BUCOLICELE

Pentru a semnala importanţa creaţiei vergiliene, este destul poate numai să amintim faptul că în Evul Mediu, teoria literaturii considera că existau trei genuri, pe fiecare descrindu-l printr-una din marile capodopere ale scriitorului latin: simplu (humilis – „bucolicele”), mediu (mediocris – „Georgicele”) şi sublim (gravis – „Eneida).

Din genul căruia îi aparţine „Bucolicele”, s-a dezvoltat o literatură pastorală, care a fost la mare cinste în Evul Mediu, când încă vârsta normativă a genologiei era departe de a se sfârşi.

De dimensiuni relativ reduse, însumând în total 864 de hexametri dactilici, cele zece poeme, cunoscute sub denumirea de „Bucolice" reprezintă poeme pastorale, influenţate de tematica idilică a poetului siracuzan Teocrit. După conţinutul lor, Bucolicele au fost împărţite de exegeţi în două categorii: astfel, primul compartiment ar cuprinde poemele pastorale, prin excelenţă (Bucolicele a II-a, a VIII-a şi a X-a), şi cel de-al doilea în care s-ar înscrie aluziile la stările de fapt, la evenimente, la oameni etc.. (Bucolicele a III-a, a V-a şi a VII-a). După cum se observă din clasificarea prezentată mai sus, există patru bucolice care nu au putut fi inserate în nici un compartiment tematic; este vorba despre Bucolicele I, IV, VI şi IX. Prima şi a IX-a bucolică constituie un excurs literar pe tema exproprierii, dramă fundamentată pe două personaje pastorale: Tityrus şi Meliboeus, în timp ce Bucolicele a IV-a, respectiv, a VI-a implică, prin demersul liric, deplasări temporale, pentru a circumscrie prezentul Arcadiei (Bucolica a IV-a în viitor, iar Bucolica a VI-a în trecut).

Unul dintre cele mai interesante poeme din cele zece care alcătuiesc „Bucolicele” este Bucolica I, în aceasta reflectându-se poate evenimente din viaţa poetului Vergilius, care, după cum ştim, a fost desproprietărit în favoarea veteranilor lui Octavianus.

Bucolica I ni-l prezintă pe păstorul Meliboeus, alungat de acasă ca urmare a exproprierilor făcute în favoarea veteranilor de război, care îşi mână turmele în căutarea unui alt loc de aşezare. Aşa îl întâlneşte pe Tityrus, un alt păstor, care sta liniştit la umbra unui fag şi cânta din fluier. Vergilius, servindu-se de prilejul discuţiei dintre cei doi păstori, schiţează în a doua parte a pasajului un elogiu al Romei. Cu toate că Bucolicele se încadrează în sfera tipică a genului liric, Vergilius se vădeşte a fi un adept al îmbinării de specii, el favorizând adeseori baleierea reuşită între liric şi dramatic sau între liric şi epic. Versurile acestei Bucolice confirmă în bună măsură o asemenea tendinţă vergiliană de a concentra într-un singur poem o veritabilă îngemănare a genurilor literare. Astfel, abilitatea descriptivă, evidentă în acest text, alternează cu vitalitatea şi dinamismul specific dramei, prin însăşi prezenţa dialogului. Bucolica I se constituie sub forma unei construcţii binomice, poetul latin privilegiind astfel antiteza, atât la nivel formal cât şi conceptual. Pe de-o parte, este prezentat Meliboeus, cu dramele şi suferinţele sale, iar pe de altă parte, personaj al unei lumi idilice şi lipsite de griji, Tityrus. Dihotomia dintre cei doi păstori este sugerată de poet şi la nivelul prezentării formale: astfel se întâlnesc forme antitetice ca tu...meditaris, tu doces, nos...linquimus, fugimus. Ca orice poem pastoral, Bucolica I abundă într-o varietate de procedee stilistice. Prin urmare se observă utilizarea frecventă a epitetelor alternante, ce sporesc oarecum discrepanţa urmărită de Vergilius: patulae, tenui, dulcia, formosam;

metonimiile: silvestrem, musam; repetiţia: nos...nos, polyptotonul: patriam - patriae, urbem - urbes, lentus - lenta şi aliteraţia meditaris musam.

De fapt, de-a lungul întregii opere putem observa o alternanţă a genurilor literare, Vergilius fiind expert în înbinarea concentrată a acestora într-un spaţiu relativ restrâns.

Vergilius a fost unul dintre genile destul de rare, care a reuşit de-a lungul vieţii să crească în valoare, cele trei mari opere ale sale reprezentând o graduată dezvoltare Încă de la prima sa apariţie în spaţiul bucolic, cântecul, desemnat aici, ca şi în Buc. 6,8, metonimic, este caracterizat prin epitetul siluestrem ,plasat de altfel în mod semnificativ pe primul loc în vers. Nu e vorba de orice fel de cântec, pare să atragă atenţia autorul poemelor bucolice chiar din primele versuri, ci de un cântec aparte, pentru tiparele căruia a optat, fără nici o ezitare, de-a lungul întregii culegeri. Este cântecul spaţiilor împădurite, cântecul ecourilor pădurilor, ca răspuns la cântecul păstorilor înşişi.   În spaţiul bucolic, cântecul are o dublă geneză: mai întâi, păstorul este cel care, rostind cântecul, învaţă pădurile să-l poată rosti şi ele. Apoi este rândul pădurilor înseşi, odată învăţate, să-l multiplice în reverberaţii nesfârşite. Poezia constituie, aşadar, acea mirifică forţă a rostirii, capabilă - nota cu penetranţă Marie Desport - să acţioneze asupra naturii, la rândul ei suficient de puternică să ducă mai departe, într-un dialog nesfârşit, cântecul odată rostit

Bucolica a VI-a înfăţişează, din perspectiva relaţiei de mai sus, o situaţie aparte. Sursa cântecului bucolic încetează de a mai fi unică. Până să ajungă în păduri şi dumbrăvi cântecul este reluat şi emis succesiv de mai mulţi ,,coautori”,  fiecare ducându-l mai departe şi îmbogăţindu-l. Cântecul Silenului alcătuieşte, să spunem aşa, cadrul liric (în sens modern) al poemului bucolic, el reprezintă preluarea unui cântec divin, rostit cândva de Phœbus pe malurile fluviului Eurotas, în cinstea tânărului îndrăgit, Hyacinthus. În al doilea rând, cântecul Silenului include o secvenţă poetică avându-i ca protagonişti pe Linus, şi pe poetul Gallus, cel dintâi transmiţându-i urmaşului său roman întru poezie fluierul păstoresc ce aparţinuse, cândva lui Hesiod. Astfel, cântecul Silenului transmite, continuă, perpetuează - am spune - o tradiţie poetică urcând spre divinitate şi coborând spre prezent. Căci ultima verigă a acestui neîntrerupt lanţ poetic este Vergilius însuşi, care îşi dedică poemul unui alt creator de poezie, Varus: numai având în fruntea poemului numele acestuia, pădurile şi dumbrăvile vor face să răsune la rândul lor, cântecul purces din Phœbus.   Poezia bucolică, dacă nu chiar arta, în general, par a constitui, în concepţia lui Vergilius, un fel de re-producere, o re-dare, o ,,imitaţie” (ultimul termen, între ghilimele, aparţine autoarei) a artei divine, care, astfel, coboară din înălţimi zeieşti şi îmbrăţişează universul uman, pentru a se ridica înapoi, prin reluarea în ecou datorată pădurilor şi dumbrăvilor, spre infinitatea cosmică. Poate nicăieri mai bine ca aici nu se înfăţişează esenţa poeziei în spaţiul poetic vegilian ca ecou, rezonanţă, răspuns . O atare concepţie este în mod judicios definită de Marie Desport în termenii unui veritabil ideal orfic al poeziei , centrat pe aceeaşi relaţie fundamentală dintre stimul şi răspuns , ca în faimoasa mitologemă. Prin poezie, prin cântecul ei specific, bucolic, nu doar omul, ca autor primordial sau ca intermediar al divinului, îşi găseşte partenerul ideal datorită cântecului-răspuns al naturii. Şi natura se (re)găseşte pe sine însăşi, în deplină şi esenţială consonanţă cu ritmurile universale ale cântecului

Hesiod i-a inspirat Georgicele, poem in ale carui patru carti poetul trateaza despre agricultura, pomicultura, zootehnie si apicultura, reconstituind intr-o ampla viziune poetica viata taranului. Ideea fundamentala - respectul pentru practica agriculturii a dus in trecut Romei marirea, - in concordanta cu politica lui Augustus de restaurare a micii proprietati, dau operei un ton de solemna gravitate si de entuziasta elogiere a trecutului Italiei.

Acest poem a fost scris de Vergiliu pentru Octavian şi Mecena, când poetul s-a decis să susţină politica de atragere a cetăţenilor spre muncile câmpului. Motivarea alegerii acestui subiect trebuie pusă şi în legătură cu propriile sale sentimente de dragoste faţă de pământul patriei şi faţă de cei ce trudesc pentru a obţine roade cât mai bogate.Vergiliu prezintă, pe scurt, încă de la începutul poemului, conţinutul Georgicelor: "Cum la un bun seceriş s-qjimgi, sub ce zodii e bine /Brazda să-ntorci şi să legi, o, Me cena, de ulmii tovarăşi/ Viţa, ce grijă cuvine-se boilor, turmei, când găn-du-ţi/Esle s-o ai, iscusinţa ce-ţi cer străngătoa-rele-albine./lată de-acum ce-oi cănla". Poetul, ca şi Hesiod, închină acest poem vieţii ţăranului, muncii agricole de orice fel, bucuriei pe care ne-o transmite viaţa campestră, dreaptă şi curată, în rosturile ei străvechi şi nobile.Regăsim în Georgicele precepte rustice despre cultivarea pâmântului, plantarea pomilor şi a viţei de vie, precum şi despre creşterea animalelor şi a albinelor.