Bioetica. Rolul ei în activitatea lucrătorului medical

Bioetica (gr. bios - viaţă şi ethos - obicei caracter moral) constituie o orientare ştiinţifică interdisciplinară ce se situiază la hotarele dintre filosofie, etică, biologie, medicină etc. Acest domeniu al ştiinţei apare ca o reacţie de răspuns la noile probleme ce ţin de viaţă, sănătate şi moarte, de sporirea interesului oamenilor faţă de drepturile lor, referitoare inclusiv şi la propria lor existenţă atît corporală cît şi spirituală, de poziţia societăţii vis-a-vis de pericolul ce ameninţă însăşi viaţa de pe Terra, generat de acutizarea problemelor globale ale omenirii. Bioetica constituie o sinteză a mai multor discipline medico-biologice şi filosofico-umanistice ce au scopul de a cunoaşte şi proteja viul (vietăţile) de pe poziţiile eticii tradiţionale. Azi ca niciodată devine actuală problema principiilor şi valorilor morale fundamentale referitoare nu doar la viaţa, moartea, sănătatea omului, dar şi cea a animalelor şi plantelor. Potter consideră că valorile şi normele bioeticii nu pot fi separate de alte ştiinţe şi argumentează atît necesitatea sintezei acestora, cît şi specializarea eticii, ca de exemplu etica naturii, etica bătrînilor, etica vieţii urbane etc. Deci a devenit o inevitabilitate apariţia unei etici noi, obiectul căreia ar fi supravieţuirea omului prin intermediul protejării biosferii, depăşirii dominării epuizante a mediului ambiant.

Interpretări ale bioeticii

Sens largSens îngust

Interpretări ale bioeticii

Sens largSens îngust

În sens îngust bioetica se confundă cu etica medicală profesională, limitîndu-i conţinutul doar la problemele etice ale raportului “medic - pacient” ce apar actualmente în legătură cu implantarea intensivă în practica medicală a tehnologiilor noi performante, scientofage. Sarcina principală a bioeticii sub acest aspect constă în explicarea etico-filosofică a situaţiilor problematice limitrofe ca eutanasia, esenţa morţii (concepţia religioasă şi cea ştiinţifică), ingineria genetică, transplantologia, implantarea organelor artificiale, experimentele clinice (inclusiv şi cele ale embrionului uman), avorturile, autoidentificarea sexuală a omului, noile tehnologii ale naşterii copiilor, clonarea etc. Reieşind din cele menţionate am putea conchide că o asemenea interpretare a bioeticii permite cîteva afirmaţii ce concretizează esenţa ei. E vorba că bioetica pe de o parte păstrează funcţiile eticii profesionale medicale, iar pe de altă parte concomitent devine un laborator de creaţie în care se elaborează noi norme şi chiar coduri normative morale ce substanţial îmbogăţesc conţinutul eticii din medicină, din deontologie, din cele mai diverse domenii ale activităţii medicale. Aici bioetica se transformă şi într-un institut social cu o mulţime de comitete etice de diferite niveluri (nivel de clinică, de ramură, de stat şi internaţional).

O altă interpretare a bioeticii, o tălmăcire mai largă a acesteia este explicarea netradiţională în care bioetica reiese din inevitabilitatea extinderii sferei cunoştinţelor etice asupra biosferii - cerinţă extrem de importantă a revoluţiei noosferice contemporane. E vorbă că incepînd cu a doua jumătate a secolului al XX-lea sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific capătă o dezvoltare intensă nu numai etica profesională (etica medicului, inginerului, ziaristului, pedagogului, savantului etc), dar şi cunoştinţele etice integrale ce se referă atît la relaţiile interpersonale, cît şi la relaţiile omului cu mediul ambiant - cu lumea vegetală, animală, biosfera în întregime, chiar şi cu artefactele. Etica îşi extinde considerabil sfera sa şi acest fapt devine tot mai evident dacă apelăm la aşa domenii de cercetare ca etica nucleară, etica ecologică, etica informaţionalcompiuterială, etica cosmică ş.a.

Principiile eticii

principiul biosferocentrist

principiul coevoluţionist

principiul acordului informat

principiul moralităţii

principiul libertăţii şi responsabilităţii

Principiul biosferocentrist graţie

căruia se impune şi se

argumentează necesitatea

depăşirii postulatului

antropocentrist în elaborarea

noilor paradigme de existenţă

umană. În centrul cercetărilor

bioeticii se situiază nu numai

viaţa umană ca valoare supremă,

nu numai Homo Sapiens dar şi

protejarea animalelor, plantelor,

biosferii în întregime.

Principiul coevoluţionist

(dezvoltării coevolutive) care

preconizează o interacţiune şi o

existenţă armonioasă dintre

societate şi natură, dintre om şi

biosferă. În absenţa unei astfel de

situaţii devine imposibilă

mişcarea spre o civilizaţie

noosferică care îşi are temeliile

sale modul de interacţiune

coevolutiv-intensiv, neoculegător,

bazat pe tehnologii scientofage,

intelectuale.

Principiul acordului informat (dialogului) bazat pe categoria fundamentală a hermeneuticii - interpretare şi care presupune că autonomia şi libertatea pacientului trebuie să se întemeieze pe o informaţie deplină, adecvată şi

oportună. Medicii trebuie să ţină cont de acest fapt în orişice acţiune practică

principiul moralităţii derivă din recunoaşterea moralei ca imperativ universal al comportamentului oamenilor faţa de tot ce-i viu, din recunoaşterea valorii

supreme a vieţii individului, a libertăţii umane;

Principiul libertăţii şi responsabilităţii a profesionistului bioetician, a medicului, sau a pacientului. Profesionistul, pe de o parte trebuie să se simtă

liber şi independent, dar în acelaşi timp responsabil pentru acţiunea sa, pe de altă parte e necesar ca el să respecte nu numai libertatea şi demnitatea fiinţei umane, dar şi a oricărei fiinţe vii şi (vietăţii). În literatura ştiinţifică se

evidenţiază şi alte principii ale bioeticii, ca cel al integritării terapeutice (orice intervenţie asupra pacientului trebuie să fie orientată spre binele

întregului organism), al socializării (de ajutor, de caritate - fiecare acţiune curativă trebuie să ţie cont nu numai de preţuri, beneficiu, dar şi de justeţe,

de echitatea socială în situaţiile concrete).