I. Puterea exemplului. Nu cu multă vreme în urmă, a trecut la cele veşnice bine-cunoscutul regizor şi actor Sergiu Nicolaescu. În marea grabă de a-i evalua viaţa şi faptele, mass-media autoh-tonă s-a împărţit repede în două: pentru unii a fost o mare personalitate, pentru al-ţii doar unul din „braţele” de nădejde ale comunismului, prin care istoria ţării a fost proiectată pe ecrane potrivit indicaţiilor „preţioase” ale dictaturii. Încă în viaţă fiind, Nicolaescu şi-a exprimat op-ţiunea să fie incinerat, dorinţă care i-a fost îndeplinită întoc-mai. Vrând să preîntâmpine acest act necreştinesc, Patri-arhia Română a încercat să-şi ofere bunele oficii pentru o înhumare demnă, cu sfân-tă slujbă, dar sora actorului, foarte tânăra lui soţie şi alţi prieteni „devotaţi” au refuzat categoric. Aşa că, în salve de pistol mitralieră şi cu onoru-rile militare aferente, trupul celebrului nostru compatri-ot a fost mistuit în flăcările cuptorului de la Crematoriul „Cenuşa”. Cu prilejul acestui eveniment, atât înainte, cât şi după sinistra ceremonie, mai toată suflarea românească a

comentat copios, în presă, la televiziuni, de la „divanurile” mahalalelor, până în cel mai îndepărtat colţişor al patriei, conturându-se pe alocuri şi opinia că opţiunea actorului pare a fi una justă şi justifi-cată. Nu puţini au fost însă şi creştinii ataşaţi de Biserică şi tradiţiile ei, care s-au în-trebat de ce învăţătura orto-doxă susţine înhumarea şi dacă, într-adevăr, sunt sau nu argumente suficiente în acest sens. Puterea exemplu-lui asupra maselor, atunci când vine dinspre celebrităţi, este colosală! Şi-au mai anun-ţat deja şi alţi conaţionali cu oarecare notorietate opţiunea pentru „Cenuşa”, între care şi simpaticul Mihai Ben deac, care a şi declarat public că vrea sicriu închis şi „nici un picior de popă!”. Viorel Lis, fost primar al Capitalei, de asemenea, pentru că, spune domnia sa, „pământul mi se pare prea rece!” (l-am întreba, totuşi, în aceeaşi cheie a logi-cii: cuptorul de la „Cenuşa” nu-i prea fierbinte?). Voci şi opţiuni pentru „Cenuşa” în rândurile compatrioţilor, unii creştini ortodocşi chiar, s-au

Ne propunem şi în acest număr al Bu-letinului Parohial să

vă informăm despre stadiul lucrărilor de consolidare şi restaurare a bisericii noastre, demarate anul trecut.

În partea de sud a bisericii a fost definitivată cercetarea arheologică, sub coordonarea dlui prof. Gheorghe Mănu-cu-Adameşteanu, fapt care a permis identificarea soluţi-ilor de consolidare a stâlpi-lor de lemn şi a peretelui de vest, la marginea căruia s-a descoperit o fisură destul de pronunţată. Osemintele gă-site în urma săpăturilor vor

fi reînhumate tot în această zonă, într-o criptă care va fi amenajată special pentru acest lucru.

Astfel, de-a lungul coloa-nelor din lemn de stejar, care nu aveau practic fundaţie, s-a turnat o centură de beton ar-mat, cu o grosime de 40 cm, care să preia greutatea ce se descarcă pe aceştia. Sub pri-mii stâlpi de la intrare a fost descoperită o fundaţie locală din beton, turnată în anul 1973, atunci când a fost re-făcut cafasul bisericii şi pan-garul.

Îngropăm morţii sau Îi ardem?

„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)

martie – aprilie 2013 foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări Anul XIV, nr. 12 (110)

ABCpastoral liturgic

Şantierul de consolidare şi restaurare continuă

au început lucrările la acoperişul bisericii

(continuare în pagina 2) (continuare în pagina 7)

2

mai auzit. Cei care n-au trea-bă cu picioarele „popilor”, ori cu „răceala pământului” in-vocă alte justificări: la crema-toriu e mai ieftin, e şi „popă” acolo (deşi mulţi nu ştiu că e „răspopit”), e mai „curat”, nu trebuie să-mi mai bat capul cu locul la cimitir etc.

II. Tema catehezei de faţă, cât se poate de actuală, iată, în condiţiile pomenite anterior, este, aşadar, punctul de vedere ortodox asupra celor două prac-tici contrastante, incinerarea şi înhumarea.

