MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA ISTORIE ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE

CATEDRA ISTORIE UNIVERSALĂ CONTEMPORANĂ ŞI ŞTIINŢE POLITICE

TEXT DE LECŢII

Şcolile diplomatice europene în sec. XV-XVIII şi impactul lor asupradiplomaţiei

(4 ore)

CHIŞINĂU 2009

Plan:

1. Crearea şcolii diplomatice italiene şi caracterul acesteea.2. Diplomaţia rusă şi specificul ei.3. Raison d'Etat- caracterul şcolii diplomatice franceze şi

impactul ei asupra diplomaţiei europene.

2

BIBLIOGRAFIE:

1. Istoria Diplomaţiei, Bucureşti, 1976.2. L'Invention de la diplomatie : Moyen Age, les Temps modernes / sous la dir. de

Lucien Bely ; avant-propos de Helene Carrere d'Encausse. - Paris : PUF, 1998.3. Maliţa M., Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970.4. Гюго Гроций, O npaвe войны и миpa, M., 1956.5. Kлючевский B., Cкaзaния иностранцев о московском государстве, M., 1991.6. Черкасов П.П., Kардинал Ришелье, M., 1990.

3

1. CREAREA ŞCOLII DIPLOMATICE ITALIENE ŞI CARACTERULACESTEEA

În ultima parte a Evului Mediu, un rol deosebit în istoria diplomaţiei l-au jucat oraşele italiene. Necesitatea reglamentării relaţiilor externe (comerţul internaţional) a dat naştere unei diplomaţii abile şi rafinate. Veneţia şi Genova au asigutar apărarea intereselor cetăţenilor lor în alte ţări prin organizarea unui serviciu consular. Veneţia a fost cea care a introdus sistemul reprezentanţilor permanente în străinătate. Mulţi consideră că la Veneţia diplomaţia a fost ridicată la grad de artă şi sistem. Mentorii Veneţiei în materie de diplomaţiei au fost bizantinii, iar veneţieinii au servit drept model oraşelor italiene, Franţei, Spaniei şi în cele din urmă Europei.

Datorită relaţiilor strînse şi îndelungate cu Levantul veneţienii au asimilat teoria diplomaţiei în accepţie bizantină şi au transmis italienilor tendinţa orientală către duplicitate şi suspiciune. Ei primii au creat un sistem diplomatic organizat.

• Au păstrat în ordine arhivele de stat(documentele lor diplomatice acoperă operioadă de 9 secole, din 883 pînă în 1797). Sau păstrat pană azi 21177 dedocumente în registre numite rubricarii. La început aceste documente erau fixate în2 culegeri:

1. „Cartea tratatelor"- unde erau fixate toate tratatele.2. „Cartea memoriei- unde erau înregistrate evenimetele cele mai importante.In secolul XIII acest siatem arhivistic a fost înlocuit de un altul mult mai detaliatastfel deja arhivarea se făcea şi după criteriul teritorial:1. „Libri albuş"- fixate toate tratatele cu statele din Est (Armenia, Cipru,Bizanţ)2. „Libri blancus"- fixate legăturile cu statele italiene3. ,J,ibri pactorum"- celelalte documente mai ales cele parvenite de lapapalitate.Toate aceste documente ne oferă posibilitatea de a determina caracteristicile principale ale diplomaţiei veneţiene.

• Au elaborat reguli de numire şi de comportament al ambasadorilor. Un ambasadorveneţian primea împuterniciri pentru 3 sau 4 luni, această perioadă fiind extinsă însecolul al XV-lea la 2 ani, nu avea drept de proprietate în ţara acretitantă, darurile ce leprimea trebuiau acordate signoriei, nu avea concediu, puteau pleca doar cubucătarul(pentru a nu fi otrăvit), trebuia să aştepte succesorul pentru a reveni în ţară.La întoarcere din misiune trebuia să prezinte raportul final nu mai tîrziu de 15 ziledupă încheierea misiunii sale, în special trebuia acesta să conţină o explicaţie pentrucheltuielile făcute. Aceste reguli prea puţin atractive şi mai ales că cel ce pleca înmisiune trebuia să acopere o parte din cheltuieli, nu făcea atractiv postul de ambasadorcel puţin pînă în secolul al XVI-lea. De aceea în conformitate cu un decret din 1271numirea într-o misiune trebuia acceptată în mod obligatoriu, altfel persoana care refuzatrebuia să plătească amenzi. Un act din 1481 interzicea ambasadorilor veneţieni săpoarte discuţii politice cu străinii fără funcţii oficiale.

Anul 1492 este un moment de cotitură în evoluţia metodelor diplomatice. în acest an moare Lorenzo de Medici şi pe scaunul papal se instalează Borgia. Papa era considerat conducătorul întregii conştiinţe a omenirii, iar împăratul Sfîntului Imperiu

4

German era teoretic reprezentantul vechii concepţii despre suveranitatea universală. De îndată ce papa a început să se amestece în jocul forţelor politice, iar împăratul a încetat să dispună de autoritate absolută, terenul a devenit libel pentru concurenţa dintre micile state italiene. Străvechiul principiu de luptă contra necredincioşilor a fost abandonat. Veneţia şi Genova rivalizau în stabilirea de relaţii comerciale cu sultanul turcilor, iar la 25 februarie 1500 ambasadorul Turciei a fost primit la Veneţia.

