Aspecte privind problematica comportamentului organizaţional în mediul militar românesc

Col.lect.univ.dr. Benoni SFÂRLOG

Comportarea oamenilor a constituit dintotdeauna un domeniu de

analiză atentă şi dezbatere profundă din partea celor interesaţi de teoria şi practica funcţionalităţii organizărilor sociale. Mai mult decât atât, interesul şi preocuparea inducerii anumitor tipuri comportamentale sunt evidente pe toate treptele evolutive ale socialului, indiferent de localizarea spaţio-temporală. Domeniul militar nu putea face abstracţie, evoluţiile definitorii sunt, prin definiţie, dependente de anumite stări atitudinal-comportamentale tipice, adecvate necesităţilor proceselor organizaţionale specifice.

1. Ce este comportamentul organizaţional? Cu siguranţă nu ne-am propus să iniţiem, în acest cadru, un demers

tranşant privind aspecte de ordin semantic sau cu conotaţii delimitative privind accepţiunea sau accepţiunile conceptului binecunoscut în mediile academice prin sintagma comportament organizaţional. Câteva precizări sunt, în opinia noastră, strict necesare.

Deşi aparent simplă, sintagma defineşte un concept modern, specific abordării din perspectivă organizaţională a socialului, a evoluţiilor omului întru satisfacerea necesităţilor sale.

Sunt încă sesizabile urme ale debutului studiilor în domeniu de pe poziţii unilaterale, proprii investigării organizaţiilor centrate pe profit. Fără a minimaliza aportul acestor studii la progres în planul cunoaşterii, actualmente ele sunt depăşite. Oricât de mult am preţui teoria şi practica managementului ştiinţific clasic sau teoria organizaţiilor birocratice, precum şi dezvoltările teoretice în planul relaţiilor umane de la mijlocul secolului anterior, astăzi ele rămân în general simple repere evolutive deoarece cantonarea la aceste niveluri ar însemna un deserviciu adus promovării spiritului novator, progresului.

Interacţiunea dintre oameni şi organizaţie şi focalizarea modalităţilor prin care organizaţia se implică în gestionarea eficace a situaţiei oamenilor în organizaţie exprimă de fapt, esenţa preocupărilor comportamentului organizaţional. Mai concret este vorba despre aplicarea ştiinţelor comportamentale în context organizaţional.

Este cvasiunanim acceptat că prin comportament organizaţional se vizează un spectru larg de aspecte specifice mediului organizaţional, cum

ar fi „cunoaşterea şi satisfacerea nevoilor angajaţilor, înţelegerea dinamicii de grup, acceptarea şi respectarea diferenţelor dintre oameni şi a valorilor culturale cu care aceştia vin în organizaţie şi alte activităţi manageriale“ şi, în pofida acestei complexităţi, ea reprezintă, totuşi, „liantul fără de care organizaţiile nu pot supravieţui şi nu se pot dezvolta“ [1].

În acord cu Mielu Zlate, constatăm că sunt puţine lucrările în literatura de specialitate care definesc expres conceptul de comportament organizaţional, cele mai multe dintre ele, chiar dacă poartă titlul de Organizational Behavior, intră direct în tratarea aspectelor vizate [2]. Apreciem, în aceeaşi măsură, pertinenţa distincţiilor realizate prin tripla diferenţiere a conceptului de comportament organizaţional ca set de fenomene sociale, ca obiect de studiu şi ca un centru de interes pentru diferite grupuri [3]. Ca definiţie de lucru putem adopta punctul de vedere sistematizat de Gary Johns potrivit căruia „comportamentul organizaţional se referă la atitudinile şi comportamentele indivizilor şi grupurilor în organizaţii“ [4].

2. De la concept la disciplină universitară Studiul sistematic, ştiinţific şi bine fundamentat teoretic al

problematicii comportamentului organizaţional este de dată relativ recentă; „disciplina academică desemnată sub numele de «comportament organizaţional» a început să fie recunoscută şi studiată în universităţi abia la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60 ai secolului XX“ [5].

Dezvoltările teoretice şi cercetările experimentale dezvăluie caracterul deosebit de aplicat al domeniului de studiu, situaţia oamenilor în organizaţii şi, mai ales, funcţionalitatea comportamentului acestora constituind prin excelenţă un miraj, o provocare cu implicaţii directe asupra gradului de satisfacere a necesităţilor sociale ale oamenilor şi organizărilor sociale înglobante.

