-l studia, adică a înţelege cum funcţionează el şi cum se transformă, punând accentul pe configuraţiile de raporturi sociale, mecanismele, procesele, logicile de acţiune caracteristice. Din această perspectivă, recursul la povestirile vieţii este esenţial şi nu vine doar în completarea statisticilor, a studiului documentelor, regulamentelor sau a observării directe a comportamentelor.

Societăţile contemporane se caracterizează printr-o accentuată diferenţiere şi specializare a sectoarelor de activitate, iar fiecare sector dezvoltă propriile sale moduri de funcţionare, de diviziune a muncii, forme specifice ale raporturilor sociale de producţie, norme şi limbaj individualizate, cunoştinţe şi capacităţi proprii necesare exersării activităţii, mize şi strategii în jurul acestor mize, pe scurt, propria sa sub-cultură. Practic, acestea sunt fragmente particulare de realitate socio-istorică, iar perspeciva calitativistă constă în concentrarea studiului pe astfel de lumi sociale centrate pe o activitate specifică sau pe o anume categorie de situaţii sociale regrupând ansamblul persoanelor care se regăsesc într-o situaţie socială dată.

Recursul la povestirile vieţii îmbogăţeşte considerabil această perspectivă, aducând mai ales ceea ce lipseşte observaţiei directe care este concentrată pe interacţiuniule faţă în faţă, aducând, aşadar, o dimensiune diacronică, ce permite surprinderea logicilor de acţiune în dezvoltarea lor biografică şi configuraţiile de raporturi sociale în dezvoltarea lor istorică, vizând atât reproducerea cât şi dinamica transformării. Perspectiva etnosociologică orientează povestirile vieţii către povestirea practicilor în situaţie, ideea centrală fiind că prin practici se poate începe înţelegerea contextelor sociale în sânul cărora ele se înscriu şi la transformarea şi reproducerea cărora contribuie.

Fenomenele ideologice şi culturale colective – valorile, credinţele, reprezentările, proiectele, adică semantica colectivă a vieţii sociale – fac parte, la rândul lor, din realitatea obiectivă. Totuşi, perspectiva etnosociologică dă prioritate raporturilor şi proceselor sociale structurale, fără a le neglija pe cele dintâi. Pentru a atinge acest obiectiv, îşi concentrează atenţia asupra practicilor recurente. Efortul de înţelegere a practicilor poate conduce, cum o face adesea, la studiul credinţelor, reprezentărilor, valorilor şi proiectelor care, combinându-se în situaţii obiective, inspiră logicile de acţiune ale actorilor sociali.

Povestirea vieţii are drept caracteristică principală efortul de descriere a structurii diacronice a parcursului vieţii, caracteristică ce o distinge radical de alte forme, non-narative, de interviu. Există povestiri ale vieţii care procedează la descrierea narativă doar a unui fragment de experienţă trăită, numite şi povestiri selective ale vieţii, după cum avem şi povestiri orientate preponderent spre descrierea practicilor („povestiri ale practicilor”) care furnizează noi soluţii problemelor de dezvoltare a cunoaşterii sociologice obiective pornind de la mărturia de natură subiectivă. Un interviu narativ orientat către reconstituirea înlănţuirii

1

evenimentelor, situaţiilor, interacţiunilor şi acţiunilor conţine în mod necesar un număr important de date factuale exacte.

Ancheta calitativă, care are ca metode principale observaţia participativă şi metoda povestirilor vieţii (numită şi metoda biografică), este un tip de cercetare empirică bazată pe anchetă de teren, care se inspiră din tradiţia etnografică pentru tehnicile sale de observaţie, dar care îşi construieşte obiectele de studiu prin referinţă la problematica sociologică. În ciuda interesului intrinsec al descrierilor monografice şi sociografice, analiza calitativă tinde să treacă de la particular la general, descoperind în terenul cercetat forme sociale, adică raporturi sociale, mecanisme sociale, logici de acţiune, procese recurente, care sunt susceptibile de a fi prezente într-o multitudine de contexte similare.

Obiectul de studiu al anchetelor calitative sunt lumile sociale care coexistă în interiorul aceleaşi societăţi şi care îşi dezvoltă propriile sub-culturi. La aceasta se adaugă dimensiunea istorică a constituirii fenomenelor sociale, răspunzând nevoii de a înscrie orice fenomen social într-o mişcare istorică generală de transformare a societăţii, precum şi nevoii de a pune în evidenţă dimensiunea temporală a oricărui fenomen social. În acest context, orice analiză calitativă priveşte sub-cultura lumii sociale, încadrarea istorico-temporală şi problematica sociologică, adică este o analiză etno-istorico-sociologică.