• Stabilirea unei misiuni diplomatice permanente, cu ambasadori avînd reşedinţa în capitala ţării unde au fost acreditaţi. Papa numise din 453 un reprezentant permanenet, sau aprocrisarius la curtea bizantină, însă prima ambasadă rezidentă în sensul modern al cuvîntului a fost acreditată în 1450 de ducele de Milano Francesco Sforza la Geneva. Exemplul a fost preluat de statele italiene. Aceşti soli au primit titlul de „oratori rezidenţi". Defapt titlul de ambasador este derivat din cuvîntul celtic care însemna „servitor"şi a devenit uzual nu mai devreme de secolul al XVI-lea cînd Carol Quintul a stabilit că el poate fî acordat numai reprezentanţilor capetelor încoronate şi reprezentanţilor Republicii Veneţiene, el nu putea fî folosit pentru a desemna pe trimişii altor republici sau oraşe libere. Iniţial nu a existat obiceiul de a alege ambasadorii din cadrul nobilimii sau al clasei guvernamentale. In timpul lui Ludovic al XI ambasadori puteau fî bărbierii, doctorii sau farmaciştii. în secolul XV unui ambasador nu i se cerea să fie originar din ţara pe care o reprezenta, în cazuri excepţionale, negustorilor cu reşedinţa într-o capitală străină li se acorda statutul de subambasadori. Mult timp ambasadorii au fost priviţi cu neîncredere, presupuşi spioni utilizînd imunitatea diplomatică. Ambasadorii veneţieni informau guvernul despre statul unde erau acreditaţi în acest sens trimiţând rapoarte iniţial o dată pe săptămînă apoi mult ma fregvent. Veneţienii au conştientizat importanţa contactelor dintre ambasadă şi ţară astfel că la raportele trimise de ambasadă acestora le erau trimise awisi - buletine de ştiri prin care cei din străinătate erau informaţi asupra evenimentelor din patrie. Iar pentru a nu fi citite de către străini, veneţienii utilizau cifrul diplomatic care a fost o preocupare permanentă pentru Veneţia, în secolele XV- XVI calităţile cerute unui ambasador erau:1. Să fie bun lingvist(maestru în latină).2. Să fie conştient că toţi străinii trezesc neîncrederea, trebuia să-şi ascundă vicleniasub aparenţa unui om amabil.3. Ospitalier şi să dispună de un bun bucătar, să fie erudit, să fregventeze societateascriitorilor artiştilor şi savanţilor.4. Răbdător, dispus să facă tratative fără grabă.5. Să fie capabil să primească veşti rele fără să-şi manifeste nemulţumirea.6. Viaţa sa particulară trebuia să fie ascetică pentru a nu oferi duşmanilor prilej de adezvolta scandaluri.7. îngăduitor.8. Triumfurile diplomatice trezesc la cei învinşi un sentiment de umilire şi dorinţa derevanşă.9. Un bun diplomat nu recurge la ameninţări, certuri sau reproşuri.

Ambasadorii italieni în secolul XVI primeau două serii de instrucţiuni, primele erau oficiale, iar celelate -secrete. Li se recomanda să se orienteze la condiţiile locale în

5

limitele prudenţei, să se amestece în intrigile de la curte, să dobîndească prieteni influienţi prin intermediul mituirii. Aceste recomandări erau necesare mai ales în cadrul negocierilor tratatelor care era o procedură complicată din cauza reminescenţilor feudale şi principiilor supremaţiei papale. Un suveran putea declara un stat vasal, deci nu putea să aibă reprezentanţă diplomatică, dar odată tratatele semnate ratificarea lor era obligatorie, un suveran putea refuza ratificarea unui tratat doar în cazul cînd exista dovada unei flagrante abateri de la instruţiunile primite de ambasador.

2. DIPLOMAŢIA RUSĂ ŞI SPECIFICUL EI

Până în secolul XV-lea Europa percepea Rusia ca o ţară supusă Poloniei. Această imagine va fi modificată de Nicolae Poppel care în 1486 a efectuat o vizită prin Lituania şi a ajuns la Moscova. Acesta va reveni mai tîrziu ca agent oficial al Sfîntului Imperiu German. Din moment ce în 1453 Constantinopolul fuseses cucerit de turci, visul diplomaţiei apusene era de a atrage Statul Rus într-o alianţă, aici fiind de mulţi găsită explicaţia căsătoriei Sopfiei din dinastia Paleologilor cu Ivan al III-tea, care s-a şi intitulat moştenitorul Imperiului Bizantin. Sub domnia lui Ivan al III a fost încheiată o alianţă dintre Moscova şi hanatul Crimeii contra Hoardei de Aur, dar mai ales s-a conturat politica externă a Statului Rus la Marea Baltică. Lipsa de acces la mare a determinat diplomaţia rusească să încheie în 1503 cu Ordinul Livonian un acord care este considerat primul pas spre extinderea influienţei ruseşti asupra Livoniei.

în secolul XVII după ce şi-a revenit de pe urma intervenţiei militare poloneze şi suedeze, Statul Rus devine o monarhie absolută puternică, avînd un rol din ce în ce mai mare în soluţionarea problemelor europene pentru care era solicitată obligatoriu. Defapt către mijlocul secolului XVII în faţa politicii externe ruse erau 3 probleme.