III. Tratarea acestei teme, deosebit de vaste, este nevoi-tă să se limiteze doar la câteva semnalări doctrinare, biblice şi canonice de bază, datorită spaţiului publicistic restrâns, însoţite însă de trimiteri bi-bliografice reprezentative şi accesibile, pentru toţi cei care doresc să extindă cercetarea. Propriu-zis, semnalăm urmă-toarele: repere biblice şi patris-tice; scurt itinerar istoric al in-cinerării; consideraţii canonice, liturgice şi morale; concluzii

1. Sfânta Scriptură, de la un capăt la celălalt, vorbeşte în sens pozitiv numai despre îngroparea morţilor, iar des-pre ardere doar ca pedeapsă. Tradiţia îngropării este fidelă cuvântului dumnezeiesc: „Pă-mânt eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Facere 3,9). Toţi drepţii Vechiului Testament au fost îngropaţi. În Noul Testament, de asemenea, exemplul cel mai înalt fiind îngroparea Mântuitorului. Faptul că Trupul Domnului a fost înhumat (nu incinerat) este cel mai important temei din punct de vedere creştin. Iar

a-L urma pe Hristos, a-I imita viaţa şi faptele, înseamnă şi a ne îngropa ca Hristos, în nă-dejdea învierii împreună cu El. Îngroparea şi învierea cu Hristos sunt anticipate încă de la botezul fiecăruia din-tre noi. Acesta este, de fapt, simbolismul scufundării şi ridicării pruncului în/din apa cristelniţei, de trei ori – în nu-mele Sfintei Treimi: moartea cu Hristos şi învierea cu El. De aici, o primă observaţie: cel care optează pentru incinerare îşi neagă propriul botez. Altfel spus, îşi neagă identitatea de creştin.

Părinţii Bisericii şi toţi scri-itorii creştini pledează numai pentru înhumare/înmormân-tare. Niciodată pentru inci-nerare. Bunăoară, apologetul creştin Minunciu Felix (sec. II) notează: „Noi ne folosim de un obicei vechi şi bun, acela al îngropării” (D. Octa-vius, XI, 4). Pentru Tertulian, alt scriitor creştin (sec. III) arderea trupului mort consti-tuie chiar un act de cruzime: „Alta este raţiunea acestei pie-tăţi, pentru care nu ardem pe morţii noştri, nu ocrotitoare a rămăşiţelor sufletului (care nu poate fi nimicit, n.n.), ci adver-sară a cruzimii faţă de trupul omenesc” (Despre suflet, LI). Sf. Simeon al Tesalonicului (sec. XV) invocă porunca Cre-atorului: „Trupul îl aşezăm în mormânt şi îl dăm pământu-lui, prin rugăciuni, împlinind dumnezeiasca poruncă: pă-mânt eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Pentru sfârşitul nos-tru…, PG, 155, 686D). Iar Sf. Ioan Hrisostom, urmând Sf. Ap. Pavel, leagă moartea

şi învierea omului de simbo-lismul minunat al seminţei: „Să nu-i plângem pe cei ple-caţi dintre noi. Că nici agri-cultorul nu suspină văzând că putrezeşte sămânţa, ci atunci tremură, când vede că rămâne tare; de putrezeşte, îndată se bucură. Căci acesta este înce-putul rodirii: putrezirea. Aşa şi noi, să ne bucurăm când se năruie locuinţa stricăcioasă şi se sădeşte omul ca sămânţa. Nu vă miraţi că Apostolul nu-meşte însămânţare îngropa-rea, care e mai de preţ decât sădirea seminţelor…” (Omi-lia la I Corinteni, PG, XLI, 3).

2. Din punct de vedere is-toric, cele mai îndepărtate do-vezi vin din paleolitic: la ba-bilonieni, perşi, egipteni etc. se practica înhumarea. Incine-rarea apare semnalată abia în neolitic, la vechii indieni, de pildă, ai căror urmaşi o prac-tică şi astăzi. La evrei, arderea trupurilor era aplicată doar ca pedeapsă pentru abateri grave. Spre exemplu, în cartea Levi-tic citim: „Dacă îşi va lua ci-neva femeie şi se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; în foc să se ardă şi el şi ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi” (20,14). Să ne amintim, de asemenea, că Sodoma şi Go-mora au fost nimicite cu foc, tot datorită nelegiuirilor (Car-tea Facerii 19). Avem şi un caz aparent „controversat”, al re-gelui Saul: locuitorii Iabeşului i-au ars trupul mort pentru a nu fi profanat de filisteni, dar i-au îngropat, apoi, oasele, după cuviinţă (I Regi, cap. 31). Este o măsură de precau-ţie care la creştini nu a „prins”, totuşi: să ne amintim că în vremea persecuţiilor creştinii îşi îngropau morţii, riscând pedepse şi chiar profanări ale mormintelor. Înhumării, da-torăm şi păstrarea Sfintelor Moaşte, ale atâtor sfinţi, care constituie un tezaur de mare preţ al Bisericii noastre.

Incinerarea mai este cu-noscută şi din surse legendare: trupul lui Hercule a fost ars pe un rug pregătit de el în-

suşi, Hercule considerând că un erou nu poate fi îngropat ca orice muritor de rând. Pu-terea exemplului va funcţiona şi aici: gestul său va fi imitat şi în cazurile altor „eroi”. În Europa, incinerările încep să fie practicate mai intens abia în veacurile 18-19, mai ales în urma propagandei ateiste re-voluţionare franceze. La înce-putul secolului al 20-lea, bol-şevicii atei vor prelua ideea, prin incinerare voind să arate că odată cu moartea trupului, viaţa omului s-a încheiat cu to-tul! Aceasta e, de fapt, raţiunea de bază a practicii incinerării: negarea credinţei în viaţa veş-nică şi înviere.

