Roger Caillois

EDITURA UNIVERS BUCUREŞTI — 1970

ANTOLOGIA NUVELEI FANTASTICECU O PREFAŢĂ DE MATEI CĂLINESCUŞI UN STUDIU DE ROGER CAILLOIS

Coperta colecţiei: V. SocoliucPe supracopertă sînt reproduse fragmente din tablourile lui Salvador Dali — Naşterea de dorinţe lichide — colecţia Peg,jy Giiggenheim şi Jeronimts Bosh.

CUPRINSULMATEI CALINESCU: DESPRE CONCEPTUL DE FANTASTIC .... 5ROGER CAILLOIS: DE LA BASM LA POVESTIREA ŞTIINŢIFICO-FANTASTICĂ{trad, Dunitlru Ţepeneag) ...................... 13LITERATURA AMERICANĂWiLLIAM AUSTIN: PETER RUGG, DISPĂRUTUL(trad. Veronica Porumbacu) .................... 33WASHINGTON IRVING: AVENTURA UNUI STUDENT GERMAN(trad. Veronica Porumbacu) .................... 60EDGAR POE: PRĂBUŞIREA CASEI USHER(trad. Ion Vin ea) .................................. 66AMBROSE BIERCE: MOARTEA HJI_HALPIg_£fiAX5BP""" (trad. Veronica Porumbacu) .................... 86EDWARD LUCAS WHITE: LUKUNDOO(trad. Const. Popescu) .......................... 101RICHARD MATHESON: SCAMATORIE(trad. Const. Popescu) .......................... 116LITERATURA ARGENTINIANĂJORGE LUIS BORGES : SUDU(trad. Darie Novăceanu) ........................ 133SILVINA OCAMPO: FLUTURELE(trad. Dumitru Ţepeneag) ...................... 139JULIO CORTAZAR: CEA DE DEPARTE(trad. D u m i t r u Ţepeneag) 146LITERATURA BELGIANĂJEAN RAY: ADEVĂRUL ASUPRA UNCHIULUI TIMOTHEUS(trad. Con st. Popescu ...................... 157

LITERATURA CHINEZĂKAN PAO: POVESTEA LUI ŢIN KIU-PO(trad. Dumitru Ţepeneag)PU SUN-LIN: PATRU POVEŞTI DIN LEAO CEAI CE Y (trad. Dumitru Ţepeneag)169LITERATURA ENGLEZĂCHARLES DICKENS: SEMNALIZATORUL(trad. Veronica Porumbacu) .................... 193MONTAGUE RHODES JAMES: INIMI PIERDUTE(trad. Veronica Porumbacu) .................... 207W. W. JACOBS: LABA DE MAIMUŢĂ(trad. Const. Pop escu) ............................ 216„ROBERT SMYTHE HICHENS :DRAGOSTEA CU SILA A PROFESORULUI GUILDEA(trad. Veronica Porumbacu) ....................ALGERNON BLACKWOOD: PĂPUŞA(trad. Const. P o p e s c u) ............................ 270OLIVER ONIONS : IO(trad. Const. P o p e s c u) ............................ 295PHILIP MACDONALD: DOMENIU INTERZIS(trad. Veronica Porumbacu) .................... 310LITERATURA FINLANDEZĂHEIKKI TOPPILA : FIUL MORŢII(trad. An gel a C r oitoru) 329LITERATURA FRANCEZĂHONORE DE BALZAC: ELIXIRUL DE VIAŢĂ LUNGĂ(trad. V ir gil Teodorescu)........................ 345■*■ PROSPER MtRIMtE: VENUS DIN ILLE(trad. V ir gil Teodorescu) ........................ Qj)Ş4..)-VILLIERS DE L'ISLE-ADAM: VERA(trad. Paul Dino pol) .............................. 3*l-GUY DE MAUPASSANT: HORLA(trad. Paul Di no pol) .............................. 400M AURICE REN ARD: CÎNTĂREAŢA(trad. Sanda Oprescv.) ............................ 423MARCEL JOUHANDEAU : ASTAROTH SAU VIZITATORUL NOCTURN(trad. Sanda O p r e s c u) ............................ 439JEAN-LOUIS BOUQUET: ALOUQUA, SAU COMEDIA MORŢILOR(trad. Sanda O p r e s c u) ............................ 458LITERATURA GERMANĂE.T.A. HOFFMANN: MINELE DIN FALUN (trad. Laz ir Iii eseu) HANS HEINZ EWERS: PĂIANJENUL (trad. Paul Zarifopol) 489 516LITERATURA HAITIANĂJACQUES-STEPHEN ALEXIS: INSPECTORUL DE FANTASME(trad. A n gel a C r oitoru) .......................... 537

