Particularităţi ale prozei fantastice eliadeşti

Lucrarea de faţă concentrează, în urma cercetării, informaţii referitoare la

particularităţile întâlnite în proza fantastică a marelui prozator Mircea Eliade. Am ales să dezbat

această temă, deoarece literatura fantastică a lui Mircea Eliade m-a fascinat dintotdeauna.

Obiectivul vizat pe parcursul cercetării prozei fantastice a lui Eliade este următorul:

relevarea conceptelor de fantastic, irecognoscibilitate a miracolului, feeric, sacru, profan, timp

sacru, timp profan, hierofanie, imaginar, în urma analizei principalelor particularităţi ale operei

eliadeşti. În cuprinsul cercetării ştiinţifice am ilustrat conceptul de fantastic în accepţiunile unor

mari teoreticieni precum Roger Caillios şi Tzvetan Todorov şi am relevat distincţia între

conceptele fantastic şi feeric în viziunea lui Adrian Marino, precum şi a situaţiilor fantastice

întâlnite.

Ilustrarea particularităţilor prozei fantastice eliadeşti am realizat-o facând trimitere la

eroii din operele lui Mircea Eliade, care sunt de cele mai multe ori personaje cu preocupări

intelectuale, la nuvelistica prozatorului, care poate fi privită ca o lungă iniţiere a unor personaje

de factură spirituală. De asemenea, am evidenţiat obsesiile fundamentale ale creaţiei eliadeşti

reprezentate de problema posibilităţii ieşirii din timp, a naraţiunilor labirintice, punând accent pe

teoria irecognoscibilităţii miracolului abordată de marele prozator. Am analizat teoria lui Eliade

despre sacru şi profan prin intermediul nuvelei reprezentative La ţigănci. Am evidenţiat pe

parcursul cercetării şi aspecte referitoare la regimul diurn şi nocturn al imaginarului eliadesc,

întâlnite, spre exemplu, în romanul Domnişoara Christina şi am subliniat o tema des întâlnită la

Eliade, fantasticul dedublării.

Fantasticul (lat. med. phantasticus, gr. phantasticos) desemnează ceea ce nu există în

realitate, ceea ce este ireal, aparent, iluzoriu, sau lumea fantasmelor (gr.Phantasmata-apariţie,

viziune, imagine). În creaţia populară, fantasticul apare ca masură a forţelor nestăpânite ale

naturii, în timp ce în creaţia cultă tinde să devină unul din semnele distinctive ale acestei creaţii.

Fantasticul reprezintă o ezitare încercată în faţa unui eveniment supranatural. De

aceea lectorul trebuie să considere lumea reprezentată ca reală si să ezite în opţiunea sa asupra

naturii evenimentului .1

1 Tzvetan ,Todorov, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p. 59.1

În viziunea lui Roger Caillios, fantasticul vădeşte o ruptură, o irumpere insolită,

aproape imposibilă în lumea reală.2

Fantasticul literar este imposibil de redus la horror. Accentul nu este pus exclusiv pe

plăsmuirea unor imagini şocante. Pentru Marcel Brion neliniştea, anxietatea şi terifiantul sunt

esenţiale în prezentarea fantasticului. Roger Callois consideră fantasticul o ruptură, o ameninţare

insolită, ,,aproape insuportabilă în lumea reală", susţine că „în fantastic, supranaturalul apare ca o

spărtură în coerenţa universului".3

Dintotdeauna omul a nutrit o năzuinţa secretă spre alte lumi, imaginare, pe care să le

opună lumilor existente, limitatoare pentru „orizontul de aspiraţii” al fiinţei umane. Despre

fantastic s-au formulat mai multe definiţii şi teorii, dintre care le remarcăm pe cele referitoare la

„situaţiile primordiale”, ale timpurilor originare, manifestate prin hierofanii şi acte revelatorii, şi

cele psihologiste, întemeiate pe o „fantezie originară” capabilă să suplinească deficitul de

existenţă al fiinţei umane.

