c1 6Tox Alim

1

1. Noţiuni introductive

1.1. Obiectul şi ramurile toxicologiei

Toxicologia reprezintă studiul calitativ şi cantitativ al efectelor

dăunătoare ale unor substanţe de origine biotică sau abiotică sau a unor agenţi

fizici sau chimici.

O definiţie foarte lapidară ar fi:”toxicologia reprezintă studiul substanţelor

toxice şi al efectelor acestora”.

Noţiunea de toxic provine din grecescul ”toxikon”- otravă, acest termen

provenind la rândul său din “toxon”-arc (referire probabilă la otrava pentru

vârful săgeţii). După Plinius termenul ar deriva de la numele tisei-Taxus bacata-

care conţine un alcaloid, taxina, utilizat la otrăvirea vârfului săgeţii.

Cuvântul otravă provine de la slavonescul “otraviti”-ceva care produce

amărăciune, mâhnire profundă.

În uzul curent termenul de toxic defineşte o substanţă dăunătoare de

origine exogenă.

Toxina este o substanţă nocivă generată în cursul proceselor biologice (de

către organisme vii): toxine bacteriene, micotoxine, fitotoxine, zootoxine (venin-

toxină produsă de reptile, insecte, peşti).

Intoxicaţia este starea patologică determinată de substanţe toxice exogene

(exointoxicaţii) sau endogene (impropriu denumite autointoxicaţii.).

Termenul de toxicoză în sens larg este sinonim cu intoxicaţia. În sens

restrâns defineşte starea de boală produsă de o toxină, mai ales generată în

organism în cursul unor tulburări de nutriţie şi metabolism.

Toxiemia este starea patologică determinată de acumularea unui toxic în

sânge.

Toxiinfecţia este starea patologică determinată de toxinele bacteriene.

Iatropatia reprezintă îmbolnăvirea produsă prin intervenţia personalului

medical.

Ramurile toxicologiei.

Progresul tehnic şi ştiinţific a generat o dezvoltare rapidă a toxicologiei şi

apariţia a numeroase ramuri:

1. Toxicologia clinică studiază efectele toxicelor asupra organismelor

umane și animale (în sens larg se ocupă şi cu diagnosticul, terapia şi profilaxia

intoxicaţiilor).

2. Toxicologia analitică se ocupă cu identificarea şi determinarea

cantitativă a toxicelor din diferite substraturi (furaje, apă, aer, produse

biologice).

3. Toxicologia de diagnostic şi toxicologia profilactică s-au dezvoltat ca

ramuri ale toxicologiei clinice.

2

4. Toxicologia mediului ambiant (ecotoxicologia) este una din ramurile

de strictă actualitate, dezvoltată ca urmare a conştientizării efectelor nefaste pe

care le poate genera vechea politică de “exploatare” neraţională a mediului. Are

unele subramuri aflate într-o continuă dezvoltare (de ex., toxicologia

industrială).

5. Toxicologia judiciară se ocupă cu aspectele juridice generate de

toxice, fiind dezvoltată în medicina omului (toxicologia medico-legală).

6. Toxicologia experimentală s-a dezvoltat din necesitatea de a oferi o

fundamentare ştiinţifică celorlalte ramuri ale toxicologiei şi mai ales din

necesităţile de ordin profilactic, în ultimul timp.

7. Toxicologia biochimică studiază modificările biochimice induse de

toxice.

8. Micotoxicologia studiază efectele nocive ale micotoxinelor (toxine

elaborate de miceţi). În România, primul tratat de specialitate a fost elaborat de

Coman şi Popescu (1985).

1.2. Toxicitatea şi factorii care o influenţează

Toxicitatea este influenţată de două categorii de factori:

-factori care ţin de substanţă;

-factori care ţin de individ.

Factorii de toxicitate legaţi de substanţă

Starea de agregare şi mărimea particulelor. Substanţele gazoase sunt mai

toxice decât formele lor lichide, deoarece au o energie mai mare iar pe de altă

parte, pătrunzând pe cale respiratorie ating rapid o concentraţie mare în sânge (şi

apoi în ţesuturile ţintă). Substanţele solide sunt mai toxice când sunt fin

pulverizate (sulf). Toxicitatea substanţelor cristaline este mai mică decât în

forma amorfă, deoarece necesită consum de energie pentru desfacerea cristalelor

(ex. morfina).

Solubilitatea în apă sau lipide condiţionează absorbţia toxicului prin

membranele celulare. Raportul dintre liposolubilitate şi hidrosolubilitate este

numit coeficient de partiţie (coeficient Overton Meyer). Se determină cu

ajutorul pâlniei de separare. Substanţele organice sunt clasificate din punct de

vedere al coeficientului de partiţie în 9 clase:

-clasa I-III -solubile în alcool (apă)-coeficient mic;

-clasa IV-VI -solubile în eter-coeficient mijlociu;

-clasa VII-IX -solubile în benzen.

Cele mai toxice sunt substanţele amfofile (cu coeficient mijlociu)-

solubile în eter.

Solventul poate mări toxicitatea prin favorizarea absorbţiei. Ex.

administrarea de lapte sau purgative uleioase în intoxicaţia cu pesticide

3

organoclorurate, organofosforice, fosfor şi alte substanţe liposolubile măreşte

toxicitatea.

Starea de ionizare. Ionizarea substanţei reduce toxicitatea, deoarece

absorbţia prin membranele celulare se face sub formă neionizată. Amoniacul

ionizează la pH acid, ceea ce explică utilizarea acidului acetic drept antidot în

intoxicaţia cu uree. Barbituricele, dimpotrivă se absorb mai bine la pH acid (în

stomac).

Concentraţia. Toxicitatea majorităţii substanţelor este direct proporţională

cu concentraţia. Unele soluţii (acizi, baze, săruri ale metalelor grele) au acţiune

iritantă sau caustică, în funcţie de concentraţie. Datorită acţiunii iritante, la

carnivore se poate declanşa voma, scăzând toxicitatea prin reducerea dozei.

Doza ca factor de toxicitate

Dintre factorii de toxicitate, cel mai important este doza, fapt recunoscut

încă din antichitate, de către Paracelsus, care a enunţat principiul “Dosis sola

facit venenum”. Goethe, la rândul său afirma “Nu există otravă, totul depinde de

doză“.

Numeroşi agenţi exogeni se pot comporta ca aliment, medicament sau

otravă, în funcţie de doză. Ex. zahărul, sarea, vitamina A, oligoelementele (As,

Cu, Se, Zn etc.).

Importanţa dozei decurge din faptul că majoritatea substanţelor se absorb

de-a lungul gradientului de concentraţie prin difuziune, fără consum de energie.

Doza reprezintă cantitatea dintr-o substanţă dată care produce un anumit

efect urmărit (terapeutic, toxic sau letal).

Dozajul reprezintă cantitatea de substanţă raportată la greutatea corporală

şi la timp.

Doza efectivă reprezintă doza care are un anumit efect urmărit (terapeutic

sau nociv). Pentru uniformizarea exprimării, în limbajul ştiinţific se foloseşte

conceptul de DE50, reprezentând doza la care se înregistrează efectul urmărit la

50% dintr-o populaţie.

În toxicologie, pentru exprimarea toxicităţii acute a unei substanţe se

utilizează DL50.

DL50 reprezintă o doză estimată statistic, care determină efect letal la 50%

dintr-o populaţie, în anumite condiţii de lucru. De obicei determinarea se face pe

şobolani dintr-o anumită linie, de acelaşi sex, doza administrându-se o singură

dată, pe cale orală, în soluţie apoasă (cu sonda). Determinarea DL50 se face pe

grupuri mici (obişnuit de 10 animale), cărora li se administrează doze

crescătoare, alese astfel încât doza minimă să producă efectul letal la un număr

mic de animale (1-2) iar doza maximă să determine efectul la majoritatea

animalelor, dar nu la toate. Efectul se înregistreează după principiul “totul sau

nimic”. DL50 se calculează logaritmic, pe baza variaţiei letalităţii în funcţie de

doză.

4

Pe baza DL50 la şobolan, exprimată în mg/kg, substanţele au fost

clasificate de Hodge şi Sterner în şase grade de toxicitate (Tabelul 1)

Riscul de intoxicaţie (probabilitatea ca un individ să facă o anumită

intoxicaţie) nu depinde în mod esenţial de toxicitatea substanţei ci de

probabilitatea contactului cu aceasta, decurgând din modul ei de folosire – de ex.

riscul de intoxicaţie este mai mare în cazul substanțelor mai frecvent folosite

decât al celor extrem de toxice, păstrate în condiții de siguranță.

Dozajul ca factor de toxicitate La dozaje egale, toxicitatea unei substanţe poate fi influenţată de: modul

de administrare, calea de pătrundere, interacţiunea cu alte substanţe.

a) Modul de administrare. Divizarea unei doze zilnice permite intervenţia

mai eficace a mecanismelor de detoxifiere.

b) Calea de pătrundere. Calea orală (bucală) este mai puţin severă,

datorită barierei gastro-intestinale şi hepatice.

Calea parenterală sau extraorală - intradermică (i.d.), subcutanată (s.c.),

intramusculară (i.m.), intravenoasă (i.v.), intraperitoneală (i.p.) - este cea mai

severă, deoarece toxicele ocolesc bariera hepatică. Este calea pe care se produc

majoritatea intoxicaţiilor iatrogene. Calea respiratorie este de asemenea severă

în cazul toxicelor volatile. Calea transcutanată este severă în cazul toxicelor

liposolubile: OP, OCl.

5

Tabelul 1

Clasificarea substanţelor în funcţie de toxicitate

Categoria

DL50

(mg/kg)

Exemple

Extrem de toxice < 1 -cianuri

-alcaloizi(stricnina)

Foarte toxice 1-50 paration,

metilparation

Moderat toxice 50-500 OCl, azotaţi, unele

metale grele

Slab toxice 500-5000 -Triclorfon,

Clortion

Practic netoxice 5000-15000 Aditivii furajeri

(NaCl ş a)

Relativ lipsite de

nocitivitate

Peste 15000 Substanţele greu

absorbabile

Calea de pătrundere poate influenţa şi tipul de acţiune a substanţei:

MgSO4 pe cale orală este purgativ iar i.v. (doze mai mici) este sedativ.

c) Interacţiunea dintre două substanţe administrate concomitent sau

succesiv poate determina efecte sinergice şi antagonice. Antidotismul se bazează

pe efectele antagonice.

Efectele dozajelor mici

În 1896, Hueppe, lucrând pe culturi de drojdie, a conchis că: orice

substanţă care omoară protoplasma în anumite concentraţii şi o inhibă în

concentraţii mai mici, acţionează favorabil şi sporeşte vitalitatea dincolo de un

prag de neutralitate. Regula este valabilă, mai ales în cazul oligoelementelor

(Cu, Zn, Se, Fe, I).

Problema existenţei pragului de neutralitate este o problemă de statistică,

nu de biologie: nu se poate determina efectiv acest nivel, ci se poate estima

valoarea lui, cuprinsă între nivelul efectului celui mai slab şi nivelul efectului

fără semnificaţie (nivelul fără nici un efect advers). Ex. Vitamina A- doza

minimă efectivă este de 3,6x1015

molecule/kg. La doze de 10 ori mai mici apar

semnele carenţei.

Factori de toxicitate ce depind de individ

Specia influenţează toxicitatea prin particularităţile anatomo-fiziologice.

6

Majoritatea substanțelor sunt mai toxice pentru om decât pentru animalele

de experiență.

Iepurele este rezistent la atropină, datorită prezenţei în sânge a

atropinesterazei.

Vârsta. Indivizii foarte tineri şi cei bătrâni sunt mai sensibili, datorită

posibilităţilor mai reduse de detoxifiere.

Greutatea corporală. Toxicitatea majorităţii substanţelor este direct

proporţională cu greutatea corporală. Claude Bernard afirma că ”un iepure mic

necesită pe kg greutate mai multă otravă pentru a muri, tot aşa cum necesită mai

mult oxigen pentru a trăi”.

Sexul influenţează toxicitatea prin acţiunea unor hormoni. Şobolanii

masculi sunt mai rezistenţi la paration. Castrarea le reduce rezistenţa, iar

administrarea de testosteron le măreşte rezistenţa. Eliminarea prin lapte este o

posibilitate de detoxifiere.

Plenitudinea tubului digestiv îngreunează absorbţia toxicelor.

Regimul alimentar bogat în grăsimi favorizează absorbţia toxicelor

liposolubile.

Starea de întreţinere bună măreşte rezistenţa la toxice.

Factorii individuali determină apariţia unor fenomene de

hipersensibilizare: idiosincrazia şi anafilaxia.

1.3. Metabolizarea şi eliminarea toxicelor din organism

Absorbţia toxicelor se realizează pe la nivelul căilor de pătrundere în

organism. Cea mai importantă absorbţie se realizează în tubul digestiv. În

cavitatea bucală absorbţia este în general redusă. Nicotina şi cianurile se pot

absorbi totuşi în cantităţi suficiente pentru a provoca intoxicaţia. Alcoolul se

absoarbe, de asemenea, începând din cavitatea bucală.

În stomac absorbţia este redusă datorită pH -ului acid, care determină

ionizarea toxicelor. Substanţele cu pH uşor acid se absorb bine din stomac

(barbituricele, alcoolul). Absorbţia gastrică depinde şi de gradul de plenitudine

al stomacului: toxicele se absorb mai rapid din stomacul gol, dar unele, care au

caracter iritant, pot declanşa voma (ANTU). Conţinutul gastric realizează diluţia

şi chiar neutralizarea unor toxice (albuminele din lapte pentru metale grele).

Absorbţia intestinală este cea mai importantă, fiind dependentă de

solubilitatea substanţei. Substanţele hidrosolubile cu moleculă mică se absorb

prin difuzie simplă, pa baza gradientului de concentraţie sau prin difuzie mediată

de proteine transportoare (mecanism de simport, pentru electoliţi), fără consum

de energie. Substanţele liposolubile se absorb ca şi lipidele alimentare, prin

intermediul chilomicronilor. Chilomicronii sunt micelii coloidale care conţin:

triacilgliceroli, acizi graşi liberi, fosfolipide, colesterol liber şi esterificat etc.

7

Calea respiratorie este importantă pentru gaze şi aerosoli (pesticide

pulverizate din avion). Toxicele ajung rapid în cordul stâng şi apoi în circulaţia

generală, determinând moartea rapidă. Substanţele iritante determină strănut,

tuse, dispnee, bronhospasm şi sufocare sau congestie şi edem pulmonar.

Absorbţia transcutanată este importantă pentru toxicele liposolubile;

organofosforice, organoclorurate, unguente cu mercur, iod etc. Leziunile pielii

(plăgi , dermatite) favorizează absorbţia şi a substanţelor hidrosolubile.

Absorbţia parenterală este cea mai rapidă şi este calea pe care se produc

intoxicaţiile iatropatice. Este o cale severă pentru că sunt evitate toate barierele.

După absorbţie toxicele se distribuie în umori, care reprezintă cca 70%

din greutatea corporală: 5% sânge, 15% lichid intercelular şi 50% lichidul

intracelular.

Difuziunea depinde de calea de absorbţie. Substanţele absorbite pe cale

digestivă ajung în ficat unde sunt parţial metabolizate, apoi intră în circulaţia

generală. Cele absorbite pe alte căi (respiratorie, transcutanată, parenterală)

ajung direct în circulaţie. În sânge circulă sub formă liberă sau cuplate cu

proteinele plasmatice, îndeosebi cu albuminele.

Unele toxice difuzează uniform în ţesuturi (alcoolul), altele preferenţial, în

funcţie de solubilitate (ex. organocloruratele în ţesutul gras). Metalele grele se

stochează în oase (plumbul, stronţiul, cesiul) sau în fanere- păr, unghii (seleniul,

arsenul, thaliul).

Unele substanţe se elimină netransformate: metalele şi metaloizii,

substanţele volatile (narcoticele volatile). Majoritatea toxicelor suferă însă o

metabolizare care poate avea ca rezultat detoxifierea (inactivarea) sau

dimpotrivă, creşterea toxicităţii. Inactivarea se poate realiza sub acţiunea

enzimelor bacteriene, din tubul digestiv, sau a enzimelor endogene,

microzomale şi nemicrozomale, în special în ficat , prin procese de oxidare,

hidroliză, conjugare (cu acid glucuronic, sulfat, aminoacizi, glucation)

dezaminare, etc.

Creşterea toxicităţii are loc în special prin epoxidare: paration-paraoxon,

heptaclor-heptaclor epoxid , aflatoxina-epoxid de aflatoxină etc.

Epoxizii prin reducere ulterioară sunt transformaţi în compuşi hidroxilaţi,

hidrosolubili, care se pot elimina pe cale renală.

O particularitate a metabolismului toxicelor o constituie inducţia şi

inhibiţia enzimatică. Unele substanţe exogene au proprietatea de a determina

stimularea activităţii enzimelor microzomale hepatice, accelerând rata de

metabolizare proprie (inducţie homoloagă) sau a altor substanţe (inducţie

heteroloagă). Inducţia homoloagă a fost observată la unele organoclorurate

(dieldrin).

Prezintă o importanţă practică deosebită inducţia heteroloagă determinată

de fenobarbital şi alte neurodepresoare, faţă de organoclorurate, organofosforice,

cumarinice etc. (Popescu şi col.,1991).

Eliminarea toxicelor din organism se realizează pe următoarele căi:

8

-digestivă- pentru toxicele greu solubile în apă sau insolubile;

-renală-pentru toxice hidrosolubile sau metaboliţii hidrosolubili ai celor

liposolubile;

-pulmonară- pentru toxice volatile;

-mamară- alcaloizi, micotoxine, organoclorurate (substanţe liposolubile);

-calea cutanată are importanţă redusă, pentru unele metale grele şi

substanţe volatile.

Pentru caracterizarea vitezei de eliminare a toxicelor din organism se

utilizează timpul de înjumătăţire. Acesta reprezintă timpul necesar pentru

eliminarea a jumătate din cantitatea de toxic. Timpul de înjumătăţire este diferit

de jumătatea timpului final de eliminare (T1/2 - T final/2). Eliminarea se face

după o lege exponenţială:

Cr=Ci x e-kt

Cr - concentraţia reziduală

Ci - concentraţia iniţială

K- constantă dependentă de substanţă.

9

2. NOŢIUNI DE TOXICOLOGIE EXPERIMENTALĂ

2.1. Determinarea experimentală a toxicităţii

Toate medicamentele şi produsele fitosanitare, înainte de a fi introduse în

uzul curent (lansate pe piaţă), trebuie testate din punct de vedere al inocuităţii şi

toxicităţii. Prin aceste teste se evaluează riscul de îmbolnăvire pentru persoanele

care fabrică, manipulează, comercializează produsul, pentru persoanele tratate şi

pentru consumatorii în hrana cărora ajung reziduurile din produs.

Studiile de toxicitate experimentală se clasifică în 7 grupe :

-studiul experimental al toxicităţii acute;

-studiul efectului iritant local şi al sensibilizării alergice;

-studiul efectelor mutagene;

-studiul toxicităţii pe termen scurt (subacute);

-studiul toxicităţii pe termen lung şi a efectului carcinogen;

-studiul embriotoxicităţii şi a efectelor asupra reproducţiei;

-studii destinate protecţiei mediului.

Întrucât protocoalele de testare diferă în funcţie de autor, pe plan mondial

se pune problema uniformizării acestora, astfel încât testele să fie recunoscute de

toate ţările care comercializează produsul. Organizaţia pentru Cooperare şi

Dezvoltare Economică, ce cuprinde ţările puternic industrializate, a elaborat

unele protocoale standard.

În studiile de toxicitate se utilizează cel mai frecvent rozătoare de

laborator (şobolani, şoareci, iepuri) şi carnivore.