1) Problema unirii teritoriilor ucrainene şi beloruse cu Rusia(se aflau încomponenţa Poloniei)

2) Ieşirea la Marea Baltică.3) Lupta contra Turciei şi Crimeii.

Instituţiile diplomatice şi ceremonialul diplomatic ale şcolii ruseSub domnia lui Ivan al III-lea nu exista o instituţie care să conducă relaţiile

diplomatice, în timpul lui problemele de politică externă erau rezolvate de marele cneaz împreună cu Duma boierilor. Primirea solilor era încredinţată vistiernicilor marelui cneaz care pe atunci aveau rolul de miniştri de finanţe. Iniţial solii erau aleşi dintre grecii şi italienii în slujba marelui cneaz. în 1549 conducerea soliilor a fost încredinţată Departamentului Soliilor numit Posolschii Pricaz, cel care conducea departamenul era considerat păstrător al sigiliului sau cancelar care se ocupa de coordonarea politicii externe. Din punct de vedere numeric departamentul era destul de modest- 15 sau 17 ajutoare dintre care traducători şi personal inferior. Atribuţiile sale în domeniul politicii externe erau mai mult comerciale, problemele negustorilor străini, a tuturor străinilor

6

veniţi în ţară, administra teritoriile cucerite şi anexate, se ocupa cu colectarea banilor pentru răscumpărarea prizonierilor. Acest departament avea cîteva subdiviziuni. Datorită amalgamului de activităţi pe care trebuia să le îndeplinească a fost mărit numărul personalului care în 1689 a ajuns la 53 de ajutoare şi 22 de traducători. Din 1667 acest Departament a început să se numească Departamentul de Stat al Sigiliului.

La sfârşitul sec.XV-lea nu exista un ceremonial diplomatic bine definit în cadrul şcolii ruse. De exemplu Ivan al III-lea primindu-l pe Peppel a discutat probleme secrete oi acesta într-o parte pentru a nu fi auzit de ceilalţi boieri. Sau la o recepţie cu solul veneţian Ivan al III-lea enervîndu-se a început să-1 îmbrîncească pe acesta care din respect se dădea îndărăt. Dar în secolul al XVI a fost creată o etichetă foarte complicată care avea la bază ideea că toate statele trebuie să respecte ierarhia diplomatică creată de el Astfel diplomaţia rusă împărţea statele într-o anume ierarhie în conformitate cu importanţa politică a acestora. înainte de a stabili relaţii diplomatice se verifica dacă acel stat nu era vmsal, iar relaţiile cu puterile străine indiferent de rangul statului se bazau pe principiul apărării onoarei ţarului chiar şi cu preţul vieţii. în relaţiile cu suveranii străini erau trimişi în misiune fie:

• „marii soli"• „solii obişnuiţi"• trimişi• curieri

Folosirea unora sau altora depindea de importanţa şi scopul soliei sau distanţa dintre Moscova şi statul respectiv. Indiferent de titlul de care dispunea înainte de a pleca în misiune, solii primeau instrucţiuni amănunţite de la Departamentul Soliilor. Astfel:

î) Solii nu primeau împuterniciri nelimitate şi nu puteau rezolva probleme maiimportante fără a cere avizul Moscovei, pînă la audienţa cu monarhul erau interziseorice discuţii cu referire la misiunea sa.

2) Solul rus nu se prezenta la audienţă odată cu solii altor state nici măcar în aceeaşi zicu ei.

3) Trebuiau să salute suveranul stînd în picioare şi nu în genunchi, sau în Persia săsărute piciorul şahului.

4) Cînd se interesa de sănătatea ţarului, suveranul străin trebuia să-şi scoată pălăria.5) în timpul discursului solul trebuia să aibă grijă ca suveranul străin să se ridice în

picioare ori de cîte ori se rostea titlul ţarului. Se practica discursul în colectiv, unulîncepea şi ceilalţi continuau.

6) La revenirea în ţară solii trebuiau să aştepte acordul ţarului de a intra în capitalăande i se organiza o primire fastuasă.

Ţarul la rîndul său trebuia să respecte de asemenea un protocol, de exemplu trebuia să-şi spele mîina după ce fusese sărutată de solul unui stat ortodox, în cazul unui stat musulman se punea mîina pe cap. în perioada iniţială negocierile se duceau în timpul prînzului cînd ţarul personal servea solul, ulterior negocierile au început să fie organizate în Sala de Răspuns, iar tratatele semnate deveneau inviolabile din momentul sărutării crucii. Pînă la rfarşitul secolului al XVII ţarii ruşi nu semnau numele lor fiind trecut de către scribi.

7

Politica externă a Imperiului Rus în timpul lui Petru I şi Ecaterina a II-aPolitica externă a lui Petru I s-a organizat în direcţia soluţionării celor două

probleme rămase nesoluţionate în secolul al XVII-lea: problema turcă şi suedeză. Adică ieşirea la Marea Neagră şi la Marea Baltică.Pentru a obtine accesul la Marea Neagră, Petru va reactualiza alianţa antiturcă(Austria, Veneţia, Polonia ) moştenită de pe timpul ţarinei Sofia care avea drept scop cucerirea Crimeii. Pentru consolidarea acestei alianţe Petru I în 1697 va pleca în Europa Apuseană în „marea solie" care avea drept scop de a uni toţi creştinii în lupta contra Sultanului, hanului Crimeii, dar solia nu a reuţit de oarece pentru Europa Apuseană primordial era războiul pentru succesiune la tronul Spaniei. Pentu a nu rămîne singură în faţa Turciei va semna Pacea de la Karlowitz.