3. Consideraţii canonice, liturgice şi morale. Trebuie să precizăm că Părinţii Bisericii nu au fixat canoane şi pedep-se pentru cei care vor să-şi incinereze morţii, respectând până azi libertatea de opţiu-ne. Dar s-a văzut nevoită să-şi retragă asistenţa religioasă şi să recomande combaterea acestei practici. La noi, bună-oară, în Pravila de la Govora (1641), Glava 378 spune: „Să nu se ardă trupurile morţilor”. Iar Sfântul Sinod, începând din 1928, a reiterat decizia de a nu săvârşi slujbe de proho-dire celor care au optat pentru această practică necreştină (ul-tima, în 2012).

Din punct de vedere etic, aşa cum bine remarcă teolo-gul grec, G. Mantzaridis, prin arderea trupului este anulată identitatea persoanei respec-tive. Osemintele, spune el, deşi uscate, păstrează această identitate. Cenuşa nu! Într-un sens apropiat se exprimă şi părintele Stăniloae: pe faţa ce-lui decedat rămân imprimate caracteristicile sufleteşti perso-nale. Aşadar, slujba se oficiază numai persoanei ce nu şi-a pierdut (ori nu i-a fost luată) identitatea. Trebuie să amin-tim aici şi de rolul şi rostul mormântului pentru cel ple-cat, pentru familie, dar şi pen-tru comunitate. Mormântul devine un loc sacru, străjuit

Îngropăm morţii sau Îi ardem?

ABCpastoral liturgic

(urmare din pagina 1)

3

de o cruce, la care se oficiază, apoi, slujbele cuvenite. Iar cei dragi vin adesea la acest loc sa-cru: aprind candela, lumânări, aduc şi cultivă flori etc.

IV. Recapitulăm (sinteti-zând) noţiunile „cheie”: pute-rea exemplului; pilda lui Hris-tos; sămânţa care „putrezeşte”; identitate; Sfintele Moaşte; mormântul – loc sacru.

V. Asociem barbaria inci-nerării cu apostazia (lepădarea

credinţei), dar şi cu schisma (abatere de la rânduiala şi dis-ciplina creştină). Fiind, toto-dată, o renegare a propriului botez, incinerarea se aseamă-nă cu eutanasia, adică moarte, înainte de moarte: refuzând rânduiala creştinească, res-pingi asistenţa religioasă pen-tru suflet. Se refuză, de fapt, mântuirea. Cel care optează pentru ardere se aseamănă cu cel care solicită să fie eutana-

siat (omorât). Până la urmă, incinerarea e soră bună cu sinuciderea. Dar şi cu crima, în cazul celui ce i se aplică in-cinerarea fără să fi cerut cât a fost în viaţă.

VI. Generalizând, ne dăm seama de faptul că argumen-tele pe care le-am invocat pentru înhumare pot avea audienţă doar la creştinii ata-şaţi de valorile spiritualităţii ortodoxe, predispuşi să-şi în-

tărească mereu convingerile în acest sens. Pentru „liber-cugetători” şi fără o identitate creştină bine definită, nici un argument de ordin moral-reli-gios nu va fi persuasiv. Există însă şi o categorie de buni şi respectuoşi creştini, mai pu-ţin familiarizaţi cu normele credinţei, care pot cădea uşor pradă unor „argumente” ete-rodoxe. Lor ne adresăm, cu prioritate, spunându-le: orice creştin care păşeşte pe calea dreptei-credinţe, trebuie să respecte, în mod egal, toate bunele rânduieli. Pe un om, dacă îl cheamă Ioan, de pildă, înseamnă că e Ioan 100%. Nu doar 75%, să zicem, iar restul de 25% l-ar chema altfel. De aceea şi creştinul ortodox se cade a fi 100% ortodox, nu în procente incomplete.

VII. Aplicarea bunelor în-văţături şi rânduieli în cazul înhumării se înscrie în şirul dovezilor credinţei neştirbi-te. Cel credincios cu adevărat respectă integral toate rân-duielile, nu selectiv, ori după capricii şi opţiuni hazardate. Când spunem, cum ne învaţă Marele Pavel, „un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni 4,5), prin cuvântul „credinţă” mărturisim implicit că dorim ca toate hotărârile şi faptele noastre să fie conforme cu în-văţăturile de credinţă ortodo-xe ale Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi.

Pr. Vasile Gordon

Câteva repere bibliografice: ****Învăţătura de credinţă orto-

doxă, Bucureşti, 1952Hotărâri ale Sf. Sinod privind

înhumarea în BOR, Agenţia de ştiri Basilica, 3.ian. 2012

Pr. Prof. Vl. Prelipceanu, Inci-nerarea morţilor în teologia ortodo-xă, în ST, 7-8/1962, p. 221-241

Pr. Prof. D. Stăniloae, Incine-rare, „Telegraful român”, 3, 14 ian. 1940, p. 1

Prof. G. Mantzaridis, Arderea morţilor, www.crestinortodox.ro/morala/arderea-mortilor

Jean Cl. Larchet, Sfârşit creşti-nesc vieţii noastre, fără durere, neîn-fruntat, în pace…,  Bucureşti, 2012

4

Cu urmele verii lăsate în colierul de scoici, amestecate cu nisipul mării, semn de aducere aminte al vacanţei care tocmai trecuse, ne-am aşternut la drum într-o zi de început de toamnă, căutând nu atât răcoarea formelor de relief mai înalte, cât mai ales, o anume biserică. Nu aveam prea multe cunoştinţe despre ea, ştiam doar numele părintelui paroh cu a cărui predică ne îndulcisem în urmă cu ceva timp când slujise în biserica noastră şi … atât. Lăsam în urmă oraşul din câmpie cu apele lui adormite - sleeping waters”, cum îi spusese pe vremuri lordul Thompson of Cardington atunci când destinul i s-a încrucişat curios cu istoria noastră – şi întrezăream prin geamul maşinii cum se profilau în depărtare dealurile încă verzi în lumina de aur a unui început de toam-nă binecuvântat cu lumină şi roade.

