UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOVFACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA ROMÂNĂ FRANCEZĂÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ

LITERATURĂ COMPARATĂ

- PARADIGMA POEZIEI MODERNE -

STUDENT: MOARCĂŞ ALEXANDRAANUL III ID - SEMESTRUL I

1

CHARLES BAUDELAIRE (1821 - 1867)

2

Pornind de la afirmaţia lui Ezra Pound că „în spaţiul cultural european, poezia a fost

inventată de două ori: mai întâi de poeţii greci din secolele VIII-VII î.e.n., a doua oară de

trubadurii din Provenţa secolelor XI-XII” şi adăugând aserţiunea lui Confucius, „Educaţia

începe prin poezie, se întăreşte printr-o purtare adecvată şi se împlineşte prin muzică”,

Alexandru Muşina, în studiul său Paradigma poeziei moderne, ajunge la concluzia că poezia

este obligatorie pentru „a învăţa lumea”, dar în momentul în care societatea funcţionează

secole de-a rândul după un anumit model cultural, oamenii se pot orienta foarte bine în lumea

lor şi cu poezia scrisă cu secole înainte. Necesitatea apariţiei unei noi poezii apare atunci când

„într-o anumită « lume » se produce o mutaţie atât de profundă încât apare necesitatea

inventării unei noi lumi culturale”, şi implicit a unei noi poezii care să ne ajute să „învăţăm

lumea”, deoarece poezia este în centrul limbajului, fiind „limbajul încărcat cu maximum

posibil de energie (semnificaţi)” (E. Pound) şi singura în măsură să rupă vechile legături şi să

refacă altele noi, în concordanţă cu noua cultură.

Apariţia poeziei moderne se datorează unei serii impresionante de factori care se referă

la mediul obiectual şi instituţional, la relaţia senzorială cu lumea şi la cultură: schimbarea

raportului natural/artificial, modificarea universului senzaţiilor, înlocuirea informaţiei directe

cu cea mediată, desacralizarea şi individualizarea lumii, modificarea relaţiilor şi valorilor

sociale etc.

Poezia modernă vine să exprime o lume complet diferită de lumile anterioare, o lume

pentru înţelegerea-comunicarea-inventarea căreia nu sunt suficiente nici ştiinţele, nici

celelalte arte, nici celelalte genuri literare. Ea nu este descrierea a ceva deja cunoscut, ci o

explorare a unor zone noi, atât ale experienţei umane, cât şi ale expresiei: „Un singur gând ne

arde/Să dăm de ceva nou”, afirma Baudelaire, considerat „poetul modernităţii”, termen pe

care chiar el l-a folosit pentru „a exprima specificul artistului modern: facultatea de a nu

vedea în deşertul marelui oraş numai decăderea omului, dar şi de a simţi o frumuseţe

misterioasă, încă nedescoperită” 1. Baudelaire este cel de la care „porneau curente de altă

natură, mai tulburătoare, decât la romantici”, dar care i-au cuprins pe Rimbaud, Verlaine,

Mallarme şi pe mulţi alţii, fiind conştienţi că ei au pornit de acolo de unde a trebuit să se

oprească Baudelaire (Mallarme).

Hugo Friedrich notează că Baudelaire a fost preocupat de explicarea rolului poeziei în

această nouă lume creată: cum e posibilă poezia în civilizaţia comercializată şi tehnicizată.

1 Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, Cap. 2. Baudelaire, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p.31.

3

Opera sa demonstrează caracterul experimental al poeziei: ea trebuie să ajute la „înţelegerea

lumii”, trebuie să „arate calea”, iar această cale „duce cât mai departe de banalitatea realului,

într-o zonă a misteriosului, dar în aşa fel încât excitantele civilizatorii ale realităţii să fie

incluse în această zonă, să devină capabile de vibrare poetică”2, deci poezia modernă este o

explorare, marcând o ruptură definitivă de poezia premodernă. Această ruptură a avut loc şi la

nivelul formei, a regulilor, a convenţiilor. Poeţii moderni contestă eficacitatea regulilor în

numele „impresiei pe care opera o lasă asupra noastră”, pentru că „nimic nu ne împiedică să

înlocuim aceste convenţii cu altele din ce în ce mai suple până când dispar definitiv, lăsând

poemul să se definească pe sine însuşi prin singura sa calitate: cea poetică.” 3 Astfel, poemul

modern nu mai ascultă de nici o lege, având o formă liberă.