LITERATURA IRLANDEZĂ

CHARLES-ROBERT MATURIN: CASTELUL DIN LEIXLIP (trad. Veronica Porumbacu)JOHN SHERIDAN LE FANU: ASEDIUL CASEI ROŞII (trad. Veronica Porumbacu)FITZ-JAMES O'BRIEN: FĂCĂTORUL DE MINUNI (trad. Veronica Porumbacu)561 572 579LITERATURA ITALIANĂGIOVANNI PAPINI: POVESTE COMPLET ABSURDĂ ' (trad. Florin Chirifescu) ........................ 615DINO BUZZATI: CAZUL AZIZ MAIO(trad. Florin Chirijescu) ........................ 621LITERATURA JAPONEZĂMINAMOTO NO TAKAKUNI: ŞAPTE POVESTIRI DIN KONJAKU-MONOGATARI SHU(trad. Dumitru Ţepeneag)........................ 637JUNICHIRO TANIZAKI: TATUAJUL(trad. Dumitru Ţepeneag)........................ 652LITERATURA POLONĂ.JAN POTOCKI: ISTORIA COMANDORULUI DE TORALVA(trad. An gel a Croitor u) .......................... 663ŞTEFAN GRABINSKI: LINIA MOARTĂ(trad. Dumitru Ţepeneag) ...................... C67' LITERATURA ROMÂNĂMIHAIL EMINESCU: SĂRMANUL DIONIS ...................... 691GALA GALACTION: MOARA LUI CĂLIFAR ........................ 727V. VOICULESCU: PESCARUL AMIN .............................. 735MIRCEA ELIADE: LA ŢIGĂNCI .................................. 752LITERATURA RUSĂN. V. GOGOL: VII(trad. Al. Teodoreanu şi X enia S t r o e) .......... 787N. S. LESKOV: VULTURUL ALB(trad. Xenia S t r o e) .............................. 825LITERATURA SPANIOLĂPEDRO A. DE ALARCON: FEMEIA URIAŞĂ(trad. Dumitru Ţepeneag)........................ 849GUSTAVO- ADOLFO BECQVER: MUNTELE STRIGOILOR(trad. The o dor E ne seu)............................ 882LITERATURA VIETNAMEZĂNGUYEN-DU: POVESTEA ARBORELUI DE CAPOC(trad. Angtla Croitoru) ......................•• 871

883

TIPARUL EXECUTAT LA:ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICA „13 DECEMBRIE 1918"Coli de tipar: 55,25; comanda nr. 403

DESPRE CONCEPTUL DE FANTASTIC

Prezenta antologie reproduce parţial ediţia franceză alcătuită de ROGER CAILLOIS şi publicată de editura Gallimard (ANTHOLO-GIE DU FANTASTIQUE, 1966).O secţiune aparte a fost consacrată unor nuvele fantastice româneşti, a căror prezenţă în volum dovedeşte locul pe care nuvela fantastică românească îl ocupă, cu cinste, alături ■de cele mai prestigioase creaţii similare ale .altor literaturi.Redactarea ediţiei româneşti a antologiei — Marcel Aderca.'Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurii UNIVERSOriginar, prin fantastic -(lat. phantasticus, gr. fantastikos) s-a desemnat ceea ce exista doar în imaginaţie, ceea ce este, deci, lipsit de realitate,plăsmuire a purei fantasii (phantasia). N-au in* tirzldi"Tnsâla7tpară, în diferitele TimbiF europene în care acest cuvint a circulat, nuanţe semantice şi chiar accepţiuni noi: extraordinar, extravagant, bizar, ciudat, grotesc, excentric, insolit, absurd, iraţional, halucinatoriu sînt doar cîteva dintre elementele care alcătuiesc constelaţia semnificativă a termenului. Pentru a înţelege şi situa mai precis această constelaţie foarte complexă nu este poate lipsit de utilitate să atragem atenţia asupra celor mai importante înrudiri etimologice şi vecinătăţi semantice ale fan-taşiitului, care n-au putut să nu aibă o înrîurire asupra însăşi evoluţiei sale : fantasmă (phantasma), cu sensul iniţial de iluzie, apariţie înşelătoareviziune (onirică) şi care a devenit în vremea mal nouă unul dintre conceptele-cheie ale psihanalizei; fantasmă a dat naştere cuvîntului fantomă (în franceză veche fantosme provenit din phantasma) :*ăpariţie, spectru, umbră, nălucă, stafie, duh; să mai adăugăm un termen de formaţie mai recentă, aplicat întîi „lanternei magice" : fantasmagorie. Ne putem explica astfel mai uşor unele dintre tendmţeîe""Titeraturii fantastice moderne: exlorarealumiijAsului, predilecţia pentru tematicasjfpranatura-lului (apanţuspectrale, strigoi, vampiri etc), interesuTpentruma-gie, necromanţie, spiritisrn, metaphsibică şi, prin extensie, pentru mai toate formele de ocultism. In chip firesc', fantasticul, literar vorbind, a ajuns să conoTeze (dacă nu chiar să denoteze) îngrozitorul, terifiantul,"coşmărescul, oribilul.Una dintre marile direcţii de dezvoltare_a literaturii din a doua jumătate a secoTululTal XVIlU-lea încoace, direcţie care aMatei Călinescufost caracterizată ca fantastică, a impus o redefinire a fantasticului în limbajul critic. Pe această linie, a devenit din ce în ce mai evidentă încercarea de a se delimita semnificaţia fantasticului în raport cu aceea a unor termeni aflaţi într-o mai apropiată sau mai îndepărtată legătură de sinonimie cu el. Punctul de vedere al unui Roger Caillois (De la feerie â la science-fiction, prefaţă la Antho-Iogie du Fantastique, Club franqais du livre, 1958, reprodusă parţial în ediţia de la Gallimard, 1966, şi integral în Images, Ima-ges..., Jose Corti, 1966) este pe deplin edificator pentru o atare îndrumare. Eseistul francez îşi întemeiază consideraţiile pe o foarte decisă opoziţie între fantastic şi feeri c (sau jniracuîosj, pentfU a propune ultenoronoua''opoziţie, dedat'â ăceastăthtre fantastic fi science-fTctîon. Fundamentală rămîne însă antiteza : Tantastrt-iriiraculos, destul de paradoxală pentru cel insuficient familiarizat cu problemele în discuţie. Şi într-un caz şi în celălalt avem de a face cu universuri fictive, dar distinct structurate şi întreţinînd relaţii deosebite "cu realitatea. în_miraculos, in basm, cu lumea lui populată de zîne, vrăjitori, genii bune şi rele, totul se situează de la început pe tărîmul imaginarului şi-al irealului, peripeţiile povestite nu încearcă nici o clipă să pară posibile, ele nu comunică în nici un punct cu realitatea sau cu ceea ce