După vreo oră şi ceva de mers, am in-trat în oraşul de la deal; cele două turle albe ale bisericii, cu acoperişul lor negru auster, proiectat pe seninul uriaş al ceru-lui şi sprijinit pe verdele foşnitor al copa-cilor, au apărut în dreapta şoselei. Până la biserică mai era cale de câteva minute …

Şi am ajuns. În parcare, câteva maşini. Uşa şi poarta bisericii, închise. Am rămas locului preţ de câteva minute pentru a respi-ra aerul locului şi a gusta pacea văzduhului. Obişnuiţi cu forfota bisericilor din oraşele mari, tăcerea ce plutea în jur ni s-a părut stranie, dar binefăcătoare. Părea că Însuşi Dumnezeu se odihnea în cer şi pe pământ.

Misterul porţilor închise ni s-a lămurit curând, când un enoriaş grăbit, dar nu re-pezit, a deschis cu grijă poarta, a intrat, a închis-o uşor la loc cu zăvorul şi a pornit în acelaşi ritm spre uşa bisericii din faţă; a cotit apoi la stânga după ce a rămas câteva minute în faţa uşii pe care n-a deschis-o. Am urmărit traseul, misterios pentru noi, şi am văzut cum, după alte câteva minu-te, omul nostru o ia la dreapta şi dispare din orizontul privirilor noastre. Ne-am hotărât să-l urmăm, refăcându-i drumul. Şi am descoperit: lângă uşa închisă, pe o măsuţă din dreapta ei, erau aşezate lumâ-nările, frumos rânduite; alături, o înştiin-ţare – pentru cei care nu ştiau, ca noi – în care era scris preţul lumânării şi locul unde se pot pune banii. Nimeni nu supraveghea măsuţa unde, într-o ordine şi curăţenie desăvârşite, plecau lumânările şi se adunau banii, depozitaţi printr-o fantă, în sertarul din lemn al măsuţei. În stânga, ceva mai

departe, era lumânărarul; acolo puteai aprinde şi aşeza lumânările într-un stativ, ingenios conceput: lumânările puteau fi aşezate cu baza în interiorul unor cercuri din fier, fixate pe bare din acelaşi material, aşezate în trepte. Când flacăra lumânării ajungea jos, la cercul de metal, se stingea automat şi trebuia să cadă pentru ca o altă lumânare, aşezată ulterior pe cercul de me-tal, să-i ia locul. Am închis uşa lumânăra-rului, am ocolit biserica prin faţă, aşa cum văzusem că a făcut şi omul dinaintea noas-tră, şi luând-o uşor spre dreapta, o priveliş-te nebănuită şi neasemuită a apărut în faţa noastră. Este greu de descris în cuvinte … era ca şi cum, după ce ai trecut de biseri-ca veche, o cortină de ani a fost trasă şi ai pătruns misterios în vremurile desăvârşirii. Aici totul era perfect: de la tăpşanele de iarbă, parcă special aşezate asimetric care se odihneau, de o parte şi de alta ale unei cărări pietruite, până la clădirile care for-mează ansamblul arhitectural într-un tot în care parcă cerul se uneşte cu pământul, văzduhul cu respiraţia noastră, iar privirea este pironită spre punctul central al pei-sajului: biserica maiestuoasă la care deşi ajungi coborând, intri în ea urcând vreo 10 trepte; două uşi din lemn, frumos meş-teşugite de artiştii lemnari ai locului, uşi larg deschise, te îmbie să intri.

Biserica a cărei fundaţie a fost pusă în 1995 pentru demisol şi în 2000 pentru parter are hramul Pogorârea Sfântului Duh şi a fost construită cu 3 m mai jos faţă de biserica veche, cea de lângă poarta de la intrare, care are hramul Sfântul Nicolae, şi la 44 m distanţă în plan faţă de aceas-

