1

BISERICA APUSEANĂ ÎN SECOLELE XI-XV

1. Preliminarii

La sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea, Biserica apuseană a trecut

printr-o mare criză, străbătând o perioadă de decădere, numită secolul obscur în care Biserica s-a

aflat la dispoziția unor familii nobiliare italiene. Redresarea a venit din partea Imperiului german

și a unor papi formați la mănăstirea Cluny, în sudul Franței, remarcabil centru cultural, religios și

reformator. Mișcarea cluniacensă (de la mănăstirea Cluny) apare ca o reacție împotriva laicizării

vieții monahale.

Începutul redresării l-a făcut papa Leon al IX-lea (1048-1054), însă decisiv a fost decretul

papei Nicolae al II-lea (1058-1061) din 1059 care hotăra: papa să fie ales numai de colegiul

cardinalilor; candidații trebuie să fie numai clerici din Roma, iar împăratul trebuie să confirme

alegerea. Papa Nicolae al II-lea a combătut simonia și concubinajul, deoarece mulți clerici erau

numiți de autoritatea laică și nu respectau celibatul. Însă cel care a sporit prestigiul papalității și a

scos Biserica din criză a fost cardinalul Hildebrand, cunoscut ca papă sub numele de Grigore al

VII-lea.

Papa Grigore al VII-lea (1073-1085) era fiu de țăran din Toscana. El s-a născut prin

1020/1025 și a primit o educație severă în mănăstirea Santa Maria din Roma, dar mai ales în

mănăstirea Cluny. În timpul papei Leon al IX-lea, Grigore al VII-lea a ajuns cardinal,

desfășurând activități de importanță majoră pentru Biserică. În 1073, Grigore al VII-lea a fost

ales papă și potrivit uzanțelor trebuia investit cu cârjă și inel de către împăratul Henric al IV-lea

(1056-1105), care până la vârsta majoratului fusese sub protecția sa. Dornic de emancipare,

ambițiosul împărat s-a împotrivit papalității. Papa Grigore al VII-lea l-a înștiințat de alegerea sa,

precizând că nu mai era nevoie de confirmare din partea împăratului. El a fost totuși ultimul papă

investit de către împărat.

În secolele IX-X, Imperiul german era conceput ca un imperium christianum, reunind

ansamblul poporului creștin, adică Biserica, în sensul larg și integral al cuvântului. Împăratul

exercita o putere dăruită de Dumnezeu și fiind un chip al acestuia (imago Dei), el era considerat

instanța sa unică și universală de conducere. Printre atribuțiile împăratului figurează și dreptul de

investitură prin care împăratul conferea însemnele puterii – cârja episcopală și inelul – celui

desemnat să ocupe o funcție ecleziastică. Aidoma vasalului, beneficiarul oficiului ecleziastic

presta și el omagiu, jura credință seniorului său (în cazul de față regele, respective împăratul) și

la sfârșit primea investitura. Prin investitura cu cârjă și inel era confirmat de către împărat și

episcopul Romei care se afla sub dependența împăratului.

2

Papa Grigore al VII-lea a reușit să elibereze instituția pontificală și întreaga Biserică de

sub tutela puterii temporale, restituindu-le prin aceasta rolul conducător al întregii societăți

creștine.

În martie 1074, papa a emis primul decret sinodal care constituia începutul reformei.

Acest decret conținea următoarele prevederi: clericii care primeau hirotonia sau parohia pe bani,

nu puteau fi admiși în slujba Bisericii; clericii care nu respectau celibatul, pierdeau dreptul de a

sluji, urmărind astfel eliberarea lor de grijile lumești. Cu toată rezistența clerului, care a invoca t

autoritatea Sfintei Scripturi (Matei 19, 3-6; I Cor. 7, 9) și pe vestitul eremit Pafnutie din Tebaida

de Sus, participant la Sinodul I Ecumenic, celibatul s-a impus până în secolul al XII-lea în toate

țările catolice, ultima fiind Ungaria în 1267. Credincioșilor li se interzicea să primească Sfintele

Taine sau chiar să participe la slujbele oficiate de acești clerici.

Papa Grigore al VII-lea a luptat împotriva simoniei, adică a traficului de demnități

eclesiale, de obiecte sacre sau de bunuri spirituale, precum și împotriva nepotismului (a acordării

de favoruri speciale unor rude).

O problemă a cărei rezolvare se impunea urgent era eliberarea episcopilor de sub tutela

principilor. Prin dreptul de investitură, împăratul conferea ierarhilor aleși însemnele puterii –

cârja episcopală și inelul – la care se adăuga domeniul seniorial. Astfel, în cadrul unui conciliu

convocat între 24 și 28 februarie 1075, s-a emis un nou decret privind investitura: Oricine va

primi în viitor din mâna unui laic o episcopie sau abație nu va fi socotit episcop sau abate,

egumen sau stareț de mănăstire. De asemenea, dacă vreun împărat, duce, marchiz sau conte

îndrăznește să dea investitură unui episcop sau orice altă demnitate bisericească, să știe că-i

interzicem comuniunea fericitului Petru.