convenim să numim realitate. Ne aflăm în faţa unor „invenţii menite să-i înveselească sau să-i înspăimînte pe copii". Fantasticul, în schimb, urmăreşte prin evocarea unor apariţii stranii, insolite, pline de mister, să tulbure şi să răvăşească sentimentul nostru de realitate, certitudi-nile noastre. Plăsmuirile imaginaţiei fantastice nu se mişcă în spa ţiul ireal, îndepărtat al feeriei, ci irump în mijlocul realităţii celei mai obişnuite, instaurînd teroarea. Fantasticul ar aveadTeptobTec-tiv Instituirea unui climat "psihologic particular, făcut mai ales din anxietate, perplexitateTîn faţa misterului insondabil, opresiune interioară etc. Spre deosebire de miraculos, care poate fi şi el uneori sumbru (există şi în basm întrupări ale forţelor răului) „în_jjm-tastic, supranaturalul apare ca o ruptură în coherenţa universală. Miracolul devine o agresiune interzisă, ameninţătoare, care sparge stabilitatea unei lumi cu legi socotite pînă atunci riguroase şi imuabile."Adoptarea unei astfel de perspective asupra fantasticului are o seamă de consecinţe care pot părea, uneori, foarte surprinzătoare, întrucît ţrefuSecaţile curente se găsesc brusc răsturnate. Aşa, de pildă, dacă socotim fantasticul ca pe o ruptură în sentimentul nostru de realitate, e limpede că acest sentiment va trebui stimulatPrefaţacu mijloacele cele mai eficace şi evoluate, spre a fi însă, in cele din urmă, contrariat : fantasticul presupune deci un grad înalt de dezvoltare a tehnicilor de evocare realiste ! La fel, fantasticul e imposibil fără o conştiinţă n caracterului riguros al legilor naturale şi raţionale şi, istoric vorbind, el nu putea apare decît pe terenul pregătit de iluminism, spre a se diversifica în coordonatele intelectualismului şi scientismului modern. In această direcţie ar fi ispititor de stabilit o conexiune între importanţa pe care-o deţine fa,ntasticul în literatura engleză (de la The True Relation of the Apparition of Mrs. Veal a lui Daniel Defoe, din 1706) şi binecunoscutele înclinaţii ale spiritului englez spre empirism, pragmatism etc. Fantasticul presupune, pe de altă parte — dacă acceptăm definiţia lui Caillois — o estetizare a fricii pe care-o produce gîndul la „cealaltă lume". Incredulitatea devine astfel o condiţie propice răspîndirii fantasticului: „Aici frica este o plăcere — scrie Caillois —■ un joc desfătător, un soi de pariu cu invizibilul... în care nimeni nu crede... O margine de incertitudine subsistă to-tuşi, pe care talentul scriitorului se străduieşte s-o menţină. De cele mai multe ori el izbuteşte, cu ajutorul logicii, al preciziei, al amănuntelor verosimile. El este exact, scrupulos, realist." Problema e, în fond, de a face cît mai convingător neverosimilul.Toate acestea sînt perfect adevărate. Ceea ce nu exclude, însă, posibilitatea unei lărgiri a definiţiei fantasticului, categorie literara mai flexibilă şi cu mai multe valenţe decît crede Roger Caillois, al cărui punct de vedere rămîne stimulator, trebuie s-o recunoaştem ; dar mai ales prin unilateralitatea lui. Elementul care trebuie reţinut din eseul lui Caillois mi se pare a fi ideea rupturii, ca factor constitutiv al fantasticului: fără a fi vorba de o ruptură exclusiv în ceea ce am numit sentimentul realităţii (deşi acesta este unul dintre cazurile frecvente). în esenţa lui, fantasticul ar putea fi considerat ca expresia unei ciocniri între două (eventual mai multe) sisteme de semnificaţie, dintre care unul poate fi cu uşurinţă decodificat, codul celuilalt (sau al celorlalte) rămînînd obscur; de unde neliniştea, uimirea, senzaţia de mister, descumpănirea intelectuală în faţa imposibilităţii de a elucida ere. în paranteză fie spus, interesul unuia dintre cei mai mari povestitori fantastici ai secolului trecut, E. A. Poe, pentru problemele de criptografie nu este cîtuşi de puţin un semn de idiosincrasie ci, dimpotrivă, acel al unei conştiinţe a surselor şi resurselor profunde ale fantasticului.Nu va fi deci vorba, în fantastic, de o inserţie (nemotivată, alarmantă, brutală) a irealului în real, ci de un scurt-circuit între•8Matei CălinescuPrefaţăinteligibil şi ininteligibil (ambele la ţel de reale). Ceea ce alcătuieşte fantasticul visului —