ta. Datorită diferenţei de nivel, coborând aleea lungă ce duce la biserică, intri în lo-caşul de cult – aşa cum am mai amintit -, urcând câteva trepte. De aici şi impresia de neaşteptat ca şi cum, pe măsură ce cobori, urci ca să-l întâlneşti pe Dumnezeu. Biseri-ca, bine încadrată în peisaj, creează o relaţie specială între om şi Dumnezeu: singuratic sau în grup, omul caută, coborând cărarea, găseşte drumul, iar la baza treptelor pe care le urcă, în lumina binecuvântată, în aerul sfinţit şi în ritmul rugăciunilor psalmodi-ate sau şoptite, se apropie de Dumnezeu. De abia după ce pătrunde în pridvorul brâncovenesc, el respiră aerul casei lui Dumnezeu. Şi ca şi cum nu ar fi de ajuns, picturalul acesta plutea, în momentul in-trării noastre, pe fundalul sonor al unei rugăciuni (Psalmul 50) rostită cadenţat de un cor mixt. Fusesem preveniţi că uşile bisericii se închid la nouă şi jumătate. Şi chiar dacă nu se închideau – cum s-a în-tâmplat în această duminică – mare folos tot nu aveai dacă întârziai pentru că eno-riaşii atunci când duceau acatistul Sfintei Liturghii la altar, nu băteau, nici nu sunau la uşa laterală a altarului, nici nu ajungeau până acolo, ci lăsau acatistul lor pe măsuţa din spatele icoanei aşezată oarecum în mij-locul bisericii; preotul, la fiecare cădelniţare lua acatistele lăsate de enoriaşi şi cum ulti-ma cădelniţare era înainte de scoaterea cin-stitelor daruri, riscai să-ţi rămână acatistul necitit până în momentul solemn amintit.

Intrarea noastră în biserică a fost şi mai emoţionantă pentru că s-a făcut, în-tâmplător, în timpul rugăciunii amintite, psalm de o frumuseţe covârşitoare, cân-

peregrin în ţara mea

5

tată de corul bisericii căruia i se alăturau armonios vocile enoriaşilor. Era un cor viguros în care cântul başilor bărbăteşti se împletea cu vocile sopranelor ad-hoc. Cântând „în ceata de ucenici şi ucenice”, cum zice poetul Nichifor Crainic, fiecare îşi poate odihni privirea pe icoanele mura-le, pictate în culori calde, dar bogate, ilus-trând figuri hieratice şi familiare. Răspun-surile corului la rugăciunile de mulţumire nu sunt tânguitoare, Amin-ul este scurt, puternic şi poate tocmai din această prici-nă, pare mai din adâncul inimii.

Şi iată că ajungem în momentul cul-minant al Sfintei Liturghii, Jertfa. Corul slăbeşte din intensitate, iar vocea preotu-lui din altarul, proiectat deschis spre nao-sul bisericii, se înalţă puternică, enoriaşii putând auzi întreaga rugăciune a Sfintei Jertfe, spusă de preot în altar. Este singu-rul moment al slujbei când toţi enoriaşii cad, parcă la o comandă, în genunchi, într-o poziţie dreaptă de la mijloc în sus, fără sprijin în mâini, o poziţie de umilin-ţă şi pioşenie, îndurerată dar demnă în acelaşi timp. Apoi, o armată de evlavioşi, mulţi dintre ei îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale, după ce a adus slavă lui Dumnezeu, după ce a mulţumit şi a suferit jertfa pe cruce, îşi ia, la îndemnul preotului, propria cruce şi devine o arma-tă luptătoare. Sfatul din predica părintelui pătrunde adânc în suflet: „nu aştepta bine-le de la alţii, începe tu să faci binele, acum!”

Marea bucurie a Sfintei Liturghii continuă. „Şi iată potirul la gură te-adu-ce, Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce”, iar enoriaşii pregătiţi, se încolonează frumos, îşi aprind lumânările şi se apropie cu sme-renie de potirul preotului

Sărbătoarea slujbei îţi încălzeşte sufle-tul şi-l bucură pentru întreaga săptămână. O pace adâncă coboară din înalt, iar oa-menii ieşind din biserica care le-a fost casă

şi suflet pentru câteva ore, se răspândesc pe tăpşanele – încă înverzite – sau pe că-rarea pietruită care duce spre ieşirea din curtea bisericii. Şi aşa cum se întâmplă şi la biserica noastră, vorbesc unii cu alţii, schimbă noutăţi ca într-o familie unită.

Mai rămânem puţin şi admirăm locul şi descoperim biserica de la subsol, con-struită pentru a adăposti enoriaşii în zilele când cea de sus devine neîncăpătoare. Cu nimic mai prejos decât biserica de la parter, ea oferă, printr-un sistem acustic sincroni-zat, posibilitatea de a asculta sfânta slujbă celebrată în biserica de sus. Alături, dar tot la subsol, se găseşte biblioteca cu două săli depozitoare de cărţi şi o sală de lectură, având aproape 5000 de volume, vechi şi noi, aşezate într-o ordine desăvârşită.

Părăsim cu greu locul în care parcă sim-ţi că s-a născut veşnicia, dar tot în ansam-blul bisericesc mai sunt şi alte locuri vred-nice de interes. Dintr-un fânar şi un grajd alăturat, ambele datând din 1842, a fost amenajată, prin strădania preotului şi a prezbiterei, o grădiniţă de copii după pro-gramul Waldorf, dotată cu toate utilităţile, dar şi cu locuri de joacă şi creaţie, castele şi o minunată căsuţă a Sfintei Vineri. Aici învaţă să se facă oameni mari 23 de copii. De toţi se ocupă cu grijă şi devotament prezbitera Laura. Străbătând curtea am mai admirat crama casei parohiale în curs de reamenajare şi declarat monument de artă, Casa Praznicar cu o sută douăzeci de locuri, o veritabilă sala de concerte, decora-tă în interior cu o expoziţie permanentă de relicve descoperite în săpăturile din incinta locului. În anul 2008, realizând săpături pentru consolidarea fundaţiei casei parohi-ale, s-au descoperit relicve preţioase prin-tre care şi un mormânt datând din epoca Bronzului Mijlociu.

