Paradisul, purgatoriul şi iadul (4)

Autoturisme şi camioane

Pînă la apariţia în masă a camioanelor şi a interdicţiei accesului lor pe bulevardele

principale ale Aradului, în anii 60, orice vehicul era un motiv serios de risărci copilăresc.

Nu ne prea interesau căruţele, nici măcar cele cu roţi de cauciuc, adică „ştrafurile”, dar

orice avea patru roţi, motor şi scotea fum, era deoasebit de fascinant. Bineînţeles, pentru

noi copiii.

Să începem cu autoturismele, denumire ce la vremea respectivă nu exista. Erau maşini,

dube, camioane, autobuze şi camioane. Era epoca în care atît morga, cît şi ecarisajul

foloseau o dubă neagră trasă de un cal, cu roţi cu spiţe de lemn, dar cu obezi de cauciuc,

cu coviltir în care se aflau de cele mai multe ori cîte doi bărbaţi fără nume, fără figură,

dar înarmaţi cu „zbici”. Apăreau prin oraş şi dispăreau urmăriţi de privirile trecătorilor,

probabil generînd fiori. „Ştrafurile” (căruţele cu platformă mare cu roţi de cauciuc)

efectuau transporturile ocazionale a celor ce se mutau sau cele de lemne şi cărbuni. Ne

agăţam de obloanele lor spre furia celui ce mîna caii şi în ciuda eforturilor sale de a ne

articula cu „zbiciul”, ne ţineam tari pînă oboseam. Asta se întîmpla pe B-dul V.I.Lenin,

unde locuiam, cea mai apropiată stradă dinspre centru spre Deva sau spre depozitul de

combustibili de dincolo de podul gării Apropo de gară, cînd americanii au bombardat în

1944, vizînd triajul gării şi fabrica Astra, mulţi muncitori au fugit în păduricea cu lac din

preajma fabricii. Bombele ce au căzut în triaj şi au lovit şinele, le-au strîns parcă în

colaci, şinele eliberîndu-se de tensiunilor acumulate de ani şi ani. Cele căzute asupra

fabricii au ratat ţinta, în schimb nu au ratat păduricea, mulţi muncitori găsindu-şi sfîrşitul

acolo.

În Arad existau două „salvări” sau cel puţin două tipuri, poate erau mai multe ca număr:

una era o dubă mai mare (eu ţin minte denumirea Graz sau ceve asemănător, dar nu am

regăsit-o), motor benzină, cu bot tip camion clasic, tracţiune spate, roţi duble spate, în

stilul ambulanţelor din război, dar albă şi cu obişnuita cruce roşie. A doua era Skoda, tot

dubă (o a doua Skoda avea culoarea maro şi deservea TAPL-ul, ducea prăjiturile şi

torturile la cofetării), de dimensiuni mult mai reduse. Nu am urcat în niciuna dintre ele, în

schimb, unul dintre vecinii bunicilor de la Micălaca era şofer pe o Tatra răcită cu aer, în

două culori, maro şi bej, motor spate, cu scaunele din vinilin uzat şi cu o aripioară dorsală

între geamurile parbrizului din spate. Huruia, mirosea a benzină şi ridica mult praf pe

stradă, dar eram fericiţi că ne ducea pînă la colţ. La Sfatul Popular se mai putea vedea un

Pontiac negru mat (oare de unde apăruse şi cînd?), cît şi un Zil negru lucios, cromat şi cu

steguleţ roşu pe bot. Amîndouă aveau forme rotunjite, prelungi, dar destul de dolofane. În

Arad vedeam cîteodată o maşină neagră, revopsită, fără luciu, fără crom, asemănător cu

un Packhard 1920. Colţuroasă, parbriz vertical, în spate în loc de portbagaj avea un cufăr

(probabil metalic) legat cu curele, arcuri cu foi. Avea roţi cu spiţe şi mergea foarte încet.

Tot în Arad sau în împrejurimi exista un Citroen 36, un design celebru, dar despre care nu

ştiam mare lucru atunci, nu stălucea prin absolut nimic, nici măcar prin vopseaua verde

miltar. Ultimele două aveau cauciucurile extrem de uzate, fără urmă de relief. Cîteodată

prin centru apărea un cupeu verde decapotabil (nu am dat de marcă) care arăta foarte

bine, la care uşa portbagajului se transforma în spătar, doi adolescenţi putînd să stea

aşezaţi în interior. Cîte un DKW sau un Moskvici copiat după el se mai tîrau pe străzi,

dar nu mi-au făcut vreodată impresie. Exista şi un Fiat Topolino de două locuri, bordo,

dinainte de război, portiera deschizîndu-se invers. Avea un motor miunuscul, doi

cilindrii, mare minune că încă mai funcţiona, avînd în vedere că era semidecapotabil, cu

acoperiş de pînză.