spre a lua un exemplu — nu vine din faptul irealităţii lui, fie ea cit de contrariantă, ci din faptul că semnificaţiile acestui fenomen psihologic foarte real şi curent ne scapă, sint rebele codificărilor noastre. Visul e un limbaj care seamănă uneori cu acel al realităţii cotidiene, care alteori se deosebeşte violent de el, dar pe care nu-l putem înţelege, deşi mereu ne pare că ar trebui să înţelegem ceva din el: acel ceva ni se refuză însă. încercarea de a codifica semnele visului e străveche şi ea n-a fost încă, şi nu va fi probabil niciodată abandonată, deşi în fiinţa lui adincă visul e un limba'] „deceptiv" (decipio = a amăgi), un limbaj în care semnificaţia se naşte şi se dezagregă în acelaşi timp.Aş propune ca definiţie a fantasticului: tiţtma_jn__grdinea semnificaţiei, tulburarea semnificaţiei. Tată de ce xîSmmăprivită dirîtr-uh'anumit unghi,""este uncTdintre temele fundamentale ale literaturii fantastice : Hoffmann (care mărturisea că se teme să nu înnebunească), Poe, Gogol, Dostoievski, Kafka — spre a evoca numai personalităţi de prima mărime — stau dovadă. Nimic în nebunie nu neagă legile „riguroase şi imuabile" ale lumii; nimic nu violentează sentimentul nostru intim de realitate (tocmai pentru că se abat de la normele lui spunem că nebunii sînt nebuni). Ceea ce ne impresionează şi ne nelinişteşte în faţa psihopatologicului (ca şi, uneori, a oniricului) este, la urma urmelor, faptul că nu înţelegem : nu numai codurile noastre obişnuite (socialmente necesare), dar însăşi aptitudinea noastră de a codifica se găseşte sfidată, pusă la grea încurcătură, lipsită de replică. Şi n-ar fi aşa dacă nebunia ar ţine de pura incoherenţă: ininteligibilul ei, care ne apare ca un refuz al inteligibilului, nu este arbitrar decît prin incapacitatea noastră de a-l „reduce". Această incapacitate poate să ne sperie.Dar fantasticul nu e numaidecât terifiant. Incomprehensibilul nu ascunde numai anîeninţări, după cum nu toate visele sînt coşmaruri. Există, după cum ştim cu toţii, vise de-o intensă poezie (o seducătoare poezie a straniului), alături de vise comice, groteşti, absurde. Mai mult decît atît, există vise cu o structură complexă, Ia formarea căreia participă mai multe dintre modalităţile fantasiei onirice, succesiv sau simultan. In ceea ce mă priveşte, nu mă pot împiedica să recunosc, pe Ungăfantasticul terifiant, un fantastic poetic, un fantastic umoristic sau grotesc eTc, care, deaUfeL pot coexista în cuprîhsutaceleiăşi opetvtirerare in variate proporţii. Limbajul de apariţii al fantasticului ne poate înspăimînta, cipoate produce însă, in anume condiţii, ecourile nostalgiei în conştiinţa noastră, după cum poate da naştere unor confuzii, false potriviri de-o clipă, care ne fac să rîdem : experienţa ininteligibilului are în principiu un registru la fel de larg ca şi aceea a inteligibilului.Aprobind definiţia lui Roger Caillois (care nu e inexactă, dar incompletă) am reţine din abundenta creaţie a lui Hoffmann doar o parte propriu-zis fantastică — Nocturnele în maniera lui Callot, cîteva dintre Povestirile fraţilor Serapion (Intre care, desigur, Minele din Falun), Elixirele diavolului. Dar Ulciorul de aur ? Dar Prinţesa Brambilla ? Dar atîtea alte povestiri în care regăsim spiritul acelui „comic absolut" despre care vorbea Baudelaire (De l'essence du rire) în legătură cu Hoffmann ? De ce ar fi Ulciorul de aur (subintitulat „Basm al vremurilor moderne") mai puţin fantastic decît, să zicem, Omul cu nisipul ? în fond, în Ulciorul de aur, în care se amestecă efectiv elemente de basm, dar in contextul unei vieţi prozaic-burgheze, caricatural reprezentate, se produce acea ruptură de care vorbeam, dar ceea ce se revelă prin ea nu este incomprehensibilul agresiv, strivitor, al coşmarului, ci incomprehensibilul poeticului : Anselmus pătrunde, datorită inocenţei sale, datorită inadaptării sale comice la exigenţele cotidianului, în Atlantida fantasiei, a înţelepciunii poetice inefabile.Ruptura în_ordinea semnificaţiei — pe care o propun drept definiţie a fantasticului — poate surveni brusc, neaşteptat, cu efecte buimăcitoare ; ea se poate produce însă, ca în procesul unei visări, lent, ca o voluptuoasă sfîşiere, ca o dulce desprindere a simbolurilor de ceea ce simbolizează ele în mod obişnuit, pentru a primi o încărcătură obscură. Realitatea nu e neapărat contrazisă : înfăţişările ei, iluzorii, fie ele cît de meschine sau de măreţe, pot apărea