Această formă liberă a fost experimentată de Charles Baudelaire începând din 1857,

dând naştere unei culegeri de Mici poeme în proză, o operă zămislită după modelul lui

Aloysius Bertrand, autorul lui Gaspard de la Nuit, poetul mărturisind în scrisoarea-prefaţă

adresată lui Arsene Houssaye, că a dorit să aplice „la descrierea vieţii moderne, sau mai

degrabă la o anumită viaţă modernă, mai abstractă, procedeul pe care l-a aplicat (Bertrand) la

zugrăvirea vieţii de altădată, atât de straniu pitorească”. Înlocuirea versului cu proza s-a făcut

din raţionamentul că „Există Poeme frumoase fără versuri, aşa cum există versuri frumoase

fără poezie şi tablouri frumoase fără un colorit bogat”4 şi, după cum afirmă Baudelaire în

aceeaşi scrisoare: proza lirică „muzicală fără ritm şi fără rimă, îndeajuns mlădioasă şi

îndeajuns autentică” este cea mai capabilă „pentru a se adapta mişcărilor lirice ale sufletului,

unduirilor visării, zvâcnirilor conştiinţei”. El o separă de Fleurs du Mal, pentru care revendică

merite diferite şi, în anumite puncte, opuse. De aceasta, el scrie lui Vigny, la sfârşitul lui

1861: „Singurul elogiu pe care îl solicit pentru această carte este să se recunoască faptul că ea

nu e un simplu album şi că are un început şi un sfârşit.”

În Introducerea scrisă pentru Mici poeme în proză, Marcel Ruff compară tonalitatea

vocii autorului în cele două culegeri de poeme: poezia în versuri face ca vocea autorului să

ajungă la noi ca „printr-un instrument care o amplifică, dar şi o modifică”, în timp ce poemul

în proză „are ca efect suprimarea obstacolelor care, în limbajul direct, opreşte confidenţele

cele mai intime.” Deşi abordează aceleaşi mari teme din Fleurs du Mal (obsesia timpului, a

exilului, spleen-ul, beţia şi călătoria ca metode de evadare în uitare), „nici o operă scrisă de

Baudelaire, nici măcar corespondenţa sa, nu dezvăluie atât de bine şi atât de complet profunda

2 Ibidem.3 Marcel A. Ruff, Introduction la Petits Poèmes en prose, p.15.4 Ibidem.

4

sa personalitate”, o personalitate în majoritatea timpului ascunsă „cu atâta grijă sub o mască

de cinism şi excentricitate” 5.

În poemele sale în proză, „inima tandră” a lui Baudelaire este plină de compasiune

pentru copiii sărmani, pentru bătrânele femei nefericite, al căror timp de a plăcea a trecut,

pentru „bătrânul poet fără prieteni, fără familie, fără copii, degradat de mizerie şi de

ingratitudinea publică”6 pentru omul smuls din reveria sa de hidoasa realitate, pentru

„monştrii nevinovaţi” în favoarea cărora el imploră mila „Aceluia, care singur ştie de ce

există, cum s-au făcut şi cum ar fi putut să nu se facă ”.

El sesizează cu tristeţe şi revoltă că lumea în care trăim, lumea modernă, este

desacralizată, ea se află „sub o vastă boltă cenuşie, într-o întinsă câmpie de pulbere, fără

drumuri, fără iarbă, fără un mărăcine, fără o urzică” 7, un pustiu în care oamenii s-au sălbăticit,

şi-au pierdut simţul Adevărului, Onoarei, Dreptăţii, Frumosului şi Virtuţii (considerate acum

artificiale). Ei iubesc şi caută ceea ce odinioară condamnau, iar pe „bătrânul om de litere ce a

supravieţuit generaţiei pentru care a fost un strălucit om de duh”, astăzi, l-au uitat, ba mai

mult, îl dispreţuiesc „în a cărui baracă lumea uitucă nu vrea să mai intre”. Încă înainte de a se

naşte, omul şi viitorul său depind de „hatârul zânelor”, care dau „celui ce încă nu trăise un

hatâr putând să-i hotărască destinul şi să ajungă într-adevăr izvorul nefericirii ca şi al fericirii

lui” 8.

În poemele sale, societatea este plină de „speculanţi mărunţi” care vor „să câştige

paradisul economiceşte”, căpătând „fără bani un brevet de om milostiv” 9 şi detestându-i pe

sărmani deoarece „Sunt insuportabili oamenii aceştia cu ochii deschişi ca porţile pentru

trăsuri”10, prin dispreţul lor împingându-i pe sărmani la jafuri, sinucideri, sau chiar fratricide.11

Oraşul este întruchipat ca fiind însufleţit de un „delir oficial” , de o „harababură şi

hărmălaie”, „un talmeş-balmeş de ţipete”12 menite „spre a tulbura creierul celui mai dârz

singuratic”13. În mijlocul acestui vacarm, sufletul lui este chinuit de „Demonul

contratimpului” care îi aminteşte mereu că e muritor, că „lumea e supusă îngrozitoarei legi a

Timpului”14 pentru că „Timpul domneşte, şi-a reluat brutala dictatură”15.