În rest, doar Gazuri cu prelată, tradiţionalele autobuze Zil şi TV (ambele cu motoare pe

benzină în faţă) şi camioane. Prin anii 60 puteau fi văzute sporadic autobuzele ungureşti

Ikarus Mamuth, cu turişti sau cel al unei echipe de fotbal din Regiunea Autonomă

Maghiară. Masive, lente, gălăgioase, cu motor diesel în spate, dar cu culori ceva mai vii.

Cel mai mare camion, părea o dihanie din poveştile cu monştri, era un Benz ce transporta

făină în saci. Era enorm! De obicei îl vedeam după descărcare, cu motorul ambalat, lăsa

un nor de făină în urmă, muncitorii stînd în picioare şi ţinîndu-se de oblonul din faţă, cu

mantalele tipice pentru astfel de joburi, capetele acoperite cu nişte glugi enorme. Cabina

era înaltă, niciodată neînţelegînd de ce era chiar atît de mare. Apoi erau cele cîteva

camioane Studebaker de pe la colectivele din împrejurimi. Atîta l-am admirat pe unul

dintre ele, parcat pe „strada mea”, încît şoferul ne-au invitat în cabină, unde am început să

tragem de toate cele şi să învîrtim volanul. Bineînţeles că am tras frîna de mînă ce s-a

blocat, mărturisindu-mi greşeala, şoferul a deblocat-o apăsînd pe butonul din capătul

sticului. Toate camioanele cu benă sau cutie avea numerele înscrise pe lateral cu litere şi

cifre albe Un alt camion parcă făcut să reziste for evăr era Leylandul din dotarea

schelelor de foraj. Pătrăţos, dar cu marginile rotunjite, înalt, gri, cu punte dublă în spate,

avea o platformă enormă netedă ce se termina cu o ţeavă ca încărcăturile să alunece fără

probleme. Pe deasupra mai avea şi un troliu. Şoferul părea că stă în spatele volanului

undeva la etajul doi faţă de pietoni. În afară de cîteva camioane pătrăţoase de provenienţă

necunoscută, Leylandul era printre puţinele cu motor diesel. Ca atare huruitul motorului

său era unic.

Mai existau camioane Molotov, o variantă mai mică a Studebakerului, de un verde închis,

lente, silenţioase dar fără personalitate, apoi Zil-urile armatei o variantă mai apropiată de

cea americană, dar mai rotunjită. Erau masive, un bot lung şi parbriz ce se putea

deschide. Cîteodată mai răsărea cîte un camion cu patru roţi, scurt, fără bot, cu turelă,

vopsit în verde (de acum culoarea tradiţională) cu ambele osii independente şi cu un mare

unghi negativ. N-am ştiut niciodată ce marcă era, dar văzînd imagini pe net cred că era o

Skoda 48. Mult mai interesant era traversarea oraşului de convoaiele de amfibii pline cu

soldaţi. Aveau un claxon foarte puternic, erau foarte înalte, huruiau de numa-numa şi le

vedeam elicea. Nu ai văzut elicea, nu ai văzut nimic! Cam tot atunci a apărut balena albă,

o balenă ce era plimbată cu un camion frigorific prin toate ţările şi junsese şi la Bucureşti.

Am văzut-o într-un jurnal de actualităţi dinaintea unui film. Ajutorul şoferului ştergea

parbrizul în timp ce camionul se deplasa pe Magheru. De aici a derivat porecla „balenă”

pentru camioanele mari de acest gen, tirurile de mai tîrziu.

Dar cele mai întîlnite camioane erau Zis-urile şi Steagul Roşu, o copie uşor cosmetizată a

Zisului sovietic. A exista şi o dubă ce a dus la dispariţia ştrafurilor din centru: UMT-ul.

Era o prismă gigantică, de cele mai multe ori cu uşile deschise la spate, argintie cu un pic

de albastru, şi cu tot tacîmul de semnalizatoare minuscule. Din aceiaşi categorie va deriva

autospeciala de pompieri de mai tîrziu. La capitolul autospeciale se încadra şi scara de

incendiu şi cele două camioane cisternă cu pompieri ce stăteau agăţaţi, ZIS şi SR. Toţi

dădeam buzna să urmărim spectacolul pompieristic.

La şcoală, clasele mari făceau „atelier” şi se căzneau să cunoască două camioane ce erau

parcate sub un acoperiş în curtea şcolii: o Praga (îl găsiţi aici, cel de la şcoală avea ladă

clasică nu era dubă http://www.autogallery.org.ru/k/pa/prRN_BVV.jpg) şi încă un

camion, la fel de verde şi cam tot din aceiaşi epocă. Exista chiar şi un manual pentru

orele auto, dar în ciuda implicării maiştrilor nu am văzut vreodată ca unul dintre cele

două camioane să pufăie măcar. Pauză totală. Un Praga albastru, cu bot mai mic, se mai

plimba prin Arad din cînd în cînd.