În martie 1075, apare celebrul Dictatus papae (de la dictare – a compune un text prin

dictare). Dictatus papae nu constituie un document propriu-zis, ci este numele unei scurte liste

cuprinzând 27 de afirmații, transcrise în registrul de corespondență al papei Grigore al VII-lea,

între scrisorile din 3 și 4 martie 1075 (ceea ce sugerează și datarea lor aproximativă). Unii

istorici susțin că autorul transcrierii este chiar papa Grigore al VII-lea. Cele 27 de afirmații sau

teze expuneau prerogativele Sfântului Scaun față de puterea laică. Ele conțineau ideile

reformatoare ale papei Grigore al VII-lea, afirmând superioritatea sacerdoțiului de origine divină

față de puterea imperială, de origine pământească. Potrivit acestei concepții teocratice, papa, ca

reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, era mai presus de puterea imperială. Prin urmare,

împăratul avea putere numai în măsura în care o primea de la papă. Astfel, Dictatus papae

reiterează teoria teocratică a primatului papal. Potrivit acestei teorii, toți cârmuitorii lumești sunt

vasalii papei, trebuind să îndeplinească față de pontiful roman oficiul de scutier (officium

stratoris), ce se rezuma la a-l ajuta să încalece și la a-i săruta pantoful pontifului roman.

3

Decretul emis în februarie 1075, urmat de promulgarea, la scurt timp a amintitului

Dictatus papae (care în fiecare dintre cele 27 de puncte afirma în mod sentențios supremația

pontifului și a Bisricii romane) au stârnit indignare atât în rândul clericilor, cât mai ales al

principilor și monarhilor, ducând la declanșarea conflictului dintre papa Grigore al VII-lea și

împăratul Henric al IV-lea al Germaniei. Acest conflict a izbugnit în 1076, pretextul său

constituindu-l situația confuză a episcopatului de Milano, pentru ocuparea căruia atât papa,cât și

împăratul Henric al IV-lea aveau câte un candidat propriu. Refuzând să accepte alegerea făcută

de papă și totodată, pretenția acestuia de a i se da ascultare, Henric al IV-lea a convocat la

Worms în ianuarie 1076 un conciliu la care au participat episcopii germani adversari ai papei

Grigore al VII-lea care, nerecunoscându-i legitimitatea, i-au cerut papei să abdice (mai exact să

coboare de la înălțimea funcției pe care o deținea). Fiecare dintre cei prezenți s-au angajat să nu-l

mai recunoască drept pontif.

La rândul său, papa Grigore al VII-lea a ripostat imediat, pronunțând excomunicarea lui

Henric al IV-lea urmată de destituirea sa și de dezlegarea supușilor acestuia de jurământul de

fidelitate față de împărat. Excomunicarea și destituirea lui Henric al IV-lea au avut urmări foarte

grave pentru împărat în Germania. Principii laici au reînceput să se agite, iar episcopatul care

trecuse inițial de partea împăratului, a înclinat din nou spre papalitate, raliindu-se deciziei de

destituire a lui Henric al IV-lea. Acestea sunt împrejurările în care a avut loc faimosul act de

penitență (în forma unui jurământ de supunere) de la Canossa (27 sau 28 ianuarie 1077) în urma

căruia Henric al IV-lea a obținut iertarea papei și repunerea sa integrală în drepturi.

Principii și o parte dintre episcopii germani nu i-au mai acordat încredere lui Henric al

IV-lea. La 15 martie 1077, ei au ales și au încoronat la Mainz ca împărat pe Rudolf de

Schwaben, cumnatul său. După victoria asupra lui Rudolf de Schwaben, Henric al IV-lea a

revenit la atitudinea ostilă și amenințătoare față de papalitate. O adunare a episcopilor din

imperiu reunită la Brixen a pronunțat depunerea lui Grigore al VII-lea și a numit de îndată un

antipapă în persoana lui Clement al III-lea (1080-1100), pentru a cărui impunere, Henric al IV-

lea a traversat din nou Alpii (în 1081) apropiindu-se de Roma. După câteva încercări nereușite,

Cetatea Eternă a fost în cele din urmă cucerită în 1084, victoria fiind urmată de instalarea noului

papă Clement al III-lea pe scaunul pontifical. Acesta din urmă l-a încoronat pe Henric al IV-lea

ca împărat al Germaniei la 1 aprilie 1084.

Papa Grigore al VII-lea s-a refugiat în teritoriile normande din sudul Italiei și se va stinge

din viață la Salerno, în mai 1085, fără să se fi putut reîntoarce la Roma.

Grigore al VII-lea a fost un mare om politic de o moralitate ireproșabilă. El a redat

Bisericii apusene prestigiul pe care ea l-a avut mai înainte. Pretențiile universaliste ale papalității,

inițiate de către Grigore al VII-lea și continuate de urmașii săi, au dat naștere la numeroase

4

conflicte și au avut grave consecințe, papalitatea transformându-se treptat într-o mare putere

pământească temporară cu pretenții de superioritate asupra celei laice. Aceasta se concretiza

printr-o mitră cu trei coroane pe care au purtat-o papii începând din secolul al XIII-lea, ca simbol

al așa numitului triregnum – puterea cerului, a pământului și a celor de dedesubt.

La scurtă vreme după moartea papei Grigorie al VII-lea, cunoscutul teolog catolic

Bernard de Clairvaux a criticat aspru puterea temporală a papei: Ești pus în frunte ca să slujești,

nu ca să comanzi; dacă ești prooroc, ți-ar trebui sapă ca să plivești buruienile păcatelor, iar nu

sceptru ca să domini. Despre Petru nu se știe să fi fost împodobit cu pietre scumpe, sau să fi

umblat în haine de mătase, pe cal alb de paradă, însoțit de cavaleri… Însă în astfel de podoabe,

Sfinte Părinte, ești urmașul lui Constantin nu al lui Petru. Tu nu trebuie să fi stăpân peste

episcopi ci să fii unul dintre ei.

