INTRODUCERE

Am ales această studierea a problematicii avortului pentru că este o temă de mare

actualitate, care - zic eu - ne privește pe toți. Căci nu putem fi creștini adevărați și

totodată indiferenți la holocaustul avorturilor din țara noastră. E dureros că avortul a

ajuns să fie văzut ca o alternativă pentru o viață mai confortabilă, sau, și mai dureros, ca o

manifestare concretă a vieții personale.

Se invocă de către partizanii avortului numeroase argumente. Se vorbește de faptul că

ceea ce este în pântecele mamei nu este o persoană, ci doar un ,,produs de concepție”

nedeplin format. Se face apel la dreptul femeii de a dispune de propriul ei trup.

Se aduc argumente de ordin material și social: sărăcie și șomaj, lipsa banilor și a

locuințelor, programul de lucru stresant sau dorința de realizare profesională. Cu toate

acestea, nimic nu justifică, nu îndreptășește avortul, pentru că din orice punct de vedere

ar fi privit și orice fel de argumente ar fi invocate, avortul rămâne ceea ce este o crimă

cumplită. Oricât de grele ar fi condițiile de viață într-un anume timp istoric și oricare ar fi

motivele, avortul și contracepția nu pot fi acceptate pentru că ele rămân ceea ce sunt:

ucidere.

1

CAPITOLUL I

COPILUL NENĂSCUT – O FIINȚĂ UMANĂ

Întălnirea dintre știință și teologie ne poate ajuta să pătrundem în tainele vieții umane,

așa cum a fost ea împărtășită omului de către Creator. Această întâlnire va trebui să ofere

răspunsuri concrete în marile probleme pe care intervenția științei moderne le crează

atunci când biomedicina și genetica acționează asupra vieții umane. Nașterea unui copil

constituie un eveniment însemnat în viața omului. Acest act, încărcat de o bogată

mitologie culturală, nu poate explica începutul vieții omului. Taina începutului vieții nu a

fost pătrunsă de științe, însă progresul lor a adus multe detalii edificatoare, care întăresc

aspectul sacru al vieții. Cuvintele proorocilor, care mărturisesc prezența lui Dumnezeu la

concepere, conțin același mesaj ca și cel al geneticienilor.

Tehnologia modernă a permis studierea comportamentului individual al copilului în

uter. Caracteristicile fătului au aceeași pregnanță ca și cele ale copilului deja născut.

Genetica arată că din primele momente ale evoluției proceselor biochimice, care se

declanșează după actul conceperii, embrionului i se incumbă o structură cu o bogăție de

date cu nimic mai prejos decât cea a omului matur. Toate etapele evoluției intrauterine

constitue nu etapele oricărei ființe, ci ale uneia înzestrate cu suflet rațional. Știința a

evidențiat caracterul continu, programat al procesului de dezvoltare a embrionului,

începând de la primele stadii. Nu există o diferență substanțială între zigot, forma de viață

căpătată imediat după concepere și nou născut. Datele biologiei ne permit astăzi să

constatăm că ființa umană își începe ciclul vital de la forma zigotului, de la fuziunea

gameților, fiind același individ biologic cu adultul de mai târziu. Datele oferite de

biologie nu permit însă afirmarea pe deplin a naturii umane, căci aceasta implică prezența

spiritului, care încarnează ființa umană. Atât religia, cât și filozofia arată că persoana

umană are, în același timp o parte spirituală și una corporală. Corpul reprezintă condiția

indispensabilă ca omul să aibă viață proprie în lume. Inseparabilitatea spiritului de corp

arată că începutul ființei umane coincide cu începutul evoluției individului uman.

Investigațiile geneticii au impus răspunsuri ca cele oferite de religie și filozofie,

arătând că de la concepere, omul a primit toată zestrea genetică. Acest fapt întărește

concluzia că embrionul este o persoană umană și justifică aprecierile privind asigurarea

demnității și înviorabilității lui. Viața umană începe în momentul concepției, în momentul 2

când oul este fecundat. Atunci începe o nouă viață, care nu este nici a tatălui, nici a

mamei. Ia naștere o ființă umană, care se dezvoltă separat, care trebuie să se bucure de

demnitate și căreia trebuie să-i fie asigurate drepturile ce decurg de aici. Recentele

progrese ale științelor biologice dovedesc clar că această nouă ființă, chiar de la

concepere, posedă un cod genetic propriu, diferit de cel al părinților, cu totul distinct de al

mamei. Așadar, ființa concepută în sânul matern e o ființă complet nouă, diferită, unică,

independentă.