(continuare în pagina 7)

6

Pr. VG: Domnule Emilian, de ani buni vă ve-dem în biserica noastră, mai ales la slujbele din duminici şi sărbători, întotdeauna de la începutul Utreniei. Cum reuşiţi să fiţi atât de matinal?EG: Trebuie să spun că mai sunt enori-

aşi prezenţi de la începutul Utreniei, pe unii dintre aceştia îi găsesc în biserică, veniți de la distanțe destul de mari, ceea ce este un lucru de apreciat, „meritul” meu fiind mai mic, eu locuind, relativ, aproape. Totuşi, pentru a completa răspunsul, aş menționa faptul că îmi propun de fiecare dată (şi am reuşit până acum) să fiu prezent încă de la începutul fiecă-rei slujbe din Sfânta Biserică, fiind consecvent principiului că orice activitate trebuie înce-pută totdeauna atunci când s-a stabilit, şi nu când poți, după cum ai timp disponibil sau în funcție de starea de spirit din ziua respectivă. Sigur, sunt de înțeles situațiile în care trebuie să avem grijă de copii, de bătrâni, de bolnavi sau în alte situații deosebite, care nu ne permit să ajungem la timp, de la începutul slujbei; dar nu pentru o oră de somn în plus…

În acest context, trebuie menționată im-portanța participării la Utrenie, deoarece aceasta este o slujbă de mulțumire către Dum-ne zeu, pentru pacea şi odihna nopții care a trecut şi a zilei care începe: este o jertfă de mulțumire Celui Ce aduce lumina şi a risipit întunericul înşelăciunii şi ne-a dat lumina drep-tei credințe. Dacă nici în biserică nu reuşim să ne facem timp să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de noi, în afara acesteia, cu atât mai puțin…

Pr. VG: Cum ați ajuns la biserica noastră? EG: Pot spune că, față de alți enoriaşi cu

„vechime” de zeci de ani, eu particip la slujbe în această biserică „numai” de 12 ani, de când m-am mutat în apropiere. Este bună întreba-rea, deoarece destul de aproape sunt câteva biserici cu „nume” şi „tradiție”: Biserica Mihai Vodă; lângă aceasta, Biserica din Str. Sapienţei; Biserica Domnița Bălaşa şi, nu foarte departe, Mănăstirea Antim. La toate acestea am parti-cipat la slujbe, uneori particip şi acum, însă biserica mea „de suflet” de 12 ani a devenit Biserica Sfântul Ilie-Gorgani. Decizia alegerii nu a fost dificilă şi argumentele opțiunii mele au fost determinate de modul de desfăşurare a slujbelor, la vremea aceea de dumneavoastră, părinte profesor Vasile Gordon, şi de părintele profesor Emanoil Băbuş, de ordinea şi atmo-sfera de linişte din biserică, de pictura care ți se pare apropiată, de interiorul bisericii care este un mediu propice pentru a te reculege şi a te ruga. Aprecierilor mele de început în decursul anilor li s-au adăugat şi altele, motiv pentru

care consider bună alegerea mea. În ultimii ani, pe lângă dumneavoastră şi părintele Ema-noil Băbuş, au venit părintele Silviu Tudose, în prezent parohul bisericii (o vreme cântăreț la strană, apoi diacon) şi, mai târziu, părintele Vasile Crețu, fapt care a făcut ca activitatea în biserică să fie mai diversă. Aş remarca, pe lângă modul exemplar de desfăşurare a Sfintei Litur-ghii, dar şi a celorlalte slujbe, pregătirea atentă şi prezentarea documentată a predicilor. Tre-buie menționată şi atitudinea caldă şi apropia-tă față de enoriaşi a tuturor părinților bisericii, toți cadre universitare, pe care îi apreciez foarte mult. O mențiune în plus pentru părintele profesor Emanoil Băbuş, duhovnicul meu, de la care, atunci când a fost cazul, şi mai ales la Sfânta Spovedanie, am primit cele mai bune sfaturi şi încurajări, pentru care, şi pe această cale, îi mulțumesc.

Pr. VG: Ce obârşie aveți? Unde v-ați născut şi cine au fost părinții d-voastră? EG: Tatăl meu, Petre, s-a născut în județul

Teleorman, iar mama, Maria, s-a născut în județul Alba. S-au cunoscut în oraşul Roşiorii de Vede, la un frate al tatălui meu şi Dumne-zeu a făcut ca tatăl şi mama mea să întemeieze o familie, după care s-au mutat în Bucureşti. Au avut împreună doi copii: o soră mai mare (care este şi în prezent profesoară) şi subsem-natul, născut în anul 1946. Şcolile absolvite le-au permis să aibă servicii bune la acea vreme, iar noi, copiii, să nu resimțim greutățile acelor timpuri. Copilăria, a mea şi a surorii mele, a fost frumoasă, lipsită de griji materiale. Tre-buie să amintesc, pentru perioada copilăriei şi a adolescenței, grija ambilor părinți pentru

educația noastră, sprijinul şi încurajarea per-manentă de a învăța şi educația religioasă pri-mită, în mod deosebit de la mama.