Ieşirea la Marea Baltică se va realiza în timpul lui Petru I prin organizarea coaliţiei antisuedeze(Polonia- din cauza Livoniei, Danemarca- din cauza unei părţi a peninsulei Scandinave, Prusia şi Saxonia ) a cărui succes grandios va fi întemeierea Petersburgului în 1703. întărirea Rusiei în regiunea baltică va crea ostilităţi din partea Anglei şi Olandei care vor duce negocieri pentru implicarea Turciei. Petru I într-adevăr a soluţionat problema suedeză şi a obţinut ieşirea la Marea Baltică, ieşirea la Marea Neagră va fi realizată de Ecaterina a Ii-a.

După moartea lui Petru I, guvernul rus şi-a pus problema să menţină linia de apropiere de Franţa, spre care începuse să se îndrepte Petru I. La mijlocul deceniului 1740-1750 Rusia a fost atrasă în războiul pentru succesiune la tronul Austriei. în Europa se formase două tabere: Austria, Anglia şi Franţa şi Prusia. Instabilitatea în politica externă oferea puterilor străine posibilitatea de a amesteca în afacerile interne ale Rusiei. In 1741 Elizabeta Petrovna va ocupa tronul Rusiei cu ajutorul gărzii imperiale fiind sprijinită de ambasadorul Franţei. De la urcarea sa pe tron ea va lua parte activă la conducerea politicii externe. în primul rînd îşi propusese de a restabili prestijiul intern al Rusiei ce avusese de suferit în timpul lui Petru al III-lea în timpul războiului de 7 ani şi să se reorienteze de la alianţa cu Franţa şi Austria la cea cu Prusia. Trei direcţii de politică externă:

1. să recucerească teritoriile ruseşti apusene şi ucrainene cucerite de Lituania şiPolonia.

2. Să consolideze poziţia Rusiei la Marea Baltică.3. Să obţină accesul la Marea Neagră.

Ecaterina a Ii-a se va apropia de Prusia cu care va semna un tratat contra turcilor, dar datorită implicării Austriei şi Franţei, Turcia va declara război Rusiei din care va rezulta prima împărţire a Poloniei(1763) prin care Rusia va obţine partea poloneză a Livoniei şi o parte din Bielorusia de răsărit. în urma păcii de la Cuciuc-Kainargi(1774) Rusia va obţine Novorusia, fortăreaţa Kerci(accesul la Marea Neagră şi dreptul de trecere a vaselor comerciale prin strîmtori).Bcaterina a Ii-a se va implica în războiul pentru succesiune la tronul Bavariei dintre Prusia şi Austria, în disensiunea aceasta Rusia fiind considerată garant. Pentru o mai „efiecientă” implicare pe lîngă Colegiul Afacerilor Externe va fi deschisă o secţie specială de germană care se va ocupa de extinderea influienţei ruseşti în Germania.

8

De asemenea Rusiei şi Austriei i se atribui „Proiectul grec" care preconiza restaurarea Imperiului grec în grunte cu un suveran din cadrul familiei imperiale ruse. Proiectul prevedea crearea unui stat-tampon- Regatul Daciei alcătuit din Basarabia, Moldova şi Ţara Românească şi care oferea celor două avantaje teritoriale în baza posesiunilor turceşti. Acest plan însă nu va reuşi.

Ecaterina la fel ca şi ceilalţi suverani avea proriile sale metode diplomatice dintre care se remarcă:

• Propaganda politică peste hotare(invenţie a Iluminismului).• Urmărea publicaţiile străine în care puteau fi prejudiciate interesele Rusiei.• Invita diplomaţii străini la călătorii prin Rusia.• Avea o corespondenţă particulară cu Friedrich al II-lea, pentru a infuienţa politicaacestuia şi pentru a obţine informaţiile necesare.• Utiliza foarte des agitaţia în cadrul populaţiei ortodoxe din ţări străine(prin pacea dela Cuciuc-Kainargi a devenit protectoarea creştinilor contra tătarilor)

în timpul Ecaterinei a II-a eticheta diplomatică rusească nu se deosebea cu nimic de cea din Europa Apuseană. In 1750 s-a decis că ţarina va primi personal doar pe ambasadori, trimişi şi miniştri plenepăotenţiali, ceilalţi vor prezenta scrisorile Colegiului Afacerilor Externe. La audienţă cu ţarina, ambasadorii străini trebuiau să folosească limba franceză în care li se răspundea, dacă acestea vorbeau în limba lor maternă acestora li se răspundea în rusă.în 1762 personalul Colegiului Afacerilor Externe s-a dublat, a început să aibă un preşedinte şi un vicepreşedinte care avea următoarele departamente:

• Expediţia secretă sau Departamentul politic se ocupa de problemele europene şiasiatice.

• Expediţia publică care avea căteva subdiviziuni: direcţia financiară, direcţiaproblemelor curente, direcţia corespomdenţei şi departamentul protocol.