exclusiv ca roade ale fantasiei şi a continua să gîndim, cum sîntem obişnuiţi, prin afirmaţie şi negaţie, prin raportări cauzale, devine irelevant şi chiar absurd. Un astfel dejanţastic — un exemplu foarte adecvat îl constituie Sărmanul Dionis al lui Eminescu — nu ne pune într-o stare de leroâfeŢ ci înir-una de visare : intrăm pe nesimţite in contact cu un haos blind al semnelor, realitatea însăşi se ambiguizează, se topeşte într-o zonă de indeterminare semantică.Terifiant, poetic-visător, fantasticul poate fi şi adeseori este ironic. De ce am neglija virtualităţile lui satirice, atît de bine puse în lumina de opere ale unor autori pe care nu şovăim să-i caracterizăm drept fantastici ? O povestire ca Pierderea respiraţiei10Matei Calinescude Edgar Poe îşi are una dintre justificările ei într-o transpunere grotescă a motivului umbrei pierdute din celebrul Peter Schlemihl al lui Chamisso. O folosire ironică a temei fantastice a dublului într-o compunere satirico-onirică de-o excepţională putere haluci-natorie o aflăm în Nasul lui Gogol: sciziunea personalităţii e aici figurată printr-o derizorie pierdere anatomică {nasul care devine un personaj în toată regula, un dublu al „eroului"). Ironie a fantasticului, dar şi fantastic al ironiei.La urma urmelor, rîsul nu-i chiar atît de inocent şi, ca să reiau, o maximă pe care-o citează şi o comentează Baudelaire, înţeleptul nu rîde decît cutremurîndu-se : există ceva neliniştitor, o ispită demoniacă în rîs. Cum spunea Baudelaire (în De Pessence du rire, la care m-am mai referit) : „Rîsul vine din ideea propriei tale superiorităţi. Idee satanică între toate! Orgoliu şi aberaţie! Or, e notoriu că toţi nebunii din spitale au ideea propriei lor superiorităţi dezvoltată peste măsură. N-am văzut nebuni din umilinţă. Observaţi că rîsul este una dintre expresiile cele mai frecvente şi mai numeroase ale nebuniei." Iată că, aşezîndu-ne într-o perspectivă mai largă, putem descoperi o legătură — surprinzătoare, mai e nevoie s-o remarc ? — între rîs şi nebunie, acea nebunie care alcătuieşte specificul inconfundabil al unei întinse părţi din accidentatul, ciudatul teritoriu al literaturii fantastice. Nu este oare şi rîsul o reacţie pe care, în împrejurări particulare, o poate genera ruptura în ordinea semnificaţiei ? Desigur, nu orice fel de comic se însene în sfera fantasticului. Există însă, fără îndoială, şi un comic fantastic (cu nenumărate nuanţe, de la polul îngheţat al ironiei şi al umorului negru, atît de gustat, acesta, de către suprarealişti, şi pînă în regiunile mai blînde ale umorului sentimental).O asemenea lărgire a conceptului de fantastic va avea poate de intîmpinat obiecţia că-i diminuează precizia, pînă la a-l face inoperant. E incontestabil totuşi că lărgirea propusă este legitimată de fapte literare dintre cele mai clare. Pentru a evita orice echivoc e necesar poate să adaug — dîndu-i dreptate lui Roger Caillois pînă la un punct — că distincţia între fantastic şi miraculosul pur al basmului este întemeiată : feericul nu presupune nici o ruptură, nici o ambiguitate. Nimic mai limpede decît universul poveştii, care nu lasă loc nici unei perplexităţi. Desigur, surprinzătorul există în basm, dar sarcina pe care o are de îndeplinit este nu atît de a ne surprinde, cît de a ne asigura că basmul continuă: neaşteptatul e aşteptat, şi atunci cînd se produce el are în mare măsură caracterul unei confirmări. Fantasticul poate foarte bine utiliza elementePrefaţă11de basm (cum se şi întîmplă, mai ales la romanticii germani), dar ca factori de ruptură în ordinea semnificaţiei; menirea lor este să tulbure imaginile, să şteargă contrastele dintre valori. Neaşteptatul se mută din dimensiunea narativă în cea semnificativă. Aceasta explică de ce basmul (alături de legende, mituri, superstiţii populare etc.) rămîne una dintre sursele fantasticului. Ceea ce defineşte fantasticul nu e însă supranaturalul (nici ca atare, nici în contradicţie cu naturalul) ci apariţia incomprehensibilului.