2. Cearta pentru investitură

O problemă care a creat mari conflicte între papalitate și puterea laică a fost cea legată de

investirea clericilor, episcopilor și stareților de mănăstiri de către principi, regi, împărați, în

general de către autoritatea laică.

Decretul emis de către papa Grigorie al VII-lea la sinodul de la Roma (24-28 februarie

1075) care a nemulțumit autoritatea laică, a creat probleme urmașilor săi, respectiv papilor Urban

al II-lea (1088-1099) și Pascal al II-lea (1099-1118).

Papa Pascal al II-lea, fiind înrudit cu casa imperială germană, s-a implicat în conflictul

declanșat la curtea împăratului Henric al IV-lea, care a fost constrâns de către fiii săi, Conrad și

Henric, să renunțe la tron, murind în nordul Italiei în 1106.

Tronul imperial german a fost ocupat de către Henric al V-lea, la început aliat al papei

Pascal al II-lea. S-a ajuns la un conflict în momentul în care Henric al V-lea n-a renunțat la

investitură, ci a numit episcopi în Germania și i-a cerut papei să-l încoroneze.

Cearta pentru investitură a luat sfârșit sub papa Calist al II-lea (1119-1123). Concordatul

de la Worms sau Tranzacția Calistină încheiat în 1122 între reprezentanții papei și ai împăratului

Henric al V-lea, prevedea o dublă investitură:

- O investitură religioasă prin cârjă și inel din partea autorității bisericești, alegerea

făcându-se de canonicii fiecărei catedrale în prezența delegatului papei (un cardinal

sau episcop);

- O investitură feudală prin sceptru și sabie din partea autorității laice, acordată de

împărat împreună cu un domeniu feudal, noul ales devenind și principe.

Așadar, împăratul era lipsit de dreptul de investitură religioasă, episcopii fiind aleși de

canonicii catedralelor și confirmați de papă, iar egumenii mănăstirilor de către sobor și

5

confirmați de episcopul locului. Această practică s-a extins în toate statele catolice și autoritatea

papei a crescut foarte mult, episcopii fiind obligați să depună jurământ de fidelitate față de el.

Concordatul de la Worms a fost consimțit de către un sinod ținut la Roma în 1123, socotit de

către Biserica apuseană al IX-lea Sinod ecumenic.

3. Creșterea și descreșterea puterii papale

Rezolvarea conflictului legat de problema investiturii clerului de către autoritatea laică în

favoarea Bisericii a dus la o sporire importantă a autorității papale atât față de clerici, cât și față

de împărat. Pretențiile casei imperiale de Hohenstaufen, începând cu împăratul Conrad al III-lea

(1138-1152), de a-și extinde stăpânirea asupra întregii Europe occidentale în amintirea fostului

imperiu roman universal, dar fără încoronare din partea papei a dat naștere la o mare rivalitate

între împărat și scaunul papal, între puterea bisericească reprezentată de papă și autoritatea laică

reprezentată de împărat.

Împărații germani din casa imperială de Hohenstaufen – care au ocupat tronul Imperiului

german între 1138 și 1250 – au luptat cu energie împotriva pretențiilor universaliste venite din

partea papalității, începând cu împăratul Conrad al III-lea (1138-1152), căci ei stăpâneau toată

Germania, o parte din Austria și Franța și nordul Italiei, pe aceasta din urmă revendicând-o în

întregime. Împărații germani doreau să se intituleze împărați romani, în amintirea vechiului

Imperiu roman universal, dar nu erau de acord cu încoronarea de către papă care evident le

știrbea din autoritate și putere.

Conflictul dintre Sacerdoțiu și Imperiu s-a agravat în timpul domniei împăratului

Friedrich I Barbarossa (1152-1190), care se considera ales împărat prin voia lui Dumnzeu și, prin

urmare, nu depindea de nici un papă. Frederic I și-a însușit titlul de împărat în 1152, înainte de

încoronarea propriu-zisă, acordată trei ani mai târziu, la 18 iunie 1155. Împăratul Frederic I a

intrat în conflict cu papa Adrian al IV-lea (1155-1159), singurul englez urcat pe scaunul papal.

Pentru o perioadă de timp papa a fost nevoit să cedeze în fața împăratului. În ciuda orgoliului

împăratului, cu ocazia încoronării sale din anul 1155, el a trebuit să presteze față de papă oficiul

de valet (officium stratoris): să-i țină scara când încăleca și să-i sărute piciorul. În conflictul

dintre cei doi s-au angrenat ghibelinii, susținătorii imperiali din Lombardia și guelfii, partizanii

papei Adrian al IV-lea

Lupta dintre sacerdoțiu și imperiu a continuat și în timpul papei Alexandru al III-lea

(1159-1181), căruia împăratul Frederic I Barbarossa a trebuit să-i presteze același serviciu de

valet în 1177, după ce în 1176, împăratul a fost înfrânt în bătălia de la Legnano de către Liga

orașelor lombarde în frunte cu Milano; după această înfrângere împăratul a fost obligat un an mai

târziu, în 1177, prin pacea de la Veneția, să renunțe la a mai guverna direct Italia de nord și la

6

candidatul pontifical a cărui impunere o sprijinise. De asemenea, prin pacea de la Veneția,

împăratul a recunoscut independența orașelor din Italia nordică și stăpânirea papei asupra Italiei

centrale.