Să revenim la obiectul de studiu al unei asemenea anchete, calitative. Potrivit unui autor ca Daniel Bertaux, el constă în:

a. lumile socialeb. categoriile de situaţiic. traiectoriile sociale

a.O lume socială se construieşte în jurul unui tip de activitate specifică. Poşta, poliţia, învăţământul primar, jurnalismul, televiziunea, una sau alta dintre lumile artei (pictură, literatură etc.) constituie tot atâtea exmple de lumi sociale centrate pe o activitate profesională. Dar aceste lumi sociale se dezvoltă în aceeaşi măsură şi în jurul unor activităţi nonprofit, fie că sunt culturale, sportive, asociative sau de altă natură. În sânul macrocosmosului constituit de societatea globală, lumile sociale constituie mezocosmosuri, care la rândul lor sunt constituite din numeroase microcosmosuri: oficii poştale, birouri de poliţie, şcoli primare etc.

Ipoteza centrală este că logicile care guvernează ansamblul unei lumi sociale sau mezocosmos sunt sunt în egală măsură active şi în fiecare microcosmos care îl compune. Aprofundând un singur microcosmos, sau mai bine câteva dintre ele, ajungem să identificăm logicile de acţiune, mecanismele sociale şi procesele de producţie şi reproducţie ale mezcosmosului însuşi. Bineînţeles, funcţionarea unei aceleaşi lumi sociale poate presupune o varietatea mai mică sau mai mare de microcosmos. Studiind unul singur dintre ele e posibil să generalizăm abuziv caracteristicile sale la întreaga lume socială. Pentru a evita aceasta eroare, trebuie diversificate terenurile de observaţie şi comparate între ele. Totuşi, nu este absolut obligatoriu ca toataă această muncă comparativă să fie făcută de acelaşi cercetător. Cercetarea este o întreprindere colectivă şi funcţionează un principiu cumulativ conform căruia fiecare anchetă îşi aduce propria contribuţie.

Pe de altă parte, lumile sociale şi în particular lumile sociale centrate pe o activitate profesională constituie spaţii în care actorii sociali evoluează de-a lungul întregii cariere profesionale. Din microcosmosurile alese pentru cercetare, se pot căuta mărturii care descriu „din interior” mai multe microcosmosuri, prin care subiectul a evoluta de-a lungul carierei, precum şi logicile de trecere de la unul la altul. E, într-un anumit fel, o comparaţie a lumilor sociale făcută din interior.

b. Categoriile de situaţii reprezintă al doilea tip de obiect social specific abordării calitative. Mamele care îşi cresc singure copiii, taţii divorţaţi, agricultorii celibatari, toxicomanii, persoanele suferind de o boală cronică etc., toate reprezintă categorii de situaţii specifice. Fenomenul de „situaţie particulară” nu implică în mod necesar formarea unei lumi sociale: mamele care îşi cresc singure copiii nu au activităţi în comun, cu atât mai puţin şomerii de lungă durată sau bolnavii cronici. Situaţia lor în sine este comună. Iar această situaţie este socială în măsura în care cuprinde constrângeri şi logici de acţiune care au în bună parte puncte comune, sau este prezentă în schemele colective de reprezentare şi gândire, sau sunt, eventual, gestionate de aceeaşi instituţie.

Apelul la povestirea vieţii în studiul acestor situaţii este extrem de eficace, fiindcă această tehnică de culegere a datelor empirice facilitează reconstrucţia traiectoriilor subiectului, ceea ce permite să fie

2

surprinse mecanismele şi procesele prin care subiectul a ajuns în această situaţie particulară, precumşi modul în care el o gestionează.

c. Extraordinara varietate a parcursurilor vieţii, contingenţa puternică a articulării diverselor tipuri de mecanisme în procesul formării fiecărui parcurs fac ca studiul traiectoriilor sociale să fie limitat. El este foarte eficace în spaţii sociale relativ omogene şi cu mobilitate socială scăzută. De asemenea, pentru a putea generaliza rezultatele unui studiu asupra formării traiectoriilor biografice trebiuie să reducem câmpul de observare la un tip particular de parcurs biografic sau de context.

3