Cea mai interesantă întîmplare s-a petrecut (în ceea ce mă priveşte) pe Bulevardul

V.I.Lenin, chiar în faţa intrării la numărul 1, acolo unde locuiam. Tocmai se renova pe

exterior clădirea şi la intrare, după poarta masivă existau două lăzi enorme cu ciment.

Muncitorii recondiţionau exteriorul clădirii şi foloseau pe lîngă ciment şi nişte mături de

mici dimensiuni de nuiele. La ora respectivă nu exista niciun muncitor în apropiere.

Împreună cu Mircea şi cu Horaţiu stăteam la intrarea dinspre parc, poarta fiind

întredeschisă şi blocată un o bară de metal masivă să nu se trîntească. „Nemţii” trebuiau

să ne atace dinspre stînga (ăsta era sensul de circulaţie la vremea aceea), aşa că am

împlîntat o măturiţă de-a zidarilor în ciment, căutînd să o încărcăm cu cît mai multă

materie cenuşie (ce nouă ne cam lipsea la vîrsta aceea). Am pus măturiţa pe bara

respectivă şi aşteptam atacul. Din stînga apare un Zis cu parbrizul ridicat datorită

zudufului din timpul zilei. Cum ceilalţi erau mai mici ca mine, eram atît comandant cît şi

servant. Am ţintit inamicul şi cum camionul rula destul de încet am comandat „foc”!

Lansată precis, ca un proiectil Katiuşa din filmele sovietice, măturiţa s-a dus aţă spre

cabina Zisului, lovind trupele inamice îmbarcate în mijloace auto exact unde trebuia: sub

parbrizul deschis! A urmat o frînă teribilă, un scrîşnet pe măsură, nişte ochi căscaţi ca la

dentist şi gîndul că ne aştepta nimic altceva decît curtea marţială. Nu pentru ce făcuserăm

( mai ales eu), ci pentru că fugiserăm în faţa inamicului cu toate că ambuscada reuşise. Eu

am luat-o pe prima scară şi m-am oprit la ultimul etaj ţinîndu-mi răsuflarea, în faţa uşii de

la pod. Mai departe nu puteam ajunge. Mircea şi Horaţiu s-au topit acasă la ei, la trei scări

depărtare, pe celălalt bulevard, securizaţi în spatele uşilor. Evident nimeni nu s-a luat

după noi, dar în următoarele trei ore a fost linişte înmormîntală în curtea imobilului. De

parcă am fi fost înfrîţi de coloana motorizată a „nemţilor”

La începutul deceniului şapte au apărut autoturismele, unele dintre ele rezistînd pînă în

anii 80. În primul rînd cele sovietice: Volga, care plăcea tuturor, avea un cerb mare în

săritură pe capotă. Oare de ce se numea Volga (fluviu) şi avea simbol un cerb? Pobeda,

ce pe limba noastră înseamnă Victorie (cam tot ce se producea în URSS era Pobeda) şi

Moskviciurile 401 (403, se pot vedea la

http://www.nezapomente.cz/images/cms/gallery/moskvic_403_2190_2350.jpg, 408 şi

412). Un Moskvici 403 a fost recondiţionat şi pus la tombolă pe terenul Utei la unul

dintre jocurile echipei arădene. La început toate astea erau cam hodorogite, cine ştie

poate erau în uz de ceva timp, dar după un timp a apărut generaţia a doua. Arătau mai

bine, culorile erau mai vii, în sfîrşit a fost abandonat cenuşiul. La jumătatea anilor 60 au

apărut şi alte mărci, atît „socialiste”, cît şi capitaliste. Printre primele autoturisme mai

moderne erau Skoda (1000 MB), Trabant (600 şi 600 combi – cu cele mai multe bancuri

la activ), Wartburg 311 (avea motor cu trei cilindrii, 1000 cmc şi doi timpi) ambele mărci

cu motoare în doi timpi, Warsawa poloneză, de fapt o Pobeda făcută sub licenţă, apoi cu

ceva modificări de stil, iar dintre cele capitaliste Ford Taunus 12m, 15m, 17m, Opel

Kadet, Rekord, Kapiten, Admiral, Diplomat, Fiat 600, 850, 1100 D, 2100, 2300 şi

Renault Dauphine, 10, 10 Major, 16 şi în cele din urmă Dacia 1100 şi 1300. Pînă la

dotarea Miliţiei cu VW broscuţă albastre cu girofar, accidental mai puteai vedea cîte un

VW. Dar în cele din urmă Dacia a eliminat orice concurenţă.