Cînd curtea pleca de la Moscova Colegiul se deplasa odată cu ea. în 1832 Colegiul Afacerilor Externe a fost desfiinţat şi creat Ministerul Afacerilor Externe.

3.RAISON D'ETAT- CARACTERUL ŞCOLII DIPLOMATICE FRANCEZE ŞI IMPACTUL EI ASUPRA DIPLOMAŢIEI EUROPENE

Şcoala diplomatică franceză devine predominantă în Europa la începutul secolului al XVII-lea, după ce secolul precedent fuseses dominat de şcoala italiană. în 1618 va începe războiul de treizeci de ani, care este un război general european. Acest război reprezintă un interes din două puncte de vedere: la sfîrşitul lui au apărut primele instituţii internaţionale şi se constituie ca disciplină dreptul internaţional, în al doilea rînd acest război este cu totul semnificativ pentru şcoala diplomatică franceză. O figură importantă a războiului de treizeci de ani este Richeliu care a devenit secretar

9

de stat în 1616 şi a fost sprijitit de Măria de Medici, dar spre deosebire de protectoarea sa, Richelieu nu avea o politică prohabsburgică ci antispaniolă. La 30 noiembrie l6l6, Regele Ludovic al XlII-lea 1-a numit pe Armand-Jean du Plessis de Richelieu în funcţia de Secretar de Stat, însărcinat cu relaţiile externe ale Franţei. }n acel moment nu Franţa, ci Spania avea primul cuvânt în diplomaţia europeană. Opţiunile politice, diplomatice şi militare ale Madridului se resimţeau în toate Cancelariile diplomatice ale Continentului.

Richelieu a înţeles imediat - pe baza unor informaţii amănunţite obţinute de la agenţii diplomatici ai Franţei - că acţiunile Spaniei în Nordul Italiei vizau încercuirea Franţei. Spania conlucra, în acest sens, cu Austria. Diplomat iscusit, dar şi politician clarvăzător, Richelieu a înţeles că cele două puteri europene vizau Franţa şi nu Italia, cum s-ar fi părut pentru un diplomat superficial... In aceste condiţii, Richelieu a declanşat o adevărată ofensivă diplomatică în principalele capitale europene. El a trimis la Londra pe Baronul de La Tour, pe care Regele lacob I îl cunoştea din perioada în care lucrase - ca reprezentant al Franţei - la Curtea Scoţiei, în Olanda, Richelieu a trimis un agent protestant, La Noue, în circumstanţele armistiţiului dintre Olanda şi Spania, în Germania, Richelieu a avut inteligenţa diplomatică să-1 trimită pe Mareşalul Schomberg. Toţi analiştii acelei epoci apreciază că numirea Mareşalului Schomberg pe lângă principii protestanţi din Germania a făcut dovada clarviziunii politice şi diplomatice a Cardinalului de Richelieu. Două argumente au înclinat balanţa în favoarea numirii lui Henri de Schomberg. Mai întâi, Mareşalul stăpânea limba principilor germani şi, în al doilea rând, avea să dea curs unor instrucţiuni diplomatice, care s-au înscris în analele europene, prin mesajul pe care îl promovau şi care urmărea să-i liniştească pe principii protestanţi în privinţa politicii Franţei. „Este curată calomnie - se spunea în acele instrucţiuni - să se pretindă că noi suntem (este vorba de francezi) atât de romani şi de spanioli încât vrem să slujim interesele Romei şi ale Spaniei în dauna vechilor noastre alianţei şi a noastră, adică a acelora care se declară de religia aşa-zisă reformată în Franţa sau a tuturor celorlalţi care, urându-i pe spanioli, îşi afirmă voinţa de a fi buni francezi". „Credinţele nu ne redau provinciile; divizaţi de credinţe, rămânem uniţi într-un singur domnitor şi nici un catolic care 1-a slujit nu s-a lăsat într-atâta orbit încât să socotească în materie de stat că un spaniol este mai bun decât un francez hughenot". Diplomaţia franceză aducea - pe această cale - la cunoştinţa principilor germani că Regele Franţei este suveran şi independent şi vrea să aibă bune relaţii cu principii germani. Un mesaj diplomatic care îl situa pe Richelieu între marii arhitecţi ai diplomaţiei europene.

Evenimentele şi opţiunile politice au exercitat o influenţă recunoscută în diplomaţia europeană. Fără a le cunoaşte cauzele este greu să înţelegem procesele de ansamblu ale epocii şi să evaluăm rolul diplomaţiei europene în fiecare etapă istorică. Datorăm unor analişti de excepţie, precum Louis Batiffol, Jacques Madaule sau eminentului cercetător român, Dan Amadeo Lăzărescu sinteze ştiinţifice de referinţă cu privire la fenomenele politice şi diplomatice din viaţa continentului, care permit nu numai o interpretare istorică a proceselor respective, ci şi o înţelegere mai completă şi mai exactă a impactului evenimentelor şi opţiunilor politice asupra diplomaţiei în toate timpurile.