în principiu, nimic nu opune fantasticul credibilului. Autorul de literatură fantastică urmăreşte sa facă să apară "incomprehensibilul ; paralel (dacă nu lucid, intuitiv) el se străduieşte să asigure un anumit tip de credibilitate plăsmuirilor sale : credibilitate care va corespunde uneori exigenţelor „realiste", dar alteori exigenţelor unei lecturi „simbolice" (în acest caz se face apel la reprezentări şi modalităţi de structurare proprii „inconştientului colectiv" — şi aici trebuie căutată originea multora dintre motivele fantasticului). Psihologic vorbind, nu e nevoie să crezi în fantome ca să crezi pe cineva care declară că vede fantome (faptul că, eventual, îl socoteşti mistagog, detracat nervos, alienat, nu schimbă nimic, ba chiar face mărturia lui mai tulburătoare). Ceea_ce e important în fantastic e faptul că vi?inne.a. a putut avea loc, indiferent de conctiţii, rhou-vaţii etc. : faptul că violarea codului s-a Jiutut produce. Şi dacă ne sperie ceva în legătură, bunăoară, cu fantomele, nu e cîtuşi de puţin vorba de existenţa lor obiectivă, ci de posibilitatea ca ele să existe—şi-pentru noi; ne e teamă nu de fantome, ci de raUjjţpî propriului, nnsţrij yM"™ """";, din care s-ar putea naştejantome.unul dintre resorturile fantasticului. Dar, aşa cum sini viziuni de care ne e frică tentru că ar irute.n. deveni si alfantasticului, uar, aş{fantasme) de care ne e frică pentru că ar putea deveni şi ale noas-' tre, sînt altele a căror absenţă o regretăm şi care se transformă în obiectul unei nostalgii; şi altele de care ne vine, pur şi simplu, să rîdem. Apariţia („fania") a ceea ce contrariază înţelegerea stă la originea celor trei_ atitudini fundamentale pe care le generează fantasticul (Ş* cre s suprapun adeseori) : tmxislaSgayutracţia nostalgică'superioritatea hilară (să notămTnsa ca "rîsut pSTaTk-l stîrneşte fantasticul e unuFdestul de primejdios).Vom avea, deci, de a face cu o ojeră literar fantastică ori de cîte ori vom avea sentimentul că neaftăm'în prezenţa incomprehensibilului. Făcînd o analogie, pentru ca fisura să apară, tre-truie să existe şi zidul: zidul casei Usher. E nevoie, cu alte cuvinte, de o construcţie în ordinea semnificaţiei pentru ca ruptura — prin care se manifestă ininteligibilul — să poată avea loc. lată de cemI12Matei Cătinescuproza (de la anumite dimensiuni încolo) este domeniul legitim al fantasticului, deşi acesta e atît de aproape înrudit, pe unele laturi, cu poezia. Mă simt ispitit să spun că -jŞzia e fisura_Jjiră__zid ; proza,, xealistica, zidul fără fisură; unacun cele mai sugestive aproximaţii "metaforice ale fantasticului rămînînd înfăţişarea straniei case Usher, aşa cum i-a apărut ea lui Edgar Poe, Să-mi fie îngăduit deci săînchei aceste consideraţii prea abstracte cu un citat : „...am cercetat mai de aproape adevărata înfăţişare a clădirii. Trăsătura cea mai de seamă părea să fie vechimea ei, care întrecea orice măsură. Veacurile o decoloraseră aproape cu totul. Un mucegai mărunt o acoperea în întregime pe dinafară, tapisînd-o de sub acoperiş ca un ţesut subţire de broderie migăloasă. Cu toate acestea, nicăieri nu se vedea vreo stricăciune mai neobişnuită. Nu se surpase nici o părticică a zidăriei. Nici o părticică din zidărie nu se surpase, şi era parcă o ciudată nepotrivire între această desă-vîrşită îmbinare a părţilor alcătuitoare şi şubreda stare a pietrelor, una cîte una. în faptul acesta era ceva care mă ducea cu gîndul la acele vechi tăblii de lemn îndelung lăsate să putrezească în cîte-o pivniţă uitată, fără nici o atingere cu suflul aerului dinafară, şi care îşi păstrau totuşi o înşelătoare trăinicie. In ciuda acestor semne de adîncă părăginire, clădirea nu părea şubredă. Poate că ochiul unui cercetător atent ar fi putut descoperi o crăpătură abia vizibilă, care, pornind de sub acoperişul faţadei, îşi croia drum în zigzag în josul zidului, pînă ce se pierdea în apele triste ale mlaştinii." în finalul povestirii lui Poe, această aproape im-

perceptibilă fisură se va lărgi deodată, lăsînd să se vadă prin ea întregul disc al lunii (privit cu ameţeală de către povestitor) pentru ca sfărîmăturile zidului să se prăbuşească numaidecit în apele opace ale sumb'fului heleşteu. Chiar lucrurile cele mai solide şi mai durabile ţin, în fantastic, de natura apariţiei : natură pe care şi-o dezvăluie dispărînd fără urmă, destrămîndu-se, topindu-se.Matei Câlinescu.

DE LA BASM LA POVESTIREA ŞTIINŢIFICO — FANTASTIC ĂDe Roger Caillois

Traducere de DUMITRU ŢEPENEAG

Basmele, povestirile fantastice la modă în secolul al XlX-lea, dezvoltarea actuală a ştiinţifico-fantasticului par tot atîtea uşi larg deschise fanteziei celei mai arbitrare. Parcă nici un obstacol, nici o limită nu are dreptul de a stăvili capriciile imaginaţiei. Ai impresia că, de fiecare dată, ea îşi rezervă un domeniu în care să-şi poată permite toate îndrăznelile.E limpede totuşi că feeriile se aseamănă între ele, dar se deosebesc de povestirile fantastice ; că acestea, la rîndul lor, au un aer de rudenie prin care se opun atît feeriilor, cit şi povestirilor ştiinţifico-fantastice ; şi că acestea din urmă se aseamănă deopotrivă între ele. în toate aceste cazuri, supranaturalul şi miraculosul există. Dar minunile nu sînt identice, şi nici miracolele nu pot fi schimbate între ele. Astfel că libertatea de invenţie poate că nu e chiar aşa de mare pe cît se presupunea la început.Dacă n-ar fi China şi Japonia, m-aş grăbi să afirm că fantasticul de groază apare ca o invenţie absolută şi relativ tîrzie a literaturii culte. Ba chiar în China şi în Japonia, povestirile de groază, deşi sînt de obicei prezentate drept tradiţionale, au fost de atîtea ori îmbunătăţite şi rescrise de către autori care cunoşteau foarte bine resursele artei lor, că fără îndoială n-a mai rămas mare lucru din naivitatea de la început şi nici măcar din vechea atmosferă. Şi-apoi, ele pun în scenă strigoi şi vampiri, nu gnomi sau zîne. Aici văd eu o diferenţă capitală, îneît mă întreb dacă un1 Studiul introductiv al ediţiei franceze a antologiei.14Roger Cailloisasemenea contrast nu ajută la precizarea limitelor proprii fantasticului. Căci, la urma urmei, poate părea foarte ciudat ca o fantomă să fie simţită ca făcînd parte din universul fantastic, în timp ce un căpcăun sau un spiriduş, creaturi tot atît de supranaturale, să aparţină doar feeriei.E important să distingem între aceste noţiuni apropiate şi i foarte des confundate. Feericul e un univers miraculos care i se suprapune lumii reale • fără să-i pricinuiască vreo pagubă sau să-i distrugă coerenţa. Fantasticul, dimpotrivă, vădeşte o ameninţar-ef o ruptură, o rupere insolită, aproape insuportabilă, în lumea reală. Cu alte cuvinte, lumea ferică şi lumea reală se întrepătrund iărrH*" ciocniri sau conflicte. Se supun, desigur, unor legi diferite. Fiinţele care le populează nu dispun cîtuşi de puţin de puteri identice. Dar se întîlnesc aproape fără surpriză şi desigur fără altă spaimă decît aceea, foarte naturală, care-l cuprinde pe cel plăpînd în faţa unui uriaş. Fapt e că un om curajos se poate lupta şi poate învinge un balaur care scoate flăcări pe gură sau vreun monstru gigantic. Poate să-i nimicească. Dar vitejia nu-i foloseşte la nimic în faţa unui strigoi, chiar dacă acesta i-ar vrea binele. Căci strigoiul vine de dincolo de moarte. Aşadar, o dată cu fantasticul apare o altfel de dezordine, o panică necunoscută. Se cuvine să-i desprindem caracterele şi urmările prin opoziţie cu cele ale

feeriei.Basmul se petrece într-o lume unde minunea e un fapt obişnuit, iar magia e lege. Aici supranaturalul nu îngrozeşte şi nici măcar nu uimeşte, de vreme ce constituie însăşi substanţa universului, legea, climatul său. Nu încalcă nici o regulă : face parte din ordinea lucrurilor; e chiar ordinea sau mai degrabă absenţa ordi-nei lucrurilor.Universul miraculosului e firesc să fie populat cu dragorii, cu licorni şi cu zîne; aici miracolele şi metamorfozele se ţin lanţ; nuiaua fermecată e folosită în mod curent; talismanele, duhurile aerului şi animalele recunoscătoare abundă ; cît ai zice peşte, ursi-toarele îndeplinesc dorinţele orfanelor merituoase. în plus, această lume fermecătoare e plină de armonie, fără contradicţii, şi totuşi bogată în peripeţii, căci există şi aici lupta între bine şi rău; sînt duhuri rele, precum şi zîne rele. Dar, odată acceptate însuşirile neobişnuite ale acestei supranaturi, totul rămîne deosebit de stabil şi de omogen.In fantastic, dimpotrivă, supranaturalul apare ca o spărtură în coerenţa universului. Miracolul devine aici o agresiune, o ameninţare, distrugînd stabilitatea unei lumi ale cărei legi erau pînăStudiu introductiv15atunci socotite drept riguroase şi imuabile. E imposibilul care survine pe neaşteptate într-o lume de unde imposibilul e prin definiţie izgonit.De aici o a doua opoziţie, nu mai puţin hotărîtoare. în timp ce basmele preferă un deznodămînt fericit, povestirile fantastice se desfăşoară într-o atmosferă de groază şi se termină aproape inevitabil printr-o întîmplare sinistră, care provoacă moartea, dispariţia sau osîndirea eroului. Apoi, lumea se supune din nou regulilor. De aceea fantasticul e ulterior feeriei şi, ca să spunem aşa, o înlocuieşte. El nu putea apare decît după triumful concepţiilor ştiinţifice ale unei ordini raţionale şi necesare a fenomenelor, după recunoaşterea unui strict determinism în înlănţuirea cauzelor şi a efectelor. Pe scurt, el se naşte într-un moment cînd fiecare e mai mult sau mai puţin convins de imposibilitatea miracolului. Dacă de-acum încolo miracolul produce frică, lucrul se int'implă numai pentru că ştiinţa îl izgoneşte şi pentru că e considerat inadmisibil, înspăimântător. Şi misterios : nu s-a remarcat îndeajuns că feeria, fiind feerie, excludea misterul.într-adevăr, trebuie ţinut seama de faptul că fantasticul n-are nici un rost într-un univers miraculos. Ba chiar e de neconceput, într-o lume de miracole, extraordinarul îşi pierde puterea. El nu înspăimîntă decît dacă strică şi discreditează o rînduială imuabilă, inflexibilă, pe care în nici un caz nimic n-ar putea s-o schimbe şi care pare chezăşia însăşi a raţiunii. Un singur exemplu e de ajuns pentru a face pe loc demonstraţia hotărîtoare. Povestirea lui W. E. Jacobs Laba de maimuţă poate apărea la început drept o variantă tragică a legendei populare a celor Trei dorinţe, răs-pîndită în toată Europa şi cunoscută în Franţa în versiunea clasică a lui Perrault. Un tăietor de lemne a salvat o zînă, care, drept răsplată, i-a făgăduit realizarea imediată a trei dorinţe la alegere, lată-l încîntat şi, împreună cu nevastă-sa, în căutarea a trei dorinţe din care să tragă un folos cît mai mare. Ca un nechibzuit, în faţa bucatelor slabe cu care e servit la masă, pofteşte cu voce tare un stînjen de caltaboş aburind, care de îndată şi apare. O dorinţă s-a dus. Iritată, femeia cere caltaboşului să se lipească de nările neprevăzătorului ţăran, ceea ce se şi întîmplă pe loc. A doua dorinţă e şi ea risipită, şi nu-i altă scăpare decît s-o folosească pe cea de-a treia pentru a-l descotorosi pe nenorocitul tăietor de lemne de caltaboşul care-l desfigurează.în povestirea lui Jacobs, un menaj liniştit şi fericit de pensionari ajunge în situaţia de a-şi exprima trei dorinţe, cînd de fapt16Roger Caillois