Fantasticul presupunea decelarea în două categorii: fantasticul propriu-zis, bazat pe

ruperea pereţilor limitaţi ai realului, pe intruziunea faptului neobişnuit în banalul cotidian, fără a

explica insolitul acestei situaţii, şi science-fiction-ul, în care fantasticul anticipează situaţii ce pot

deveni realitate, cum se întâmplă în romanele lui Jules Verne, care a „ghicit” cu mare precizie

coordonatele şi dimensiunile capsulei spaţiale a primului zbor pe Lună sau imaginea Parisului

din zilele noastre. Fantasticul este expresia schimbării, reale sau anticipative, a legilor

universului cotidian, reprezentând aspiraţia de transcendere, de reluare în posesie a puterilor

originare ale arhetipului, pierdute prin uitare şi prin descentralizarea gesturilor umane.

Fantasticul implică ideea de mijloc de transport, care străbate limitele dintre real şi imaginar,

care poate fi reprezentat de vis, de fiinţe fantastice, corbul la celţi, vulturi în cazul profeţilor,

sufletul şi visul la şamani şi la magi, chiar o maşină, vimana la indieni.

O altă noţiune, nemijlocit legată de ideea de timp şi de atimp, este aceea de

modificare sau substituire a condiţiei umane, apărând, în cazul fantasticului şi mai ales al sciene-

fiction, fiinţe supranaturale, cum sunt zeii, mutanţii, extratereştrii, călători atemporali. Unii

cercetători, susţinători ai tehnologismului, fenomen exterior fiinţei umane, consideră că omul de

zi a ajuns la nivel maxim de dezvoltare, la punctul de inflexiune al evoluţiei sale. Probabil este

aşa, dar, fără o ritmicitate novatoare intensă, după un astfel de progres ştiinţific neobişnuit nu

urmează decât declinul. Literatura de anticipaţie consideră că omul va trebui mai întâi să-şi

2 Caillois, Roger, Eseuri despre imaginaţie, Editura Univers, Bucureşti, 1975, p.55.3 Sergiu Pavel Dan, Feţele fantasticului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005, p.21.

2

schimbe condiţia, pentru a putea accede la stadiul de „homo cosmicus”. Nu e însă mai puţin

adevărat că literatura science-fiction este întrecută de multe ori de realitate.

Literatura fantastică prezintă două mari extreme : feeria si literatura stiinţifico-

fantastică. Feericul este un univers miraculos care i se suprapune lumii reale fără să-i

pricinuiască vreo pagubă sau să-i distrugă coerenţa. Fantasticul, dimpotrivă, se caracterizează

printr-o intruziune brutală a misterului în cadrul vieţii reale; el este legat în general de stările

morbide ale constiinţei care, în fenomenele de coşmar şi de delir proiectează în faţa ei imagini

ale temerilor sale.4

Adrian Marino face distincţia între fantastic şi feeric (varianta clasică), cu care se

identifică, în cadrul noţiunii generale de miraculos sau fabulos. În cazul feericului din povestirile

tradiţionale, eroii şi cititorii se complac în ficţiune, nu au conştiinţa rupturii dintre ficţiune şi

realitate, nimic nu-i tulbură, nimic nu le provoacă spaima sau teroarea, pentru că văd ,,o ordine

răsturnată, ce-i drept, dar instituţionalizată". Fantasticul, dimpotrivă, aduce o ordine răsturnată,

însă generatoare de nelinişte, spaimă, teroare, nu de confort.

Având în vedere procedeele întâlnite în mecanismul fantastic, Adrian Marino propune

urmatoarea tipologie a situaţiilor fantastice:

- fantasticul în care ruptura ,,se produce în ordinea realităţii, în cotidian; misterul

irumpe direct, brutal, în existenţa obişnuită" ;

- fantasticul în care fisura ,,are loc în ordinea raţiunii, alimentând contradicţia dintre

logic şi ilogic; cauzalitatea traditională" este suspendată în favoarea unei cauzalităţi ascunse,

inteligibile;

- fantasticul în care clivajul se manifestă în ordinea semnificaţiei; relaţia obiect/ semn

se alterează, întreţinând confuzia, indecizia, perplexitatea, ambiguitatea, echivocul, ezitarea;

sensul curent ori previzibil este suspendat de situatiile anormale, inexplicabile ; în această

ipostază, fantasticul vorbeşte un limbaj criptic, ambiguu;

- fantasticul în care ruptura ,,se produce în ordinea temporală, introducând o nouă

dimensiune a duratei, o cronologie inedită a evenimentelor “.5

Cel mai cunoscut scriitor de proză fantastică din ţinuturile mioritice ramâne Mircea

Eliade. Autorul devine creatorul unei teorii originale despre fantastic, bazată pe camuflarea

sacrului în profan sau, altfel spus, pe teoria irecognoscibilitatii miracolului.

