Bietul Ioanide

Bietul Ioanide, de George Călinescu, este un roman care a fost elaborat între 1947 şi 1949 şi publicat în 1953, când a stârnit mari şi aprinse controverse. Ca romancier, Călinescu s-a revendicat în mod hotărât de la un spirit al clasicismului, ceea ce ar vrea să spună, între altele, că i-ar fi rămas pe de-a-ntregul străină acea „mistică a evenimentului”, ce caracterizează îndeobşte pe scriitorul român, şi că ar fi simţit, în schimb, o foarte puternică propensiune pentru „a formula universalul”, pentru elaborarea unor tipologii umane, ştiut fiind faptul că „toată plăcerea unui spirit clasic” constă de fapt „în a nu întâlni niciodată ineditul”, în „a rămâne mereu în tipic”. Şi, totuşi, nu s-ar putea spune că, în Bietul Ioanide, scriitorul rămâne cu totul imun la ceea ce el numeşte „mistica evenimentului”; e adevărat, Călinescu pare preocupat, aici, în primul rând de un studiu al caracterelor şi de clasificări morale, dar romancierul reuşeşte totodată să alcătuiască o cronică a vieţii politice româneşti din preajma celui de al doilea război mondial (mai precis, din anii 1938-1941). Or, sub acest din urmă aspect, romancierul recurge în chip copios la tehnicile consacrate ale romanului de senzaţie, ale epicii de foileton („am rezolvat totul într-un epic de fasciculă”, se destăinuie el). Eugen Simion vorbeşte, cu bună dreptate, în acest sens, despre „o naraţiune poliţistă cam tenebroasă”, care preia câteva dintre convenţiile curente ale genului („conjuraţii asasinează cu stilete furate dintr-un muzeu, se întâlnesc în cavouri, umblă deghizaţi în sutane şi fac presiuni morale asupra unor indivizi slabi şi inofensivi ca Sufleţel, Hagienuş” etc.). În creionarea personajelor, Călinescu este însă, cum am mai arătat, un spirit clasic, pentru care fundamentale sunt nu atât valorile individualului, cât categorialul; este de remarcat însă şi gustul pentru caricatură, pe care George Călinescu îl aduce în această ordine, ceea ce ar putea semnala o anume alunecare a dominantei clasice în direcţie barocă. La Călinescu - arată, astfel, Nicolae Manolescu - „avem de-a face cu caricaturi ale umanităţii, nu cu indivizi morali în sensul acordat cuvântului de însuşi George Călinescu”. Prin aceasta, consideră criticul amintit, Bietul Ioanide e un muzeu baroc şi un exerciţiu de stil”. Mai aproape de o viziune clasică, decât de una barocă, este însă romancierul în modul în care abordează cele două teme majore ale acestei naraţiuni: eternul feminin, pe de o parte, şi creaţia spirituală, pe de alta. În ceea ce priveşte tema eternului feminin, experienţa cea mai consistentă o are, în roman, chiar protagonistul, arhitectul Ioanide. Eroul iubeşte plural, nu însă şi confuz, el având tot timpul în minte, cu maximă claritate, o clasificare cvasi-ştiinţifică a formelor erosului. Astfel, Elvira „întrupează pe Junona, adică familia, pasiunea conjugală” (Eugen Simion); alături de aceasta trebuie menţionată Erminia, în care Ioanide vede o logodnică eternă, iubita mistică, femeia al cărei rost este acela de „a converti energiile spirituale ale omului”. Sultana - fiica focoasă a armeanului Safarian Manigomian - ar ilustra o altă dimensiune a feminităţii, senzualitatea pură: „Sultana - consideră Eugen Simion - e ipostaza pasiunii agresive”. În sfirşit, prin Ioana - fata Doamnei Valsamaky-Farfara - s-ar exemplifica „ideea lui Gide despre feminitatea amorală”. Viaţa sentimentală a lui Ioanide poate aşadar părea îndeajuns de complicată; ea nu este însă nici redundantă, nici dezordonată, reflectând preocuparea de clasificare a unui spirit clasic. Cât priveşte tema creaţiei spirituale, aici se cuvine menţionată, înainte de toate, distincţia tipologică pe care o face Ioanide între artiştii „metafizici”, pe de o parte (creatorii, adică, marcaţi

de o foarte puternică propensiune a abstragerii din contingent), şi „fenomenalii”, pe de alta (cu alte cuvinte, spiritele ancorate în imediat şi în sfera vieţii practice). Dacă prima categorie este ilustrată îndeobşte de Ioanide însuşi (care nu are nici măcar deprinderea de a citi ziarele şi care nu prinde de veste nici măcar că a fost declanşat marele război), din cea de a doua ar face parte nu numai simpli executanţi (de felul meşterului Butoiescu-Botticelli), ci şi artiştii de oarecare dimensiune (cum este şi arhitectul Jean Pomponescu, căruia nu îi este indiferentă demnitatea de ministru). Interesant este faptul că, pentru Călinescu, atitudinea faţă de „metafizicieni” este oarecum contradictorie; fiindcă, deşi, pe de o parte, este cât se poate de evidentă simpatia pe care scriitorul o nutreşte pentru această categorie, pe de altă parte, din perspectivă strict ideologică, el se simte obligat să o condamne. Astfel, în perfectă conformitate cu ideologia oficială, în Bietul Ioanide Istoria va pedepsi întotdeauna pe aceia care nu vor să o ia în seamă. Ca structură şi ca modalitate stilistică,Bietul Ioanide pleacă de la premisele romanului tradiţional, de tip balzacian; critica a pus însă în evidenţă o anume tendinţă spre ludic şi spre o literatură de tip metaficţional, ce constituie de fapt o marcă a modernităţii.