După moartea lui Frederic I Barbarossa în Orient, la 10 iunie 1190, conducerea

Imperiului a revenit fiului său, Henric al VI-lea (1190-1197) care s-a căsătorit cu principesa

Constanța de Sicilia, moștenitoarea tronului celor două Sicilii, sperând astfel să înceapă cucerirea

peninsulei italice de la sud. La scurt timp după nașterea lui Frederic al II-lea, atât Henric, cât și

Constanța au murit. Astfel minorul Frederic al II-lea a devenit moștenitorul întregului Imperiu

german și al regatului Siciliei, regența fiind încredințată papei Inocențiu al III-lea (1198-1216).

În timpul papei Inocențiu al III-lea, puterea papală a atins cele mai înalte culmi, iar

împărăția teocratică vizată de papa Grigorie al VII-lea se vedea realizată sub papa Inocențiu al

III-lea. Acesta a ajuns papă la 37 de ani. El l-a folosit ca model pe înaintașul său Grigorie al VII-

lea. Inocențiu al III-lea a făcut tot posibilul să-și asigure suveranitatea bisericească și lumească.

El afirma că a primit cele două săbii cea spirituală și cea lumească: „Eu am primit de la Roma

mitra, semnul funcției mele religioase, precum și tiara, care-mi conferă domnia pământească”.

Pentru a-și manifesta puterea seculară, el s-a folosit de ideea lansată de Grigorie al VII-lea:

precum luna primește lumina de la soare, tot așa și împărații pământului primesc puterea

lumească de la papa, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ.

Viziunea teocratică inocentină este pusă în evidență de câteva momente semnificative.

Cel dintâi ca importanță, deși ultimul în ordine cronologică, a fost convocarea celui de al IV-lea

conciliu ecumenic de la Lateran din noiembrie 1215 la care au participat peste 1500 de

reprezentanți ai comunităților religioase din întreaga creștinătate latină și din Orient. Conciliul de

la Lateran a adoptat o serie de măsuri extrem de cuprinzătoare care vizau toate formele de

activitate, precum și organizarea Bisericii în integralitatea ei (formarea clerului, competențele

episcopilor, teologia sfintelor taine, etc.). Prin toate acestea, conciliul de la Lateran nu numai că

a dat un impuls decisiv procesului de organizare centralizată a Bisericii și de afirmare a

supremației sale – inaugurat în secolul precedent – ci, în același timp, a oglindit efortul de

unificare și raționalizare a normelor și practicilor credinței, simultan cu extinderea lor la

ansamblul creștinătății, ceea ce constituia o noutate absolută în raport cu perioadele precedente,

arătând și mai limpede vocația hegemonică a pontificatului roman. Această expansiune a fost cu

atât mai lesne de întreprins cu cât papalitatea a dispus încă din primii ani ai secolului al XIII-lea,

de sprijinul noilor ordine monastice, franciscanii și dominicanii, care au fost utilizate nu numai

ca instrumente de consolidare a autorității papale, ci și de extindere a influenței Bisericii, atât în

interiorul creștinătății, printre comunitățile la care mesajul evanghelic ajungea mai greu, cât și în

7

afara creștinătății, printre popoarele necreștine,precum mongolii, în legătură cu care papalitatea a

nutrit o vreme iluzia unei posibilități de convertire.

Inocențiu al III-lea a patronat regența împăratului Frederic al II-lea (1215-1250).

În calitate de suveran spiritual și lumesc al ceștinilor din apusul Europei, papa Inocențiu

al III-lea a încoronat pe Otto al IV-lea (1198-1215) împărat al Germaniei, impunându-i să nu se

amestece în treburile Bisericii.

În Anglia, Inocențiu al III/lea aruncă anatema în 1208 asupra regelui Ioan fără Țară

(1191-1216), pentru că s-a opus la alegerea episcopului de Canterbury, iar asupra țării aruncă

interdictul. Această măsură a fost urmată trei ani mai târziu (1211) de un decret care îi elibera pe

supuși de obligația de fidelitate față de monarh. În același timp, Inocențiu al III-lea îl instigă pe

regele Franței, Filip al II-lea August să ocupe Anglia. Amenințat de către regele Franței, Ioan

fără Țară a făcut penitență și începând din anul 1213, Anglia a devenit stat vasal și tributar

scaunului papal.

În Răsărit, Inocențiu al III-lea a organizat cruciada a IV-a pentru eliberarea Locurilor

sfinte finalizată cu înfrângerea bizantinilor și crearea Imperiului latin de Constantinopol (1204).

De asemenea, Inocențiu al III-lea l-a încoronat pe Ioniță Caloian (1197-1207) ca rege al

bulgarilor și vlahilor, la 8 noiembrie 1204, în schimbul unirii cu Biserica Romei.

Prima jumătate a secolului al XIII-lea reprezintă ultimul și cel mai dramatic act al

înfruntării dintre sacerdoțiu și imperiu sub pontifii Grigorie al IX-lea (1227-1241) și Inocențiu al

IV-lea (1243-1254) și sub împăratul Frederic al II-lea (1215-1250). Împăratul Frederic al II-lea a

fost una dintre cele mai mari personalități ale imperiului medieval, fiind educat în spiritul

tradițiilor bizantine și arabe. Împărat roman și rege al Ierusalimului (prin căsătoria sa cu Isabella-

Iolanda, fiica regelui Ierusalimului, Jean de Brienne, el a devenit și moștenitorul regatului

Ierusalimului) și al Siciliei, Frederic al II-lea și-a desfășurat activitatea sa în plan universal și a

năzuit, ca și tatăl său Henric al VI-lea, să pună bazele unui imperiu mediteranean, a cărui piesă

centrală să fie Italia, iar Roma să fie capitala acestui imperiu. De altfel, Frederic al II-lea și-a

stabilit reședința regală în Italia la Palermo și nu în Germania. Pentru prima oară în istoria sa,

ideea imperială afla în regatul Siciliei un stat în care se putea înrădăcina după modelul bizantin.