4 Bădărău, George, Fantasticul în literatură, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 24-25.5 Marino, Adrian, Dictionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucuresti, 1973, p. 673.

3

Literatura fantastică a lui Mircea Eliade se situează între cea realistă şi studiile de

filosofie sau istorie a religiilor, în acelaşi sens în care evaluarea unor evenimente ca ,,fantastice”

se situează între descrierea lor strict pozitivă, indiferentă la mister, şi interpretarea lor scientistă,

în funţie de anumite complexe culturale arhaice, circulaţie a motivelor mitice şi ritualistice.6

Pentru a facilita dezvăluirea fantasticului în realitatea cotidiana, scriitorul îşi concepe

naraţiunile pe mai multe planuri, creând nişte universuri paralele dominate de legi diferite ale

spaţiului şi ale timpului.7

Eroii lui Mircea Eliade vor fi preocupaţi în permanenţă de descoperirea unor

semnificaţii profunde, inaccesibile oamenilor de rând. Acesta este motivul pentru care naraţiunile

prozatorului pot fi privite ca o lungă iniţiere spirituală a unor personaje cu vădite preocupări

intelectuale. Pe parcursul formarii lor, personajelor li se fac diferite semne, în masură să le

călăuzească spre revelaţia misterului.

Analizând proza fantastică eliadină – nuvelistica, Eugen Simion a clasificat-o în:

A. Fantasticul magic indic – Secretul Doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore;

B. Fantasticul ilustrat în „lumile paralele”: Douăsprezece mii de capete de vite, O

fotografie veche de paisprezece ani, Ghicitor în pietre, Fata căpitanului, La ţigănci;

C. Fantasticul mitic:

Mitul în antropologia lui Mircea Eliade -Proza mitică:

– mitul uriaşilor – Un om mare

– mitul mutaţiei biologice (al regenerării, al tinereţii) Les trois grâces

Tinereţe fără de tinereţe

-arta ca mijloc de salvare a omului : povestirea Pe strada Mântuleasa, În curte

la Dionis, teatrul (spectacolul): Uniforme de general , Adio, Podul.8

Sorin Alexandrescu face precizări referitoare la nuvelistica lui Mircea Eliade, care se

situează între proza realistă şi filosofia religiilor, iar fantasticul este unul pozitiv, al celui care

aprobă cosmosul, al Înţeleptului sedus de Armonia lumii, nu de rupturile ei. O particularitate

evidentă a acestor nuvele este dată de suprapunerea real-ireal, ştiintă-revelaţie semnificaţia

organizându-se la confluenţa nivelelor sacru - profan.9

6 Alexandrescu, Sorin, Privind înapoi, modernitatea (Dialectica fantasticului), Editura Univers, Bucureşti, 1999, p.158.7 Eliade, Mircea, Jurnal. 1941-1969, editie îngrijitã de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004, p.67.8 Simion, Eugen, „Mircea Eliade – Spirit al amplitudinii”, Editura Demiurg, Bucureşti, 1995, p. 26.9 Alexandrescu, Sorin, op.cit , p.38.

4

Pentru istoricul religiilor, sacrul şi profanul constituie două modalităţi distincte de a fi

în lume. Există deci, o camuflare perfectă a sacrului în profan, acesta fiind misterul ce 1-a

pasionat pe Mircea Eliade şi în Istoria religiilor.10

Pornindu-se de la un asemenea crez literar, devine firesc faptul că eroii lui Mircea

Eliade vor fi preocupati în permanenţă de descoperirea unor semnificaţii profunde, inaccesibile

oamenilor de rând. Acesta este motivul pentru care naraţiunile prozatorului pot fi privite ca o

lungă iniţiere a unor personaje cu vădite preocupări de factură spirituală. Pe parcursul formării

lor, personajelor li se fac diferite semne, în măsură să le călăuzească spre revelaţia misterului.