Explicitarea comportamentului organizaţional presupune, fără îndoială, luarea în considerare a mai multor puncte-cheie:

nivelurile de manifestare a comportamentului – individual, de grup şi organizaţional; rezultă că în derularea cercetării trebuie să precizăm clar nivelul de analiză avut în vedere;

abordarea multidisciplinară – din acest punct de vedere, ceea ce constituie obiectul analizei reprezintă un câmp în care pot fi aplicate numeroase principii, modele teoretice şi metode provenite din mai multe discipline. Investigarea ştiinţifică a comportamentului uman a furnizat, îndeosebi prin abordările psihologice, sociologice, culturale şi antropologice, interpretările-cadru pentru domeniul de studiu denumit

comportament organizaţional. Astfel, fiecare disciplină în parte şi în interiorul acestora fiecare din orizonturile de procesare a informaţiilor active (avem în vedere distincţia minimă între nivelurile teoretice: cauzal, interacţionist, sistemic şi procesual-organic) a produs explicitări ale comportamentului organizaţional care au oferit decidenţilor, în special, dar nu numai, răspunsuri la întrebările despre ei înşişi, despre alte persoane şi despre anumiţi factori specifici mediului social (competenţe, norme juridice şi schimbări de natură social-politică), dar şi spaţiotemporalităţii de referinţă;

dimensiunea umană distinctivă – la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, predominau în organizaţii concepţii de management fundamentate pe principiile unei organizări riguroase, eficiente, impersonale şi imparţiale promovate de Frederic Taylor şi Max Weber. Adoptarea acestor poziţii teoretice, care neglijau aspectele umane ale muncii a condus la dezumanizarea organizaţiilor, la explicitarea acestora ca sisteme mecanice şi a generat drept consecinţă tratarea oamenilor ca „forţă de muncă“, ca „maşini“ ce pot fi manipulate în mod „ştiinţific“.

Anii 1920-1930 aduc în prim plan critici vehemente, ele iniţiind şi dezvoltând o nouă direcţie de cercetare, cea denumită a „relaţiilor umane“. Esenţa schimbării este surprinsă de către De Cenzo şi Robbins astfel: „Ce este o organizaţie fără angajaţii săi? Nu este nimic în absenţa resurselor umane, eventual, o mulţime de echipamente scumpe“ [6]. Cu alte cuvinte, centrul de greutate al investigaţiilor se comută către atitudinile, percepţiile, capacităţile şi idealurile oamenilor, ei devenind importanţi pentru organizaţie.

Contribuţiile iniţiatoare aparţin lui Elton Mayo şi lui Fritz Roethlisberger, dar supoziţiile de bază ale comportamentului organizaţional se apreciază că sunt elocvent precizate de către Douglas McGregor, în anul 1957 în cadrul celei de-a cincea conferinţe aniversare a Şcolii de Management Industrial din cadrul Institutului de Tehnologie din Massachusetts;

orientarea către performanţă – „De ce este performanţa scăzută sau ridicată? Cum poate fi îmbunătăţită performanţa? Poate fi îmbunătăţită performanţa în muncă prin antrenament?“ sunt doar câteva din întrebările la care analiza întreprinsă trebuie să formuleze răspunsuri adecvate;

rolul mediului ambiant, social şi spaţio-temporal; metodele ştiinţifice utilizate în studiul variabilelor

comportamentale.

Ca ramură a teoriei organizaţionale, comportamentul organizaţional urmăreşte ansamblul aspectelor comportamentale în mediul organizaţional, prin studii sistematice asupra indivizilor, grupurilor şi proceselor organizaţionale [7].

3. O provocare pentru mediul militar Într-o alocuţiune, amiralul U.S. Navy William J. Crowe Jr. sublinia:

„Înecaţi într-un munte de date, flămânzi de informaţii, este o zicală veche, dar, în multe privinţe, mult pilduitoare. Ea ne aminteşte un lucru: chiar atunci când epocile tehnologice ne poartă înainte în ritmuri ameţitoare, factorul uman rămâne decisiv pentru toate capabilităţile operatoare ...“. Aceste adevăruri de netăgăduit exprimă şi explică în mod elocvent importanţa comportamentului organizaţional pentru înţelegerea proceselor definitorii, specifice mediului organizaţional militar şi, mai ales, îndeamnă la adoptarea metodologiei specifice de investigare a realităţilor organizaţionale în vederea gestionării performante a organizaţiilor.