10

Devotat Regelui Ludovic al XVI-lea - în timpurile în care mulţi demnitari francezi nu-i acordau importanţă, deoarece îl considerau un rege lipsit de voinţă şi de alte calităţi necesare unui monarh -, Charles d'Albert de Luynes avea să joace un rol important în politica şi diplomaţia Franţei, în deceniile al II-lea şi al III-lea ale secolului al XVIII-lea. Astfel, Albert de Luynes 1-a îndemnat pe Rege să-1 îndepărteze pe Concini, care - din 1611 -avea un cuvânt hotărâtor în conducerea Franţei. După cum se ştie, Regele a dat curs sfaturilor lui Luynes, iar, la 24 aprilie 1617, i-a dat dispoziţie lui Vitry, căpitanul gărzilor sale, să-1 aresteze pe Concini. Când marchizul d'Ancre a pus mâna pe sabie - opunându-se arestării — a fost împuşcat, măsură neordonată de Rege, dar acceptată de acesta. Consecinţele politice ale acestui eveniment au fost imediate: a. l Ludovic al a declarat că „în sfârşit" este rege (fără a mai sta neputincios în faţa atotputernicului Concini); b. Albert de Luynes a preluat conducerea de fapt a politicii şi diplomaţiei franceze; c. Măria de Medici a fost exilată la l Blois; d. Richelieu, considerat omul lui Concini, a fost îndepărtat, rămânând conducătorul consiliilor reginei - mamă; e. Vitry, care îl împuşcase pe Concini, a fost făcut mareşal. Opţiunile diplomatice ale lui Charles d' Albert de Luynes erau foarte diferite de cele ale lui Richelieu. A fost reluată politica externă pro-catolică; alianţa cu Casa de Austria a fost refăcută. Tot ce construise Richelieu - cu o inteligenţă diplomatică remarcabilă - s-a pierdut imediat. Poziţiile obţinute pe lângă principii germani au fost abandonate, în loc să-1 sprijine pe Frederic al V-lea - elector palatin al Rinului şi Rege al Boemiei -, diplomaţia franceză a facilitat venirea la putere în Austria a ramurii Habsburgilor. Frederic al V-lea a fost înfrânt în noiembrie 1620. Habsburgii au acţionat pentru a menţine libertatea de comunicare între Ducatul Milanului - aflat sub controlul Spaniei, şi Tirol, susţinând regiunea catolică Valtelina împotriva Cantonului protestant Graubunden. Diplomaţia lui Albert de Luynes a avut cel puţin trei efecte: a. controlul Casei de Austria asupra Valtelinei (punct strategic important pentru spanioli, dar şi pentru austrieci şi francezi); b. a paralizat aliaţii Franţei din Germania, atunci când Franţa avea nevoie de ei; c. a avut efecte grave în interior, deoarece - după 23 de ani de la adoptarea Edictului de la Nantes -războaiele religioase au fost reluate. Ocuparea şi alipirea de către Rege a Provinciei Bearn, o provincie protestantă, avea să ducă la confruntarea de la Montauban, la care a luat parte Albert de Luynes, care devenise conetabil, dar şi-a pierdut viaţa la 15 decembrie 1621. Confruntările dintre catolici şi protestanţi au continuat, iar după asediul oraşului Montpellier a urmat „Pacea de la Monpellier" la 16 octombrie 1622. Politica şi diplomaţia Franţei era condusă de Nicholas Briilart de Sillery, care - între timp - devenise cancelar. Opţiunile sale diplomatice n-au dus la consolidarea poziţiilor franceze. Atât Nicholas Briilart de Sillery, cât şi fiul său, Pierre, viconte de Puisieux au căzut în dizgraţie. După ce Nicolas Briilart de Sillery şi fiul său Pierre, Viconte de Puisieux cad în disgraţie, în ianuarie 1624, superintendentul La Vieuxville a devenit - prin voinţa Regelui - omul forte al Franţei. La Vieuxville s-a remarcat prin câteva acţiuni care au avut ecouri în diplomaţia europeană. Astfel, La Vieuxville a reluat vechile alianţe diplomatice şi a promovat noi alianţe, pregătind căsătoria surorii Regelui - Henrieta-Maria de Franţa - cu viitorul Rege al Angliei, Carol I. Este meritul lui La Vieuxville că a reuşit să-1 convingă pe Ludovic al XVI-lea să accepte reintroducerea lui Armând - Jean de Richelieu în Consiliul Regal, la 29 aprilie 1624, după o dizgraţie care a durat şapte ani,

11

de la moartea marchizului d 'Ancre, considerat protectorul său. Rolul lui La Vieuxville în politica şi diplomaţia franceză a încetat la 13 august 1624, când Richelieu a devenit Prim-ministru.

Calităţile de iscusit diplomat ale lui Richelieu au fost recunoscute chiar şi de duşmanii săi. Astfel, Charles Albert de Luynes - devenit Conetabil, poziţie ce îl făcea mai puternic în Franţa -, în condiţiile reînceperii conflictelor religioase, a fost nevoit să apeleze la Armand-Jean de Riehelieu pentru încheierea „Păcii de la Angers". Cu talentul său diplomatic, Richelieu a reuşit să o convingă pe Regina-mamă, Măria de Medici, să accepte pacea, în schimbul serviciilor sale diplomatice, Albert de Luynes i-a solicitat Papei promovarea lui Richelieu la rangul de cardinal. Pe această cale, Richelieu a devenit - la 5 septembrie 1622 - cardinal...În „Memoires du Cardinal de Richelieu" şi în analizelee efectuate de Alexandre Samouillan şi Jacques Madaule ne sunt prezentate acţiuni şi iniţiative diplomatice ale Cardinalului în anii când, la conducerea Franţei, se aflau Nicolas Briilart de Sillery şi Pierre, Viconte de Puisieux. Richelieu observa erorile diplomatice săvârşite de Familia Briilart, dezvăluindu-le fără menajamente prin pamfletele pe care le-a inspirat. Prin talentul său diplomatic, Richelieu a reuşit să câştige încrederea lui Ludovic al XVI-lea, care îl ţinuse departe de Curtea regală şapte ani. Analiştii acelor timpuri au atras atenţia că regele, care nu arăta decât puţină simpatie pentru Richelieu, „1-a susţinut totuşi până la capăt, fiindcă avea sentimentul că acesta făcea politica Franţei şi că nici un altul nu era în stare să o facă atât de bine ca el". Susţinut în interiorul Franţei de o opinie publică ce fusese formată prin pamfletele pe care le-a inspirat pe vremea lui Briilart de Sillery şi La Vieuxville, Cardinalul de Richelieu - devenit Prim-ministru la 13 august 1624 - avea să influenţeze diplomaţia europeană prin gândirea sa îndrăzneaţă şi prin numeroasele sale iniţiative şi acţiuni pe lângă celelalte Cancelarii diplomatice europene.Preluarea conducerii politicii şi diplomaţiei franceze, în funcţia de Prim-ministru, încredinţată de Ludovic al XlII-lea, nu a însemnat vreo reducere a implicării diplomatice a lui Richelieu. Dimpotrivă, din noua sa poziţie, Cardinalul avea să acţioneze cu pricepere pentru consolidarea politicii franceze în Europa şi recâştigarea statutului pe care Richelieu ştia că îl merită Franţa pe Continent. Obiectivele diplomaţiei franceze vizau: a. consolidarea autorităţii Regelui în Franţa şi b. slăbirea rolului şi influenţei Casei de Habsburg în Franţa şi în Europa. Pentru realizarea primului obiectiv, Cardinalul de Richelieu trebuia să se confrunte nu numai cu Berulle şi Vincent de Paul, dar şi cu Regina-mamă, Măria de Medici, protectoarea sa. în jurul reginei-mamă se concentraseră personalităţi care doreau bune relaţii cu Regina Ana de Austria, cunoscută pentru convingerile sale catolice şi pentru insistenţa cu care le promova. Ana de Austria susţinea bigotismul în Franţa, care avea o influenţă destul de puternică. Un adevărat partid bigot se structurase cu participarea lui Berulle şi Vincent de Paul. Austria şi Spania iniţiau acţiuni diplomatice şi militare împotriva Franţei. La 25 mai 1625, un important oraş din Ţările de Jos, Breda, a fost ocupat de generalul Ambrogio Spinola, de origine italiană, dar aflat în slujba Spaniei. Regina Ana de Austria şi Ducesa Chevreruse au pus la cale o acţiune militară împotriva lui Richelieu în 1626. Are loc o confruntare între protestanţi şi catolici. Răscoala protestanţilor - după victoria lui Ambrogio Spinola -s-a încheiat prin Tratatul de la Rochelle.

12

Negocierea şi încheierea Tratatului, la 5 februarie 1626, a restabilit situaţia dinaintea războiului, ceea ce i-a nemulţumit pe bigoţi. Berulle - reprezentând partidul bigot - se împotrivea făţiş opţiunilor politice şi diplomatice ale lui Richelieu. Berulle practica o politică de apropiere cu Spania şi susţinea că dubla putere - civilăşi religioasă - în Franţa este în interesul Europei. Richelieu impunea - din ce în ce mai mult - punctul de vedere naţional, revendicând o poziţie de independenţă pentru Franţa, în spiritul politicii lui Filip cel Frumos şi a luptei curajoase a Ioanei d' Arc. Această politică implica o acţiune diplomatică susţinută împotriva hegemoniei spaniole, pe care Richelieu a avut priceperea să o iniţieze şi să o ducă la bun sfârşit în interesul Franţei şi al echilibrului european. Din raţiuni politice, Richelieu a convenit ca Tratatul de alianţă cu Regele Gustav Adolf să aibă caracter secret. Tratatul - semnat în 1631 la Baerwald - stipula angajamentul Regelui Suediei să întreţină în Germania o armată de 30.000 de ostaşi, iar Franţa se obliga să acorde subsidiile necesare. Opţiunea lui Richelieu nu era lipsită de raţiune. Prin Tratat, trupele bine instaiite ale Suediei, comandate de unul din cei mai talentaţi „conducători militari ai timpului", Regele Gustav Adolf, deveneau un aliat de nădejde al Franţei. Armata suedeză era în măsură să consolideze „un adevărat Imperiu protestant în Europa", nu mai puţin de dorit ca „Imperiul catolic al lui Ferdinand al Il-lea". Dar, în timpul bătăliei de la Liitzen, în care suedezii au obţinut victoria, Gustav Adolf şi-a pierdut viaţa. Urmează consolidarea poziţiilor lui Ferdinand al Il-lea, care obligă Franţa la o confruntare directă -politică şi diplomatică - cu Regele Spaniei.