5 Ibidem, p. 24.6 Charles Baudelaire, Mici poeme în proză, Bătrânul saltimbanc, trad. G. Georgescu, Editura Univers, Bucureşti, 1971, p.19.7 Ibidem, Fiecare cu himera lui, p.19.8 Ibidem, Darurile zânelor, pp. 43-44.9 Ibidem, Moneda falsă, pp. 62-63.10 Ibidem, Ochii săracilor, pp. 56-57.11 Ibidem, Prăjitura, p. 21.12 Ibidem, Bătrânul saltimbanc, p. 19.13 Ibidem, Un om de haz, p. 16.14 Ibidem, Darurile zânelor, p. 43-44.15 Ibidem, Camera dublă.

5

În această societate, deşi tânjeşte după „studiul frumosului”, pe care îl resimte ca un

duel, „artistul ţipă de spaimă înainte de a fi învins”16. Din străfundul sufletului său el face să

iasă mărturisiri înfiorătoare: „m-aş simţi mai bine acolo unde nu sunt”17, sau în alt poem,

exprimând acelaşi deprimant sentiment: „niciodată nu mă simt bine nicăieri, şi mereu cred că

m-aş simţi bine în altă parte decât unde sunt”18, „Oriunde!” izbucni sufletul, chiar la Pol, la

jumătatea neantului unde aurorele boreale par un foc de artificii venit din iad, „Oriunde! dar

numai afară din lumea aceasta!” Sufletul său zdruncinat se revoltă împotriva divinităţii, căci

„Dumnezeu nu se îngrijeşte de mine”19, şi îi reproşează că „viaţa mişună de monştri

nevinovaţi”20 creaţi prin voia Lui. În acest moment de deznădejde şi dezgust, oferta diavolului

îi pare tentantă: „te voi face stăpânul sufletelor”21, „banii, aurul, diamantele, palatele feerice

vor veni să vă caute [...] vă veţi îmbăta de voluptăţi, fără oboseală, în ţări încântătoare unde e

veşnic cald şi unde femeile au un parfum la fel de plăcut ca de floare”22.

Sentimentul de dragoste este demitizat, femeia nemaifiind privită ca o zeiţă, ideal de

frumuseţe, candoare şi iubire; preeminenţa artificialului asupra naturalului determină

reducerea femeii la trup: ea devine doar un obiect de care bărbatul se foloseşte şi este

zugrăvită ca suspinând „de îndestularea bunei stări şi povara huzurului” ca o culegătoare de

spice ajunsă la 60 de ani, dispreţuindu-l pe „bărbatul paşnic”, pe care îl torturează cu

„pretenţioasele sale sclifoseli.”23

Schimbarea raportului natural/artificial atrage după sine şi modificarea universului

senzorial al omului modern. În poezia modernă, simţurile sunt „satisfăcute”, dar şi

condiţionate, prin folosirea parfumurilor, rujurilor, cremelor, mănuşilor etc. Se observă şi în

volumul de poeme în proză al lui Baudelaire „deplasarea atenţiei către senzaţie”, după cum

afirma Fernando Pesoa. Astfel, părul femeii iubite îi induce artistului reverii care îi

alimentează sufletul de senzaţii pe care lumea exterioară nu i le poate oferi: „Lasă-mă să

respir mult, îndelung, parfumul părului tău [...] ca să scutur amintirile din aer. Dacă ai putea

şti tot ce văd! tot ce simt! tot ce aud în părul tău! [...] Un întreg vis e părul tău, plin de pânze şi

catarge, el cuprinde întinse mări cu musoane ce mă împing spre climate pline de vrajă [...] În

oceanul părului tău întrevăd un port plin de cântece melancolice [...] În mângâierile părului

tău regăsesc toropirea lungilor ceasuri petrecute pe divan [...] În dogorâtoarea vatră a părului

16 Ibidem, „Confiteor” de artist.17 Ibidem,Anywhere out of the world, p. 96.18 Ibidem,Vocaţiile, p. 71.19 Ibidem.20 Ibidem,Domnișoara Bisturiu, p. 95.21 Ibidem, Ispitele sau Eros, Plutus și gloria, p. 46.22 Ibidem, Jucătorul mărinimos, p. 66.23 Ibidem, Femeia sălbatică și femeiușca elegantă, p. 28.