Pr. VG: Ce şcoli ați urmat şi ce profesie aveți?EG: În Bucureşti, am urmat cursurile şcolii

elementare, ale liceului şi Academia de Studii Economice, Facultatea Economia Industriei. Ca economist stagiar, am lucrat câțiva ani la o întreprindere mai mică, după care am fost promovat la Comitetul de Stat al Planificării şi, apoi, la Ministerul Economiei. În prezent sunt pensionar.

Pr. VG: Vorbiți-ne, acum, despre familia d-voastră.EG: Împreună cu soția, de profesie in-

giner chimist, Bunul Dumnezeu a făcut să avem o familie frumoasă, grijile noastre fiind comune majorității familiilor cu copii mari. Avem un singur copil, un băiat, absolvent a două facultăți (Farmacie şi Management), care, în prezent, face un doctorat în Politici de sănătate şi economia sănătății, în Marea Britanie. Aşa cum şi noi am fost încurajați de părinți să învățăm şi să depăşim condiția lor, la fel am procedat si noi cu el, considerând că este normal să procedăm aşa. Cu ajutorul lui Dumnezeu, rezultatele sunt pe măsură, mulțumindu-I lui Dumnezeu şi pentru acest lucru. Ca o particularitate, aş menționa fap-tul că alegerea bisericii „de suflet” a mea nu a coincis întru totul cu opțiunea soției, poate şi pentru faptul că ea s-a făcut la momente di-ferite, însă soția vine mai des la Biserica Ilie-Gorgani decât merg eu la Biserica Domnița Bălaşa, unde participă ea, de obicei, la slujbe. Dumnezeu va rândui şi acest lucru, dacă vrea El. De asemenea, şi băiatul, în Marea Britanie, merge la slujbele duminicale de la Parohia or-todoxă din oraşul Birmingham, fiind implicat în activitățile acesteia.

Pr. VG: Ca om credincios şi cu experiența vieții, vă rugăm un sfat pentru mai tinerii noştri creştini.EG: Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem

realiza nimic bun. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne sporească credința, nădejdea şi dragostea şi să nu uităm niciodată să-I mulțumim pen-tru toate. Măcar o dată pe zi, să ne facem timp să „vorbim” cu Dumnezeu prin rugăciune. Orice fapta bună, cât de mică, este apreciată de Dumnezeu. Să ne străduim să facem cât mai multe fapte bune; Dumnezeu nu rămâ-ne niciodată „dator” şi ne răsplăteşte mai mult decât merităm noi.

Interviu realizat de PR. VAsIle GoRdon

În dialog cu enoriaşii parohiei noastrepentru acest număr, cu d-l emilian gheorghe

7

Fisura din zidul de vest a fost injectată cu beton, iar în partea decopertată a zidului s-a reţesut zidăria şi s-a efectu-at o subzidire. Ea va continua în viitor de-a lungul întregii lature vestice, pentru a întă-ri zidul respectiv, fisurat, se pare, din cauza turlei mari de beton, care apasă pe el.

Latura de sud se amena-jează acum în vederea turnării pardoselii de beton armat, pe care urmează să fie amplasat sistemul de încălzire în pardo-seală şi dalele de piatră finale.

Când şapa de beton va fi uscată, vom redeschide aceas-tă zonă, pentru a fi folosită în timpul sfintelor slujbe.

În paralel, a fost constru-it în interior un eşafodaj din lemn, care să permită inter-

venţia asupra şarpantei. Prac-tic, se creează un pod de lemn, care izolează interiorul locaşu-lui de cult şi face posibilă des-făşurarea programului liturgic în condiţii de siguranţă. El a fost ignifugat şi va fi demontat în momentul în care acoperi-şul refăcut, cu noul sistem de boltire, cu ferme de lemn la-melat, va fi finalizat. Lemnul eşafodajului va fi folosit ulteri-or pentru amenajarea podului bisericii.

În exterior a început con-struirea acoperişului provi-zoriu, absolut necesar pentru lucrările care se vor face.

Acestea sunt principalele noutăţi legate de lucrările exe-cutate acum la biserica noas-tră.

Sperăm ca ele să continue

în bune condiţii, iar Dumne-zeu să ne ajute să le finalizăm cât mai repede.

Vă îndemnăm şi acum să sprijiniţi efortul deloc uşor la care ne-am angajat. Proiectul acesta nu poate deveni reali-tate fără jertfelnicia noastră, a tuturor, atât spirituală, cât şi materială. Fără să acordăm o atenţie prea mare formelor, avem convingerea că de felul cum arată lăcaşul de cult de-pinde în foarte mare măsură şi creşterea nivelului duhov-nicesc al comunităţii care slu-jeşte lui Dumnezeu în el. De ce să ne lipsim de o astfel de şansă?

Şantierul de consolidare şi restaurare continuă

au început lucrările la acoperişul bisericii(urmare din pagina 1)

Şi aşa, cu sufletul îmbucurat de sluj-ba duminicală, cu mintea îmbogăţită de atâtea cunoştinţe noi, cu pacea care s-a pogorât peste noi şi care ne înfrăţeşte cu toţi oamenii locului – oameni destoinici şi frumoşi, simţindu-ţi astfel stirpea per-petuă – admirând nestăvilit frumuseţea locului, te surprinzi murmurând:

„Podgorii bogate şi lanuri mănoase,Pământul acesta, Iisuse Cristoase,E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu. Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâneŞi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,Tu viaţa de-a pururi a neamului meu”Lăsând în urmă raiul acesta, coborând

pe şoseaua ce ne întorcea în oraşul din câmpie, am avut încă o dată convingerea: România profundă există.