Nașterea înseamnă părăsirea uterului matern, tăierea cordonului ombilical și existența

fizică a noului născut în afara trupului mamei, separat de el. Dar nu este nici o diferență

între coplilul dinainte și copilul de după naștere. Singura schimbare se referă la metoda

de alimentare cu hrană și oxigen. Dacă înainte de naștere hrana și oxigenul erau preluate

de la mamă prin cordonul ombilical, după naștere oxigenul este preluat din atmosferă prin

plămâni și hrana prin stomac. Ovulul fecundat este uneori comparat cu un proiect sau cu

un plan. Comparația este falsă. Proiectul unei case este un desen care o dată utilizat este

aruncat la coș, el nu este vizibil. În schimb, ovulul fecundat nu este un proiect, un plan, el

este o casă în miniatură, o casă întreagă chiar de la început, destinată să crească cu

timpul. O casă este construită cărămidă cu cărămidă și doar la sfârșit are formă de casă.

Omul adult de astăzi a fost casă întreagă din momentul conceperii. Ceea ce lipsea ca

să devină adult era hrana, oxigenul și timpul. Prin urmare, se poate vorbi de oul fecundat

ca de un primordium al viitorului adult, dar nu ca de un primordium al viitorului

organism, pentru că el este deja organismul individual a cărui dezvoltare normală duce la

stadiul de adult. Orice primordium se dezvoltă ca membru al unei specii, nu spre acea

specie. Așadar, și din punct de vedere biologic, zigotul sau embrionul se dezvoltă ca om

nu spre a fi om. În legislațiile popoarelor, copilul nenăscut e considerat ,,subiect” capabil

de drepturi: dreptul de a primi donații, moșteniri, ș.a.m.d. O asemenea dispoziție era

prevăzută chiar în Dreptul Roman: ,,Copilul zămislit e considerat ca și născut ori de câte

ori e vorba de interesele lui”. În concluzie, embrionul este o persoană ca toate celelalte nu

o ,,cvasi-persoană” sau persoană în potență. Are un trup și un suflet și este în stare să

stabilească relații. Primele relații embrionul le stabilește cu mama, în pântecele căreia ia

ființă, se dezvoltă și orice mamă poate mărturisi acest lucru minunat.

3

1.1. PROCREEREA ȘI MOMENTUL DE ÎNCEPUT AL VIEȚII

Motto:

,,Nașterea de moștenitori a fost cea mai mare mângâiere pentru pierderea nemuririi.”

(Sf. Ioan Gură de Aur)

Făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1,27: ,,Și-a făcut Dumnezeu

pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie”),

omul este o ființă comunitară, în familie trăind după modelul comuniunii de iubire al

Sfiintei Treimi și având binecuvântarea să fie ,,împreună-lucrător cu Dumnezeu”(I

Corinteni3,9) în perpetuarea vieții pe pământ (Facere1,28: ,,Creșteți și vă înmulțiți;

umpleți pământul și-l stăpâniți).

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, chemându-l la existență din

iubire și în același timp la iubire. Căsătoria este un mod specific de realizare a vocației

spre iubire a întregii persoane umane. Bărbatul se însoțește cu femeia după rânduiala

dintru început a Creatorului, întemeind instituția sfântă și binecuvântată a familiei pentru

sprijin și ajutor reciproc în calea spre dobândirea mântuirii, naștere de prunci buni și

pentru perpetuarea neamului omenesc.