Așa se explică conflictul dintre Frederic al II-lea și papalitate, ale căror obiective erau, în primul

rând, politice: papa urmărea să-l deposedeze pe Frederic de regatul Siciliei, în timp ce împăratul

căuta să lichideze statul papal, principala piedică în calea unei Italii unificate.

După moartea papei Inocențiu al III-lea și preluarea tronului Imperiului german de

Frederic al II-lea (1215-1250), puterea imperială s-a ridicat împotriva celei papale. Papa Grigorie

al IX-lea (1227-1241) l-a excomunicat pe împărat pentru că el refuza să plece în cruciadă. Însă

adevăratul motiv al excomunicării împăratului era faptul că papa dorea să stăvilească tendința

8

expansionistă a lui Frederic al II-lea în Italia. Într-o primă etapă, împăratul a înfrânt la

Cortenuova (1237) forțele Ligii lombarde, principalul aliat al pontifului în lupta împotriva lui

Frederic.

Conflictul dintre Frederic al II-lea și papalitate s-a intensificat în timpul urmașului lui

Grigorie al IX-lea, papa Inocențiu al IV-lea (1243-1254), sub pana căruia teza teocratică a

cunoscut expresia sa deplină. Inocențiu al IV-lea a revendicat plenitudo potestatis (plenitudinea

puterii sau puterea deplină sau puterea absolută); domeniul spiritualului a cunoscut astfel o

lărgire considerabilă, iar imperiul era considerat ca încorporat în Biserică. În practică, Inocențiu

al IV-lea a excomunicat (împăratul Frederic al II-lea a fost excomunicat de sinodul de la Lyon

din 1245) și a destituit pe Frederic al II-lea din funcția de împărat. Domeniile imperiale din Italia

au fost confiscate de către papalitate și au fost cedate noului rege al Siciliei, Carol de Anjou

(1226-1285), care, la rândul său, urmărea înființarea unui puternic imperiu mediteraneean, în

care să fie înglobate Italia și Imperiul bizantin. În cele din urmă, moartea lui Frederic al II-lea

(1250) a lăsat victoria în tabăra papală și a consacrat sfârșitul carierei imperiului medieval de

pretenții universale.

Între timp, papalitatea a intrat în conflict cu regalitatea franceză. Regii Franței căutau, la

fel ca împărații germani, să stăvilească puterea papală care urmărea înființarea unei monarhii

universale. În 1269, regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt al Franței (1226-1270) a emis documentul

Recursum ad principem, care stabilea că se putea apela la monarhie împotriva sentințelor papale.

Tot el a scos de sub controlul papalității averile bisericești.

Politica regelui Filip al IV-lea cel Frumos de a restrânge privilegiile fiscale și judiciare

ale Bisericii a dus la un violent conflict cu papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). Conflictul

dintre Filip al IV-lea și pontiful roman s-a declanșat odată cu amestecul papei în relațiile franco-

engleze și pe fondul refuzului celor doi regi de a pleca în cruciadă și al papei de a folosi averea

Bisericii pentru susținerea războiului.

În 1296, papa Bonifaciu al VIII-lea a emis enciclica Clericis laicos prin care interzicea

puterii politice să dispună de bunurile și de clericii Bisericii fără acordul său. Ca răspuns, regele

Franței a oprit livrarea aurului și a argintului destinat papei.

Conflictul dintre papă și regele Franței a fost escaladat în 1301, când regele Filip al IV-

lea a confiscat averile scaunelor episcopale vacante sau a căror titulari erau suspendați și a

întemnițat pe delegatul papei, Bernard de Saisse. Papa a ripostat prin enciclica Asculte filii –

emisă la sinodul din decembrie 1301 – prin care cerea socoteală regelui; însă această enciclică a

fost arsă, iar în fața parlamentului și a reprezentanților poporului s-a citit o enciclică falsă.

În această situație, papa Bonifaciu al VIII-lea a convocat un sinod la Roma și a emis

enciclica Unam Sanctam, la 18 noiembrie 1302, cea mai fățișă proclamare a doctrinei teocrației

9

pontificale, expresia teocratică a suveranității absolute a papei. Enciclica Unam Sanctam

cuprindea următoarele idei:

nu există decât o singură Biserică adevărată și nu există mântuire în afara ei;

există un singur trup și un singur conducător, reprezentat pe pământ de papă;

în creștinătatea apuseană există două forțe, reprezentate simbolic prin două săbii: cea

spirituală a Bisericii, mânuită de papă și cea temporală (sau laică), mânuită de către

suveranii laici în folosul și sub îndrumarea papei;

puterea spirituală este mai presus de cea temporală, pe care o direcționează și o

îndreaptă când greșește: Declarăm, definim și proclamăm că oricărei creaturi

omenești îi este absolut necesar pentru mântuire să se supună pontifului roman.

Pretențiile teocratice ale papalității au stârnit în Franța o furtună de proteste, întreținute și

folosite de legiștii regelui. Regele Filip al IV-lea cel Frumos nu a ținut cont de această enciclică

și a convocat parlamentul în martie-iunie 1303, acuzându-l pe papă de crime grave: tăgăduiește

viața veșnică și nemurirea sufletului, și-a ridicat statui în Biserică pentru a fi adorat.

Ca răspuns, papa Bonifaciu al VIII-lea pregătea excomunicarea regelui și aruncarea

interdictului asupra Franței (interzicerea oricărei slujbe). Luând legătura cu dușmanii italieni ai

papei (angevinii din Neapole și îndeosebi familia de Colonna), o mică armată franco-italiană a

pătruns în statul pontifical și l-a arestat pe papa Bonifaciu al VIII-lea la Agnani la 8 septembrie

1303. După arestare, Bonifaciu al VIII-lea a fost pălmuit cu o mânușă de zale și apostrofat cu

injurii și, deși eliberat după trei zile, el a murit la Roma la 11 septembrie 1303.

„Atentatul de la Agnani” a constituit o grea lovitură pentru papalitate și pentru pretențiile

ei teocratice. Aceste evenimente au constituit declinul puterii papale, iar urmașii lui Bonifaciu al

VIII-lea au înțeles că misiunea lor principală este cea spirituală nu cea lumească.

4. Captivitatea babilonică a papilor

Declinul puterii papale început cu umilirea papei Bonifaciu al VIII-lea la Anagni (8

septembrie 1303) a făcut să crească puterea regalității franceze față de pretențiile papalității

privind suveranitatea universală, iar următorii papi au ajuns chiar să slujească intereselor acestei

monarhii.

După moartea lui Bonifaciu al VIII-lea a urmat scurta păstorire a papei Benedict al XI-lea

(1303-1304) care, distingându-se prin calitățile lui morale, a evitat duritatea și severitatea

înaintașului său. La doar un an s-a impus alegerea unui nou papă, în iunie 1305, când s-au

confruntat interesele italiene cu cele franceze. Regalitatea franceză a reușit să impună

conclavului de cardinali alegerea ca papă a arhiepiscopului de Bordeaux, Bertrand de Got; acesta

a fost desemnat la Perugia ca papa Clement al V-lea (1305-1314). Înscăunarea lui nu s-a făcut la

10

Roma, cum era normal, ci la Lyon. Noul pontif, pentru a fi mai aproape de protectorul său,

regele Franței, și-a stabilit reședința pontificală mai întâi la Bordeaux (1305-1306), apoi la

Poitiers (1307-1308) și în cele din urmă la Avignon, pe valea Rinului, un mic domeniu (numit

Venaissin) aflat în proprietatea scaunului papal. Astfel a început Captivitatea babilonică a

papilor cu o durată de 70 de ani. Cei 7 papi care și-au avut reședința la Avignon au rămas în

dependență față de regalitatea franceză între 1309-1378. Astfel, ei au slujit interesele regilor

Franței.

5. Marea schismă papală și sinoadele conciliariste

Papa Grigorie al XI-lea (1370-1378), francez de origine, chiar împotriva voinței regelui

Carol al V-lea (1364-1380) și a cardinanilor francezi, a hotărât să se instaleze definitiv la Roma.

El a păstorit acolo între 17 ianuarie 1377 și 27 martie 1378, fiind ultimul papă francez și punând

capăt captivității babilonice de la Avignon. Benefic pentru Biserica romană a fost faptul că papa

Grigorie al XI-lea a reușit să impună principiul, ca la alegerea noului papă să decidă majoritatea

absolută a cardinalilor.

După moartea lui Grigorie al XI-lea care a pus capăt captivității babilonice de la

Avignon, alegerea noului papă a fost dificilă. Din cei 23 de cardinali, 6 au rămas la Avignon, 1 la

Toscana și doar 16 erau la Roma (11 francezi, 4 italieni și 1 spaniol). În timpul dezbaterilor,

populația agitată a forțat ușile Bisericii, cerând un papă roman. Astfel, a fost desemnat papă

Urban al VI-lea (1378-1389), fost arhiepiscop de Bari. Tentativa noului papă de reformare a

Curiei și a colegiului cardinalilor, pentru a pune capăt criticilor vehemente la adresa

pontificatului, a suscitat, cum era de așteptat, rezistențe multiple, în primul rând din partea

cardinalilor. Sprijiniți de regele Franței – îngrijorat de repercusiunile pe care le-ar fi avut

acțiunile unei papalități italiene asupra intereselor sale – cei șase cardinali din Avignon împreună

cu alți trei veniți de la Roma au ales un papă francez, în persoana lui Clement al VII-lea (1378-

1394). Astfel s-a declanșat marea schismă papală care a tulburat Biserica apuseană timp de 40

de ani. Întrucât cei doi papi se excomunicau reciproc și aruncau interdictul dintr-o parte în alta a

Europei Occidentale, creștinătatea apuseană s-a trezit dintr-odată în întregime excomunicată.

În perioada următoare fiecare dintre cei doi pontifi și-au organizat partizanii: Urban al

VI-lea (din 1389, Bonifaciu al IX-lea [1389-1404]) a devenit exponentul grupării italiene, în

timp ce Clement al VII-lea (din 1394, Benedict al XIII-lea [1394-1404]) – care și-a mutat din

nou reședința la Avignon – i-a reunit pe toți adepții intereselor franceze. Acest clivaj s-a resfrânt

asupra întregii Europe de Apus: Imperiul romano-german, Anglia, cea mai mare parte a Italiei,

Scandinavia și statele catolice din Europa centrală au trecut de partea partizanilor papei Urban

al VI-lea, în timp ce Scoția, Castilia, Aragon, Napoli, și firește Franța, au îmbrățișat cauza

11

partizanilor lui Clement al VII-lea. Aceste afilieri nu erau dictate de fervoare religioasă sau de

un spirit de legalitate, ci de rivalitățile politice dintre state.

Declanșarea marii schisme papale a suscitat două reacții. Prima reacție a constat în

respingerea ierarhiei ecleziastice – considerată coruptă – și a rolului mediator al Bisericii; în

egală măsură au fost respinse teologia Sfintelor Taine și practica vânzării indulgențelor,

invocându-se, în schimb, necesitatea unei vieți religioase libere, întemeiată exclusiv pe Biblie și

pe libera sa interpretare. Exprimată de John Wycliffe și Jan Hus, această reacție radicaliza

demersurile anterioare, nemaisituându-se în interiorul Bisericii, ca ereziile secolelor XII-XIII, ci

la marginea acesteia, în mediul universitar, reputat prin specificul său nonconformist. Însă

impactul acestei reacții nu fost cel la care ne-am fi așteptat. Mai întâi, deoarece atât Wycliffe, cât

și Hus se situau la periferia lumii creștine (Anglia și Cehia), ecoul acțiunii lor circumscriindu-se

acestor regiuni (marcate de vizibile tendințe centrifugale). În al doilea rând, pentru că nici unul

dintre ei nu au avut la dispoziție instrumentele culturale și de propagandă – în primul rând tiparul

– necesare atragerii unei audiențe cât mai largi (spre deosebire de doctrina lutherană din secolul

al XVI-lea al cărei impact s-a datorat tocmai acestei posibilități).

A doua reacție la criza Bisericii a constat în apariția doctrinei conciliare – avatar al

preocupărilor generale de reformare a papalității și de menținere a unității sale. Această soluție

era mai veche, dar ea nu fusese niciodată utilizată. Motivul este ușor de bănuit, întrucât teoria

conciliarității preconiza că singura autoritate supremă în Biserică este conciliul general, adică

adunarea tuturor credincioșilor, papalitatea trebuind să se supună deciziilor adoptate de acest

for.

Problema convocării conciliului general pentru rezolvarea schismei a fost pusă pentru

prima dată de către doi profesori germani de la Universitatea din Paris, și anume de către Konrad

von Gelnhausen și Heinrich von Langenstein, care au argumentat că infailibilitatea Bisericii era

întrupată nu de papă, ci de comunitatea credincioșilor; conciliul în calitate de reprezentant al

comunității credincioșilor era, așadar, superior papei. Doctrina lor urmărea transformarea

papalității dintr-o monarhie absolută într-o monahie constituțională și federativă, intenție greu

de realizat, în primul rând din cauza opoziției suveranului pontif, intereselor contradictorii ale

statelor monarhice (de spriinul cărora depindea convocarea și activitatea conciliului), dar și a

dificultăților de constituire și coordonare a unei adunări de o asemenea anvergură care mai avea

de înfruntat, în plus, și opoziția cardinalilor, interesați să-și mențină privilegiile.

La Roma, după pontificatul papei Inocențiu al VII-lea (1404-1406), cardinalii au decis să

nu intre în conclav până ce nu vor lua legăturile cu francezii. Disputele ivite pe parcurs i-au

determinat să aleagă totuși un nou papă, care în înțelegere cu cei de la Avignon, urma să renunțe

la pontificat. Deși papa Grigorie al XII-lea (1406-1415) era dispus să respecte aranjamentul,

12

scriind în acest sens lui Benedict al XIII-lea de la Avignon, cei doi papi au hotărât să convoace

un sinod general pentru rezolvarea schismei doar sub presiunea normanzilor.

Conciliul de la Pisa (1409-1414) a fost convocat la 25 martie 1409. Întrunit prematur și

fără pregătire, conciliul de la Pisa a accentuat schisma, în loc să o suprime. Pentru neprezentare,

cei doi papi au fost judecați și depuși la 5 iunie 1409. Tot atunci s-a luat decizia ca viitorul papă

să continue lucrările sinodului și să realizeze reformarea Bisericii Apusene in capite et membris.

La 26 ianuarie 1409, adunarea a ales un nou papă, în persoana lui Alexandru al V-lea, dar fără să

obțină abdicarea celorlalți doi. Creștinătatea latină avea acum nu doi, ci trei papi, ceea ce a făcut

ca schisma să se transforme în haos. După moartea papei Alexandru al V-lea a fost ales Ioan al

XXIII-lea (1410-1415), care a fost dezinteresat de situația Bisericii. Sinodalii, indignați și

descurajați, au început să părăsească lucrările sinodului. Trei ani mai târziu a fost convocat un alt

sinod. Devenea limpede că situația gravă prin care trecea Biserica nu avea să înceteze atâta timp

cât monarhiile – care sprijineau fiecare câte un candidat – nu cădeau de acord pentru a-i pune

capăt.

Primul pas în această direcție l-a făcut monarhia franceză, care în urma sustragerii de

obediență, pronunțată de un consiliu episcopal, în 1398, a suspendat autoritatea pontificală

pentru orice numire în funcțiile ecleziastice. În același timp, papa și-a dat acordul pentru a

transfera asupra regelui francez toate drepturile pontificatului în privința clerului din regat. În

aceste condiții, nemaiavând nevoie de un suveran pontif, respectuos față de interesele sale, regele

Franței s-a arătat dispus să încheie conflictul. Același privilegiu (scutirea de obediență) i-a fost

recunoscut în 1398 și regelui Angliei, Richard al II-lea. O soluție asemănătoare se întrevedea și

în Germania. Noul împărat, Sigismund de Luxemburg (1410-1437), ales în 1410, a cărui putere

depindea de domeniile ereditare din Boemia, era și el, vital interesat de suprimarea schismei

papale, pentru a-și pacifica regatul cu ajutorul forțelor unite ale creștinătății.

Noul conciliu s-a întrunit la Konstanz (1414-1418). Întrunit și patronat de împăratul

Germaniei, Sigismund I (1410-1418), conciliul urmărea atât încetarea schismei papale, cât și

demararea reformei in capite et membris. Acest conciliu a reușit refacerea unității Bisericii prin

rezolvarea problemei schismei papale și a condamnat mișcările eretice promovate de reformatorii

Jah Hus și John Wycliff.

Cei 1800 de sinodali au considerat că sunt create premisele înfrângerii monarhiei

absolute papale prin declararea superiorității autorității conciliului față de autoritatea papei.

Conform teoriei conciliariste promovată în special de către Universitatea din Paris, sinodalii au

hotărât următoarele:

13

1. Sinodul întrunit legitim, prin puterea Sfântului Duh, reprezintă Biserica militantă și

deține puterea în chip nemijlocit de la Dumnezeu. Toți, chiar și papa, sunt obligați să i se supună

în ceea ce privește credința, încetarea schismei și reforma Bisericii in capite in membris.

2. Cine se va opune sinodului va fi pedepsit conform legii și prevederilor dreptului

canonic.

3. Papa Ioan al XXIII-lea, pentru că a părăsit sinodul, este suspectat de favorizarea

schismei și de erezie.

4. Membrii sinodului au avut și au deplină libertate de decizie.

La 11 noiembrie 1417, sinodul alegea ca papă legitim pe Otto de Colona, primind numele

Martin al V-lea (1417-1431). Astfel, se punea capăt marii schisme papale care a tulburat Biserica

Apuseană între anii 1378-1417. Deși era ales papă cu acordul unui sinod conciliarist, Martin al

V-lea a reușit să dirijeze în așa fel deciziile finale încât să nu fie obligat să demareze acțiunea de

reformare a Bisericii in capite et membris cum se prevedea inițial.

În afară de aceste realizări, sinodul de la Konstanz a judecat și cazul prereformatorului

ceh, Jan Hus. Considerat un lider popular care încerca să remedieze carențele morale și

administrative din Biserică, a fost condamnat ca eretic, depus din treapta preoțească și extrădat

autorităților civile, murind prin ardere pe rug la 6 iulie 1415.

Sinodul de la Basel (1431-1449) a avut o desfășurare foarte agitată. Silit de împrejurări,

papa Martin al V-lea a convocat sinodul de la Pavia (1422) care trebuia să discute problema

reformei în Biserică. Izbugnind însă o epidemie de ciumă, Martin al V-lea a mutat sinodul la

Siena. În urma discuțiilor tensionate, la propunerea regelui Angliei, Henric al VI-lea (1422-

1461), sinodalii au plecat la Basel, în Elveția, papa fixând deschiderea lui în luna iulie 1431.

Papa Martin al V-lea muri însă înainte de demararea lucrărilor, iar numărul mic al participanților

și atitudinea prea liberală față de scaunul papal, l-au determinat pe noul papă, Eugeniu al IV-lea

(1431-1447), să dispună la 18 decembrie 1431 închiderea sinodului și transferarea lui la

Bologna, unde să se discute unirea cu grecii.

Surprinși de această decizie, sinodalii rămași la Basel au înțeles că mutarea sinodului

urmărea anularea decretului conciliarist de la Konstanz. De aceea, ei au hotărât să continue

lucrările sinodului de la Basel.

La început, papa Eugeniu al IV-lea n-a recunoscut sinodul, însă ulterior, printr-o enciclică

emisă în 15 decembrie 1431, el a recunoscut valabilitatea lui. După ce s-a refăcut colaborarea

dintre papă și sinodali, s-a trecut la discutarea problemelor de fond: reforma curiei papale și

aprobarea procedurii de alegere a papei. Tot atunci s-a hotărât ca viitorii papi să depună un

jurământ în fața sinodului. S-a ajuns din nou la neînțelegeri în momentul în care urma să se

14

fixeze locul desfășurării sinodului unionist. În timp ce legații papali căutau să impună un oraș

italian, sinodalii optau pentru Basel, Avignon sau Savoya.

Pentru a pune capăt acestor discuții, papa Eugeniu al IV-lea a hotărât prin enciclica

Doctoris gentium din 18 septembrie 1437 transferarea sinodului de la Basel la Ferrara, oraș situat

pe coasta de răsărit a Italiei și limitarea „ordinii sale de zi” doar la problema unirii Bisericii

apusene cu Biserica răsăriteană. Această decizie a papei Eugeniu al IV-lea i-a nemulțumit pe

sinodalii de la Basel și astfel s-a declanșat o confruntare de proporții între aceștia din urmă și

papa Eugeniu al IV-lea, care s-a transformat într-o veritabilă schismă între papă și conciliu

(1438-1439). În timp ce sinodul (conciliul) de la Basel și-a continuat sesiunile, alegând un

antipapă (Felix al V-lea, 1439-1449), un conciliu paralel, convocat de Eugeniu al IV-lea la

Ferrara-Florența (1438-1439), a decis unirea celor două Biserici (apuseană și răsăriteană), act

rămas, precum se știe, fără urmări. Decesul papei Eugeniu al IV-lea, în 1447, a pus capăt

conflictului. În urma intervenției Franței și a Imperiului, Felix al V-lea a abdicat, unitatea

Bisericii restabilindu-se prin alegerea lui Nicolae al V-lea. Schisma dintre papalitate și conciliu a

luat astfel sfârșit, dar, odată cu ea (și cu încheierea ultimului conciliu), a dispărut orice speranță

de reformare din interiorul Bisericii de către proprii lideri.