Tendinţa de limitare a experimentelor pe animale a dus la dezvoltarea

unor “metode alternative”, de testare a toxicităţii pe culturi de celule, ţesuturi

sau embrioni. Aceste metode alternative nu pot însă înlocui în totalitate testele

tradiţionale pe animale vii, având unele dezavantaje legate de: durata de

supravieţuire a culturilor, alegerea parametrilor revelatori ai toxicităţii şi faptul

că o cultură de celule este un sistem izolat.

2.1.1. Determinarea toxicităţii acute

Toxicitatea acută exprimă efectele nefaste care se manifestă într-o

perioadă dată (obişnuit 14 zile) după administrarea unei doze unice de substanţă.

Indicatorii cei mai utilizaţi pentru aprecierea toxicităţii acute sunt:

-doza letală 50 (DL50);

-concentraţia letală 50 (CL50) şi

-doza maximă tolerabilă (DMT).

DL50 este doza unică, calculată statistic, la care mor 50% din animalele

supuse experienţei. Se exprimă în mg/kg.

10

CL50 reprezintă concentraţia unei substanţe, calculată statistic, care

provoacă după expunerea pentru o perioadă definită, moartea a 50% din animale

într-un interval de timp determinat.

DMT este doza maximă care provoacă semne de intoxicaţie, fără a avea

efecte majore asupra supravieţuirii.

Pentru determinarea DL50 se constituie loturi cât mai omogene de

animale: din aceeaşi suşă, vârstă şi greutate apropiată şi repartiţie egală pe sexe.

Se recomandă să se lucreze cu loturi de 10 animale (5 masculi şi 5 femele).

Lotului martor i se administrează excipientul substanţei de testat.

Loturilor experimentale li se administrează doze crescătoare de toxic, alese

astfel încât doza cea mai mică să provoace moartea unui număr minim de

animale (1-2), iar doza cea mai mare să provoace moartea majorităţii animalelor,

dar nu a întregului lot.

Administrarea toxicului se face o singură dată, cu sonda, după o dietă de cel

puţin 6 ore. Animalele sunt cazate la o temperatură situată în zona confortului

termic (22 ± 3°C), la o umiditate relativă de 30 – 70% şi regim de iluminare de

12 ore/ zi. Sunt ţinute în observaţie 14 zile, timp în care se înregistrează

simptomele şi mortalitatea. Se efectuează examenul necropsic şi histopatologic

la animalele care au murit intoxicate. DL50 se calculează statistic, prin metoda

curbei etalon. Calculul este facilitat dacă se înregistrează rezultatele pe hârtie

milimetrică specială, cu scară logaritmică.

Se poate determina DL50 şi prin administrarea toxicului pe cale

parenterală (i.v., i.m., s.c., i.p. sau transcutanat), menţionându-se calea utilizată.

Pentru substanţele gazoase sau cele care se utilizează sub formă de

aerosoli, se poate determina DL50 prin inhalaţie, expunerea la toxic durând 4 ore.

În cazul produselor fitosanitare se impune evaluarea toxicităţii pentru

păsări sălbatice (prepeliţă, potârniche, raţă sălbatică), peşti şi albine. La păsările

sălbatice testarea se face pe tineret, toxicul administrându-se fie în doze unice,

fie timp de 5 zile în hrană, în concentraţii crescătoare. Alături de loturile

experimentale se utilizează un lot martor negativ, care primeşte hrană fără toxic

şi un lot martor pozitiv, care primeşte în hrană o substanţă a cărei toxicitate este

cunoscută (de exemplu, dieldrin).

Toxicitatea pentru peşti se exprimă prin CL50 (concentraţia substanţei în

apă, la care mor 50% din peşti). Aceasta variază în funcţie de timpul de

expunere (24, 48 sau 96 ore), temperatura apei, gradul de oxigenare şi specia

utilizată. Cele mai sensibile sunt Salmonidele: Salmo gairdneri (păstrăvul

curcubeu) ş.a.

Toxicitatea pentru albine trebuie determinată la toate insecticidele. DL50

se exprimă în g produs/albină.

Determinarea dozei maxime tolerabile (DMT) se face prin metoda

secvenţială. Tinând cont de informaţiile disponibile privind produsul, se

administrează animalelor o primă doză, care n-ar trebui să determine decât

simptome minime. După supravegherea atentă şi aşteptarea unui timp suficient,

11

se administrează doze crescătoare, până când se înregistrează simptome evidente

de toxicitate (fără să fie afectată supravieţuirea).

Metodele alternative, de determinare a toxicităţii “in vitro”, pe culturi

celulare, constau în aprecierea concentraţiei toxicului la care efectul este letal

pentru celule şi a concentraţiei la care apar anumite modificări morfologice.

Pentru reducerea numărului de animale de experienţă, înainte de

determinarea DL50 se recomandă utilizarea “testului limită” (“limit test”). Zece

animale (5 masculi şi 5 femele) primesc pe o cale determinată (oral sau parental)

doza de 2 000 sau 5 000 mg/kg. Dacă nici un animal nu moare, se apreciază că

DL50 este superioară celei utilizate.

Dacă nu moare nici un animal, se recurge la una din următoarele metode:

-determinarea intervalului de toxicitate sau

-metoda secvenţială, ascendentă sau descendentă.

Determinarea intervalului de toxicitate constă în administrarea de doze

crescătoare (de exemplu, 40, 200 şi 1 000 mg/kg) la câte un mascul şi o femelă.

În acest fel se poate aprecia că DL50 este situată în intervalul 40 – 200 sau 200 –

1 000 mg/kg ş.a.m.d., ceea ce permite ca la determinarea DL50 să se utilizeze un

număr mai mic de loturi experimentale.

Metoda secvenţială constă în administrarea unei doze (d) la un animal.

Dacă acesta supravieţuieşte 24 ore, la un alt animal se administrează o doză

superioară de 1,3 ori (d x 1,3). Dacă şi acesta supravieţuieşte, se continuă cu d x

1,3 x 1,3 ş.a.m.d., până când animalul de experienţă moare. Dacă animalul a

murit la prima doză (d), se continuă experienţa cu o doză de 1,3 ori mai mică

(d/1,3), până la doza la care animalul nu moare (Milhaud şi col., 1995).

Metoda secvenţială este preferabilă precedentei în pregătirea pentru

determinarea DL50, deoarece numărul de animale sacrificate este minim, iar

intervalul de toxicitate apreciat este mic (d – d x 1,3).

2.1.2. Determinarea acţiunii iritante locale şi a sensibilizării alergice

Studiul efectului iritant local sau alergizant are ca scop protejarea

persoanelor care manipulează produsul, de la fabricaţie până la utilizare şi

cunoaşterea reacţiilor locale ale pielii şi mucoaselor, care pot surveni după

utilizarea produsului. Astfel de testări se fac îndeosebi pentru produse

fitosanitare, medicamente locale, cosmetice şi produse pentru igiena corporală,

de uz uman.

Acţiunea iritantă asupra pielii se testează pe iepure. Se utilizează 3 – 6

animale. Produsul de testat se aplică pe pielea intactă sau scarificată şi se

menţine în contact 24 ore printr-un plasture, animalele fiind menţinute în cuşti

de contenţie speciale sau contenţionate cu coliere speciale, care împiedică

îndepărtarea produsului prin lins. Se urmăreşte efectul local după o oră, 24, 48 şi

72 ore. Reacţiile cutanate (eritem şi/sau edem) se notează după o grilă propusă

de Draize (1971), de la 0 la 4. Dacă “scorul” este 2 (eritem bine definit,

12

respectiv edem uşor, bine definit), produsul va purta “fraza de risc” R38: “iritant

pentru piele”.

Acţiunea iritantă asupra globului ocular se testează pe iepure, prin

depunerea a 100 mg produs în sacul conjunctival al unui ochi. Se închid

pleoapele şi se masează globul ocular 20 secunde. Ochiul congener serveşte ca

martor. Se urmăreşte efectul la o oră şi zilnic, până la 7 zile. Se notează reacţia

corneei, irisului şi a conjunctivei, după grila propusă de Draize (1971). Dacă

“scorul” este 2 pentru opacitate corneeană şi/sau 1 pentru leziunile irisului

şi/sau 2 pentru leziunile conjunctivei, produsul poartă “fraza de risc“ R36,

“iritant pentru ochi”. Dacă produsul de testat este foarte iritant pentru ochi, imediat după ce se

observă leziunile, globul ocular se spală cu o cantitate mare de apă.

Acţiunea iritantă pentru mucoase se testează prin aplicarea a 100 mg

produs pe mucoasa peniană la iepure. Rezultatele se citesc la 24 şi 72 ore,

interpretarea făcându-se după aceleaşi criterii ca şi pentru piele.

Pentru produsele topice care necesită aplicări repetate, în special pentru

cele dermatologice, se poate urmări clinic şi histologic acţiunea acestora după 20

şi 90 zile de utilizare.

Testele de sensibilizare alergică locală se efectuează de preferinţă pe

cobai. Se utilizează protocoale diverse, dar indiferent de metodă, experimentul

presupune două etape:

-sensibilizarea animalului, prin contacte unice sau repetate cu produsul

(injecţii intradermice sau aplicaţii locale, ca şi în cazul testării acţiunii iritante);

-declanşarea reacţiei alergice, prin recontact cu produsul, după o

perioadă de repaus de cca. 15 zile, timp în care se dezvoltă reacţia imunitară.

Testarea se efectuează pe cel puţin 10 animale. Dacă cel puţin 30%

reacţionează pozitiv, produsul se etichetează cu Xi, purtând “fraza de risc” R43:

“poate determina sensibilizare prin contact cu pielea” (Milhaud şi col., 1995).

Acţiunea fototoxică, constând în capacitatea de a mări efectul razelor

ultraviolete asupra pielii şi acţiunea fotoalergizantă se testează prin aplicarea

pe piele a produsului în cantitate de 1/4 - 3/4 din doza minimă capabilă de a

produce eritem, urmată de iradierea cu UV şi înregistrarea efectului.

În cazul substanţelor foarte acide (pH 2) sau foarte alcaline (pH 11,5)

efectul iritant este de la sine înţeles, nefiind necesară testarea. Produsele de

acest fel sunt incluse direct în clasa Xi (iritante).

În scopul reducerii numărului de animale de experienţă, se recomandă

efectuarea prealabilă a testărilor pe un singur iepure. Dacă reacţiile sunt

foarte importante, nu mai este necesară utilizarea a 3 – 4 animale.

Metodele alternative nu sunt încă complet validate. Se utilizează:

-testul pe membrană corioalantoidă de embrion de găină, în vârstă de 10 zile,

apreciindu-se: coagularea proteinelor în şi în jurul vaselor sanguine. Se

estimează viteza apariţiei, gradul şi dimensiunile leziunilor; testul pe ochi

13

enucleat, constând în depunerea produsului pe cornee şi urmărirea efectului

clinic şi histologic;

-testul pe culturi celulare, pentru materiale biomedicale (catetere, sonde,

proteze). Mici bucăţi de material se introduc în cultura de fibroblaste şi se

apreciază modificările celulare prin examen microscopic, după coloraţie.

2.1.3. Determinarea acţiunii mutagene

Mutaţiile pot afecta celulele germinative sau somatice. Primele se

transmit la descendenţi, putând determina apariţia de anomalii (teratogeneză).

Mutaţiile somatice pot duce la dezvoltarea tumorilor maligne, existând o strânsă

corelaţie între acţiunea mutagenă şi acţiunea cancerigenă. Această observaţie

a permis înlocuirea testelor de carcinogenitate pe animale de laborator, care sunt

costisitoare şi necesită timp îndelungat, cu testele de mutageneză ( Milhaud şi

col.,1994).

Se cunosc trei tipuri de teste de mutageneză:

teste de mutaţii genice;

teste de mutaţii cromozomiale;

teste de explorare a mecanismelor de reparaţie a AND.

Dintre testele de mutaţii genice, cel mai cunoscut este testul propus de Ames şi

Mc. Cann (1976), constând în utilizarea unor suşe de Salmonella typhimurium

(T98, T100, TA1535, TA1537), care nu se pot dezvolta pe medii fără histidină. Într-o

placă Petri (martor) cu mediu de cultură solid, lipsit de histidină, se

însămânţează 109 bacterii. În alte 3 plăci cu acelaşi mediu nutritiv se plasează

rozete sau godeuri cu concentraţii diferite ale substanţei de testat şi se

însămânţează, aceeaşi tulpină de S. typhimurium, în aceeaşi doză ca şi în placa

martor. După incubarea la 37°C, 24 ore, în placa martor se dezvoltă 10 – 30

colonii, datorită apariţiei de mutante spontane (revertante), capabile să se

dezvolte fără histidină. Testul este pozitiv (substanţa este mutagenă) dacă în

plăcile care conţin substanţa de testat se dezvoltă un număr mare de colonii

(revertante), proporţional cu concentraţia substanţei.

Pentru aprecierea mai fidelă a efectului mutagen asupra mamiferelor, se

utilizează teste pe linii standard de culturi celulare de hamster, şoarece sau om.

Testele pentru evidenţierea mutaţiilor cromozomiale şi testele de

explorare a mecanismelor de reparaţie a AND sunt mai laborioase şi necesită

experienţă în domeniul citogeneticii, dar legislaţia europeană impune efectuarea

lor pentru medicamentele de uz uman. Mutaţiile cromozomiale pot fi depistate

prin prelevarea de celule din măduva osoasă a unui hamster tratat şi evidenţierea

anomaliilor cromozomiale sau, mai simplu, prin aprecierea proporţiei de

eritrocite tinere în care persistă resturi nucleare.

14

2.1.4. Studiul toxicităţii subacute

Are ca obiective:

-evidenţierea efectelor nedorite care pot surveni după administrarea

repetată a unui produs, ca urmare a acţiunii cumulative sau a altor mecanisme;

-precizarea naturii efectelor toxice, a organelor ţintă şi a timpului de

reversibilitate a efectelor adverse;

-determinarea “dozei fără nici un efect advers”.

Durata testării variază în funcţie de produs, dar nu trebuie să depăşească

1/10 din durata vieţii animalelor de experienţă. De exemplu, pentru

medicamente care se administrează timp de până la 7 zile, testarea durează 28

zile, pentru medicamente care se administrează 7 – 30 zile, testarea durează 90

zile, iar pentru medicamente care se administrează peste 30 zile, ar fi necesară

testarea timp de 6 luni.

Calea de administrare diferă în funcţie de calea de contaminare: orală,

transcutanată sau aeriană.

Metoda cea mai uzuală este determinarea DL50 de 90 zile (DL50-90) la

şobolan, pe cale orală. Ca şi în cazul DL50 unice, se constituie loturi omogene,

cărora li se administrează doze diferite (crescătoare) de toxic. În plus, se

utilizează un “lot satelit” de minimum 10 animale, căruia i se administrează

doza cea mai mare utilizată la loturile experimentale. Acest lot se ţine sub

observaţie încă 28 zile după expirarea perioadei de 90 zile, pentru a urmări

reversia manifestărilor de intoxicaţie. Toxicul se administrează în hrană, timp de

90 zile. Hrana nu trebuie să conţină substanţe cu acţiune cumulativă (altele decât

cea de testat), ca: micotoxine, reziduuri de pesticide etc.

Animalele se examinează clinic zilnic, urmărind aspectul pielii,

mucoaselor, globilor oculari, ritmul respirator, comportamentul, vivacitatea etc.

Se fac cântăriri săptămânale şi se determină cantitatea de furaj consumată. Se

efectuează examenul oftalmologic la începutul şi la sfârşitul experienţei.

Se înregistrează mortalitatea pe durata experienţei şi se calculează

statistic DL50-90, după metoda curbei etalon. Se efectuează examenul necropsic

minuţios şi examenul histopatologic, la toate animalele moarte, inclusiv

cântărirea organelor interne.

La sfârşitul experienţei se sacrifică toate animalele rămase în viaţă (cu

excepţia “lotului satelit), efectuându-se examenul hematologic şi biochimic

sanguin şi urinar. Examenul anatomopatologic complet (inclusiv histopatologic)

se efectuează la lotul martor şi la lotul care a primit cea mai mare doză de toxic.

Rezultatele se exprimă statistic.

Doza cea mai mare la care nu se înregistrează modificări ale nici unuia

dintre parametrii menţionaţi este considerată “doza fără efect advers”.

La examenul anatomopatologic se acordă o atenţie deosebită leziunilor

care ar putea sugera efectul cancerigen al substanţei: necroze hepatice şi renale,

15

hiperplazia canalelor biliare, proliferări celulare anormale, noduli de regenerare

etc.

Pentru evaluarea riscului de intoxicaţie a personalului care manipulează

produse chimice sau pesticide, se utilizează o variantă a testului constând în

aplicarea toxicului pe pielea rasă (pe cel mult 1/10 din suprafaţa corporală),

zilnic, timp de 28 zile la şobolan.

Evaluarea toxicităţii prin inhalaţie presupune expunerea zilnică a

animalelor, timp de 6 ore.

Pentru evaluarea neurotoxicităţii întârziate a organofosforicelor

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică recomandă testul de 90

zile, pe găini adulte. Se constituie loturi de 6 găini adulte (de 9 luni), care n-au

fost crescute în baterii şi nu prezintă tulburări locomotorii. Se administrează oral

sau injectabil câte o singură doză de toxic, situată în jurul DL50, astfel încât una

din doze să permită supravieţuirea a cel puţin 3 păsări, timp de 21 zile. După 21

zile se repetă administrarea aceleiaşi doze. Nu se iau în considerare manifestările

de intoxicaţie acută, care apar până la 48 – 72 ore de la administrare. Pentru

prevenirea mortalităţii este permis tratamentul cu atropină.

Se notează tulburările locomotorii care apar între a 3-a şi a 21-a zi, după

fiecare administrare. La sfârşitul perioadei de 90 zile, păsările se sacrifică şi se

examinează histologic măduva spinării şi nervii sciatici, pentru a exclude

tulburările locomotorii datorate bolii lui Marek.

Pentru evaluarea acţiunii cumulative a unui toxic se calculează indicele

de cronicitate (IC), reprezentând raportul dintre DL50 şi DL50-90. Teoretic, IC

poate avea valori cuprinse între 1 – 90. În practică însă nu există substanţe total

necumulative (IC = 1), nici substanţe total cumulative (IC = 90). Convenţional

se consideră că sunt cumulative substanţele cu IC2. Printre cele mai cumulative

toxice se numără raticidele cumarinice (Warfarina, IC = 20,8), unele

chimiosterilizante (Metepa, IC = 18,1), insecticidele organoclorurate (Dieldrin,

IC = 12,8) etc.

2.1.5. Studiul toxicităţii pe termen lung şi a efectului cancerigen

Testarea toxicităţii cronice are aceleaşi obiective ca şi metoda anterioară,

iar protocolul utilizat este apropiat celui pentru DL50-90. Administrarea toxicului

şi înregistrarea efectelor durează mai mult de 1/10 din viaţa animalelor de

experienţă: 6 luni, 1 an sau 2 ani. Examenele oftalmologice, biochimice şi

hematologice se efectuează din 3 în 3 luni sau din 6 în 6 luni, când studiul

durează 2 ani. Reversibilitatea efectelor toxice se urmăreşte la “lotul satelit”,

care a primit doza cea mai mare de toxic. La sfârşitul perioadei experimentale se

sacrifică 50% din supravieţuitori, se îregistrează leziunile, iar după cel puţin 28

zile se sacrifică restul efectivului, urmărindu-se capacitatea de regenerare a

organelor lezate. Studiul fiind foarte costisitor, se utilizează doar pentru

16

substanţe cu efecte toxice tardive, puternic cumulative sau care determină

anumite efecte particulare, puţin cunoscute.

Testarea acţiunii cancerigene necesită un protocol riguros şi foarte

costisitor, impunând măsuri deosebite privind:

puritatea produsului de testat şi calitatea hranei administrate;

cunoaşterea susceptibilităţii suşei de animale de experienţă faţă de

tumori spontane;

profilaxia bolilor infecţioase: utilizarea de animale indemne de

germeni patogeni, cuşti sterilizate, ventilaţia cu aer filtrat şi tratat cu UV etc

(Hayes, 1989).