Familia bazată pe căsătorie este cea mai veche instituție socială, fiind întemeiată de

Dumnezeu o dată cu creșterea primilor oameni: ,,Nu este bine să fie omul singur; să-i

facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18). Dar Dumnezeu a făcut-o pe Eva nu numai

ca să-l ajute pe Adam ci și pentru a-l feri de singurătate, care înseamnă suferință,

deoarece lipsește comunicarea. Nici Dumnezeu nu este o singură persoană, ci este Unul

în Trei în același timp. De aceea aici omul nu ar fi chipul lui Dumnezeu, dacă ar fi o

monedă închisă; numai pentru că se completează reciproc, bărbatul și femeia sunt omul

deplin. Cei doi soți se completeză într-un mod atât de total, încât alcătuiesc o

entitate: ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și

vor fi amândoi un trup.” (Facere 2,24) Nașterea și creșterea de prunci este un mijloc

important care ajută pe cei doi soți să lumineze spre o unire sufletească tot mai

desăvârșită.

4

Copiii sunt cea mai binecuvâtată investiție a lui dumnezeu pentru cei care se iubesc, ei

sporesc comunicarea dintre soți printr-o responsabilitate comună, care adâncește esența

căsătoriei. Fără copii, soții ar deveni o unitate egoistă în doi, în timp ce prin copii, ei se

deschid spre societatea de care are nevoie atât pentru creșterea, cât și pentru încadrarea

acestora în societate. Sfinții Părinți numesc familia imagine a Sfintei treimi. Ceea ce este

comuniunea tri-personală în sânul Dumnezeirii, aceea este comuniunea inter-personală în

sânul familiei. Precum acolo există o unitate în ființă, dar și o trinitate de persoane.

Pluralitatea nu nimicește unitatea, nici unitatea nu nimicește persoanele, ei le

desăvârșește. Tritității: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt îi corespunde tritrititatea: tată, fiul și

mama. Tatăl este într-atât tată întrucât participă la paternitatea Tatălui din ceruri. Fiecare

copil este într-atât fiu întru-cât participă la ființa Fiului lui Dumnezeu. El este imaginea

Fiului pe pământ. Mama e într-atât mamă întru-cât participă la puterea creatoare și

modelatoare a Duhului Sfânt. Iată pe ce culmi de demnitate se plasează familia în

perspectiva creștină. Taina prezenței divine se simte și în caracterul creator al iubirii.

Iubirea este astfel nu numai contemplație statică, ci și participare la puterea creatoare a

lui Dumnezeu. Copiii sunt expresia cea mai concretă a prezenței divine în familie. Dacă

în iubirea ce leagă pe soți se răsfrânge o rază din lumina paradisului, în făptura de ghiocel

a pruncului, în ochii lui senini, în glasul lui cu rezonanțe cristaline, este cerul întreg

coborât pe pământ. El transformă familia într-un paradis și face din cea mai umilă

cocioabă un palat. Fiecare copil este o bucată d cer, o rază din frumusețea lui Dumnezeu,

o umbră de lumină din lumea îngerilor. El este fereastra neprihănirii, prin care lumina

pură a cerului pătrunde în casa părinților. El este mărturia vie, concretă, despre lumea

transcendentă a luminii, neprihănirii și bucuriei veșnice. Copilulîi apropie și pe părinți de

Dumnezeu, îi înalță în sfere mai pure, le intensifică iubirea și le-o înobilează. Aici, mai

mult ca oriunde în familie se vede prezența lui Dumnezeu, căci în fiecare prunc este o

nouă întrupare a lui Iisus. El prelungește pruncia lui Iisus în lume. De aceea copiii, mai

mult ca orice, sunt reflexe ale lui Iisus între oameni. A lor este împărăția cerurilor. Ei

răspândesc un duh de puritate, care deșteaptă în noi neprihănirea cea dintâi, căci ,,suntem

atât de creștini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi(...). Cu adevărat, copilăria

este o prelungire pe pământ a cerului. (Mladim, 1997) Copiii crează speranță. Cînd adulții

au copii, ei au o probabilitate mai mare să mențină o relație angajată, să plănuiască

viitorul, să-și conserve resursele, să renunțe la gratificarea personală și să se maturizeze

5

pe măsură ce copiii lor cresc. Fără copii, oamenii devin narcisiști, hedoniști și

materialiști. Avortul nu numai că distruge copiii, dar și micșorează dorința de a avea

copii. A avea copii presupune ca oamenii să facă planuri pentru viitor și prin urmare, să

creeze așteptări mai pline de speranță. Cu mai puțini copii există mai puțină speranță. În

același timp, când există mai puțină speranță, oamenii sunt mai puțin înclinați să aibă

copii.

6

7