Excepţie fac doar anti-eroii, indivizii mediocri care nu sunt capabili să facă faţă unor situaţii

neobişnuite şi al căror acces la sacru rămâne interzis.11

Aşa cum reiese din lucrarea lui Glodeanu Gheorghe, ,,Mircea Eliade-Poetica

fantasticului şi morfologia romanului existenţial”, una din obsesiile fundamentale ale creaţiei lui

Mircea Eliade este problema posibilităţii ieşirii din timp. Ceea ce deosebeşte însă în mod profund

proza fantastică a scriitorului român de fantasticul de tip occidental este dimensiunea ei

filosofică. Dacă în literatura apuseană accentul este pus pe ruptura provocată de o întâmplare

insolită, în măsură să perturbe ritmul obişnuit al existenţei, la scriitorul român centrul interesului

se deplasează înspre investigatia psihologică, înspre meditaţia filosofică asupra marilor probleme

ale existenţei. Trebuie să o spunem de la inceput că Eliade crede în posibilitatea omului de a

boicota istoria, ,,de a ieşi din Timpul-Moarte”, acest fenomen găsindu-şi ilustrarea deplină în

scrierile sale.

Deosebit de interesant se dovedeste însă modul în care scriitorul abordează în operele

sale problema timpului, cititorul parcurgând o naraţiune labirintică ce se desfăşoară pe mai multe

planuri şi căreia, în aparenţă, i se potrivesc mai multe chei de lectură ce clarifică misterul. Există

la Mircea Eliade o plăcere de a-1 rătăci pe cititor, de a-1 purta pe mai multe căi posibile,

menţinând astfel ambiguitatea textului.

Obsesia timpului şi cultivarea unor naraţiuni labirintice sunt cele două trăsături

semnificative care apropie proza fantastică a lui Mircea Eliade de cea a argentinianului Jorge

Luis Borges. Unul dintre puţinii autori de literatură universală cu care filiaţiile prozei lui Mircea

Eliade merg până la esenţe şi nu se opresc la prelucrarea unor teme şi motive cumune este Jorge

Luis Borges. Majoritatea arhetipurilor pe care se bazează universul imaginar al scriitorului

10 Eliade, Mircea, op.cit., p.13.11 Glodeanu, Gheorghe, Mircea Eliade-Poetica fantasticului şi morfologia romanului existenţial, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p.29.

5

argentinian (Tangoul, Pumnalul, Oglinda, Timpul, Memoria, Labirintul) pot fi regăsite şi în

opera prozatorului român.12

De cele mai multe ori, ieşirea din Istorie se confundă în proza lui Mircea Eliade cu

găsirea unui spaţiu paradisiac, situate în afară de timp. Astfel se întâmplă şi în naraţiunea

Şarpele, în care asisăm la o re-creare a insulei lui Euthanasius. Filosofia indiană, ocultismul şi

practicile yoga îi permit lui Zerlendi, eroul naraţiunii Secretul doctorului Honigberger, să ajungă

în ţara făgăduinţei, Shambala. În sfârşit, copiii de pe strada Mântuleasa găsesc drumul

către ,,tărâmul celălalt” ghidându-se după nişte ,,semne” sacre.13

Glodeanu Gheoghe ne aduce la cunoştinţă faptul că tema centrală a nuvelelor lui

Eliade o constituie aşa-numita irecognoscibilitate a miracolului. Mircea Eliade devine creatorul

unei teorii originale despre fantastic, bazată pe camuflarea sacrului în profan sau, altfel spus, pe

teoria irecognoscibilitatii miracolului. Eroii lui Mircea Eliade vor fi preocupati în permanenţă de

descoperirea unor semnificaţii profunde, inaccesibile oamenilor de rând. Acesta este motivul

pentru care naraţiunile prozatorului pot fi privite ca o lungă iniţiere spirituală a unor personaje cu

vădite preocupări intelectuale. Pe parcursul formării lor, personajelor li se fac diferite semne, în

măsura să le calauzească spre revelaţia misterului.14

La Mircea Eliade există o dialectică a sacrului şi profanului, adică o camuflare

continuă a sacrului în profan, astfel, nu există profan care să nu fi fost sacru. Spaţiul sacru este

lipsit de strucură şi de consistenţă, nu este un spaţiu omogen, dar permite orientarea în haosul

omogen, în timp ce experienţa profană menţine relativitatea spaţiului. Un spaţiu sacru implică o

hierofanie. Aceasta reprezintă o lume atemporală şi aspaţială, este un teritoriu mitic în interiorul

căruia omul trăieşte întâmplări ciudate într-un continuu paradox temporal. Spaţiul sacru este un

spaţiu al experienţei. Spaţiul profan desemnează o lume reală cu o existenţă obiectivă, materială,

la care omul se raportează prin acţiuni, evenimente şi repere fixe. Pentru Eliade, profanul este

echivalentul cotidianului, în timp ce sacrul presupune "ieşirea" din profan”. Manifestările

sacrului, "ieşirile din profan" sunt numite de autor hierofanii.