Domeniul prezintă o relevanţă deosebită pentru organizaţia militară. După ştiinţa noastră raportările româneşti la aspectele comportamentului organizaţional în mediul militar lipsesc, deşi sub nici o formă nu se poate susţine cu argumente faptul că în context militar, în stare de pace, în situaţii de criză sau la război, aspecte cum ar fi: comportamentul individual şi de grup, managementul acestuia, al culturii organizaţionale, gestionarea proceselor organizaţionale nu sunt determinante pentru exercitarea conducerii. Cu alte cuvinte, susţinem că din arhitectura curriculară a formării liderului militar sau din practica gestionării organizaţiei militare nu pot lipsi obiectivele:

să interpreteze satisfăcător situaţia oamenilor şi a grupurilor în organizaţie;

să utilizeze eficient procedurile de socializare profesională şi de influenţare constructivă a normării comportamentelor;

să gestioneze comportamentele individuale şi de grup în cadrul organizaţiei;

să modeleze pe structuri militare multinaţionale procesele care susţin şi întreţin funcţionalitatea culturii organizaţionale;

să integreze reperele teoretice şi metodologice specifice domeniului atitudinal-comportamental în practica exercitării rolurilor atribuite şi asumate în cariera militară;

să fie competent în evaluarea, implementarea şi dezvoltarea investigărilor ştiinţifice în domeniul comportamentului organizaţional;

să valorizeze în practică teorii moderne aparţinând concepţiilor privind organizaţia inteligentă, organizaţia care învaţă, organizaţia

relaţională sau de tip reţea, organizaţia apreciativă sau organizaţia expresivă.

Cu siguranţă, situarea orizontului interpretativ şi, mai ales, a practicii la latitudinea acestor abordări ar ridica capacitatea armatei de a-şi îndeplini misiunea constituţională şi obiectivele rezultate din documentele strategice adoptate pe plan naţional.

Deşi relativ târziu şi cu reticenţe majore, în Armata Română a fost îmbrăţişată, în urmă cu un deceniu, perspectiva organizaţională de abordare a instituţiei militare. Învăţământul militar s-a alăturat rapid noii orientări, promovând, în premieră, o specializare universitară sugestivă, managementul organizaţiei. Dincolo de scepticismul atitudinal sau de ripostele dure, exprimate făţiş, un alt mare inconvenient a caracterizat planul conceptual şi starea de fapt a procesului formativ. Este vorba de situarea în orizontul interpretativ definitoriu a primei părţi a secolului trecut, adică a perioadei în care abordările despre organizaţii vizau cu predilecţie firmele şi organizaţiile centrate pe profit. Implicaţiile sau mai bine zis consecinţele au fost defavorabile performanţei. Pe de o parte, s-a limitat orizontul de cunoaştere la un nivel de mult şi cu mult depăşit şi nu s-au creat deschideri pentru abordarea organizaţiei din perspective disciplinare noi, moderne. Aşa se explică faptul că abia acum a devenit posibilă introducerea în planul de învăţământ a unor discipline considerate de vârf în mediul academic. Firesc, între acestea comportamentul organizaţional ocupă un loc central. Pe de altă parte, perspectiva unidisciplinară, cea economică, a creat premise pentru confuzii majore privind organizaţia militară. ARMATA NU ESTE O FIRMĂ. Ea este o organizaţie cu scop constitutiv propriu, cu organizare şi mecanism funcţional specifice. Ea necesită şi merită o astfel de abordare care să-i surprindă cu eficacitate procesele organizaţionale definitorii şi să-i ofere şansa unei gestionări adecvate.

Note bibliografice

[1] Stanciu, Ştefan, Ionescu, Mihaela Alexandra, Cultură şi

comportament organizaţional, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2005, p. 119.

[2] Zlate, Mielu, Tratat de psihologie organizaţional-managerială, vol.1, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 36.

[3] Ibidem, p. 37. [4] Johns, Gary, Comportament organizaţional, Bucureşti, Editura

Economică, 1998, p. 6.

[5] Vlăsceanu, Mihaela, Organizaţii şi comportament organizaţional, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 15.

[6] De Cenzo, A., David, P., Robbins, Personnel/Human Resource Management, Englewood Cliffs, Prentice-Hall, 1988, p. 2.

[7] Bucur, Viorel, Teoria comportamentului organizaţional, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga“, 1999, p. 7.