Mariana HanGanu

P.s. Pentru cei care n-au descoperit din rândurile noastre biserica şi locul care ne-a produs atâta bucu-rie, mărturisim că este vorba de ansamblul bisericesc de la Biserica Sf. Nicolae din Câmpina a Părintelui Pari-nteului Petru Moga, iar în duminica în care am partici-pat, părintele Moga a slujit Sfânta Liturghie împreună cu Părintele Silviu Tudose, parohul bisericii noastre.

peregrin în ţara mea(urmare din pagina 5)

8

redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon. dTP: Larisa BarbuMembri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; e-mail: pr.silviutudose@yahoo.com;

pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; e-mail: pr.gordon@yahoo.com; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; e-mail: emil_babus@yahoo.com; Pr. Vasile Creţu 0751.071.546 cretu.vasile@gmail.com;

Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; e-mail: constantingordon@yahoo.comsediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresă web: www.sfiliegorgani.ro

programuL LiTurgiC aL Lunii apriLie •Miercuri, 3 aprilie, h. 17.30: Slujba sfințirii apei;

h. 18.30: dialoguri şi spovedanii •Vineri, 5 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf.

Maslu şi spovedanii•Sâmbătă, 6 aprilie, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi

parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii

† Duminica Sfintei cruci, 7 aprilie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare

•Miercuri, 10 aprilie, h. 17.30: Vecernie cu Litie; h. 19.00: dialoguri şi spovedanii

•Vineri, 12 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii

•Sâmbătă, 13 aprilie, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii

† Duminica Sf. ioan Scărarul, 14 aprilie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare

•Miercuri, 17 aprilie, h. 17.30: Denie – Canonul cel Mare şi spovedanii

•Vineri, 19 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Denia Acatistului Bunei Vestiri şi spovedanii

•Sâmbătă, 20 aprilie, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii

† Duminica cuv. maria egipteanca, 14 aprilie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare

•Luni, 22 aprilie, h. 17.30: Vecernie cu Litie şi spovedanii† Marţi, 23 aprilie, Sf. mare mucenic gheorghe,

h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Darurilor înainte-sfinţite, a Sf. Grigorie Dialogul

•Miercuri, 24 aprilie, h. 17.30: Vecernie şi spovedanii•Vineri, 26 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.00:

Liturghia Darurilor înainte-sfinţite; h. 19.00: spovedanii

•Sâmbăta lui lazăr, 27 aprilie, h. 8.30-11.00: Sf. Liturghie şi parastase (dezlegarea sărindarelor); h. 18.00: Vecernie şi spovedanii

† Duminica floriilor, 28 aprilie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (dezlegare la peşte)

† lunea mare, 29 aprilie, h. 17.30: Denie şi spovedanii† marţea mare, 30 aprilie, h. 17.30: Denie şi spovedanii

programuL LiTurgiC aL Lunii marTie•Vineri, 1 martie, h. 17.30: Slujba sfințirii apei şi spovedanii •Sâmbătă, 2 martie, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie † Duminica întoarcerii fiului riSipitor, 3 martie, h. 8.15–

12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie•Miercuri, 6 martie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri

catehetice•Vineri, 8 martie, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii•Sâmbăta morţilor – moşii De iarnă, 9 martie, h. 8.00-11.00:

Sf. Liturghie şi parastase;h. 18.00: Vecernie† Duminica înfricoşătoarei JuDecăţi, 10 martie, h. 8.15–

12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie (Lăsatul sec de carne) •Miercuri, 13 martie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri

catehetice•Vineri, 15 martie, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii•Sâmbătă, 16 martie, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie† Duminica izgonirii lui aDam Din rai, 17 martie, h. 8.15–

12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie (Lăsatul sec de brânză); h.  8.00: Vecernia iertării

•Luni, 18 martie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sf. Andrei Criteanul

•Marţi, 19 martie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sf. Andrei Criteanul

•Miercuri, 20 martie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sf. Andrei Criteanul

•Joi, 21 martie, h. 17.30: Pavecerniţa Mare, cu citire din Canonul Sf. Andrei Criteanul

•Vineri, 22 martie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.00: Liturghia Darurilor înainte-sfinţite; h. 19.00: spovedanii

•Sâmbăta Sf. Teodor, 23 martie, 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii

† Duminica ortoDoxiei, 24 martie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare; h.18.00: Vecernie cu Litie şi spovedanii

† Luni, 25 martie, Buna Vestire, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur unită cu Vecernia (dezle-gare la peşte)

•Miercuri, 27 martie, h.  17.30: Slujba sfințirii icoanelor; h.  8.30: dialoguri şi spovedanii

•Vineri, 29 martie, h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii•Sâmbătă, 30 martie, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie şi spovedanii† Duminica Sf. grigorie palama, 31 martie, h. 8.15–12.00:

Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare