2014

© 2014 Alain Gavriluțiu© 2014 Herg Benet Publishers, pentru prezenta ediţie

Această carte este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu personaje, locuri sau evenimente reale este fie întâmplătoare, fie presupune o intenție artistică din partea autorului, care va fi considerată în limitele stilului literar sau ale genului pamflet. Este interzisă reproducerea totală sau parțială a textelor fără acordul deținătorului de drepturi de autor.

Herg Benet PublishersStr. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, Româniawww.hergbenet.roeditor@hergbenet.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiGAVRILUȚIU, ALAIN Cărăușul de păcate / Alain Gavriluțiu. - Bucureşti: Herg Benet, 2014 ISBN 978-606-8530-21-5

821.135.1-31

Cărăușul de păcateAlain Gavriluțiu

roman

Discografie:

I. JaMes Brown – I feel Good, NanCy SinAtRa – Bang BangII. KeLis – MilkshakeIII. TraCy ChapMan – Give Me One Reason, LeoNard CohEn – Chelsea HotelIV. Guns N’ RoSes – Paradise CityV. R.E.M. – Everybody HurtsVI. EurYthmIcs – Sweet DreamsVII. DepEche MoDe – SomebodyVIII. The CuRe – Friday I’m In LoveIX. U2 – OneX. GreEn DAy – Basket CaseXI. SkuNk AnAnsIe – SecretlyXII. RobBie WilLliaMs – Let Me Entertain YouXIII. BuSh – The Chemical Between UsXIV. MasSive AtTacK – KarmacomaXV. SoUl AsyLum – Runaway TrainXVI. REd HOt ChiLi PepPers – Under The BridgeXVII. 4 Non BloNdes – What’s UpXVIII. JaMes BluNt – Goodbye My LoverXIX. RadIoheAd – Exit Music (For a Film)XX. ErIc ClaPton – Tears in Heaven

Îşi va pune Aaron mâinile sale pe capul ţapului celui viu şi va mărturisi asupra lui toate nelegiuirile fiilor lui Israel, toate nedreptăţile lor şi toate

păcatele lor; şi, punându-le pe acestea pe capul ţapului, îl va trimite cu un om anumit în pustie. Şi va duce ţapul cu sine toate nelegiuirile lor în pă-

mânt neumblat şi omul va da drumul ţapului în pustie. (Lev.16:21-22).

Cineva trebuie să fie blamat pentru toate păcatele imaginate de omenire… Poţi să aştepți pietrele cu capul plecat sau poţi să încerci să fii la înălţimea

dispreţului cu care eşti tratat. (Marcus)

I. Cealaltă faţă a monezii

Cine naiba pune James Brown într-un spital? Idioţii ăştia încă mai cred în terapia prin muzică? Cum poţi să pui «I Feel Good» într-o secţie de bolnavi aflaţi în stadii terminale şi apoi să te aşezi planturos, ca un deşeu toxic, să-ţi iei un aer de doctor ocupat şi să aştepţi miracolele? Reveniţi-vă! «I Feel Good» poate fi considerat acceptabil doar în cazul în care te afli în insulele Cabrera, lăbărţat pe toată lăţimea unui pat, aproape alienat de plictiseală, având creierii însămânţaţi cu halucinaţii, prizând cocaină de pe buricul unei mulatre cu care tocmai te-ai împreunat sălbatic sfidând gravitaţia şi legile anatomiei. Şi totuşi, un cretin cu ifose de geniu medical avusese ideea să azvârle o undă sonoră atât de nepotrivită într-o secţie de terapie in-tensivă şi probabil că acum, în depozitul de medicamente, mândru de el, îşi bălăbăne mădularul înfoiat pe sub fustele prea scurte ale vreunei asistente sau stagiare care se mişcă apatic masându-ţi sfârcurile întărite, căutând o urmă de fe-romoni care să-i satisfacă nevoia disperată de orgasm. Nu îl va obţine. Cum nu l-a obţinut niciodată, deşi a încercat din răsputeri. A început cu profesorii pe care i-a mituit cu ore de plăcere orală când buzele sale nu luau nicidecum con-turul unor cuvinte cu semnificaţie didactică şi a continuat cu diverşi parteneri care, cu toţii, i-au promis momente de deliciu sublim, dar care i-au oferit doar scremete grăbite

şi numere de telefon intenţionat greşite. Ce nu a înţeles tânăra curviştină este că, de fapt, pe lângă o chestiune de hormoni şi fricţiune monotonă, orgasmul este, în princi-pal, o chestiune de descătuşare sufletească şi de sensibilitate cerebrală. Nimeni nu i-a spus că este o greşeală fundamen-tală să consideri că orgasmul poate fi legat în atât de mare măsură de nişte atribute încarcerate de legile fizicii, cum ar fi forţa de frecare, volumul şi presiunea. Orgasmul autentic este o formă veritabilă de apropiere de divinitate, fiind o eliberare zguduitoare de energii creatoare care, precum elo-himii, îmbogăţeşte formula universală a genezei. Orgasmul este o împreunare intensă a omului cu estetismul sublim al universului, o horă efervescentă a simţurilor robite pen-tru scurt timp de spirit, este victoria efemeră a nesfârşitului asupra limitelor impuse de condiţia umană. Aşadar, pentru atingerea orgasmului, o condiţie sine qua non este prezenţa spiritului fertil şi lipsa limitărilor de natură educaţională şi morală. Or, tinerei curviştine care geme din obligaţie sub doctorul meloman îi lipsesc cu desăvârşire atât spiritul, cât şi intelectul, iar lucrul ăsta o face ineligibilă pentru orice formă de orgasm, fie el cât de mic şi lipsit de vitamine. Este pur şi simplu neorgasmabilă. Ar putea să pară stupid că a fost nevoie de atât de multe cuvinte pentru a o descrie, când frigidă ar fi putut să înfăţişeze destul de relevant han-dicapul ei amoros, însă inexcitabilitatea defineşte o incom-petenţă a partenerului, pe când imposibilitatea orgasmului reprezintă o tară intelectuală sau spirituală care aparţine în totalitate femeii. Ahhh. În spaţiul acesta dedicat exitus-ului, melodia asta îşi pierde în totalitate finalitatea pentru care a fost creată. Devine sinistră şi chiar jignitoare pentru cei al că-ror marş funebru ajunge să fie cântat de “the godfather of soul”.

Muzica este, ca orice formă de artă, extrem de depen-dentă de individul căreia îi este adresată. Nu poate să se autodefinească şi să iasă din stăpânirea creatorului său decât atunci când capătă propria poveste modelată de cei cu care intră în contact. Drama intervine atunci când modelatorii săi, cei care ar trebui să-i dea libertatea prin înlănţuiri de evenimente extraordinare, sunt incapabili să ducă la bun sfârşit expulzarea ei spre propria aventură. Atunci muzica se ofileşte, se stafideşte ireversibil, notele se zbârcesc pe por-tativ, octavele se lichefiază şi se scurg bălos într-un amestec murdar, trilurile se transformă în horcăituri abjecte, armo-niile devin scremete neputincioase şi întregul muzical se denaturează pentru ca, într-un final, să se transforme într-un imn odios, mut, zbuciumat doar de convulsiile umilin-ţei supreme, aceea de a fi incapabil să-ţi îndeplineşti meni-rea. Este exact cazul lui James Brown, care, din difuzoarele clocite ale unui casetofon chinezesc, se zbate inutil să în-veselească atmosfera unui salon de terapie intensivă, unde moartea şi durerea joacă zaruri pe răsuflările locatarilor. Universul întreg pare gâtuit de indignare în faţa unei erori atât de groteşti. Iar întreaga sa indignare pare concentrată în picătura încăpăţânată care se scurge cu ritmicitatea unui metronom stricat în chiuveta murdară a salonului. Aceasta este esenţa parfumului indignării absolute; picătura mur-dară care curge obsedant într-o chiuvetă infectă dintr-un salon de terapie intensivă pe ritmuri de « I Feel Good ». Iată exemplul perfect pentru a ilustra tragedia deraierii creaţiei către derizoriu prin lipsa conştienţei populare. Primul artist care s-a lovit de această dilemă a fost în-suşi Marele Creator. După ce a creat lumea, şi-a dat seama că nu are cui să o arate. Absenţa unui spectator activ în ma-rele carusel universal nu era gravă apriori, ea a devenit su-părătoare pentru EL doar când a înţeles că fără receptaculul

subiectiv al unor alte simţuri creaţia sa este inutilă şi inertă. Este trist că atributul imediat postnatal al lumii a fost o impersonalitate aproape comică prin chiar drama inutili-tăţii sale. Omul, aşa cum îl ştim noi, a apărut ca urmare al acestei dileme de ordin artistic, fiind receptacul şi purtător al creaţiei divine. Practic, umanitatea este primul pretext al divinităţii pentru a se extazia în faţa propriei opere de artă. Însă Creatorul avea nevoie de un martor servil. Aşa a apărut al doilea pretext pentru lauda de sine, şi anume păcatul. Pentru că prin păcat îţi pierzi dreptul de a fi păr-taş la aventura creaţiei, fiind aruncat în afara ei. Astfel, pa-radoxal, prin văicăreala păcătoşilor cu interdicţie la eden, Jupânul cosmic are, pentru eternitate, chiar la porţile lui, cea mai ieftină formă de propagandă – publicitatea din gură în gură. Iadul este, să recunoaştem, o destinaţie atât de înfricoşătoare încât face cotidianul lumesc, oricât ar fi el de monoton şi sărac în emoţii, să pară o excursie veşni-că în ţara minunilor. Trebuie recunoscut: Dumnezeu este, fără urmă de îndoială, primul mare OM de marketing al universului şi produsul pe care l-a advertizat cel mai bine a fost… viaţa. Cineva trebuie să oprească muzica. Devine sinistru să-l asculţi pe James Brown cum este acompaniat de hor-căiala comatosului de lângă tine, sau de zgomotul tern, impersonal, al maşinăriilor de întreţinut viaţa din salon. Ajungi să te simţi capturat împotriva voinţei tale într-un film de Tarantino, în care găşti dezlănţuite de chinezoi hi-perexcitaţi îşi cară săbii în cap ca apucaţii pe ritmuri de rock’n roll, iar sângele curge în şuvoaie dezlănţuite, toată această risipă de hemoglobină fiind acompaniată de Nancy Sinatra. Nu ai zice că nişte omuleţi atât de piperniciţi ar putea conţine atât de mult sânge. Păcat ca organele abilita-te ale Crucii Roşii nu fac nicio campanie masivă de recoltat

sânge, pentru că micuţii au potenţial. Ar putea chiar înfiin-ţa centre de muls oamenii de sânge. Pe lângă avantajul de a avea în permanență sânge în depozite, omenirea ar putea fi scutită, pentru o perioadă, de energia destructivă debor-dantă pe care o au în faţa camerelor de luat vederi aceşti elfi cu ochii mici şi sabie lungă. Este clar că, după ce s-au supt din tine câteva sute de mililitrii de sânge, nu-ţi mai arde să alergi pe platouri de filmare cu sabia de samurai într-o mână şi cu suliţa de bambus în cealaltă. Bang, bang, I hit the ground – în ciuda fondului sonor din salon, care îl scotea din minţi, Marcus nu putea să-şi scoată din cap melodia lui Nancy Sinatra. Se gândise la ea şi acum melodia crescuse în interiorul creierului său ca o tumoră şi nu putea cu niciun chip să şi-o extirpe. Marcus se gândise la multe lucruri de când îşi revenise şi de când James Brown zburătăcea prin trompa lui Eustachio, zbă-tându-se între ciocănel şi scăriţă, însă acest I hit the ground îi bântuia creierii cu obstinaţia unui Martor al lui Iehova, plecat să convertească necredincioşii. Marcus ştia cum este să te zdrobeşti de podea. Toată viaţa sa fusese un picaj în gol fără paraşută. De fapt, paraşute avusese o grămadă, dar nu reuşise să convingă pe niciuna dintre ele să-i amortizeze picajul. Mai întâi căzuse mort de beat, apoi căzuse leşinat, răpus de cocaină, ecstasy sau ciuperci perverse. Iarba nu-l doborâse niciodată. Apoi începu să cadă din ce în ce mai des. Moral, nici măcar nu mai încerca să se ridice. Îşi aban-donase principiile şi le lăsase călcate de oricine putea să-i ofere câteva ore de plăcere, orice formă de plăcere. În urmă cu câţiva ani, leşinase pentru prima dată din cauza unei că-deri de calciu. Apoi căzuse din cauza febrei. Delirase câteva zile într-un spital, însă cu asta era obişnuit. A fost ca atunci când, cu creierii îmbibaţi de LSD, vedea comando-uri de pitici care încearcă să-l doboare împuşcându-l cu ventuze

înflăcărate, numai că la asta se adăugase temperatura şi doc-torii care se tot învârteau în jurul lui. Ajunsese la concluzia că boala este un drog la fel de puternic ca oricare altul, şi chiar mai puţin costisitor. Însă nu şi dacă ai SIDA. Atunci situaţia se maroneşte din toate punctele de vedere. Boala se transformă într-un full time drug care devine, până la urmă, cel mai costisitor dintre toate. Pentru că, în final, te costă viaţa. Începuse să citească febril cărţi despre viaţă şi moar-te, căutase răspunsuri între coperţile unor mari filozofi. Căutase definiţii savante care să justifice orice sacrificiu atunci când vine vorba de plăcere. Simţea că doar astfel boala lui ar căpăta un înţeles, o semnificaţie. Numai că, în loc de teorema plăcerilor necondiţionate, cineva îi vorbise despre Epicur şi despre moderaţie şi legătura ei cu înţe-lepciunea. Marcus nu se considera înţelept, dar nici chiar dobitoc nu se credea. Se convinsese că acest Epicur nu era altceva decât un fricos preocupat de moderaţie ca măsu-ră a înţelepciunii. Marcus ştia că moderaţia nu este decât măsura alienării gregare. Moderaţia este conversia morală a incapabilităţii sociale. Moderaţia este forma cea mai des-personalizantă a fricii de tine însuţi. Devii moderat atunci când întrezăreşti perspectiva incapacităţii de a mai face ex-cese. Să luăm exemplu copiii. Copiii nu sunt moderaţi nici în comportament, nici în cerinţe, pentru că nu au desenată încă în circumvoluţiuni harta eşecului şi, prin urmare, nici sextantul fricii de eşec nu modelează trasee neuronale care să le paralizeze dorinţele.

II. Micul dejun al campionilor

— Opriţi mizeria aia de muzică!! Marcus adunase în acel răcnet toată ura de care pu-tea fi în stare un bolnav de SIDA căruia doctorii nu-i mai dădeau decât cel mult un an de trăit. Răcnetul acela nu era adresat nimănui în particular şi tocmai de aceea putea să fie atât de animalic şi de subuman; pentru că nu ar fi lezat pe nimeni în particular, ci pe toţi în ansamblu. Era un strigăt de revoltă împotriva omenirii întregi, împotriva zilelor şi nopţilor în care oamenii se sculau, se duceau la muncă, şi-o trăgeau, mureau, pasivi, fără reacţie, fără zbucium, sedaţi de cotidian, adormiţi într-un fatalism mistic, cu urdorile credinţei în inevitabil atârnându-le ca o trenă puturoasă. Era un strigăt de război scuipat împotriva alienării cosmi-ce, împotriva plictisului universal care omoară curiozitatea, împotriva inapetenţei pentru explorare şi acumulare. El murea şi lumea se mişca la fel de lipsită de nerv, grăbindu-i prin lentoare scadenţa termenului de garanţie. Viteza cu care boala îl măcina pe el devine dublă în comparaţie cu târâtul pervers de monoton al universului. Dintr-o dată, ca şi cum strigătul acela lipsit de armo-nii umane era declicul necesar pentru a pune în mişcare ro-ţile ruginite ale alertei cerebrale a echipei de gardă, asistente şi medici au început să mişune în jurul patului său, inutili, dar preocupaţi. Marcus se simţea ca şi cum ar fi apăsat pe

butonul de «repede înainte» al unui video stricat care mişca acţiunea cadru după cadru, grăbit, opintindu-se din toate şaibele, însă fără sunet şi, deci, fără nicio urmă de utilitate pentru înţelegerea intenţiilor autorului filmului. Marcus era deranjat de toată agitaţia din jurul lui. Asta nu-l mira foarte tare. Starea de bine este în strânsă legătu-ră cu posibilităţile de adaptare ale fiecărui individ. Marcus nu mai considera necesar să se adapteze la nicio situaţie, pentru că oricum totul urma să se termine, mai devreme sau mai târziu, iar procesul de integrare era anevoios, cerea timp şi mult efort, lucruri de care Marcus nu mai dispunea. Învăţase să fie zgârcit cu timpul său, tocmai pentru că ştia că nu mai are atât de mult, iar efortul era o monedă în privinţa căreia Marcus se declarase falit cu mult timp în urmă. — V-aţi trezit morocănos astăzi. Marcus nu întâlnise niciodată o replică mai idioată, iar circumstanţele în care fusese rostită o făceau şi mai cre-tină. Tu cum dracu’ ai fi, idiotule, dacă te-ai trezi pe un pat de spital, într-o secţie de terapie intensivă, cu o zi mai mort, cu douăzeci şi patru de ore mai aproape de propriul priveghi, cu trei mii şase sute de minute mai adânc înfipt în pământ, cu încă un cui bătut în coşciug? Marcus şi-a dat seama că vocea era dendrita sonoră a minţii sclipitoare care se jucase de-a DJ-ul în salon. Aştepta nerăbdător ca un copil în faţa unui puzzle să ataşeze o figură nemărginitei stupizenii pe care o bănuia mustind între emisferele cerebrale ale doctorului de gardă. Dinţi galbeni, ochi goliţi de inteligenţă, câteva fire de păr, ascunse de o chelie lucitoare plină de pete maronii. Cam atât a putut Marcus să descopere din medicul oligo-fren, după care un val de vomă a forţat ieşirea în decor. Şi-a stăpânit cu greu fluidele să nu contacteze mediul septic din salon. Nu ştia dacă medicul a provocat această revoltă

musculară a stomacului său, însă priveliştea acestui descre-ierat îmbrăcat în halat cu siguranţă nu-i făcea bine. Marcus nu avea nimic împotriva doctorilor. Şi nici de dispreţuit nu-i dispreţuia pe toţi. Doar pe cei cu care intrase în contact. Erau mulţi, însă nu erau toţi. În niciun caz, Marcus nu putea fi învinuit de generalizarea unei pă-reri sau de proiecţia neplăcerilor sale asupra unei întregi branşe. Pur şi simplu, îi detesta pe cei de la care, la răstim-puri (din ce în ce mai dese în ultima perioadă), îşi luase porţia de umilinţe, dispreţ şi nepăsare. Marcus venise el însuşi să studieze medicina în România, aşa că nu putea să aibă prejudecăţi în această privinţă, mai ales că se considera un tip deschis oricărui fel de experienţă. La început chiar crezuse în înălţimea spiritului doctoricesc, în statutul privi-legiat de elita intelectuală pe care îl câştigi după ani grei şi lungi de studiu devotat şi cercetare asiduă a mecanismelor fiziologice ale omului. Ulterior şi-a schimbat părerea, graţie indivizilor pe care îi cunoscuse, iar de când se îmbolnăvi-se avusese nenorocul să-i surprindă pe medici în habitatul lor natural. S-a regăsit deodată în postura unui Steve Irwin în faţa bălţilor cu crocodili. Numai că el nu se pricepea la crocodili. La început s-a zbătut cu un băţ în mână, cre-zând că va doborî bestiile care se repezeau la el cu fălcile răscrăcărate precum coapsele unei curtezane renascentiste. S-a luptat cu armele pe care le avea la îndemână: educaţia, sentimentele, logica şi chiar şi cu paşaportul. Dar câţi cro-codili aţi întâlnit care să nu halească cetăţeni americani? Să fim serioşi, niciunul. Marcus a înţeles că, de fapt, în România, nu în faţa legii, ci în faţa crocodililor toţi sun-tem egali. Pentru crocodili nu contează orientarea sexuală, religia, profesia, sexul, vârsta sau culoarea pielii. Dacă eşti economic comestibil, vei fi halit. Este cel mai bun exemplu de atitudine împotriva discriminării şi ar putea fi folosit

Cuprins

I. Cealaltă faţă a monezii ................................................ 9II. Micul dejun al campionilor ........................................ 15III. Estetica urâtului ...................................................... 29IV. Cine nu se aseamănă uneori se adună ........................ 38V. În jurul castronului de orez cu lapte ........................... 48VI. Claustrofobia prostiei ............................................ 57VI. Dialectica viciului .................................................. 65VII. În Ganja Veritas .................................................... 78VIII. În căutarea adâncilor bătrâneţi ............................. 92IX. Banchet de regim .................................................. 101X. Misterele adânci ale Evei ......................................... 115XI. Lungul drum al vieții către moarte .......................... 125XII. Desculți în iarbă .................................................. 142XIII. Cina publică de taină .......................................... 153XIV. Trenul fără naşi .................................................... 161XV. Confesiunile unui amor dorsal ............................. 173XVI. Şapte grădinari pentru o plantă ............................ 183XVII. Ne vedem când ajungi acolo .............................. 192XVIII. Bună dimineața, soare! .................................... 200XIX. Nu muriți! Sfântul Petru e în audienţă. ................ 209