6

tău respir mirosul de tutun amestecat cu opiu şi zahăr” apoi simte nevoia să muşte din cozile

împletite ca din „amintiri”, căci „Sufletul meu călătoreşte pe miezme ca sufletul altora pe

muzică.”24

„Unul din marile merite ale lui Baudelaire – notează Marcel Raymond – este acela de

a fi făcut din peisajul urban – case, odăi, interioare – obiectul contemplaţiei sale şi de a fi

sesizat, chiar în defectele şi contrastele lor, analogii secrete cu propriile lui contradicţii”25:

„oglinzile, metalele, stofele, aurăria şi faianţa cântă pentru ochi o mută şi tainică simfonie”26,

„nu puteam, fără o sfâşietoare amărăciune, să mă despart de această mare aşa de nesfârşit

variată în înspăimântătoarea ei simplitate şi care părea să cuprindă şi să reprezinte prin

jocurile, înfăţişările, mâniile şi surâsurile ei, stările sufleteşti, agoniile şi extazele tuturor

sufletelor care au trăit, trăiesc şi vor trăi!”27, printr-o fereastră luminată, el vede chipul unei

femei sărace şi bătrâne cu ajutorul căruia reface „povestea acestei femei [...] şi uneori mi-o

spun mie însumi plângând.”28

Micile poeme în proză oferă un spectacol impresionant al celor mai puternice senzaţii,

trezite în sufletul poetului mărunte imagini sau obiecte. El trăieşte cu intensitate aceste stări,

cărora le găseşte ulterior expresia poetică. Soarta artistului în lume îl frământă adesea. Vede

că „bătrânul om de litere” este răsplătit cu uitare de societatea modernă, simte că „studiul

frumosului e un duel în care artistul ţipă de spaimă înainte de a fi învins”, a trăit dureroasa

experienţă a respingerii: „te asemeni cu publicul, căruia niciodată nu trebuie să-i dăruieşti

parfumuri gingaşe ce-l scot din sărite, ci murdării alese cu grijă”29 plin de deznădejde strigă:

„Doamne Dumnezeule! Dă-mi harul să plăsmuiesc câteva versuri frumoase, care să-mi

dovedească mie însumi că nu sunt cel din urmă dintre oameni, că nu sunt mai prejos decât cei

pe care-i dispreţuiesc.”30

„În majoritatea paginilor lor, Micile poeme în proză prezintă o utilizare nouă a prozei,

o proză în care puterea poetică tinde spre tensiunea extremă care stabileşte comunicarea între

visul poetului şi cel al cititorului” observă Marcel Ruff. „Muzica este graţioasă şi seducătoare,

iar noi suntem la spectacol şi închidem cartea ca şi cum am ieşi de la teatru, pentru a ne regăsi

„în pliurile sinuoase ale bătrânei capitale”, în lumea oamenilor timpului nostru.” 31

24 Ibidem, O emisferă în plete, p. 38.25 Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, trad. Leonid Dimov, Editura Univers, București, 1970, p. 7526 Ibidem, Invitație la călătorie.27 Ibidem, S-a şi sfârşit.28 Ibidem, Ferestrele, p. 78.29 Ibidem, Câinele şi flaconul, p. 21.30 Ibidem, La unu din noapte, p. 26.31 Marcel Ruff, op. cit., p. 22.

7

Baudelaire „vorbeşte despre sine în măsura în care se ştie victima modernităţii. Ea

apasă asupra sa ca un blestem”, notează Hugo Friedrich. „Măsoară în sine, pas cu pas, toate

fazele ce rezultă din obsesia modernităţii: spaima, impasul, prăbuşirea în faţa idealităţii

râvnite ardent, dar care se sustrage în gol. Vorbeşte despre obsesia de a-şi asuma acest destin.

Obsesie şi destin sunt două din cuvintele sale cheie. […] Acestea sunt simptomele civilizaţiei

moderne, primejdii pe care el însuşi trebuie să se ferească.”32 La sfârşit, va lua martor cerul

„că a ştiut să îşi împlinească datoria «ca un chimist desăvârşit şi ca un suflet sfânt»”33

32 Hugo Friedrich, op. cit., p. 34.33 Marcel Raymond, op cit., p. 78.

8

B I B L I O G R A F I E

1. Alexandru Muşina, Paradigma poeziei moderne, Editura Leka Brîncuş,

1996.

2. Charles Baudelaire, Mici poeme în proză, trad. de G. Georgescu, prefaţă

de Vladimir Streinu, Editura Univers, Bucureşti, 1971.

3. Charles Baudelaire, Petits poèmes en prose, Chronologie et introduction

par Marel A. Ruff, Garnier-Flmmarion, Paris, 1967.

4. Angela Ion, Histoire de la littérature française, Editura didactică şi

pedagogică Bucureşti, 1982.

5. Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, trad. Leonid Dimov,

Editura Univers, Bucureşti, 1970.

6. Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, Cap. 2. Baudelaire, Editura

Univers, Bucureşti, 1998.

9