Deşi catolic, Richeliu a încheiat alianţe cu olandezii, cu statele germane protestante. De asemenea avea înscrise cîteva principii de conduită şi de organizare diplomatică ce au influienţat practica diplomatică europeană. Accentul 1-a pus pe continuitatea diplomaţiei, aceasta nefiind considerată o diplomaţiei ad-hoc. Interesul de Stat(Raison d'Etat) este mai presus de orice şi de sentimente şi de ideologii şi de doctrine. Din această cauză aliaţii sînt aleşi pentru interes şi nu după alte criiterii. Iar pentru ca o politică să fie eficientă ea trebuie să aibă acordul opiniei publice, care urmează să fie informată permanent de evoluţia evenimentelor politice. Pentru a facilita accesul la informaţie Richeliu a introdus panfletul politic. Tratatele, după Richeliu trebuie respectate cu o scrupulozitate religioasă. Principiile sale au fost aplicate într-o manieră instituţionalizată începînd cu 1626, an în care Richeliu a creat Ministerul de Externe. Deşi istoria nu i-a recunoscut foarte multe merite deosebit de important în cadrul şcolii deplomatice franceze a fost şi Mazarin, dacă nu ar fi fost acesta politica inaugurată de Richeliu ar fi rămas la nivel teoretic.

Ludovic al XVI -regele Soare va avea un rol deosebit în diplomaţia franceză. Deşi se subliniază adesea de către istorici că a dus multe războaie este cert că diplomaţia şi războaiele au fost duse avînd aceleaşi scopuri. După ce apurtat război cu olandezii pentru anexări teritoriale, a înfiinţat un fel de birouri numite camere de reuniuni care au cerecetat aspectele legale pentru pretenţia de a obţine noi anexări teritoriale. Această strategie va aduce primele rezultate pozitive în 1681 cînd Franţa va ocupa Strasburgul tară lupte. Din cauza expansiunii franceze, puterile europene vor forma o coaliţie Liga de la Ausburg a căror acţiuni se încheiei prin pacea de la Riswick care reduce Franţa la vechile ei frontiere. în politica sa externă Ludovic a fost ghidat de Ministerul Afacerilor Externe care îi sugera ce să discute la negocieri

13

şi ce subiecte să evite. Şcoala diplomatică avea să obţină succese evidente, argumentate de prezenţa ambasadorilor francezi în foarte multe state europene: la Roma, Veneţia, Constantinopol, Viena, Londra, Madrid, Lisabona, Copenhaga, Berna, Munchen. Exista şi o ierarhie în cadrul ambasadorilor: extraordinari şi ordinari. Odată cu apariţia şcolii diplomatice franceze limba franceză va înlocui limba latină.

Şcoala diplomatică franceză a fost ilustrată de figuri importante ca Vergennes, ministrul lui Ludeovic al XIV care a fost ambasador al Franţei în Turcia şi un extraordinar negociator. Cel mai semnificativ moment în diplomaţia sa este considerat răspunsul dat Măriei Antoaneta care avea rezerve faţă de Austria. Această îi spusese că ar trebui să fie atent în ceea ce spune de oarece Iosif al II-lea este fratele său, Vergennes va răspunde că nu a uitat dar mai ştie că moştenitorul tronului Franţei este fiul ei.

Un episod semnificativ pentru şcoala diplomatică franceză sînt negocierile pentru încheierea păcii dintre Spania şi prinţii din Ţările de Jos care nu doreau pace. Negocierile durau deja de foarte mult timp(2 ani) fără a se ajunge la un acord. Jeannin, diplomat francez de pe timpul lui Henric al IV va fi trimis în Olanda să negocieze din partea regelui Franţei între spanioli şi prinţul de Orania. Dar diplomatul se lovea de poziţiile rigide ale celor două părţi care nu doreau să semneze o „pace " din motive de prestigiu. Soluţia a fost găsită prin înlocuirea cuvîntului „pace" prin „ armistiţiu de lungă durată", care a şi dus la formarea Ţărilor de Jos.

Unul dintre principalii consilieri şi ministru al lui Ludovic al XlV-lea a fost Colbert, care a introdus importante reforme economice şi de comerţ. Acesta considera că ambasadorul trimis la Constantinopol trebuie să fie trimis de Ministerul Finanţelor şi al Comerţului şi nu de Ministerul de Externe, de oarece Orientul reprezenta o prioritate pentru politica externă franceză din perspectivă economică. încă în 1569, Francisc I, într-un tratat cu Poarta, obţinuse de la turci dreptul de a avea consuli cu drepturi de jurisdicţie asupra cetăţenilor francezi, care se găseau în Imperiul turcesc. Cetăţenii francezi nu puteau fî judecaţi de către autorităţile turceşti şi găseau la consulat protecţia necesară, în felul acesta a fost introdusă o instituţie care mai tîrziu va fî inclusă în tratatele pe care puterile occidentale le vor semna cu Japonia- exteritorialitate.

Concluzii: Conţinutul principal al activităţii diplomatice desfăşurate de statele europene în perioada modernă a fost lupta pentru supremaţie comercială şi politică în acest sens realizându-se alianţe dintre state fie pentru realizarea „echilibrului politic" pentru „frontierele naturale” sau pentru realizarea „Interesul de Stat” - obiectivul principal al politicii şi diplomaţiei.

14