Principiu explicativ al religiei, sacrul se opune în viziunea lui Eliade, profanului.

Aceste două modalităţi existenţiale specifice omului se derulează pe două axe: temporală şi

spaţială. Accentuarea modernităţii vieţii implică şi o accentuare a profanului, sacralitatea fiind

caracteristică, în primul rând, omului arhaic. După Eliade, singurul care contează este predicatul

12 Ibidem, p.197.13 Ibidem., p.107;14 Ibidem., p.31-35.

6

ontologic; sacrul există, este real, în timp ce obiectul în care se manifeastă, obiectul profan, nu

există, este ireal sau pseudoreal. Sacrul constituie esenţa fenomenului religios pentru cel care,

fenomenologic vorbind, crede în existenţa unei esenţe şi, religios vorbind, crede în deschiderea

lumii noastre către o lume ontologic diferită. Trebuie totuşi să precizăm că, în perspectiva lui

Eliade, sacrul nu este o substanţă, nici o lume care poate fi definită pozitiv , aşa cum au făcut-o

teologii, sau aşa cum au descris-o mitologiile. Teoria lui Eliade despre sacru este o teorie a

sensului, comparabilă cu cele pe care alţi filosofi le-au conceput în primele decenii ale acestui

secol. Singura diferenţă este că sensul pe care Eliade îl vede apărând în hierofanie este

esenţialmente altul decât sensul obişnuit al cuvintelor şi al lucrurilor.15

În concepţia lui Mircea Eliade, sacralitatea unui timp sau spaţiu este dată de mitul

cosmogonic ce o consacră ca atare, această zonă devenind un „centru” care concentrează

Realitatea şi prin care se poate ajunge la adevărata Realitate.16

Există intervale de timp sacru şi timp profan. Fiecare sărbătoare periodică semnifică

regăsirea timpului sacru. Spaţiul şi timpul sacru diferă calitativ de cel profan. Timpul sacru,

reactualizat periodic în religiile precreştine (de omul arhaic), este un timp mitic, un timp

primordial, neidentificabil cu timpul istoric, un timp originar, în sensul că a pornit o dată, că nu a

fost precedat de alt timp pentru că nici un alt timp „nu putea exista înaintea apariţiei realităţii

povestite de mit” 17, este un timp primordial, al creaţiei divine.

Timpul sacru se pare că este o succesiune de eternităţi, cu alte cuvinte, în timpul unor

rituri omul iese din timpul său istoric şi regăseşte timpul primordial, ce aparţine eternităţii.

Pentru omul religios, timpul sacru face posibilă existenţa timpului profan în care se desfăşoară şi

curge orice existenţă creată.

Spaţiul profan păstrează locuri "privilegiate", deosebite de celalalte, cum ar fi ţinutul

natal, strada copilăriei. Aceste spaţii devin Locuri Sfinte pentru că determină o schimbare în

universul de cunoaştere al celui implicat direct. Ele oferă revelaţia unei alte realităţi decât aceea

de zi cu zi.18

Proza fantastică eliadescă este dominată de ideea că imaginarul şi miticul constituie o

cale de cunoaştere şi de mântuire; apare tema ieşirii din timp şi spaţiu, apar substituiri de planuri

temporale, trăirea în timpul memoriei. Enigmele nu se lămuresc şi nu se descurcă, ci creează

15 Alexandrescu, Sorin, op.cit , p. 248-250.16 Eliade, Mircea , Fragmentarium, Editura. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 117.17 Idem, Sacrul şi profanul, Editura. Humanitas, Bucureşti 1992, p. 67.18 Ibidem, p. 70.

7

ambiguitate, ceea ce îl face pe personaj să trăiască în două sfere de timp şi două planuri real şi

ireal, sacru şi profan.19

La ţigănci, capodopera lui Eliade poate fi explicată din două perspective diferite

asupra cotidianului, cea profană sau cea sacră. Sacrul este permanent ascuns în cotidian,

obiectele cele mai banale ale acestuia posedă o valoare simbolică prin care individul care o

sesizează ,,sare” brusc din condiţia sa umană şi înţelege brusc sensul fundamental al existenţei

sale.

Tema nuvelei La ţigănci o reprezintă alegoria trecerii spre moarte, văzută ca

modalitate de iniţiere în sacru. Structura nuvelei se remarcă printr-o mare simetrie, cele opt

episoade delimitate grafic ilustrând prin modul în care se înlănţuie împletirea realului cu irealul,

a profanului cu sacrul. Se încearcă iniţierea lui Gavrilescu în interiorul bordeiului prin

intermediul unui ritual magic, care facilitează accesul lui spre sacru. El este un personaj

mediocru ce nu ajunge şi nu poate să ajungă vreodată un iniţiat. Pendularea personajului între

real (Bucureşti) şi ireal (grădina ţigăncilor, bordeiul şi casa cea mare) redă un itinerar spiritual:

de la profan la sacru, de la viaţă la moarte. Gavrilescu este ajutat să răzbată în spaţiul misterului,

deoarece el nu este iniţiat.20

Imaginarul lui Eliade este unul de viziune, de adâncime, născut din dorinţa de a

reface continuitatea dintre valorile prezentului şi tot ceea ce ne aproprie de natură, de elementar,

de arhaicitate. Timpul este o dominantă a imaginarului eliadesc. Există în proza fantastică a lui

Mircea Eliade o serie de perosonaje care, printr-un proces îndelungat de iniţiere, reuşesc să

depăşească legile nefaste ale duratei, devenind adevăraţi ,,stăpâni” ai timpului.

În epoca modernă, conceptul de imaginar a cunoscut numeroase nuanţări şi

fundamentări teoretice, constituind, în câmpul cercetărilor literare şi estetice, obiectul unei atenţii

susţinute. Abordarea diacronică a conceptului de imaginar revelează, astfel, multiplele accepţiuni

şi conotaţii cu care acesta se investeşte de-a lungul evoluţiei sale. Dintre acestea, semnalăm cu

precădere: „ireal”, „fictiv”, „aparent”, „bizar”, „neverosimil”, „extravagant”, „care se află în

afara realităţii”, „himeric”, „fantezist”, „închipuit”, „nerealizabil”. 21

În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie

structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă şi, pe de altă parte,

scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul

19 Alexandrescu, Sorin, op.cit., p.9.20 Ibidem, p. 208.21 Glodeanu, Gheorghe, op.cit., p.83.

8

acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului

coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Pe o asemenea

structură bipolară se axează şi Domnişoara Christina, primul roman fantastic de certă valoare din

literatura română. 22

Fantasticul dedublării apare cel mai frecvent în proza scriitorului Mircea Eliade.

Proza fantastică a scriitorului Mircea Eliade surprinde tema dublului, după cum s-a putut

observa, prin următoarele perchi: Christina (mortul-strigoi) şi Simina (omul-strigoi) în romanul

Domnişoara Christina, Gavrilescu (dubla aventură a eroului) şi nemţoaica-Hildegard în nuvela

La ţigănci.

În concluzie, principalele trăsături ale fantasticului desprinse în urma cercetării

operei lui Mircea Eliade sunt următoarele:

- ieşirea din timp (dereglarea mecanismului temporal);

- miticul, sacrul se manifestă în profan, în faptele obişnuite ale vieţii;

- existenţa celor două planuri paralele sau coexistenţa în aceeaşi fiinţă;

- realitatea imediată (făra peisajele luxuriante sau onirice întâlnite la romanticii

Novalis, Poe, Eminescu );

- scenarii iniţiatice în care intră fără voia lor oamenii de rând;

- nu este interesat de revelaţii, ci de sugestia unui strat mitic în existenţa cotidiană;

- nuvelele nu produc spaimă, fantasticul este calm, ca un element firesc;

- eroul are doar o conştiintă vagă a fantasticului, iar cititorul descoperă realitatea

ascunsă, universul paralel în care se oglindesc faptele noastre;

- totul se petrece la lumina zilei, cu atracţia şi complicitatea întunericului, a ceţii, ca în

fantasticul gotic .

În urma acestei cercetări despre fantasticul eliadesc am descoperit principalele

particularităţi care m-au călăuzit spre o înţelegere mai aprofundată a universului operei marelui

prozator. În absenţa unui asemenea studiu, exista riscul de a rămâne la un nivel superficial, de

suprafaţă, a lecturării prozei eliadeşti încărcată de mister.

22 Ibidem, p. 186.9