Loturile experimentale sunt constituite din cel puţin 50 animale, separate

pe sexe. Supravegherea animalelor se efectuează pe toată durata vieţii

(convenţional, 18 luni la şoareci şi 2 ani la şobolani) sau până când mor 75 –

80% din animale, din fiecare lot. Se efectuează examene hematologice şi

biochimice periodice, iar animalele moarte sau sacrificate se examinează

anatomo- şi histopatologic.

După Milhaud şi col. (1995), un studiu de carcinogeneză costa în 1983 2 –

4 milioane franci. Astfel de studii se efectuează doar atunci când sunt cu

adevărat indispensabile, luând în considerare:

-structura produsului;

-rezultatele testelor de mutageneză;

-rezultatele observaţiilor din cadrul determinării DL50-90;

-condiţiile de utilizare şi indicaţiile produsului.

Ca metode alternative se utilizează testele de carcinogeneză pe peşti

(plătică, păstrăv), la care se dezvoltă uşor tumori hepatice şi teste pe scoici, care

pot concentra toxicele.

2.1.6. Studiul embriotoxicităţii şi al efectelor asupra reproducerii

În cazul substanţelor susceptibile de a fi toxice pentru embrioni sau fetuşi

se urmăresc: embrioletalitatea şi teratogenitatea.

Embriotoxicitatea se exercită cel mai bine în perioada multiplicării

zigotului (blastulă), scăzând odată cu avansarea gestaţiei.

Teratogeneza, tradusă prin apariţia de malformaţii, se manifestă doar în

perioada de organogeneză (în prima treime a gestaţiei). La femelele domestice,

perioada de sensibilitate la produsele teratogene este situată între a 5-a – a 15-a

zi de gestaţie la pisică, între a 8-a – a 24-a zi la căţea, a 9-a – a 35-a zi la la

scroafă şi până în a 3-a săptămână la oaie. La femeie, perioada de risc maxim

este între a 13-a – a 50-a zi.

Embrioletalitatea poate masca uneori teratogenitatea, cele două efecte

fiind strâns legate.

17

Testarea teratogenităţii se face pe loturi de 20 şobolance sau şoricioaice

gestante, sau pe 12 – 20 iepuroaice. Toxicul se administrează o singură dată,

între zilele 3 – 15 de gestaţie la şoricioaică şi şobolancă şi între zilele 6 – 18 de

gestaţie la iepuroaică. Femelele se sacrifică înainte de data fătării (ziua a 18-a la

şoricioaică, a 19-a la şobolancă şi a 28-a la iepuroaică, pentru a evita consumul

nou-născuţilor malformaţi de către femele. Se înregistrează: numărul de corpi

galbeni ovarieni, numărul de fetuşi vii, fetuşi morţi, resorbţii embrionare,

greutatea fetuşilor şi a placentelor. Se efectuează examenul extern al fetuşilor,

cu lupa, după care aceştia sunt împărţiţi în două loturi. Jumătate din fetuşi sunt

imersaţi în lichid Bouin, apoi sunt secţionaţi transversal, pentru evidenţierea

anomaliilor organelor interne. Al doilea lot este cufundat în alcool de 70°C,

supus unui tratament alcalin, care face ţesuturile moi transparente, apoi se

efectuează coloraţia cu alizarină. Colorantul se fixează pe schelet, evidenţiind

anomaliile acestuia şi tulburările de osificare.

Efectele toxicelor asupra reproducerii mai sunt urmărite prin:

-studierea parametrilor reproducerii pe mai multe generaţii;

-studierea fecundităţii la masculi şi femele;

-urmărirea toxicităţii asupra fetusului în perioada peri- şi postsnatală.

Dintre metodele alternative, cele mai bune rezultate se obţin prin testele

pe culturi de embrioni de mamifere. Cei mai utilizaţi sunt embrionii de

şobolancă, prelevaţi în ziua a 9-a de gestaţie. Embrionii se cultivă timp de 48 ore

“in vitro”, în mediu cu substanţa de testat. Tulburările de dezvoltare se pot

decela prin examinare cu lupa. Dacă produsul de testat nu este solubil în mediu

sau nu penetrează embrionii, rezultatele pot fi fals negative.

S-au mai propus teste de embriotoxicitate efectuate pe ouă sau amfibieni,

peşti, insecte, moluşte, însă nu sunt încă validate.

2.1.7 Studiul efectelor toxice asupra sistemului imunitar

Sunt cunoscute efectele imunosupresoare sau imunotoxice ale unor

medicamente (tetracicline, aminozide, cloramfenicol, fenobarbital

clorpromazină) micotoxine şi toxice exogene: Pb, Hg, Cd, hidrocarburi

aromatice halogenate etc. Imunotoxicitatea se manifestă prin:

-scăderea rezistenţei la infecţii experimentale sau la implantul de

tumori;

-perturbarea maturării şi diferenţierii limfocitelor T;

-inversarea raportului CD4+/CD8

+;

-efect toxic direct asupra macrofagelor;

-inhibiţia funcţiilor polinuclearelor neutrofile;

-scăderea concentraţiei unor imunoglobuline şi

-creşterea incidenţei leucemiei acute (Hayes, 1989; Milhaud şi col.,

1994).

18

Pentru evidenţierea efectului imunosupresor, Descotes (1992) a propus 3

etape:

-etapa de “screening” primar;

-etapa evaluării funcţionale a răspunsului imun;

-confirmarea perturbărilor funcţionale.

Prima etapă se realizează odată cu testarea toxicităţii subacute sau cronice

(DL50-90), pe baza numeroşilor parametri studiaţi cu această ocazie. Se poate

suspecta efectul imunotoxic al produsului de testat, pe baza următoarelor date:

-modificările ponderale şi morfologice ale organelor interne;

-examene imunohistochimice ale ţesuturilor limfoide;

-numărul eritrocitelor şi formula leucocitară;

-dozarea imunogobulinelor serice;

-numărul leucocitelor şi al subpopulaţiilor limfocitare: limfocite B, Th

(CD4+), Ts (CD8

+).

În etapa a II-a se efectuează teste specifice pentru imunitatea umorală şi

celulară, “in vitro” şi “in vivo”.

În etapa a III-a se utilizează fie teste complementare celor din etapa a II-a,

fie verificarea “in vivo” a rezistenţei la infecţii sau la tumori implantate.

2.1.8. Teste de ecotoxicitate

Aprecierea efectelor nocive ale pesticidelor şi ale diverşilor poluanţi

chimici asupra mediului înconjurător se realizează prin trei categorii de teste de

ecotoxicitate:

-teste simple, de ecotoxicitate directă;

-teste integrate; -teste în condiţii “de teren” (în ecosisteme naturale).

Studiile de ecotoxicitate urmăresc evidenţierea efectelor nocive induse

direct, de către produsul de testat, ca şi a acţiunii metaboliţilor acestuia, a

capacităţii de acumulare şi în special de “magnificaţie” biologică (creşterea

succesivă a concentraţiei reziduurilor în lungul lanţurilor trofice).

S-a stabilit existenţa unei corelaţii între proprietăţile fizico-chimice ale

substanţelor (solubilitate, tensiune superficială, rezistenţa la reacţii de hidroliză

şi oxido-reducere) şi acţiunea lor asupra mediului.

Testele de ecotoxicitate directă constau în urmărirea efectului produsului

de testat asupra unei singure specii, întreţinută într-un biotop simplificat

(artificial). Cel mai frecvent se utilizează organisme acvatice: alge, purici de

baltă (Daphnia magna), peşti (păstrăv, crap etc.). Se determină concentraţia în

apă a produsului, la care este inhibată dezvoltarea a 50% din indivizi (CI50) sau

concentraţia letală pentru 50% din indivizi (CL50).

În funcţie de durata expunerii există teste de ecotoxicitate imediată

(expunere de 24 – 96 ore) şi teste pe termen mediu (expunere de 14 – 28 zile).

19

Testele integrate urmăresc efectul toxicului asupra unor microecosisteme

artificiale sau asupra unor lanţuri trofice. De exemplu, se introduce toxicul în

bălţi artificiale cu o suprafaţă determinată (cca. 50m2), în anumite concentraţii,

urmărindu-se acţiunea asupra ecosistemului pe o perioadă de 3 luni – 1 an,

comparativ cu o baltă martor, fără toxic. Se mai pot utiliza cuşti din grilaj

metalic care separă anumite specii de restul ecosistemului.

Studiile de ecotoxicitate în condiţii de teren se fac după aplicarea

produsului de testat pe anumite culturi agicole, urmărindu-se efectele asupra

faunei utile şi asupra celei dăunătoare.

În cadrul studiilor de ecotoxicitate se mai urmăreşte procesul de

biodegradare şi de bioacumulare a toxicului. Produsele care se biodegradează

în proporţie de peste 70% în 28 zile sunt considerate uşor biodegradabile.

Bioacumularea este corelată direct cu liposolubilitatea.

Comportamentul toxicului în sol depinde de proprietăţile fizico-chimice şi

încărcătura în substanţe organice ale acestuia. Se efectuează studii privind

adsorbţia toxicului, spălarea acestuia pe coloane de sol, fotodegradarea,

metabolizarea, timpul de înjumătăţire, influenţa asupra biomasei solului etc.

2.2. Particularităţi privind evaluarea inocuităţii medicamentelor

În cazul medicamentelor, pe lângă testele de toxicitate pe animale de

laborator, înainte de introducerea în uzul curent se impune testarea inocuităţii

pentru speciile de animale cărăra le este destinat produsul, pentru personalul

care-l manipulează, pentru consumatorii de produse de origine animală şi a

efectelor nocive asupra omului.

Conform Directivei 92/18 a Comunităţii Economice Europene, studiile

privind toleranţa locală şi generală a medicamentelor trebuie efectuate pe căile

de administrare recomandate de producător. Medicamentele trebuie să aibă un

interval de siguranţă suficient de mare (doza maximă tolerată să fie suficient de

mare) pentru a nu determina efecte nedorite în cazul creşterii rezonabile a dozei

sau în urma prelungirii duratei de administrare. Se studiază cât mai amănumţit

acţiunea farmacologică şi efectele secundare. În cazul medicamentelor a căror

utilizare comportă anumite riscuri, se fac menţiuni speciale pe etichetă. De

exemplu, pentru substanţele toxice şi stupefiante se inscipţionează textul “A se

elibera numai cu reţetă”, iar pentru medicamentele remanente, care lasă

reziduuri în ţesuturi, se indică “Respectaţi dozele prescrise”.

Riscurile pentru personalul care manipulează medicamente sunt, în

general limitate. Sunt necesare unele măsuri de precauţie în cazul manipulării

amestecurilor medicamentoase care conţin substanţe alergizante (penicilină ş.a.).

Antiparazitarele externe şi alte toxice liposolubile trebuie aplicate cu mănuşi de

protecţie.

20

Limitarea efectelor nocive asupra consumatorilor de produse animale a

impus cercetări privind concordanţa între doza terapeutică şi nivelul reziduurilor

din ţesuturi, stabilindu-se doza zilnică admisă pentru consumator şi limita

maximă a concentraţiei admisă în diverse ţesuturi.

Conform reglementării 2377/90 a Comunităţii Economice Europene

(reactualizată în 18.03.1992), din punct de vedere al limitei maxime de

reziduuri, medicamentele de uz veterinar sunt incluse în 4 anexe (liste);

Anexa I – Lista substanţelor farmacologic active pentru care limitele

maxime de reziduuri sunt fixate, incluzând: toate substanţele din grupul

sulfamidelor, unele antibiotice (benzilpenicilina, ampicilina, amoxicilina,

oxacilina, cloxacilina, dicloxacilina), cefaquinona, enroflaxacina, closantel şi

ivermectinele.

Anexa II – Lista substanţelor care nu impun limite maxime de

reziduuri: peroxidul de hidrogen, sulful şi etiproston–trometamina.

Anexa III – Lista substanţelor farmacologic active pentru care s-au

stabilit limite maximale provizorii: toate sulfamidele (pentru reziduuri din

lapte), furazolidonă, dimetridazol, ronidazol (pentru carne, grăsime, ficat,

rinichi), dapsone (pentru carne, organe, lapte), tetracicline, spiramicina, febantel,

fenbendazol, oxfendazol, levamisol, azaperonă, carazolol. Ulterior s-au adăugat

numeroase alte medicamente.

Anexa IV (reactualizată în 1994) – Substanţe farmacologic active

pentru care nu s-au putut fixa limitele maxime admise: nitrofuranii (cu

excepţia furazolidonei) şi cloramfenicolul.

Un comitet mixt F.A.O./ O.M.S. de experţi în aditivi alimentari evaluează

periodic doza zilnică admisă şi limita maximă de reziduuri admisă, pentru

medicamente de uz veterinar. Propunerile comitetului sunt incluse în Codex

Alimentarius şi servesc ca date de referinţă în schimburile internaţionale de

produse alimentare, pentru ţările din cadrul G.A.T.T. Se urmăreşte armonizarea

reglementărilor cu cele din alte ţări.

Majoritatea medicamentelor nu au efecte nefavorabile notabile asupra

mediului extern, comparativ cu produsele fitosanitare. Se efectuează studii

privind efectele dăunătoare asupra mediului determinate de utilizarea

dezinfectantelor la ferme mari, medicamentele care se elimină netransformate

prin fecale (ivermectinele) sau urină, reglementându-se condiţiile de utilizare ale

acestora.

3.1. Recoltarea şi expedierea probelor pentru examene toxicologice

de laborator

Comitetul Tehnic de Omologare a Metodelor de Diagnostic Paraclinic

Medical precizează condiţiile generale de prelevare a probelor pentru examene

toxicologice de laborator.

21

a. Probe de apă

Probele pentru determinarea caracteristicilor fizice şi chimice se iau în

recipient de sticlă cu dop şlefuit sau din material plastic cu dop din acelaşi

material, cu capacitatea de 1 l. Recipienţii de sticlă trebuie curăţaţi cu amestec

oxidant, apoi cu apă de robinet şi în final cu apă distilată. Pentru anumite

determinări, unde este necesară o spălare suplimentară, aceasta se indică în

standardul de analiză respectiv.

Înainte de luarea probelor, recipienţii se vor clăti de trei ori cu apa de

analizat

Recipienţii se vor umple cu proba până la nivelul dopului.

Probele pentru determinarea caracteristicilor bacteriologice se iau în

recipient de sticlă cu dop şlefuit, cu capacitatea de 0,5 l, sterilizaţi în prealabil

conform STAS 3001-83.

Probele pentru determinarea caracteristicilor biologice se iau în

recipienţi de sticlă cu capacitatea de 1 l, nesterili, conform STAS 6329-77.

Probele de apă potabilă pentru determinarea caracteristicilor fizice,

chimice, radiochimice, bacteriologice şi biologice se iau din reţeaua de

distribuţie, rezervoare, fântâni şi izvoare. Din reţeaua de distribuţie, probele se

iau după ce s-a lăsat apa să clocotească 10 minute. Din rezervoarele de apă,

probele se iau de la punctul de ieşire. Din puţuri de captare noi, probele se iau de

la punctele de distribuţie după o pompare continuă, până la atingerea debitului

de regim al captării şi până ce conţinutul de cloruri, substanţe organice, fier, din

cel puţin 3 probe de control luate la interval de 1 h în timpul pompării, nu mai

variază. Din fântâni, în cazul extragerii apei prin pompare, probele se iau la gura

pompei, după o pompare de minimum 20 minute; în cazul luării cu găleata,

probele se iau de la adâncimea de 30 cm sub oglinda apei. În cazul izvorului cu

curgere liberă, apa se recoltează de la puntea de curgere liberă a izvorului,

evitând tulburarea şi ridicarea artificială a oglinzii apei. În cazul izvorului captat,

probele se recoltează de la punctul de distribuţie.

Recipienţii cu probele pentru analiza fizică, chimică şi biologică se umplu

până la semn şi se închid etanş. Recipienţii cu probele pentru analiza

radiochimică şi bacteriologică se umplu până la cca 1 cm sub dop şi se închid

etanş.

Intervalul de timp dintre prelevarea probelor şi efectuarea analizelor

trebuie să fie cât mai scurt, pentru evitarea modificării caracteristicilor apei. În

cazul în care analizele nu se pot efectua în maximum 4 h de la prelevare, probele

se conservă conform tabelului 2.

Conservarea probelor pentru determinarea caracteristicilor bacteriologice

se face prin păstrare la temperatura de 2-40C, timp de max. 24 h.

Conservarea probelor pentru determinarea caracteristicilor biologice se

face prin adăugarea de 10-12 ml soluţie 4% de formaldehidă la 1 ml de probă.

Proba conservată se poate păstra maximum 7 zile.

22

Pentru menţinerea organismelor animale microscopice (ex:protozoare)

probele se conservă prin adăugarea de 4 ml amestec 2:1 de glicerină şi alcool

etilic 96% vol., la 100 ml probă.

Probele de apă luate pentru determinarea caracteristicilor fizice, chimice,

bacteriologice şi biologice se vor transporta de la locul de recoltare la locul de

analiză, în lăzi izoterme sau truse frigorifice, în condiţii care să asigure

menţinerea temperaturii la maximum 40C.

Fiecare probă va fi însoţită de un buletin care cuprinde următoarele

specificări:

-locul şi caracterizarea sursei de apă potabilă;

-data luării probei (anul, luna, ziua, ora);

-modul de recoltare a probei;

-temperatura apei în momentul luării probei;

-modul de conservare a probei (în cazul conservării);

-numele persoanei care a luat proba;

Tabelul 2

Modul de conservare a probelor de apă pentru analize de laborator

Parametrul de

analizat

Mod de conservare Durata de

conservare

Concentraţia ionilor

de hidrogen

Se păstrează la o temperatură

inferioară temperaturii de recoltare

4 h

Amoniac Se adaugă 1 cm3 H2SO4 d=1,84 la 1

dm3 probă şi se păstrează la 2-4

0C

24 h

Arsen Proba se aduce la pH=2 cu HCl

dă1,19

30 zile

Azotaţi Se adaugă 40 mg HgCl2 la 1 dm3

probă sau 4 cm3 CHCl3 la 1 dm

3

probă şi se păstrează la 2-40C

24 h

Azotiţi Se adaugă 40 mg HgCl2 la 1 dm3

probă sau 4 cm3 CHCl3 la 1 dm

3

probă şi se păstrează la 2-40C

24 h

Cianuri libere Se adaugă soluţie 10% NaOH până

la pH=11 şi se păstrează la 2-40C

24 h

Aluminiu Proba se aduce la pH=2 30 zile

Cadmiu Proba se aduce la pH=2 cu HCl

dă1,19

30 zile

Cupru Se adaugă 5 cm3 de HCl cu d=1,19

la 1 dm3 probă

30 zile

Plumb Proba se aduce la pH=2 cu HNO3

dă 1,4

30 zile

23

Zinc Se adaugă 1 cm3 HCl d=1,19 la 0,1

dm3 probă

30 zile

Pesticide

Organoclorurate

Organofosforice

Triazine

Se păstrează la2-30C

Se păstrează la 2-30C

Se păstrează la 2-30C

7 zile

24 h

7 zile

Substanţe organice

oxidabile

Se adaugă 15 cm3 H2SO4 d=1,84

diluat 1-3% la 300 cm3 probă

24 h

b. Probe de alimente

Alimentele trebuie recoltate şi expediate la laborator în aşa fel încât proba

să reprezinte valoarea medie.

La formarea probei medii se vor îndepărta obligatoriu părţile superioare

ale alimentului. Proba medie se formează din mai multe probe parţiale, ridicate

din puncte cât mai diferite, pentru a reflecta cât mai exact însuşirile şi

compoziţia chimică a diferitelor tipuri de alimente.

Recoltarea probelor medii pentru examen de laborator se va face de către

sau în prezenţa unor organe neutre (sanitare, veterinare, poliţie, consilii locale).

La recoltare se întocmeşte un proces verbal în care se vor menţiona următoarele:

-data recoltării probelor;

-denumirea alimentului şi a unităţii care l-a produs;

-modul de depozitare, transport şi ambalare, cantitatea existentă;

-aspectul organoleptic al alimentului (culoare, gust, miros);

-modul de recoltare a probelor şi numele persoanelor care au executat-o;

-măsurile luate (scoaterea din alimentaţie sau nu);

-cazurile care au determinat necesitatea examenelor de laborator,

arătându-se proporţia îmbolnăvirilor, semnele clinice, anatomo-patologice,

influenţele înregistrate asupra populatiei implicate, perioada când s-au constatat

aceste fenomene;

-nominalizarea analizelor ce se solicită a fi executate de către laborator.

Din probele parţiale recoltate se va face o probă generală, care se

omogenizează după specificul alimentului şi din care se prelevă proba medie.

Acestea se împart în trei porţiuni: una din probe se va trimite laboratorului

pentru analiză, a doua rămâne organului care a recoltat proba, iar a treia se dă

beneficiarului. Ultimele două probe servesc drept contraprobă pentru eventuale

expertize. Acestea se vor păstra în locuri uscate, răcoroase. Toate cele trei probe

se sigilează de către organul neutru care le-a prelevat.

Fiecare probă se va ambala în saci, săculeţi, pungi de hârtie sau material

plastic sau borcane cu dop şlefuit. În cazul alimentelor lichide, borcanele se

umplu 4/5 din volumul lor. Greutatea probelor nu trebuie să fie mai mare de 1

Kg. Probele uşor alterabile se expediază la laborator în cel mai scurt timp.

24

În cazul în care se solicită analiza conţinutului în minerale

(microelemente) trebuie să se aibă în vedere ca probele să nu fie umezite şi să nu

fie impure (nisip, pământ). Probele pentru astfel de analize se ambalează în

borcane de sticlă spălate cu apă distilată şi uscate sau săculeţi din material

plastic.

Probele se trimit la laborator cu adresă la care se anexează o copie a

procesului verbal de recoltare.

Fiecare probă va purta o etichetă cu următoarele date:

-denumirea alimentului şi numărul curent al probelor;

-numele unităţii de la care s-a recoltat;

-data recoltării;

Recoltarea probelor:

-din depozite si camioane cu aliment vrac, probele se scot din 5 puncte

diferite şi cât mai adânc;

-din vagoane, probele se scot de la patru colţuri şi la o distanţă de 50-75

cm de perete;

-probele din culturi de legume se recoltează din puncte diferite ale

parcelei. Se trimit în ambalaje care să nu permită fermentarea.

Pe lângă proba medie, în episoadele de intoxicaţie de natură alimenteră se

recomandă expedierea la laborator a unor probe recoltate din aşa-zisele “locuri

fierbinţi”: locurile de unde au consumat persoanele care au prezentat manifestări

severe de intoxicaţie sau au murit. Aceste probe servesc doar la identificarea

rapidă a toxicului, neavând relevanţă juridică.

c. Probe de material patologic

Conţinutul stomacal se ambalează în borcane de sticlă brune, bine închise,

sau pungi de polietilenă şi se transportă în termose pentru a împiedica

modificările de pH.

Creierul, ficatul, rinichiul animalelor incriminate se ambalează în borcane

bine închise sau în pungi de polietilenă, în termose cu gheaţă.

Sângele se recoltează în eprubete (cca 2/3 din volum) pentru exprimarea

serului şi în eprubete cu EDTA.

Urina se recoltează în borcane cu dop sau eprubete (bine spălate).

Voma şi fecalele se transportă în borcane bine închise.

Adresa de însoţire a probelor trebuie să cuprindă toate datele anchetei

epidemiologice precum şi eventualele tratamente individuale sau de grup,

asocierile medicamentoase. Culoarea, mirosul diverselor secreţii sau excreţii vor

fi notate şi caracterizate. La fel modificările anatomopatologice: ulcerative,

hemoragice, culoare, consistenţă.

Se va cerceta cu atenţie habitatul în care s-a produs intoxicaţia şi se vor

recolta alimente ambalaje de la aliment, aditivi, medicamente, chimicale de

orice fel, etichete şi sticle suspecte, care vor fi trimise laboratorului împreună cu

restul probelor chiar dacă nici una din acestea nu este încă considerată agentul

25

cauzal al intoxicaţiei. Probele se trimit prin curier, în timp util, pentru a se evita

alterarea şi deteriorarea produselor, asigurându-se totodată securitatea lor.

Pentru precizări suplimentare privind particularităţile de recoltare,

conservare şi expediere a probelor în vederea analizelor toxicologice de

laborator, recomandăm consultarea Legii sanitare veterinare nr. /1991.

26

INTOXICAŢII CU POLUANŢI ELEMENTARI

Intoxicaţia cu plumb

Sursele de toxic sunt foarte numeroase, cea mai comună fiind miniul de

plumb utilizat pentru vopsirea suprafeţelor metalice din adăposturi.

Tetraetilul de plumb utilizat pentru mărirea cifrei octanice a benzinei,

constituie prin intermediul gazelor de eşapament, o sursă de toxic pentru

animalele care păşunează în vecinătatea şoselelor.

Emanaţiile de la uzinele de prelucrare a minereurilor de plumb, de la fabricile

de cauciuc, linoleum, uleiuri minerale etc poluează de semenea păşunile.

Alte surse -conducte de plumb -resturi de minereu -baterii auto uzate -chitul pentru geamuri -aliajul folosit la sudura conservelor metalice

Toxicitatea diferă în funcţie de forma chimică. DL unică pentru acetatul

de plumb ( forma cea mai hidrosolubilă) este de 400-600 mg/kg la viţei, dar s-au

înregistrat efecte letale şi la 4,8 mg/kg oxid de Pb (formă mai puţin solubilă).

Mecanism de acţiune. Plumbul pătrunde în organism pe cale digestivă,

dar absorbţia este limitată la cca 2% din cantitatea ingerată. O mare parte este

transformat în tubul digestiv, în sulfură de plumb insolubilă, de culoare neagră.

Tetraetilul de plumb poate străbate pielea intactă.

Plumbul este un toxic puternic cumulativ. În cazul expunerii cronice, la

bovine poate atinge concentraţii de 200 ppm în ţesutul osos, raportat la S.U.

Eliminarea se face lent, T1/2 fiind de cca 30 zile din sânge şi ţesuturile moi şi de

luni sau chiar ani de zile din ţesutul osos .

Asupra tubului digestiv plumbul are efect caustic. Absorbit în circuaţie,

este depozitat în ficat, rinichi, ţesutul nervos şi mai ales în , având efect

citotoxic asupra ţesuturilor, în special asupra măduvei hematogene. Un efect util

pentru diagnosticul intoxicaţiei este interferenţa cu acidul aminolevulinic, care

este transformat în acid delta-aminolevulinic, care poate fi pus în evidenţă în

urina animalelor intoxicate.

Efectele toxice generale sunt: în intoxicaţia acută encefaloza toxică şi

gastroenterita severă iar

în intoxicaţia cronică, anemia, perturbarea metabolismului calciului,

distrofia hepatică, renală şi miocardică.

Simptomatologie. Intoxicaţia poate avea o formă acută sau subacută.

Cele mai sensibile la plumb sunt bovinele, la care intoxicaţia cu plumb este

considerată cea mai importantă dintre intoxicaţiile cu metale.

27

Forma acută debutează brusc cu manifestări de excitaţie nervoase: tremurături

musculare, masticaţii în gol, spume la gură, nistagmus, ataxii, cădere în decubit

cu convulsii tonico-clonice, opistotonus, midriază, diminuarea acuităţii vizuale

până la orbire. Atrage atenţia hiperexcitabilitatea neuromusculară.

Forma subacută se manifestă prin inapetenţă, apatie, abatere profundă,

semne proprii encefalozei toxice: sindrom de imobilitate, ataxie, orbire,

dromomanie cu lovirea de obstacole, crize epileptiforme. Mai apar tulburări

digestive, stomatită ulceroasă, colici intense, denumite “colici de plumb”,

constipaţie urmată de diaree, cu fecale negricioase, datorită sulfurii de plumb.

Mortalitatea este foarte mare şi se datorează în special manifestărilor

nervoase.

La miei este descrisă o formă cronică tradusă prin osteoporoză lombară,

cu două tipuri de manifestări consecutive compresiunii medulare:

-pareză spastică (incompletă flexie a jaretelor);

-parapareză şi paraplegie flască.

La cabaline cea mai frecventă este forma cronică, denumită saturnism,

cunoscută iniţial la animalele care lucrau în minele de plumb. Intoxicaţia se

manifestă prin semne de encefaloză toxică localizată: cornaj laringian datorat

paraliziei recurentului, disfagie faringiană, paralizia buzelor etc. Poate apărea şi

paralizia nervilor periferici (paralizia trenului posterior). Mai apare anemia,

astenia, părul devine mat iar animalele preferă decubitul (fapt neobişnuit pentru

cabaline). Uneori se poate instala encefaloza difuză, manifestată prin crize

convulsive, urmate de paralizii.

La suine intoxicaţia este rară şi se manifestă prin hiperestezie (guiţat

strident), tremurături musculare, crize convulsive, urmate de apatie, anorexie,

slăbire. Mai sunt descrise tumefacţii ale articulaţiilor carpiene. Moartea se

produce prin şoc toxic.

La păsări este semnalată intoxicaţia cronică, tradusă prin scădere în

greutate, ataxie, dispnee, cianoza extremităţilor, scăderea producţiei de ouă şi a

greutăţii ouălor, creşterea mortalităţii embrionare

Biochimic se constată creşterea uricemiei, a creatininemiei, scăderea

albuminemiei, a glicemiei şi a colesterolemiei.

Plumbul induce imunosupresie, prin perturbarea metabolismului

eicosanoidelor şi inhibiţia potenţialului fagocitar al macrofagelor.

Noi am semnalat un episod de intoxicaţie cronică la găinile ouătoare,

manifestată prin slăbire, anemie, scăderea producţiei şi producerea de ouă moi,

lipsite de cochilie, asociată cu gută viscerală şi creşterea proporţiei infecţiilor cu

germeni condiţionat patogeni: E. coli, Salmonella spp. etc. (Paul şi col.,1996).

Modificări anatomopatologice În intoxicaţia acută leziunile pot lipsi sau

apar leziuni de gastroenterită corozivă, mucoasa tractusului digestiv având

culoare roşie sau, pe alocuri, gri negricioasă datorată sulfurii de plumb. Se mai

întâlnesc: congestie hepatică şi renală, hemoragii pe seroase şi sub mucoase.

28

În forma cronică se constată slăbirea avansată şi distrofii sau chiar

scleroze hepatice, renale, musculare, vasculare , etc. În intoxicaţia întâlnită de

noi la găini s-a constatat gută viscerală, însoţită de anomalii renale grave,

respectiv hipoplazia a 1-5 lobi şi hiperplazia compensatorie a lobilor restanţi.

Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor clinice şi a leziunilor,

coroborate cu datele epidemiologice (identificarea sursei toxice).

Confirmarea se realizează prin determinarea plumbului din fecale sau

conţinutul digestiv, urină, sânge, organe şi din ţesutul osos, prin

spectrofotometrie de absorbţie atomică. Se trasează curba de etalonare,

utilizând soluţie de azotat de plumb, cu concentraţii de 0; 0,1; 0,5; 1; 2,5; 5 şi 10

g/ml Pb.Se citeşte absorbţia radiaţiei probei de analizat, comparativ cu cea a

soluţiilor etalon, la lungimea de undă de 217nm.

Diagnosticul diferenţial se face faţă de alte encefaloze toxice (intoxicaţia cu

pesticide organoclorurate, cu sare etc.) şi carenţiale.

Tratamentul vizează limitarea absorbţiei toxicului prin utilizarea de

antidoturi generale: apă albuminată, lapte, cărbune medicinal, tanin, purgative.

Tratamentul simptomatic constă în calmarea animalelor cu barbiturice,

rehidratare, administrarea de pansamente digestive. Antidotul specific este

EDTA, în doze de 75 mg/kg/zi în două reprize, două zile, urmat de o pauză şi

apoi, eventual, alte două zile. EDTA este un chelatant puternic al plumbului

aflat în circulaţie, determinând eliminarea lui pe cale renală. Se mai recomandă

antitoxice generale: vitamina C, hepatoprotectoane (cisteină, colină, metionină)

etc.

Carnea rezultată din sacrificări de necesitate poate fi dată în consum, dacă

nu prezintă modificări organoleptice, iar conţinutul în plumb nu depăşeşte 1

ppm. Oasele, capul şi organele se confiscă. Ordinul Ministerului Sănătăţii

prevede limitele maxime admise de Pb pentru diferite produse alimentare,

acestea fiind cuprinse între 0,1-5 ppm.

Intoxicaţia cu mercur

Diferiţi compuşi anorganici sau organici ai mercurului sunt folosiţi în

agricultură, putând provoca intoxicaţii accidentale. În scop medicinal, inclusiv

în industria alimentară se poate utilizat sublimatul coroziv ca antiseptic.

Compuşii organomercurici sunt folosiţi în agricultură ca fungicide, pentru

tratarea seminţelor de cereale, având diverse denumiri comerciale: germidan,

ceresan, granodin, micodin, mercuran etc.

Poluarea industrială cu mercur, realizată de fabricile de pesticide, faianţă,

industria electronică, industria pielăriei şi mai ales întreprinderile prelucrătoare

de minereuri nefieroase, constituie sursa pentru intoxicaţia cronică

(hidrargirism).

29

Cele mai sensibile la toxic sunt rumegătoarele, apoi păsările, cabalinele,

suinele etc.

Mecanism de acţiune. Mercurul acţioneză prin coagularea proteinelor, în

funcţie de concentraţie fiind iritant, vezicant sau caustic. Compuşii organici de

mercur sunt liposolubili şi se acumulează în ţesutul nervos, (fără a avea efecte

pronunţate la poarta de intrare), producând de asemenea coagularea proteinelor

(encefaloză).

Simptomatologie. Intoxicaţia acută se manifestă prin semne de:

-gastroenterită hemoragică: colici severe, diaree, deshidratare;

-nefrită acută: albuminurie, oligurie sau anurie, uremie;

-encefaloză acută: crize de excitaţie nervoasă, alternând cu depresiune

(astenie, tulburări vizuale).

Mai apar tulburări respiratorii, cardiovasculare, leziuni cutanate în cazul

aplicării locale a vezicătorilor etc.

În intoxicaţia cronică manifestările sunt iniţial mai şterse, agravându-se

progresiv. Se constată sialoree, epiforă, ulcere bucale, disfagie, colici, sindrom

de imobilitate, pareze şi paralizii.

În cazul intoxicaţiei pe cale respiratorie ( cu vapori de mercur) predomină

manifestările respiratorii (epistaxis, jetaj muco-hemoragic, emfizem pulmonar),

asociate cu cele nervoase.

Modificările anatomopatologice sunt foarte pronunţate în cazul

intoxicaţiei cu compuşi anorganici ai mercurului, constând în leziuni congestivo-

hemoragice ale tractusului digestiv (începând de la cavitatea bucală) ca şi ale

rinichilor. În intoxicaţiile produse pe cale respiratorie predomină congestia şi

edemul pulmonar sau emfizemul pulmonar.

Diagnosticul se poate stabili pe baza simptomelor şi a leziunilor,

coroborate cu datele anamnetice.

Confirmarea se realizează prin dozarea Hg din organele de stocaj (ficat,

rinichi), prin spectrofotometrie de absorbţie atomică. Concentraţiile de peste 15

ppm Hg au valoare de diagnostic.

Tratamentul urmăreşte în primul rând eliminarea toxicului din tubul

digestiv, ca şi în cazul intoxicaţiei cu plumb, utilizându-se: apa albuminată,

laptele, cărbunele medical, urmate de purgative. Se utilizează de asemenea,

terapia simptomatică. Antidoturile specifice, chelatante, ca EDTA, BAL se pot

utiliza dar au eficacitate mai redusă decât în intoxicaţiile cu alte metale grele

(Pb, As). Se mai recomandă tiosulfatul de sodiu i.v. , 40-80 ml 20% la bovine.

Carnea animalelor intoxicate se confiscă. Limitele maxime admise de Hg

pentru diferite produse alimentare sunt cuprinse între 0,005-0,01 ppm.

Intoxicaţia cu arsen anorganic

30

Sursele toxice sunt reprezentate de pesticidele pe bază de arsen:

metanarsenatul mono şi disodic, verdele de Paris (acetoarsenitul de cupru) etc.

ca şi poluarea industrială, mai ales cea secundară prelucrării piritelor.

Mecanism de acţiune. Formele solubile- arseniţii - sunt uşor absorbite pe

toate suprafeţele. Arsenul interferează cu grupările tiolice ale enzimelor,

inhibând sistemele redox celulare. Are acţiune nocivă asupra epiteliului digestiv,

renal, cutanat , a ţesutului hepatic, pulmonar şi a endoteliului vascular.

Simptomatologie. Intoxicaţia supraacută şi acută se manifestă prin

semnele unei gastroenterite severe (colici severe, vomă, diaree, dizenterie)

asociată cu colaps vascular, ataxie etc.

În forma subacută apare anorexia, diareea apoasă, oligurie cu albuminurie,

tremurături musculare, convulsii, dermatoză.

Leziuni. În forma acută predomină leziunile severe gastro-intestinale.

Uneori apar ulcere preforante şi peritonită. În forma subacută mai apare

hepatoza, nefroza, asociate cu colecţii lichide cavitare.

Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor clinice şi a leziunilor.

Confirmarea se realizează prin dozarea arsenului din alimente, material

patologic (ficat, rinichi, urină, sânge şi păr), prin metoda spectrofotometrică

(Bianu şi Nica, 1998)

Tratamentul se realizează ca şi în celelalte intoxicaţii cu metale grele,

utilizând antidoturi generale şi medicaţia simptomatică.

Antidotul specific este Dimercaptopropanolul (BAL), utilizat în doze de 3

mg/kg i.m., odată la 4 ore în primele două zile, la 6 ore în a III a zi şi la 12 ore în

următoarele 10 zile, până la revenirea completă.

Carnea animalelor intoxicate acut se confiscă. Limitele maxime admise de

As pentru diferite produse alimentare, conform Ordinului Ministerului Sănătăţii

sunt cuprinse între 0,1-3 ppm.

Intoxicaţia cu fluor

Fluorul este cel mai reactiv element din natură. Tinde să se combine

imediat ce a fost eliberat , cu aproape toate elementele, cu exccepţia C, O şi N.

Este prezent în sol, apă, furaje şi organismul animalelor sub formă de

fluoruri.

Intoxicaţia apare datorită poluării cu F, determinată de uzinele de Al,

fabrici de îngrăşăminte fosfatice, ceramică, sticlă, HF, oţelării, termocentrale

(arderea cărbunelui).

Mai pot determina intoxicaţii unele pesticide pe bază de F. La porc, NaF a

fost utilizată ca antiparazitar.

Cel mai frecvent intoxicaţia se produce prin consumul de furaje şi apă,

poluate.

31

Sunt receptive toate speciile în ordinea: taurine, ovine, caprine, porcine,

cabaline, carnivore, păsări.

Intoxicaţia este favorizată de carenţa în Ca şi P, vitamine, proteine şi de

solubilitatea compusului fluorurat, cea mai toxică fiind NaF. Clima

umedă(ceaţa) măreşte gradul de poluare cu F a plantelor furajere şi a solului.

Mecanism de acţiune Pătrunderea în organism se realizează pe cale

digestivă, absorbţia depinzând de solubilitate. Prezenţa unor elemente în raţie

(Al, Ca., Mg) reduce absorbţia.

În stomac, fluorul formează HF, foarte iritant.

Circa 95-98% din fluorul absorbit din tubul digestiv se depozitează în

oase şi dinţi, determinând tulburări de mineralizare.

Simptomatologie. Intoxicaţia acută este mai frecventă la porc, determinată

de NaF. Se manifestă prin vomitări, colici, diaree, hipotonie musculară,şoc toxic

şi uneori convulsii clonice (Popescu, 1996).

Intoxicaţia cronică, mai frecventă la ierbivore, se manifestă prin

neregularităţi dentare şi hiperostoză, care afectează iniţial treimea superioară

a metatarselor, mandibulele, metacarpele şi coastele, la nivelul cărora apar

exostoze.

Leziuni. În forma acută se întâlneşte gastrită acută, chiar hemoragică,

congestie hepatică şi renală.

În forma cronică se observă leziuni dentare: coloraţie brună-negricioasă,

abraziuni ale smalţului, fracturi dentare şi leziuni ale oaselor: aspect cretaceu,

îngroşarea şi congestia periostului, aspect gelatinos al măduvei osoase, care

determină anemie aplastică (Popescu, 1996).

Diagnosticul prezumtiv se bazează pe tabloul morfoclinic şi aspectul

radiologic al oaselor.

Confirmarea se face prin analiza fluorului din apa potabilă şi din urină,

oase,dinţi, păr etc..

În cenuşa din os, conţinutul în fluor este la taurine de 400-1200 ppm, în timp ce în fluoroză depăşeşte 3000 ppm (Popescu, 1996). Tratament. Nu există un antidot specific al fluorului. Efectele excesului

de fluoruri pot fi totuşi limitate de sulfatul de aluminiu, clorura de aluminiu,

aluminatul de calciu şi carbonatul de calciu.

Intoxicaţia cu seleniu

Seleniul face parte dintre microelemente (oligoelemente), carenţa lui,

asociată cu deficienţa vitaminei E, determinând o serie de tulburări distrofice

mai ales la tineretul mamifer şi aviar: miodistrofii nutriţionale, hepatoze etc. De

aceea, sărurile de seleniu (selenitul de Na ş.a.) sunt introduse în furaje pentru

prevenirea acestor boli, sau se administrează injectabil, la purcei, viţei şi miei.

Supradozarea, mai ales în cazul preparatelor injectabile, poate provoca

intoxicaţia acută.

32

Poluarea industrială cu Se şi concentraţia crescută a Se în unele soluri

pot constitui surse pentru intoxicaţia cronică sau chiar acută. Există plante

“selenifere”, mai ales exotice, care au capacitatea de a concentra Se în ţesuturile

proprii până la concentraţii de 1000-15000 ppm (Astragalus spp, Atriplex spp).

În ţara noastră intoxicaţia de natură telurică este cunoscută în unele zone

din Transilvania, în care solul conţine peste 1ppm Se.

Cele mai sensibile la toxic sunt suinele, apoi taurinele, ovinele, cabalinele

şi păsările. Concentraţia de peste 5 ppm în furaj este considerată toxică, dar

intoxicaţia poate apărea şi la 1 ppm.

Mecanism de acţiune Calea de pătrundere poate fi bucală, parenterală în

intoxicaţiile iatrogene şi respiratorie în cazul poluării industriale. Se depozitează

mai ales în ficat, rinichi şi splină.

Acţiunea toxică principală constă în blocarea grupărilor sulfhidrice ale

enzimelor şi ale proteinelor în general, blocând respiraţia tisulară.

Au acţiune antagonistă Se: sulfaţii, compuşii As şi Cd, unii dintre aceşti compuşi

putând fi utilizaţi în terapia intoxicaţiei.

Simptomatologie Intoxicaţia acută pe cale orală se manifestă prin

anorexie, diaree, colici, timpanism la rumegătoare, poliurie, dispnee severă,

cianoza mucoaselor, tahicardie şi instalarea progresivă a şocului toxic (hipo sau

areactivitate, puls slab). Moartea se datorează insuficienţei respiratorii acute.

Intoxicaţia acută iatrogenă (parenterală) se manifestă prin depresiune

corticală, ataxie, dispnee, congestie şi edem pulmonar, şoc toxic.

Intoxicaţia subacută, denumită colocvial “Blind staggers”, se manifestă

prin encefaloză toxică progresivă: mers nesigur (ataxie), deplasare în cerc,

scăderea acuităţii vizuale, chiar orbire, cu lovire de obstacole. Se mai constată:

hipersalivaţie, lăcrimare, disfagie, colici severe paralizie progresivă şi moarte

prin insuficienţă respiratorie. Fetuşii proveniţi din mame afectate pot prezenta

anomalii acropodiale (Both, 1991; Popescu, 1996).

Intoxicaţia cronică-”Alkali disease”se manifestă printr-o dermatoză

cronică, tradusă prin căderea perilor lungi, din coamă, coadă şi moţ (la cal),

restul părului fiind aspru, sfărâmicios. Apar deformări ale copitelor sau

ongloanelor (şanţurilor transversale, creştere deformată) şi slăbire progresivă. La

scurt timp de la debutul intoxicaţiei se instalează anemia.

33

Leziuni. În forma acută predomină leziunile congestivo-hemoragice ale

mucoaselor digestive, pulmonului, pe seroase, distrofii şi necroze hepatice,

hemoragii renale.

În intoxicaţia subacută şi cronică poate apărea ciroza hepatică, ascită,

congestie şi edem cerebral, nefroză şi miocardoză.

Diagnosticul Se suspicionează intoxicaţia cu Se dacă apar manifestări

clinice într-o zonă recunoscută ca seleniferă. Confirmarea se face prin dozarea

Se din ser sanguin, lapte, ficat, rinichi, şi furaje, prin metoda fluorimetrică

(Bianu şi Nica,1998).

Materialele supuse examinării:

-ser sanguin aprox. 1 ml;

-lapte aprox. 1 ml;

-organe şi ţesuturi proaspăt recoltate (1-2 g), fin mărunţite şi omogenizate

din punct de vedere al compoziţiei chimice, prin mixare cu un turmix;

-furaje (1-2 g) de asemenea mărunţite fin;

Prelevarea probelor de sânge, organe, furaje se face conform metodelor

oficializate.

34

Mineralizarea se face pe plită electrică (cca.2000C) în nişă, până la

obţinerea unui lichid incolor, fiind urmată de răcire.

35

Concentraţiile de peste 1 ppm Se în serul sanguin şi peste 5 ppm Se în

ficat, rinichi şi furaje confirmă intoxicaţia.

Diagnosticul diferenţial se face faţă de intoxicaţia cu As, Pb, OCl,

afecţiuni podale etc.

Tratamentul este ineficace în formele acute. Se încearcă tratamentul

simptomatic.

În intoxicaţia subacută se utilizează nevrostenice (stricnina, bromură de

neostigmină) şi apă caldă pe cale orală.

În intoxicaţiile cronice au efect favorabil sărurile de As: arsenit de Na,

acid arsanilic 50-100 ppm în furaj şi îmbogăţirea raţiei în proteine.

În zonele în care cresc plante selenifere se poate administra, în scop

profilactic, sulfat de Na oral.

4.8.5. Intoxicaţia cu zinc

Zincul este un oligoelement esenţial, ca şi seleniul, dar carenţa sa este mai

puţin gravă. Determină paracheratoză, mai ales la purcei dar şi la alte specii.

Paracheratoză

36

Paracheratoză

Intoxicaţia se produce datorită poluării industriale în jurul întreprinderilor

prelucrătoare (de obicei asociată cu intoxicaţii cu alte metale, mai ales Pb) dar şi

datorită exccesului de ZnO în alimentaţie.

Mecanismul de acţiune. Calea de pătrundere este calea digestvă, mai rar

cea respiratorie. Mecanismul intim de acţiune este puţin cunoscut. Pe cale

digestivă-este iritant al mucoasei gastro-intestinale. În intoxicaţia cronică

împiedică utilizarea Fe şi Cu, determinând anemie.

Simptomatologie. Intoxicaţia acută: vomitări, colici, diaree, colaps

Intoxicaţia cronică: întârziere în creştere, anemie, rahitism însoţit de

şchiopături; la porc gastroenterită cronică. Intoxicaţia pe cale respiratorie cu

ZnO se manifestă prin dispnee, emfizem pulmonar.

Leziuni. În cazul pătrunderii toxicului pe cale digestivă se constată leziuni

congestivo-hemoragice ale stomacului şi intestinului, rinichilor, distrofie

hepatică, icter.

În intoxicaţia cronică, pe lângă gastrita cronică se semnalează la porci

artroze scapulo-humerale, hemoragii subcutanate, mai ales în regiunea axilară,

hemoragii în ventriculii cerebrali,splină şI limfonoduri (Popescu, 1996).

Diagnosticul se bazează pe dozarea Zn din ficat, rinichi, sânge şi furaje,

prin spectrofotometrie de absorbţie atomică. Citirea extincţiei se face la 213,9

nm.

Tratamentul este simptomatic: mucilagii, apă albuminată, cărbune

medicinal, purgative. În intoxicaţia cronică se face tratament concomitent şi

pentru intoxicaţia cu Pb.

Limitele maxime ale concentraţiei zincului admise în produsele

alimentare sunt cuprinse între 5-50 ppm.

37

4.4. INTOXICAŢII CU PESTICIDE

Pesticidele sunt definite ca:

a) orice substanţe sau amestecuri de substanţe destinate prevenirii,

reducerii sau respingerii oricărei peste- insecte, rozătoare, nematode, buruieni,

alte plante acvatice sau terestre, microorganisme, bacterii, virusuri, fungi, alte

microorganisme , cu excepţia celor care trăiesc în sau pe om şi animale;

b) orice substanţă sau amestec de substanţe utilizate în scopul limitării

creşterii plantelor, ca defoliante sau desicante (Hayes, 1975).

Beneficiile utilizării pesticidelor:

-prevenirea sau combaterea unor boli grave la om: malaria, holera, tifosul

exantematic, frigurile galbene etc;

-sporirea recoltelor şi îmbunătăţirea lor calitativă;

-protejarea stocurilor de alimente împotriva dăunătorilor.

Dezavantaje:

-contaminarea alimentelor, furajelor şi animalelor până la niveluri la care

devin dăunătoare pentru consumatori (animale şi om);

-crearea unor dezechilibre ecologice;

-distrugerea unor recolte sensibile la o substanţă chimică ce se constituie

în nor şi ajunge accidental pe culturi.

4.4. 1. Intoxicaţii cu insecticide organoclorurate

Organocloruratele (OCl) sunt substanţe organice cu structură alchilică,

ciclică sau aromatică, substituite cu unul sau mai mulţi atomi de clor.

Primul OCl sintetizat a fost DDT. Ulterior gama OCl s-a îmbogăţit cu derivaţi

ai DDT (DDD), HCH, Aldrin, Dieldrin, Toxofen etc. Actualmente OCl au fost

prohibite în majoritatea ţărilor, singurii compuşi care se mai utilizează fiind

derivaţii HCH (Lindan).

Sursele de toxic sunt OCl utilizate în tratamentele fitosanitare şi

sanitar-veterinare (intoxicaţie iatrogenă). OCl, mai ales din grupul DDT, au o

remanenţă mare în sol, putând trece în furaje, reprezentând astfel o sursă de

contaminare a animalelor şi a omului. Omul este expus la intoxicaţia cronică

prin consumul de carne, lapte, dar mai ales unt şi smântână.

Patogenie Calea de pătrundere în organism a OCl este în primul rând cea

digestivă, însă datorită liposolubilităţii, calea transcutanată este de egală

importanţă. Intoxicaţia transcutanată este favorizată de leziunile pielii

(dermatite, plăgi de tuns, de castrare etc). Absorbţia din tubul digestiv se

realizează odată cu lipidele din compoziţia furajelor, sub formă de chilomicroni.

În organism sunt depozitate de preferinţă în ţesutul gras. Există riscul ca la

38

animalele în stare bună de întreţinere, în urma slăbirii datorate unei boli

intercurente, OCl să se mobilizeze din depozitele adipoase, determinând

toxicoza acută.

Mecanismul de acţiune toxică nu este încă bine stabilit. Diferite ipoteze au

fost emise. Organocloruratele formează împreună cu proteinele membranelor

fibrelor nervoase complexe zise “complexe de transfer de încărcături“

modificând permeabilitatea la ionii de Na+ şi K

+ şi perturbă trecerea influxului

nervos.

La ora actuală se crede că Lindanul acţionează drept competitor al

receptorului acidului gama aminobutiric (GABA), neuromediator.

În general OCl sunt toxice cu acţiune asupra sistemului nervos central, acțiune

tradusă prin manifestări de excitaţie şi inhibiţie nervoasă, asociată encefalozei

toxice.

Au caracter puternic cumulativ și efecte dăunătoare asupra mediului prin

magnificație biologică, efect de disruptori endocrini sau potențial

cancerigen. Simptomatologia depinde de doză şi structura chimică a toxicului,

caracteristică fiind evoluţia sub formă de accese de excitaţie şi inhibiţie a

sistemului nervos central, asociate cu tulburări neuromusculare. Crizele sunt

întrerupte de perioade de relativă normalitate, de ordinul minutelor, orelor sau

zilelor.

Intoxicaţia acută apare de obicei în primele 24 ore de la expunere şi are

evoluţie progresivă. Debutează cu facies speriat, hiperestezie şi chiar furie. Apar

tremurături fasciculare ale musculaturii faciale, care progresează spre

musculatura cervicală, a trenului anterior şi apoi a trenului posterior. Ulterior

apar accese de contractură tonică sau clonică, întrerupte de fenomene de

depresiune corticală. Animalele prezintă incoordonări în mers, halucinaţii, mers

în manej, piruetare urmată de cădere şi convulsii, dromomanie etc. Se mai pot

observa masticaţii în gol, prelungite. Atrag atenţia atitudinile forţate

(opistotonus, emprostotonus, ortotonus etc.). La unele animale apare coma, care

persistă până la moarte sau este întreruptă de perioade de revenire. La speciile

care vomită uşor, apare voma, cu miros caracteristic toxicului ingerat.

Se mai constată şi tulburări vegetative: tahicardie, aritmii, puls slab,

dispnee, hipertermie.

Intoxicaţia cronică diferă de cea acută prin intensitatea exteriorizării

simptomelor şi modul insidios de instalare. Se manifestă prin inapetenţă, slăbire,

parezia prestomacelor, tremurături musculare ale capului şi gâtului, accese

convulsive întrerupte de pauze mari de linişte, apoi pareze, paralizii, depresiune

corticală şi moarte.

Modificările anatomopatologice sunt necaracteristice iar în formele cu

evoluţie rapidă lipsesc. În forma acută se constată prezenţa contuziilor la nivelul

proeminenţelor osoase şi congestii ale organelor predominant parenchimatoase-

39

ficat, rinichi, pulmon. În forma cronică se întâlneşte distrofia grasă hepatică, iar

în rinichi, congestii, hemoragii şi chiar necroze.

Diagnosticul se stabileşte prin coroborarea simptomelor cu datele

necropsice şi anamnetice, confirmarea realizându-se prin analiză de laborator a

OCl. La laborator se trimit probe de grăsime epiploică, 100g, conţinut stomacal

sau ruminal, 100 g, rinichi, 50g, sânge integral, 10ml (Popescu, 1994).

Examenul chimic calitativ permite depistarea reziduurilor de OCl dar nu

confirmă diagnosticul, întrucât datorită remanenţei în mediu şi utilizării

intensive în anii anteriori, OCl au devenit aproape ubicvitare. Pentru

confirmarea intoxicaţiei este necesară analiza cantitativă a OCl.

Pentru identificarea pesticidelor organoclorurate din apă, furaje, conţinut

gastric şi albine, C.T.O.M.D.P.M.V. a omologat metoda cromatografiei în strat

subţire, descrisă de Bianu şi Nica (1998).

Principiul metodei. Pesticidele OCl sunt extrase din proba de analizat cu

eter de petrol, după care extractele obţinute se purifică pe coloană cu florisil, se

concentrează şi se spotează pe placa cromatografică, unde sunt puse în evidenţă

cu ajutorul unui reactiv de culoare specific.

Determinarea cantitativă a OCl se face prin gaz-cromatografie,

necesitând dotarea corespunzătoare a laboratorului.

Diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei se face faţă de encefalitele

infecţioase sau nespecifice şi diverse encefaloze toxice.

Tratamentul este simptomatic, neexistând un antidot specific. Pentru

prevenirea sau combaterea fenomenelor convulsive se recomandă fenobarbital

10-15 mg/kg sau cloral hidrat 0,1 g/kg.

În funcţie de starea animalului şi calea de expunere se pot utiliza diferite

mijloace de detoxificare - spălarea suprafeţei corporale cu săpun sau detergent,

purgative saline. Sunt contraindicate purgativele uleioase (cu excepţia uleiului

de parafină) şi laptele.

Se mai recomandă tonice cardiace, analeptice respiratorii, rehidratarea şi

resalinizarea animalului, regim alimentar sărac în grăsimi, adăpostirea în locuri

liniştite, ferite de excitanţi.

Reducerea reziduurilor de OCl din ţesuturile animalelor de consum- în

scopul reducerii contaminării omului- se poate realiza prin utilizarea de

inductori enzimatici (fenobarbital), asociaţi cu cărbune medicinal (Popescu şi

col.,1989, 1991).

Profilaxia intoxicaţiei rezidă în controlul riguros al modului de

depozitare, manipulare şi utilizare a toxicelor.

Având în vedere remanenţa mare a OCl în ţesuturi (riscurile pentru

consumatori), produsele alimentare provenite de la enimalele intoxicate se

confiscă şi se denaturează. Peştii intoxicaţi nu pot fi folosiţi la fabricarea de

făinuri furajere. Limitele maxime admise de pesticide OCl în produsele

alimentare diferă de la ţ ară la ţară. În ţara noastră se admit, pentru diverse OCl,

concentraţii de 0,006-0,02 ppm în lapte, 0,01-0,05 ppm în ouă şi în unele

40

produse vegetale şi 0,20-0,50 ppm în ulei, carne şi în grăsimi de origine animală

(39).

Efectele utilizării de durată a pesticidelor OCl asupra mediului

1) Reziduurile de OCl din mediu. OCl, mai ales cele din grupul DDT sunt

substanţe cu proprietăţi cumulative, cu T 1/2 în mediul extern de ani sau zeci de

ani. Din acest motiv ele au devenit aproape ubicvitare - se găsesc în sol, apă etc,

fiind preluate de către plantele de cultură sau din flora spontană şi de vietăţile

acvatice, acestea fiind o sursă de contaminare pentru animalele de interes

economic şi om. Numeroase lucrări demonstrează prezenţa în plantele de cultură

şi în ţesuturile animalelor a reziduurilor de OCl la intervale de ordinul anilor sau

zecilor de ani după încetarea utilizării lor (Hayes, 1975; Şuţeanu şi col.,1977,

1995; Popescu şi col., 1989, 1991). Deşi utilizarea OCl este actualmente

prohibită în majoritatea ţărilor, pe plan internaţional funcţionează încă normative

foarte riguroase privind cantităţile maxime de pesticide admise în diferite

produse alimentare (Codex Alimentarium-FAO-OMS). În ţara noastră limitele

maxime admise de pesticide OCl în produsele alimentare sunt precizate prin

Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 611/3.04.1995 (v. mai sus).

2) Sporirea biologică a concentraţiei OCl în lungul lanţului trofic

(magnificaţia biologică). S-a constatat că reziduurile de OCl cresc, de la niveluri

reduse în mediul extern şi în vieţuitoarele situate la baza piramidei trofice, la

nivele din ce în ce mai mari către vârful piramidei, unde se află şi omul.

Fenomenul este valabil şi pentru alte toxice cumulative, liposolubile. Exemplu

cazul Clear Lake din California. Pentru combaterea unor insecte ale căror larve

trăiau în apa lacului (specii de ţânţari) s-a utilizat insecticidul DDD, în trei etape

succesive, la intervale de 5 şi respectiv 3 ani. După ultima aplicare au început să

moară păsările ihtiofage (cufundac).

S-a constatat că în apă concentraţia DDD era de 0,02ppm, în plancton 0,5 ppm,

în peştii planctonofagi 5-8 ppm, în peşti ihtiofagi 190 ppm iar în păsări 2000

ppm (Şuţeanu şi col.,1977).

Fenomenul are o importanţă practică deosebită. Animalele de interes

economic se află spre vârful piramidei trofice, concentrând OCl în lapte, carne şi

respectiv ouă.

3) Producerea unor dezechilibre ecologice.

Reziduurile de OCl din mediu au afectat supravieţuirea unor specii, mai

ales dintre cele situate în vârful piramidei trofice. În unele ţări dezvoltate (SUA.,

Marea Britanie) a devenit alarmantă scăderea populaţiei unuor păsări răpitoare.

Această scădere este consecinţa a două tipuri de efecte ale reziduurilor de OCl:

-efecte asupra reproducţiei;

-efecte asupra comportamentului.

Cel mai cunoscut efect , care se instalează precoce şi a fost observat atât

experimental cât şi în condiţii naturale, este subţierea cochiliei ouălor, ceea ce

duce la spargerea lor în timpul clocirii. La diferite specii s-a mai constatat:

41

reducerea numărului de ouă pe pontă, mortalitate embrionară şi reducerea

eclozionabilităţii, întârzierea pontei, sterilitate la masculi sau femele etc (Burgat

şi col, 1993).

4) Inducţia enzimatică determinată de majoritatea OCl are drept

consecinţă sporirea distrugerii în organism atât a substanţelor exogene, cât şi a

celor endogene (metaboliţi, hormoni etc). Ex: DDD inhibă sinteza de

corticosteroizi, fiind utilizat în tratamentul sindromului Cushing, dar în condiţii

naturale poate induce dezechilibre hormonale cu efecte imprevizibile asupra

echilibrului ecologic.

Cercetări recente privind dinamica reziduurilor de pesticide organoclorurate în lapte și

produse lactate în zona de centru a Moldovei (Munteanu A., 2010)

au urmărit determinarea următoarelor reziduurilor de pesticide organoclorurate din lapte

şi produse lactate:

- alfa-hexaclorciclohexan (α-HCH);

- beta-hexaclorciclohexan (β-HCH);

- gamma-hexaclorciclohexan (γ-HCH) - Lindan;

- p,p'-diclor-difenil-triclor-etan (p,p'-DDT);

- o,p'-diclor-difenil-triclor-etan (o,p'-DDT);

- p,p'-diclor-difenil-triclor-etenă (p,p'-DDE);

- o,p'-diclor-difenil-triclor-etena(o,p'-DDE);

- o,p'-diclor-difenil-diclor-etan(o,p'-DDD);

- p,p'-diclor-difenil-diclor-etan (p,p'-DDD);

- Heptaclor;

- Aldrin;

- Clordan;

- Heptaclor epoxid;

- Dieldrin;

- Endrin;

- Hexaclorbenzen (HCB).

Pe parcursul a 3 ani de studiu au fost examinate prin gazcromatografi 2.327 probe de

lapte şi produse lactate din 40 sortimente: 636 probe lapte, 88 probe lapte praf, 144 smântână,

378 probe lactate acide, 127 probe unt, 162 probe îngheţată, 724 probe brânzeturi şi 59 de

probe constituite din subproduse rezultate de la prelucrarea laptelui.

In 2008 în cazul a 7 probe s-au detectat valori peste limita maximă admisă pentru α-

HCH, la 12 probe pentru β-HCH, la 3 probe pentru γ-HCH şi la 2 probe pentru DDT total.

La două dintre probele analizate s-au detectat valori pentru toţi parametrii peste limitele

maxime admise, iar la 3 probe s-au detectat valori peste limitele maxime admise la doi

parametri (α-HCH şi β-HCH).

Toate probele la care s-au constatat depăşiri au provenit din aceeaşi zonă, din aceeaşi

periodă de timp (sfârşitul lunii martie) ceea ce ar putea indica o sursă accidentală de poluare.

Intensificarea frecvenţei recoltării probelor din zona geografică respectivă şi controlul

ulterior al probelor provenite din acea zonă a evidenţiat încadrarea rezultatelor în limitele

maxime admise.

În perioada ianuarie 2006 - decembrie 2008 au fost analizate 380 de probe de furaje ce

s-au regăsit în alimentaţia bovinelor de la care s-au efectuat determinări ale substanţelor

organoclorurate din lapte şi produsele lactate.

Pentru anul 2006 se remarcă o proporţie ridicată a contaminări cu organoclorurate la

făina de porumb (57,14%), furajul concentrat (29,03%) precum şi la fân (26,08%).

42

La polul opus se remarcă absenţa organocloruratelor din şrotul de soia.

Pentru anul 2007 se remarcă o pondere ridicată de organoclorurate în furajul concentrat

(28,26%), paiele de grâu (25%) precum şi în fân (19,04%). La polul opus se remarcă absenţa

organocloruratelor în paiele de ovăz.

Pentru anul 2008 se remarcă ponderea ridicată de contaminanţi în furajul concentrat

(20,51%) şi în fân (15,62%).

Referitor la tipurile şi incidenţa POC se pot concluziona următoarele:

- faptul că în furajele complexe, indiferent de tip, se regăsesc practic toţi compuşii

urmăriţi sanitar veterinar ne indică faptul că unul dintre componenţi este impurificat.

Cel mai probabil este vorba despre cereale, concluzie care se bazează pe următoarele

consideraţii:

• masa verde de furaj a dovedit o impurificare scăzută;

• preluarea şi acumularea POC este mult mai pregnantă în boabe decât în partea

verde a plantelor;

• furajele complexe conţin tipuri variate de cereale (porumb, triticale) deci efectul

poate fi cumulativ;

• posibilitatea utilizării de furaje din import din zone ale globului în care utilizarea POC este şi în prezent permisă.

Dacă în perioada cercetată s-a observat o prezență de 38,76% per total de

probe ce au depășit limita de detecție pentru reziduuri de pesticide organoclorurate în laptele de vacă materie primă, în perioada 1997-2000, procentul a fost de 69,50 .

4.4.2 Intoxicaţia cu insecticide organofosforice şi derivaţi carbamaţi

Insecticidele organofosforice şi carbamaţii sunt pesticide frecvent utilizate

în agricultură şi în medicina veterinară, care acţionează prin blocarea

acetilcolinesterazei, determinând creşterea exagerată a tonusului vegetativ

parasimpatic, asociată cu manifestări de excitaţie şi inhibiţie corticală, hiper- şi

hipokinezii.

Organofosforicele (OP) sunt esteri ai acidului fosforic sau tiofosforic.

Primul compus din această clasă produs la scară industrială a fost

tetraetilpirofosfatul (TEPP), utilizat în timpul celui de al doilea război mondial

ca substanţă toxică de luptă. Este cel mai toxic OP. Ulterior s-a sintetizat

parationul. La ora actuală se cunosc peste 200 de compuşi, printre cei mai

utilizaţi fiind: parationul, malationul, neguvonul, clorofosul, diclorvosul,

cumafosul, ruelenul, dimetoatul, neocidolul etc.

Carbamaţii sunt derivaţi ai unei substanţe ipotetice- acidul carbamic, în

care unul sau mai mulţi atomi de H sunt substituiţi cu radicali organici. În

medicina veterinară se utilizează produsele: Carbaryl, Carbofuran, Propoxur,

Furadan etc. Unii carbamaţi sunt foarte utilizaţi în agricultură, în locul OP, faţă

de care au avantajul remanenţei mai mici în mediul extern.

Intoxicaţia cu organofosforice şi carbamaţi este, cel mai adesea, de natură

iatrogenă, determinată de greşelile de dozare în tratamentul endo- şi

43

ectoparazitozelor. Mai rar intoxicaţia se datorează neglijenţelor în păstrarea şi

manipularea pesticidelor.

Căile de pătrundere în organism sunt: digestivă şi transcutanată. Datorită

liposolubilităţii acestor pesticide, calea transcutanată este de o egală importanţă

cu cea digestivă ( tabelul 8), ceea ce implică măsuri de protecţie a personalului

care manipulează aceste toxice.

Tabelul 8.

Toxicitatea acută a unor OP la şobolani,

după Gaines ,1969 (cit.de Mosha ,1993)

Compusul DL50orală(mg/k

g)

DL50cutanată

TEPP 1,1 2,4

Paration 3,6 6,8

Metilparation 24 67

Dichlorvos 56 75

Coumaphos 41 860

Toxicitatea OP depinde de specie, vârstă, particularităţi individuale şi de

factori de mediu (intervenţia unor factori de stress). Ex: pentru paration DL50 la

şobolanul mascul este de 13,6 mg/kg, în timp ce la femele aceasta este de 3,6

mg/kg; la viţei DL minimă este 1,5 mg/kg, iar la bovine adulte 75 mg/kg (Clarke

şi Clarke, 1975).

Toxicitatea unor OP este potenţată de alcoolul etilic, existent în borhoturi,

de fenotiazină şi tranchilizante fenotiazinice (clorpromazina) şi chiar de

vitamina A.

Toxicitatea selectivă a OP se exprimă prin raportul dintre DL50 pentru

şobolan şi DL50 pentru musca de casă. Acest raport este de 4 pentru paration, 5

pentru clorfenvinfos, 20 pentru metilparation, 390 pentru dimetoat şi 1315

pentru ronnel (Mosha, 1993).

Metabolizarea OP în organism se realizează prin reacţii de hidroliză,

oxidare, reducere şi izomerizare, catalizate de esterazele hepatice şi serice. Prin

hidroliză rezultă compuşi cu o toxicitate mai redusă. Prin oxidare apar metaboliţi

foarte toxici (oxoni, tioeteri, oxisulfuri) dar cu stabilitate redusă şi eliminare

rapidă.

Reziduurile de OP în ţesuturile vegetale şi animale depind de natura

compusului, fiind în general detectabile la 14 zile şi absente la 21 zile de la

expunere (Mosha,1993).

Patogenie Organofosforicele, carbamaţii şi bazele cuaternare de amoniu

sunt inhibitori ai acetilcolinesterazei (AChE) şi ai pseudo-colinesterazelor.

AChE este enzima care hidrolizează aproape instantaneu acetilcolina la nivelul

terminaţiilor nervoase colinergice şi al joncţiunii neuromusculare.

44

Pseudocolinesterazele sunt enzime capabile să hidrolizeze acetilcolina,

care se găsesc în encefal, ficat şi plasma sanguină.

Inhibiţia acetilcolinesterazei se realizează prin înlocuirea unei grupări OH

dintr-un aminoacid de tipul serinei, din lanţul polipeptidic al enzimei, cu

radicalul fosforil sau carbamil. Reactivarea spontană a enzimei este foarte lentă

în cazul OP (T1/2- 36 ore pentru dietilfosfaţi, după Mosha,1993), dar este relativ

rapidă pentru carbamaţi. Animalele pot tolera o reducere importantă a activităţii

AChE dacă aceasta este produsă lent. Se presupune că în expunerea cronică

receptorii devin mai puţin sensibili la acetilcolină.

Un rol patogenic important revine produşilor rezultaţi din descompunerea

paraziţilor omorâţi de insecticide. Larvele de Hypoderma spp moarte pot induce

reacţii anafilactice sau reacţii inflamatorii importante (esofagite,

meningomielite).

Simptomatologie. În general, intoxicaţia este acută şi se datorează acţiunii

anticolinesterazice, respectiv acumulării excesive de acetilcolină. Semnele

clinice sunt grupate în trei categorii: muscarinice, nicotinice şi ale sistemului

nervos central.

Semnele muscarinice sunt cele ale excitării parasimpaticului: salivaţie

abundentă, vomitare, diaree, colici (crampe intestinale), epiforă, hiperhidroză,

dispnee (determinată de bronhospasm, bronhoree şi laringospasm), bradicardie,

mioză, cianoza extremităţilor, incontinenţă urinară şi de fecale.

Semnele nicotinice reflectă hiperexcitabilitatea musculaturii somatice şi se

manifestă sub formă de contracturi ale musculaturii feţei, orbicularilor

pleoapelor, limbii şi în final prin contracturi ale întregii musculaturi, inclusiv a

diafragmului (tetanie generalizată). Faza de hiperexcitabilitate este urmată de

inhibiţie: astenie, pareze şi paralizii.

Semnele nervoase centrale sunt fie manifestări de excitaţie corticală, fie

de inhibiţie corticală, cel mai frecvent intervenind alternări ale celor două faze.

De obicei, manifestările clinice apar sub formă de crize de 10-40 minute,

cu reveniri scurte şi cu sfârşit adesea letal. Moartea se produce prin şoc, bloc

atrioventricular şi asfixie datorită paraliziei muşchilor respiratori.

Sunt descrise şi forme cu evoluţie subacută şi cronică, mai ales în cazul

intoxicării lente şi de durată cu pesticide provenite din tratamente fitosanitare.

Se deosebesc de forma acută doar prin intensitatea exteriorizării simptomelor.

Predomină hipersecreţia şi hipermotilitatea digestivă, convulsiile tonice şi

clonice, slăbirea progresivă, deshidratarea şi uneori semnele

bronhopneumoniilor secundare.

OP sistemice, care conţin în moleculă şi atomi de clor, (cumafos, ruelen)

determină manifestări clinice comune intoxicaţiei cu OP şi OCl .

Neurotoxicitatea întârziată este o manifestare particulară a toxicităţii

unor OP (triortocrezilfosfat, mipafos, trichloronat etc.) caracterizată prin

degenerarea focală distală a axonilor, asociată cu demielinizarea. Leziunile sunt

ireversibile, cele mai afectate sunt fibrele nervoase cele mai lungi şi mai groase.

45

Există o relaţie între apariţia simptomelor şi inhibiţia unei enzime denumită

esterază neurotoxică, prezentă în encefal şi nervii periferici (Mosha,1993).

Speciile cele mai sensibile sunt: omul, galinaceele, viţeii, pisica, mielul,

iepurele. Manifestările apar la 8-14 zile după expunerea la o singură doză de

toxic şi sunt de tip polinevritic, asemănătoare celor determinate de carenţa în

tiamină sau acid nicotinic, dar administrarea acestor vitamine nu întârzie

instalarea sindromului.

Modificările anatomopatologice sunt necaracteristice. În formele cu

evoluţie rapidă acestea pot lipsi. În formele cu evoluţie mai îndelungată apar

leziuni congestive: congestie şi edem pulmonar, congestie şi necroză hepatică,

renală, congestii şi hemoragii digestive, icter etc, alături de leziunile

microscopice ale ţesutului nervos.

Diagnosticul se bazează pe coroborarea datelor anamnetice, clinice şi

necropsice. Confirmarea se face prin determinarea activităţii AChE, prin metoda

Michael modificată, utilizând ca substrat sângele. Reducerea activităţii

colinesterazice sanguine nu este însă direct proporţională cu intensitatea

manifestărilor clinice.

Metoda are ca principiu hidroliza unei soluţii standard de acetilcolină sub

acţiunea enzimei din proba de analizat. Prin hidroliză rezultă acid acetic, acesta

producând acidifierea mediului. Când enzima este blocată de OP sau carbamaţi,

hidroliza nu se produce, pH-ul mediului rămânând neschimbat.

Datorită instabilităţii pesticidelor se recomandă ca în cazul în care analiza

probelor nu poate fi făcută imediat, acestea să fie păstrate la temperatură scăzută

(-5-100C).

Pentru identificarea propriu-zisă a pesticidelor OP, din apă, furaje, plante

verzi, conţinut gastric şi albine C.T.O.M.D.P.M.V. a omologat metoda

cromatografiei în strat subţire, descrisă de Bianu şi Nica, 1998.

Principiul metodei. Pesticidele OP sunt extrase din proba de analizat cu

eter de petrol după care extractele obţinute se purifică pe coloană cu florisil, se

concentrează şi se spotează pe placa cromatografică unde compuşii OP sunt puşi

în evidenţă cu ajutorul unor reactivi de culoare specifici.

Limita de detecţie este de 1 g.

Diagnosticul diferenţial se face faţă de: intoxicaţiile cu nitraţi şi nitriţi,

cianuri, alcaloizi conţinuţi de plante din genul Veratrum, nicotină, meteorismul

ruminal acut, acidoza ruminală, eteropatiile şi pneumopatiile tineretului.

Tratament. Antidotul farmacologic este atropina, care reversează efectele

excesului de acetilcolină. Se utilizează în doze de 0,05-0,1 mg/kg, fără a depăşi

doza totală de 65 mg la cal şi 2 mg la câine.

Este indicat ca 1/4 din doză să se injecteze i.v. Efectul terapeutic al

atropinei are o durată limitată în timp. Animalele trebuie supravegheate iar când

reapar simptomele intoxicaţiei (sau pentru evitarea reapariţiei lor), la 4-6 ore

după prima administrare se reinoculează atropina.

46

Pentru reactivarea acetilcolinesterazei, în intoxicaţiile cu OP se utilizează

antidoturi specifice - substanţe din clasa acizilor hidroximici sau a oximelor:

pralidoximă, obidoxim, toxogonin etc. În intoxicaţiile cu carbamaţi utilizarea

acestor produse nu este necesară, reactivarea acetilcolinesterazei făcându-se

spontan, într-un timp relativ scurt.

Oximele nu pot substitui efectul terapeutic al atropinei. Pe de altă parte,

atropina potenţează activitatea oximelor (Mosha ,1993).

În cazul intoxicaţiilor transcutanate, pentru detoxicarea animalelor se

recomandă spălarea suprafeţei cutanate cu soluţii alcaline (carbonat de sodiu

2%).

Carnea provenită de la animalele intoxicate cu OP se poate da în consum

numai dacă nu prezintă modificări organoleptice şi nu prezintă reziduuri

detectabile de OP, după o prealabilă conservare la frig timp de două săptămâni

(pentru inactivarea eventualelor urme de toxic). Carnea cu modificari

organoleptice şi toate organele interne se confiscă, putându-se utiliza la

fabricarea de făinuri furajere. Animalele remise după intoxicaţie, pot fi

sacrificate după 60 zile. Laptele provenit de la animalele intoxicate nu se dă în

consum timp de 15 zile (Crivineanu şi col.,1996).

Animalele deparazitate cu carbamaţi (Carbaryl) pot fi sacrificate după 7-8

zile de la tratament. Prin prelucrarea cărnii, laptelui, ouălor etc.,reziduurile de

carbamaţi se reduc cu 50-60% (Crivineanu şi col.,1996).

4.4.3. Intoxicaţ ia cu insecticide piretrinoide

Piretrinele sunt un grup de principii activi extraşi din capitulele florale

ale piretrului de Dalmaţia. Substanţele analoage de sinteză se numesc

piretrinoide. Din punct de vedere chimic sunt esteri ai unui acid carboxilic cu

nucleu ciclopropanic substituit (acidul crizantemic) cu un alcool sau fenol

complex. Au acţiune insecticidă imediată şi toxicitate redusă pentru

homeoterme.

Permetrina I, naturală este foarte instabilă la lumina solară, utilizarea

acesteia fiind limitată.

Piretrinoidele sintetice sunt mult mai stabile în mediu, fiind utilizate ca

insecticide în agricultură şi în medicina veterinară. Tind să înlocuiască

insecticidele organoclorurate şi organofosforice faţă de care au avantajul unei

remanenţe mult mai mici în mediu, riscul de inducere a dezechilibrelor

ecologice fiind mult redus.

47

În medicina veterinară se utilizează ca antiparazitare externe, sub diferite

forme comerciale (pulberi, soluţii, sprayuri, şampoane etc) produse pe bază de:

deltametrin (Decis, Butox), cipermetrin (Ectomin), cihalotrin, ciflutrin,

fenvalerat etc. Aceleaşi produse mai sunt utilizate pentru dezinsecţia unităților

de industrie alimentară, depozitelor, adăposturilor de animale și a

locuinţelor.

Riscul de intoxicaţie este cel mai crescut la pisici şi la câinii de talie mică,

dar intoxicaţia poate apărea la orice altă specie.

Ca şi alte insecticide, piretrinoidele sunt extrem de toxice pentru albine şi

viermi de mătase.

Pătrunse în organism pe cale digestivă se metabolizează în cea mai mare

parte în ficat, prin oxidare sau prin hidroliza legăturii esterice. Străbat cu

dificultate bariera hematoencefalică. La şobolan şi câine, DL50 este de cca 5

mg/Kg i.v. şi peste 500 mg/Kg pe cale orală.

Penetraţia transcutanată este redusă.

Intoxicaţia pe cale respiratorie- cu spray-uri este cea mai severă.

Mecanismul intim de acţiune a fost elucidat iniţial la insecte dar este

valabil şi pentru mamifere. Piretrinoidele sunt substanţe neurotoxice, acţionând

asupra canalelor sodice. Întârzie închiderea acestor canale şi perturbă curentul de

depolarizare. Derivaţii cianici (cipermetrin, ciflutrin, deltametrin etc) pot

menţine chiar deschise canalele sodice (Milhaud şi col. 1995).

Experimental, la şobolani, prin administrarea de doze mari s-au reprodus

două sindroame, extrapolabile şi la celelalte specii de mamifere:

sindromul T -caracterizat prin agresivitate moderată, hipersensibilitate la

stimulii externi, tremurături generalizate, care se intensifică progresiv, urmate de

prostraţie şi

-sindromul CS, care începe prin hiperchinezii ale membrelor anterioare,

hipersalivaţie şi tremurături cu evoluţie cronică. Acest sindrom se întâlneşte

predominant în cazul piretrinoidelor cianate.

Intoxicaţia spontană este rară, cele mai susceptibile fiind animalele mici şi

tineretul.

48

Manifestările clinice depind de natura compusului. Permetrinul este cel

mai frecvent implicat în intoxicaţii spontane, datorită utilizării frecvente sub

formă de aerosoli. La animalele mici pulverizarea trebuie să dureze cca 3

secunde. Intoxicaţia apare după pulverizări de peste 10 secunde.

Manifestările clinice debutează la câteva minute până la 24 ore de la

contactul cu toxicul (obişnuit la 6 ore) şi se exteriorizează sub forma

sindromului T, prin: hiperexcitabilitate nervoasă, tremurături musculare,

convulsii şi ataxie. Frecvent se asociază tulburări digestive: hipersalivaţie, vomă

, diaree.

Mortalitatea este rară (sub 10%) şi se datorează complicaţiilor cardio-

respiratorii.

Derivaţii cianaţi (cipermetrin ş.a.) produc manifestări de tipul sindromului

CS, predominând hipersalivaţia, voma şi diareea, manifestări parţial comune cu

cele produse de organofosforice.

Tratamentul este simptomatic, constând în administrarea de sedative

(Diazepam) i.v., barbiturice, iar când predomină semne de tip CS, se utilizează

atropina.

Deşi au o remanenţă redusă în mediul extern, piretrinoidele pot induce

dezechilibre ecologice în cazul utilizării neraţionale, fiind foarte toxice pentru

insecte, artropode acvatice şi pentru unele specii de peşti. Se afirmă că

piretrinoidele sunt mult mai toxice pentru păstrăvul curcubeu decât

organofosforicele şi carbonaţii (Milhaud şi col. 1995).

Concentraţia maximă de piretrinoide admisă în produsele alimentare este

de 0,05 ppm în legume şi fructe, 0,02-0,05 ppm în lapte şi 0,02-0,5 ppm în

grăsimea din carne şi organe.

4.4.4. Intoxicaţia cu amitraz

Amitrazul este un derivat din substituitul metilaminei: N1N dimetilamină

(2,4 xilil iminometil) .

49

Este un acaricid puternic şi specific, activ şi faţ ă de unii

acarieni rezistenţ i la organofosforice. Se foloseşte în agricultură şi

în medicina veterinară pentru combaterea acarienilor, râilor şi a

căpuşelor.

Este acaricidul de elecţie pentru tratamentul demodicozei. Se mai

utilizează pentru combaterea varoozei albinelor.

Amitrazul este comercializat sub diferite forme şi denumiri comerciale,

cel mai adesea sub formă de concentrat emulsionabil: Taktic, Scabatox,

Semcar, Mitaban, Varachet (ultimul pentru combaterea varoozei).

Toxicitatea diferă în funcţie de specie, DL50 fiind de 125-250 mg/kg

pentru şobolan şi 100 mg/kg pentru iepure şi câine. Produsul este contraindicat

la ecvine şi feline.

Patogenie Amitrazul are pH alcalin şi se descompune uşor în mediu acid.

După pătrunderea pe cale orală se absoarbe în proporţie de 60-80%. Absorbţia

transcutanată este mai redusă, depinzând de natura excipientului.

Acţiunea principală constă în inhibiţia monoaminooxidazei la nivelul

sistemului nervos central ducând la depresiune nervoasă.

Simptomatologie Manifestările principale constau în: inhibiţie corticală,

anorexie, hipersalivaţie, tremurături musculare, scăderea calităţilor pulsului şi

hipotermie. Uneori se mai constată midriază.

Pătrunderea toxicului pe cale digestivă mai determină vomitări şi

hipotonie digestivă (meteorism).

Aplicarea locală a emulsiei prea concentrate mai determină eritem şi

prurit.

Diagnosticul este dificil, orientarea făcându-se după datele anamnetice,

corobor ate cu semnele clinice.

Este necesară diferenţierea faţă de intoxicaţiile cu medicamente

depresoare ale sistemului nervos central: barbiturice, benzodiazepine, etc.

La examenul toxicologic al sângelui sau al urinei se pot identifica diverşi

metaboliţi, singurul mai persistent fiind xililmetilformamidina.

50

Tratament Pentru limitarea absorbţiei se recomandă vomitive şi

absorbante (cărbune medicinal). În cazul contaminării transcutanate este

necesară spălarea suprafeţei corporale. Acidifierea soluţiei de spălare (acid

acetic 1%) grăbeşte hidroliza toxicului rămas pe piele.

Antidotul specific este un alfa 2 antagonist: Yohimbina, 0,1 mg/kg/zi,

administrată oral 3-5 zile. Aceasta se asociază cu atipamezol (Antisedan) i.m.

0,2 mg/kg. Se mai recomandă analeptice cardiorespiratorii.

4.5. INTOXICAŢIA CU METALDEHIDĂ (METACETALDEHIDĂ)

Metaldehida este un tretamer al acetaldehidei obţinut prin polimerizare.

Se prezintă sub formă de cristale albe, cu miros de formol. Este insolubilă în

apă, solubilă în solvenţi organici (benzen, cloroform), inflamabilă. Sublimează

la temperaturi de peste 1100C.

Se foloseşte în mod curent ca moluscid (pentru combaterea melcilor de

grădină).

Se comercializează sub formă de momeli cu diferite forme de prezentare,

mai frecvent ca microcilindrii sau granule de culoare albastră, cu 5-10%

substanţă activă. Mai are utilizare limitată ca şi combustibil ("cărbune alb"

"alcool solidificat").

Intoxicaţia se întâlneşte la carnivore şi la ierbivore după consumul

produselor comerciale depozitate necorespunzător sau a plantelor de cultură

tratate.

Mecanism de acţiune. Metaldehida se absoarbe rapid din tubul digestiv şi

este transformată în acetaldehidă. Aceasta este instabilă şi nu se regăseşte în

sângele sau urina animalelor intoxicate; se oxidează până la acid acetic.

Mecanismul intim de acţiune este incomplet cunoscut. La animalele

intoxicate se constată scăderea concentraţiei unor neurotransmiţători:

GABA (mediatorul presinaptic inhibitor al motoneuronului), noradrenalina,

norepinefrina (mediatorii simpaticului), 5 hidroxitriptamina. Creşte activitatea

monoaminooxidazei (MAO).

51

Întrucât acetaldehida este un metabolit al alcoolului etilic unele

manifestări sunt asemănătoare etilismului (Milhaud şi col., 1995).

Simptomatologie Intoxicaţia debutează prin stare de ebrietate: tulburări

de echilibru, frică sau agresivitate, vomitări la care se asociază ptialismul şi

dispneea. Ulterior apar convulsii continue: contracturi generalizate

necoordonate, mişcări de pedalare, dispneea şi ptialismul, se agravează.

Convulsiile asociate cu relaxarea sfincterelor determină eliminarea involuntară

de fecale şi urină.

Se instituie depresiunea corticală progresivă. Dacă animalul

supravieţuieşte, se poate instala hepatoza toxică tardivă.

Leziunile sunt puţin caracteristice fiind reprezentate de congestii ale

organelor interne. Ingestia substanţei pure, utilizată drept combustibil, determină

hemoragii gastro-duodenale şi uneori edem pulmonar.

Diagnosticul orientativ se pune prin coroborarea datelor anamnetice şi

clinice.

Intoxicaţia cu metaldehidă trebuie diferenţiată de alte toxicoze cu semne

de tip convulsiv, în special faţă de intoxicaţiile cu stricnină şi cu crimidină; în

cazul acestora convulsiile sunt întrerupte de perioade de revenire. Ptialismul şi

relaxarea sfincterelor mai pun problema diferenţierii faţă de intoxicaţia cu

organofosforice; în aceasta din urmă există şi alte semne de vagotonie bine

exprimate: mioză, hiperhidroză, bradicardie, bradipnee etc.

Metaldehida poate fi izolată doar din materialul vomitat sau din produsele

comerciale care o conţin. Extracţia se face cu solvenţi organici: benzen şi

cloroform. Identificarea se face după sublimare (la peste 1100C), prin reacţia de

culoare, cu reactivul Deniges: Gaiacol + acid sulfuric.

Tratamentul se face cu anticonvulsivante: diazepam, 2mg/kg i.v. sau

barbiturice: Pentobarbital , 5-10 mg/kg, Fenobarbital 10-15 mg/kg etc.

4.6. INTOXICAŢII CU RATICIDE

52

4.6.1. Intoxicaţia cu derivaţi cumarinici

Cumarina este substanţa aromatizantă a plantelor din genul Melilotus

(sulfină), producând mirosul caracteristic al fânului proaspăt cosit. Un derivat

hidroxilat, bishidroxicumarina, produs în cursul mucegăirii fânurilor de

leguminoase (trifoi) a fost implicat în apariţia unui sindrom hemoragipar la

bovine, în SUA. S-a dovedit că bishidroxicumarina determină sindromul

hemoragipar prin blocarea sintezei protrombinei în ficat. Ulterior s-au sintetizat

o serie de derivaţi cumarinici a căror proprietate anticoagulantă a fost utilizată în

scopuri medicale (în tratamentul bolii trombotice la om) sau sanitar veterinare

(raticide).

Raticidele cumarinice cele mai utilizate în ţara noastră sunt: warfarina

(ratitox), oxicumarin, dicumarol, cumaclor, lanirat etc.

Sursele de toxic sunt în special momelile utilizate pentru combaterea

rozătoarelor şi cadavrele animalelor moarte prin intoxicaţia cu derivaţi

cumarinici.

Plantele care conţin cumarină (sulfina, trifoiul, vinariţa), mai ales când

sunt supuse acţiunii unor mucegaiuri, pot determina intoxicaţia.

Sunt receptive la derivaţi cumarinici toate speciile de mamifere şi păsări,

cele mai expuse fiind carnivorele şi suinele. Intoxicaţia este favorizată de

afecţiunile hepatice, renale şi de carenţa în vitamina K indusă prin tratamentele

prelungite cu antibiotice şi chimioterapice.

Mecanism de acţiune. Pătrunderea în organism a derivaţilor cumarinici

are loc pe cale digestivă. Absorbţia are loc îndeosebi în intestin, fiind favorizată

de pH-ul alcalin. Metabolizarea se face lent (în decurs de 2-4 zile) în ficat, ceea

ce explică efectul puternic cumulativ al cumarinicelor.

Acţiunea principală a derivaţilor cumarinici este inhibiţia sintezei

hepatice de protrombină, prin interferenţă cu vitamina K. Warfarina inhibă şi

sinteza factorilor VI, IX şi X ai coagulării. Bishidroxicumarina, în doze toxice

produce şi leziuni vasculare, ale ţesutului limfoid şi ale măduvei hematogene

(Goodman şi Gilman, 1960). De asemenea, derivaţii cumarinici reduc

aglutinarea plachetelor sanguine (Şuţeanu şi col. 1977).

53

Efectul final este sindromul hemoragipar. De obicei este necesară o

perioadă de latenţă de 24-96 ore pentru instilarea acţiunii anticoagulante

maxime. Hemoragiile pot avea loc în orice regiune, dar cel mai frecvent

afectează mucoasele, pielea şi organele interne. Sunt predispuse la hemoragii

ţesuturile lezate anterior sau expuse la traumatisme.

Simptomatologie Intoxicaţia evoluează supraacut, acut, subacut sau cronic în

funcţie de doza de toxic şi localizarea hemoragiilor.

Intoxicaţia supraacută apare când hemoragiile sunt situate în encefal

(ictus apoplectic, comă), pericard (hemopericard), cavitatea toracică

(hemotorax). Animalele pot fi găsite moarte, fără să se observe semnele clinice.

Cel mai frecvent intoxicaţia este acută şi debutează cu abatere sau

nelinişte, tremurături musculare, urmate de tulburări de mers (mers în manej,

ataxie), dureri articulare, hemoragii subcutanate la cele mai uşoare atingeri, mai

ales la nivelul articulaţiilor membrelor sau proeminenţelor osoase, hematoame

cu sânge necoagulat pe cap, urechi, vulvă, coapse, abdomen, gingivoragii,

hemoragii intraoculare, epistaxis, hematurie, hematemeză, hemoptizie, melenă,

hemoperitoneu, hematorahis, dispnee, tahicardie şi sufluri endocardice

funcţionale.

În formele subacute şi cronice apar semnele anemiei posthemoragice

cronice, asociate cu hemoragii mai discrete dar care au , în general, aceeaşi

localizare ca în forma acută. Predomină hemoragiile subcutanate, îndeosebi pe

zonele expuse microtraumatismelor. În toate formele creşte timpul de sângerare

şi timpul de coagulare. Femelele gestante pot avorta.

Modificările anatomopatologice sunt caracteristice sindromului

hemoragipar. În funcţie de forma clinică, se constată apariţia de hematoame de

diferite dimensiuni şi hemoragii intracavitare cu sânge necoagulat sau hemoragii

discrete generalizate sub mucoase, sub seroase şi subcutanate.

54

În formele cu evoluţie îndelungată apar necroze hepatice centrolobulare,

însoţite de icter generalizat.

Diagnosticul se stabileşte pe baza aspectelor clinice şi lezionale,

coroborate cu datele anamnetice şi rezultatele analizelor de laborator. Pentru

examenul de laborator se trimit probe de: ficat, conţinut gastric, furaje şi

momeli, minim câte 100g.

Identificarea warfarinei se face prin cromatografie în strat subţire (Bianu

şi Nica, 1998).

Principiul metodei. Warfarina este extrasă din proba de analizat cu

acetonă, după care extractul respectiv se purifică, se concentrează şi se spotează

pe placa cromatografică, unde warfarina este pusă în evidenţă cu ajutorul unor

reactivi de culoare specifici.

Modul de lucru

A.Extracţia

a) Extracţia din produse biologice: se triturează într-un mojar 5 g probă cu

puţin nisip purificat, apoi se adaugă 1 g acid tartric şi sulfat de sodiu anhidru,

până la obţinerea unei mase pulverulente. Se trece această masă într-un flacon

Erlenmayer cu dop rodat şi se extrage prin agitare 15-20 minute, cu 25 ml

dicloretan sau acetonă. Se lasă în repaus 15 minute, apoi se filtrează printr-un

filtru uscat. Se spală filtrul cu câţiva mililitri soluţie care se adaugă la filtrat. Se

evaporă filtratul la sec, pe baia de apă.

b) extracţia din furaje: 25-30 g furaj se extrag în 75-100 ml acetonă timp

de 2 ore, agitând din timp în timp. Se filtrează, iar filtratul se trece pe o coloană

cu Celită 545. Coloana se eluează cu aprox. 200 ml acetonă, după care eluatul se

concentrează la sec.

B. Identificare

1. Reacţii de culoare

Reziduul este tratat cu reactiv Lieberman (10 g KNO3 în 100 ml H2SO4

concentrat); dacă warfarina este prezentă, apare culoare portocalie.

2. Cromatografie în strat subţire

55

Se dizolvă reziduul în 0,2-0,5 ml cloroform sau alcool etilic şi se spotează

placa cromatografică, în paralel cu un martor.

Sistemul de migrare este:

-eter de petrol: anhidridă acetică: cloroform: etanol (10:5:7:1)

-eter de petrol:eter etilic:cloroform:acid acetic glacial (10:5:7:1).

Revelarea se realizează prin pulverizare cu soluţie de fericianură de

potasiu 1% şi soluţie de clorură ferică 1% (2:1). Ambele soluţii se prepară în

etanol 50% iar amestecul se prepară extemporaneu.

După uscare cromatograma se poate expune la vapori de amoniac pentru

menţinerea coloraţiei sau preferabil să se pulverizeze cromatograma cu

fluoresceinat de sodiu 0,04% în apă: hidroxid de amoniu în proporţie de 4:1.

Limita de detecţie este de 5 g.

Pentru determinarea warfarinei din momeli, C.T.O.M.D.M.V. a

omologat metoda spectrofotometrică (Bianu şi Nica, 1998).

Metoda se aplică la momeli cu conţinut de cel puţin 0,025% warfarină. Nu

se poate aplica la cereale tratate (momeli) cu soluţie alcoolică de warfarină

(îndulcită cu zahăr) şi apoi uscate.

Diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei se face faţă de:

-aflatoxicoza acută- întâlnită rar;

-hipovitaminoza K- întâlnită mai ales la păsări şi suine, secundar tratamentelor

prelungite cu antibiotice şi chimioterapice introduse în hrană;

-dizenteriile infecţioase (parvoviroză la câine, dizenterie treponemică la suine,

enterotoxiemii anaerobe) şi parazitare (coccidioze).

Tratamentul Animalele afectate trebuie manevrate cât mai puţin şi

adăpostite în locuri liniştite, pentru a minimaliza traumele. Administrarea

sedativelor este utilă în acest scop.

Curativ se urmăreşte suplinirea factorilor coagulării deficitari. Acest

obiectiv poate fi îndeplinit eficient doar prin transfuzie de sânge integral,

recoltat de la un animal sănătos, citratat 0,5 1%, administrat i.v. în doză de 20

ml/kg, jumătate rapid iar restul lent, perfuzabil, cu o viteză de 2 ml/minut

56

(Şuţeanu şi col, 1995). Se mai pot utiliza: vitamina K (fitomenadiona) în doză de

1 mg/kg/zi, timp de 4-6 zile, de preferat sub formă de suspensie 5% în glucoză

5% şi sărurile de calciu în dozele uzuale, vitamina C în doze mari. Link, 1945,

în experienţe pe cobai a dovedit că dozele mari de vitamina C protejează

animalele împotriva bishidroxicumarinei şi intensifică acţiunea antagonistă a

vitaminei K faţă de aceasta.

Carnea, organele şi laptele provenit de la animalele intoxicate se confiscă.

Ouăle se dau în consum, dacă nu prezintă modificări organoleptice.

4.6.2. Intoxicaţia cu ANTU (alfanaftiltiouree)

ANTU este un raticid de sinteză care se prezintă sub forma unei pulberi

cenuşiu-brune sau cenuşiu-violete, foarte puţin solubilă în apă, nehigroscopică,

instabilă la lumină şi aer.

Sursele de toxic sunt momelile preparate în scopul combaterii

rozătoarelor. Riscul de intoxicaţie este crescut la carnivore şi suine.

ANTU este un toxic selectiv pentru rozătoarele pubere, toxicitatea fiind

cea mai mare pentru şobolanul negru : 2,5-10 mg/kg, faţă de 1-50 mg/kg la câine

şi 2000 mg/kg la maimuţă). Toxicitatea produsului este influenţată de:

-mărimea particulei: aparent particulele mai mari (50-100 m) sunt mai

toxice decât cele mici (5m)

-vârstă: animalele mature sunt mai sensibile decât tineretul;

-gradul de plenitudine al stomacului: animalele cu stomacul parţial plin

sunt mai susceptibile decât cele cu stomacul gol, care pot vomita chiar după

ingerarea unor cantităţi mici de toxic.

Patogenie . ANTU produce creşterea permeabilităţii capilarelor

pulmonare, probabil prin inhibiţia tirozinazei şi în consecinţă a proceselor

oxidative. Este perturbată oxidarea acidului ascorbic , care intervine în formarea

cimentului celular. Se produce astfel edemul pulmonar acut şi moartea prin

asfixie.

57

Pe de altă parte, ANTU este un vomitiv puternic, atât datorită efectului

iritant local cât şi datorită acţiunii centrale a toxicului. Din acest motiv speciile

care nu pot vomita, printre care şi rozătoarele, sunt mai susceptibile.

Simptomatologie .Primele manifestări sunt salivaţia şi voma, care apar la

câteva minute sau ore după ingerarea toxicului. Ulterior apare edemul pulmonar

acut, manifestat prin dispnee severă, tuse umedă, jetaj spumos, abundent, raluri

crepitante alveolare umede (raluri “în ploaie”). Mai poate apărea hidropericard,

tradus prin diminuarea şocului şi a zgomotelor cardiace, creşterea ariei de

matitate cardiacă, tahicardie pronunţată etc. Diareea, hipotermia şi cianoza

pronunţată a extremităţilor înbogăţesc tabloul clinic. Animalul moare în cel mult

12 ore de la ingerarea toxicului, prin asfixie sau insuficienţă cardiacă acută.

Supravieţuirea peste 12 ore este de bun augur.

Modificările anatomopatologice cele mai frecvent întâlnite sunt: edemul

pulmonar, hidrotoraxul, hidropericardul, catarul mucoasei gastrointestinale,

congestia renală, cianoza pielii şi a mucoaselor.

Diagnosticul se bazează pe semnele clinice şi modificările

anatomopatologice, coroborate cu datele anamnetice şi rezultatele analizelor de

laborator. Testele chimice sunt concludente, dacă se efectuează până la 24 ore de

la ingerarea toxicului. Pentru examenul de laborator se trimit:conţinut gastric

sau intestinal 200 g, ficat, 200g şi momeli, 100-200g.

Pentru identificarea alfa-naftiltioureei din pulberi, seminţe tratate,

momeli, organe şi conţinut stomacal, C.T.O.M.D.P.M.V. a omologat metoda

reacţiei de culoare, cu para-nitroanilină.

Principiul metodei

Alfa-naftiltioureea încălzită la fierbere cu hidroxid de potasiu soluţie

alcoolică formează, la adaos de para-nitroanilină diazotată cu un mic excces de

acid clorhidric, un precipitat roşu floconos. Reacţia este specifică şi sensibilă.

Modul de lucru

A. Izolare

ANTU se izolează din mediul acid cu solvenţi organici.

58

1. Izolare din pulberi, seminţe tratate: se extrag 5-10 g produs cu 25 ml

alcool etilic fierbinte. Se răceşte şi se filtrează. Extractul alcoolic este evaporat

la sec pe baia de apă.

2. Izolare din momeli (ANTU înglobat în produse alimentare grase): se

triturează o cantitate de produs cu sulfat de sodiu anhidru, până la obţinerea unei

mase pulverulente. Se introduce această masă într-o alonjă de sticlă şi se

degresează cu eter de petrol, care se îndepărtează. Urmele de eter de petrol

rămase în alonjă sunt eliminate cu un curent de aer. Se extrage masa din alonjă

cu cloroform. Extractul cloroformic este evaporat la sec pe baia de apă.

3. Izolarea din organe sau conţinut stomacal se tratează probele (fin

divizate) cu alcool etilic, pe baie de apă cu refrigerent ascendent. Se filtrează şi

se evaporă la sec. Se extrage reziduul cu cloroform, în care trec grăsimile şi

ANTU. Se evaporă cloroformul. Reziduul se saponifică cu hidroxid de potasiu

soluţie alcoolică, apoi se diluează cu apă, se acidulează şi se extrage cu eter

etilic. Extractul etilic se spală de 2 - 3 ori cu hidroxid de sodiu soluţie normală,

pentru îndepărtarea acizilor graşi, apoi se usucă cu sulfat de sodiu anhidru şi se

evaporă la sec. Reziduul conţine ANTU aproape pur.

B. Identificare

Prepararea reactivului de culoare:

a. Prepararea soluţiei de para-nitroanilină: într-un balon cotat de 200 ml se

cântăresc 0,5 g de para-nitroanilină, se adaugă 50 ml acid clorhidric concentrat,

cu densitatea 1,19 şi se completează până la semn cu apă distilată. Se păstrează

în sticle brune bine închise.

b. Se dizolvă 0,5 g azotit de sodiu în 100 ml apă distilată.

În momentul folosirii se amestecă soluţiile a şi b în proporţie de 2 la 1,

răcite în prealabil în curent de apă rece.

Peste reziduul obţinut se adaugă 10 ml de hidroxid de potasiu soluţie

alcoolică 0,1% şi se aduce la fierbere, pe baie de apă. Se trage apoi soluţia

fierbinte într-o eprubetă şi se adaugă 3-5 picături de reactiv de culoare.

Apariţia unui precipitat roşu floconos indică prezenţa ANTU-ului.

59

Tratament. Nu există antidot specific. Utilizarea tehnicilor de detoxificare

( spălătură gastrică, administrarea de vomitive) dă rezultate bune în funcţie de

precocitatea intervenţiei.

Tratamentul simptomatic nu dă întotdeauna rezultate satisfăcătoare. Se

recomandă : amilmercaptan sau alte substanţe tiolice (care conţin gruparea SH:

ex. tiosulfat de Na), aerosoli cu siliconi pe cale nazală, pentru împiedicarea

formării spumozităţilor, doze mari de vitamina C i. v. Se mai recomandă

venisecţia, utilizarea atropinei şi a hormonilor glucocorticoizi.

Profilaxia constă în efectuarea corectă a acţiunilor de deratizare, astfel

încât animalele să nu aibă acces la momeli, inclusiv distrugerea cadavrelor

rozătoarelor intoxicate.

Carnea şi organele animalelor intoxicate, cu excepţia pulmonilor, se dau

în consum condiţionat, local sau la fabricarea de preparate, dacă nu prezintă

modificări organoleptice şi prin examenul de laborator nu se detectează urme de

toxic. Laptele nu se dă în consum, dacă prezintă modificări organoleptice. Ouăle

se dau în consum necondiţionat (Crivineanu şi col., 1996).

4.6.3. Intoxicaţia cu fosfură de zinc şi alţi derivaţi de fosfor

Dintre derivaţii fosforului la ora actuală se utilizează mai frecvent ca

raticide fosfura de zinc (Zn2P3), denumită comercial zintan şi fosfura de

aluminiu (AlP). Sunt raticide preferate datorită acţiunii rapide (şobolanii mor în

spaţii deschise, putând fi colectaţi) şi datorită descompunerii rapide, cadavrele

nefiind surse toxice. Prezintă importanţă toxicologică îndeosebi fosfura de zinc,

utilizată sub formă de momeli. Fosfura de aluminiu este utilizată pentru gazarea

spaţiilor închise, descompunându-se rapid cu producere de hidrogen fosforat, în

prezenţa umidităţii atmosferice. Hidrogenul fosforat este un gaz foarte

inflamabil.

Toxicitatea fosfurii de zinc depinde de specie şi în cea mai mare măsură

de aciditatea sucului gastric (gradul de plenitudine al stomacului). Administrată

pe stomacul gol, când aciditatea gastrică este redusă, substanţa este mult mai

bine tolerată decât dacă este administrată odată cu hrana, care stimulează

secreţia de suc gastric.

60

Patogenie. Toxicitatea fosfurii de zinc se datorează eliberării hidrogenului

fosforat, în mediul acid:

P2Zn3 +6 HCl 2PH3 +3ZnCl2

Hidrogenul fosforat se absoarbe în circulaţie, exercitându-şi acţiunea

toxică asupra encefalului, glandelor endocrine, elementelor figurate ale sângelui,

ficatului, rinichilor, pulmonilor etc.

Simptomatologie. Manifestările intoxicaţiei se instalează rapid, în circa

15-60 minute de la ingerarea toxicului. La animalele care pot vomita apare

voma, conţinutul gastric putând fi hemoragic. Materialul vomitat are miros

aliaceu, caracteristic. La cal apar colici iar la rumegătoare timpanism acut.

Se constată dispnee, tahipnee, respiraţia devenind ulterior stertoroasă,

determinând tendinţa la asfixie. Aerul expirat are miros aliaceu. Mai apar

manifestări nervoase: ataxie, adinamie, decubit şi crize convulsive periodice.

La câine predomină manifestările nervoase de hiperexcitabilitate,

asemănătoare celor din encefalite (turbare).

Modificări anatomopatologice Se constată congestie şi edem pulmonar,

uneori hemoragii subpleurale, hidrotorax, congestie hepatică şi renală. Atrage

atenţia mirosul aliaceu al conţinutului gastric.

Diagnosticul se bazează pe semnele clinice coroborate cu datele

anamnetice şi identificarea hidrogenului fosforat din conţinutul digestiv,

materialul vomitat sau momeli. În acest scop se foloseşte metoda Wilmet.

Principiul metodei. Hidrogenul fosforat eliberat de fosfurile metalice în

mediu acid, formează cu acidul selenios (reactiv Wilmet) o coloraţie roşie.

Reacţia este negativă pentru hidrogen arseniat (H3As), servind la diferenţierea

acestuia de H3P.

Modul de lucru. Se dizolvă 0,9g biselenit de sodiu (NaHSeO3) în 8,6 ml

apă distilată şI se adaugă 0,5 ml HCl concentrat (dă1,19). Cu această soluţie se

îmbibă benzi de hârtie indicatoare de 10x60 mm,care se usucă şi se păstrează în

sticle bine închise la întuneric.

Din materialul de cercetat se iau 5-10g, care se introduc într-un pahar

conic,cu dop rodat. Se adaugă câţiva ml HCl concentrat (dă1,19) şi se astupă

imediat cu dopul, de care se fixează hârtia îmbibată cu reactiv Wilmet. Dacă în

61

probă există fosfură metalică, aceasta eliberează H3P, care colorează hârtia

indicatoare în roşu (Bianu şi Nica, 1998).

Evoluţia intoxicaţiei este rapidă spre exitus. Cel mai frecvent animalele

mor în primele ore de la consumul toxicului şi rar supravieţuiesc 2 zile.

Tratament . Nu există antidot specific. Se poate încerca spălătura gastrică

cu soluţie de bicarbonat de sodiu, care concomitent neutralizează aciditatea

gastrică. Se mai recomandă administrarea i.v. a lactatului de sodiu pentru

combaterea acidozei umorale, administrarea glucozei, a gluconatului de calciu, a

tiosulfatului de sodiu şi a factorilor lipotropi.

Fosforul alb- utilizat ca raticid- are acţiune citotoxică atât la nivelul

mucoaselor cât şi asupra hematiilor, tradusă prin tulburări digestive, congestie şi

edem pulmonar, diateză hemoragipară. Materialul vomitat este fosforescent şi

are miros aliaceu.

Antidot- oxidante: KMnO4, apă oxigenată, spălături gastrice cu CuSO4

0,29 %. Sunt contraindicate: laptele şi purgativele uleioase.

Carnea animalelor intoxicate acut cu fosfor se poate da în consum

condiţionat, local. În intoxicaţia subacută sau cronică, carnea şi organele

prezintă modificări organoleptice şi se confiscă (Crivineanu şi col., 1996).

4.6.4. Intoxicaţia cu stricnină

Stricnina este un alcaloid extras din seminţele arborelui Strychnos nux

vomica, originar din India. În stare pură este puţin solubilă în apă, solubilă în

alcool etilic, benzen şi cloroform.

Seminţele “nux vomica” au fost introduse în Germania în secolul XVI,

fiind utilizate pentru combaterea rozătoarelor. Actualmente această utilizare a

stricninei este limitată. Alcaloidul este un puternic stimulator al sistemului

nervos central, preparatele farmaceutice care-l conţin fiind utilizate în acest

scop. Stricnina mai intră în componenţa unor preparate eupeptice (stimulează

apetitul şi secreţiile digestive, datorită gustului amar) şi ruminatorii, deşi

62

acţiunea stimulatoare asupra musculaturii netede a tubului digestiv este

controversată (Goodman şi Gilman, 1960).

Stricnina mai este utilizată, sub formă de pilule cu 50-100 mg substanţă

activă, pentru uciderea câinilor vagabonzi. În afara intoxicaţiilor deliberate

produse pe această cale, mai pot apărea intoxicaţii prin consumul cadavrelor

animalelor stricnizate şi prin supradozarea preparatelor farmaceutice. Stricnina

este o substanţă foarte toxică, dozele letale orale pentru mamifere fiind de 0,5-

1mg/kg, iar pentru păsări 5 mg/kg. Dozele letale injectabile sunt de 2-10 mai

mici decât cele orale (foarte apropiate de doza terapeutică). Este citat (Şuţeanu şi

col. 1977) cazul unei vaci care a murit la doza unică de 33 mg stricnină.

Mecanism de acţiune. Stricnina se absoarbe uşor din tubul digestiv şi este

inactivată relativ repede în ficat . Circa 20% se elimină netransformată, prin

urină. Eliminarea din organism este aproape completă în 10 ore. În 24 ore pot fi

metabolizate şi eliminate două doze letale de stricnină (administrate fracţionat),

fără apariţia manifestărilor de intoxicaţie sau a efectelor cumulative (Goodman

şi Gilman , 1960).

Stricnina acţionează la nivel medular, prin blocarea funcţiei de inhibiţie a

motoneuronului, realizată de către celula lui Renshaw (neuronul inhibitor post-

sinaptic al motoneuronului). Mediatorul celulei lui Renshaw este glicocolul

(glicina) faţă de care stricnina acţionează ca antagonist competitiv, fixându-se pe

receptorii acestuia, (Toxina tetanică acţionează la acelaşi nivel prin inhibiţia

eliberării de glicocol la nivel sinaptic). Ca urmare este împiedicată inhibiţia

recurentă a motoneuronilor ceea ce duce la răspuns motor exagerat, faţă de orice

excitanţi. Stimularea senzorială medie determină contracţie musculară violentă,

predominând activitatea grupelor musculare mai puternice, ceea ce explică

hiperextensia (Milhaud şi colab. 1995).

Efectul final este răspunsul exagerat la excitanţi de intensitate mică. În

vitro s-a mai demonstrat că stricnina inhibă activitatea colinesterazei, dar

convulsiile provocate de stricnină nu sunt influenţate de administrarea atropinei.

Simptomatologie . Manifestările clinice apar la câteve minute până la 2

ore de la ingestia toxicului şi se traduc iniţial prin frică, nervozitate, hiperestezie

urmate de hipertonie musculară, atitudini rigide şi apariţia crizelor de tetanie

generalizată, la acţiunea unor stimuli de intensitate mică: atingerea animalului,

provocarea unor zgomote, ameninţare, lumină puternică. În timpul crizei

animalul cade în decubit, apar emisiuni involuntare de fecale şi urină, respiraţia

63

devine tot mai superficială (culminând cu apnee şi uneori moarte prin asfixie).

Încercările animalelor de a se ridica din decubit declanşează noi crize. La doze

mari moartea survine prin inhibiţie bulbară, animalul fiind relaxat.

Leziuni. Atrage atenţia rigiditatea cadaverică foarte pronunţată, care se

instalează rapid după moarte. Apar leziuni postraumatice, echimoze, peteşii şi

cianoza pronunţată a mucoaselor. Unii autori consideră patognomonice

hemoragiile din pancreas şi timus.

Diagnosticul se poate stabili pe baza semnelor clinice. Confirmarea

diagnosticului se poate face prin identificarea stricninei din materiale patologice

şi din momeli, coroborată cu testul biologic.

Identificarea stricninei

Izolarea din conţinut gastric, vomă, momeli etc se realizează prin extracţie

cu cloroform (4 părţi cloroform la 1 parte probă) după alcalinizare (pH10) cu

NaOH 10%. Stricnina se identifică pe reziduul obţinut prin evaporarea la sec a

extractului cloroformic.

Reacţii de precipitare : dă precipitate cu reactivii generali ai alcaloizilor

(v.cap. 4.1). Cu acidul picric dă cristale în formă de dinţi de fierăstrău.

Reacţii de culoare

- a. reacţia Bauer (cu bicromat de potasiu şi acid sulfuric). Peste reziduul

de pe sticla de ceas se adaugă o picătură soluţie de bicromat de potasiu soluţie

10% şi se evaporă la sec pe baie de apă. Reziduul se reia cu acid sulfuric hidratat

(H2SO4) format dintr-un amestec de 98 g H2SO4 concentrat şi 36 g apă. În

condiţiile acestea reacţia se produce mai lent, însă nu apare decât culoarea

violetă dată de stricnină şi nu culori interferente provocate de carbonizarea

impurităţilor de către H2SO4 concentrat (Bianu şi Nica, 1998). Culoarea violetă

este fugace, trecând prin roşu-cireşiu la incolor.

O variantă a acestei reacţii este următoarea: peste reziduul de pe sticla de

ceas se adaugă puţină pulbere de bicromat de potasiu şi câteva picături de H2SO4

concentrat. Cu o baghetă se trag dâre pe sticla de ceas; în urma beghetei apar

urme colorate violet, care virează în roşu şi apoi dispar. În cazul când purificarea

nu a fost suficientă coloraţia violetă este mascată de o coloraţie brună datorată

carbonizării materiei organice de către H2SO4.

64

b) Cu reactivul Mandelin (sulfovanadat de amoniu) stricnina dă o

coloraţie albastră-violetă, ce virează la roşu prin adăugare de apă sau soluţie

alcalină.

Testul biologic. Pentru aceasta se recoltează câţiva ml de conţinut gastric

sau urină, care se tratează cu o cantitate egală de acid clorhidric sau sulfuric.

Proba se filtrează, se neutralizează la pH 7-8 cu hidroxid de amoniu şi din

filtratul neutralizat se inoculează 0,5 ml în sacul limfatic dorsal la o broască sau

intraperitoneal la un şoarece. Testul este pozitiv dacă apar contracţiile tipice

intoxicaţiei cu stricnină la câteva minute după inoculare (Şuţeanu şi col.,1977).

Tratament. Combaterea convulsiilor se realizează cu depresoare ale SNC.

Cele mai indicate sunt barbituricele, în formele comerciale hidrosolubile

(fenobarbital sodic), care pot fi inoculate i.v., în doze de 20-30 mg/kg.

Preparatul comercial fenobarbital- soluţie în propilenglicol- nu se recomandă

datorită absorbţiei lente. Se mai pot utiliza hipnoticele din grupul

benzodiazepinelor (diazepam). Pentru menţinerea animalului în stare de sedaţie

mai poate fi utilizată narcoza prin inhalaţie.

După sedarea animalului se recomandă spălarea gastrică cu permanganat

de potasiu 1/1000-1/2000 sau acid tanic 2%. Pentru a grăbi eliminarea pe cale

urinară a toxicului se recomandă injectarea i.v. de glucoză 5%, manitol 5% în

ser fiziologic 7 ml/kg/oră sau administrarea orală a clorurii de amoniu, 0,10-0,15

g/kg. Animalul va fi plasat într-un loc liniştit, în semiobscuritate şi la

temperatura situată în limitele confortului termic.

c1 6Tox Alim

Documents

Transcript of c1 6Tox Alim