ei n-au să-şi dorească nimic urgent şi cu adevărat important. Îşi aleg ca o primă dorinţă să capete două sute de lire ca să plătească ipoteca făcută pe vila lor de la ţară. A doua zi le au, dar suma aceasta reprezintă despăgubirea acordată de către uzina unde singurul lor fiu fusese chiar atunci victima unui accident mortal. Trei luni mai tîrziu, mama, înnebunită de durere, îşi cere fiul înapoi şi fantoma ,nu întîrzie să-i bată la uşă. Ultima dorinţă nu mai poate sluji decit pentru a face ca strigoiul să reintre in neantul de unde a venit.Structura celor două povestiri e strict paralelă. Totuşi, privin-du-le mai de aproape, între ele nu e numai diferenţa dintre agreabil şi atroce. înseşi condiţiile celor două aventuri se află într-un contrast fundamental. Trei miracole care încalcă ordinea firească a lucrurilor jalonează dezamăgirea ţăranilor în povestirea populară. in nuvela lui )acobs, influenţa talismanului fantastic, laba de maimuţă, care guvernează desfăşurarea faptelor, nu-i descifrabila decît într-o înlănţuire, simţită drept ineluctabilă, a unor cauze care ramîn totuşi echivoce şi a unor consecinţe ambigue. Cele trei dorinţe sînt îndeplinite fără o ruptură vădită în ordinea acestei lumi, căci nu se întîmplă nimic care s-o contrazică. Un accident intr-o uzină, plata unei despăgubiri, loviturile în uşa unei case în timpul nopţii, dispariţia unui oaspete imposibil; fără îndoială, totul se explică prin puterea malefică a labei de maimuţă. Dar cine n-ar cunoaşte secretul, cine ar omite puterea relicvei fatale, n-ar observa în toată drama decît coincidenţe şi autosugestie. Şi totuşi, în legile imuabile ale universului cotidian s-a produs o fisură, minusculă, imperceptibilă, îndoielnică, dar suficientă pentru a face loc spaimei. • Fantasticul presupune trăinicia lumii reale, dar numai pentru a o distruge şi mai mult. Cind vine clipa, oricît ar fi de imposibil ori de neverosimil., pe peretele cel mai liniştitor, ca odinioară pe acela al regelui din Babilon, se iveşte semnătura de fosfor. Atunci se clatină certitudinile cele mai aşezate şi se cuibăreşte spaima. Fenomenul esenţial al fantasticului este apariţia fantomei: ceea ce nu se poate întîmplă şi totuşi se produce, într-un punct şi într-un moment precis, în inima unui univers perfect determinat, de unde se credea că misterul fusese izgonit pentru totdeauna. Totul pare ca azi şi ca ieri: liniştit, banal, fără nimic insolit, şi iată că încetul cu încetul se strecoară şi, pe neaşteptate, izbucneşte inadmisibilul.Cred că e timpul de a rezuma toate aceste analize făcute în scopul de a distinge fără echivoc între miraculos şi fantastic.Studiu introductiv17Feeria e o povestire situată încă de la început în universul fictiv al vrăjitorilor şi al duhurilor. Primele cuvinte din prima frază sînt din capul locului un avertisment: Pe vremea aceea... sau A fost odată... De aceea zînele şi căpcăunii n-ar putea nelinişti pe nimeni. Imaginaţia îi exilează într-o lume îndepărtată, fluidă, etanşă, fără legătură şi fără comunicare cu realitatea de fiecare zi, unde spiritul nu concepe că ele ar putea la un moment dat să se ivească. Toată lumea e de acord că nu sînt decît născociri pentru a-i distra ori înfricoşa pe copii. Nimic mai limpede : nici o neînţelegere. Vreau să spun, prin definiţie, nici un adult cu mintea întreaga nu crede în zîne sau în vrăjitori. Şi-apoi, de ce s-ar teme de ei f Nu )ac nici un rău.Cu totul alta e situaţia cînd e vorba de fantome sau de vampiri. Desigur, acestea sînt şi ele făpturi ale imaginaţiei, dar de astă dată imaginaţia nu le situează într-o lume ea însăşi imagi-nara ; ea şi le reprezintă făcîndu-şi apariţia în lumea reală. Ba chiar apariţii de neînţeles, îngrozitoare şi întotdeauna funeste. Îşi închipuie aceste fiinţe nu undeva în vecinătatea Broceliandei sau a Walpurgiei, ci străbătînd zidurile apartamentelor închiriate în faţa notarului şi oglinzile cumpărate la licitaţii publice sau de la vreun negustoraş din cartier. Cu mîinile lor străvezii, duc la o gură invizibilă paharul de apă pe care infirmiera l-a aşezat la căpătîiul bolnavului. Paşii grei ai statuii de bronz ori de marmura cutremură scara. O porţiune din spaţiu e pe neaşteptate suprimată, iar călătorul nu mai găseşte dimineaţa camera unde a dormit noaptea : peretele e neted şi sună a plin. Nu e nici o cameră in locul acela, niciodată n-a fost vreuna. Timpul se dedubl se multiplică, ori se opreşte în loc. Eşti silit

să trăieşti de două ori, de trei ori aceeaşi groază, în fiecare dimineaţă, zi de zi. Calendarele, ziarele, ştampilele poştei repetă aceeaşi dată necruţătoare.Astfel, manifestările fantasticului decurg toate din acelaşi principiu: Ele sînt cu atît mai îngrozitoare cu cît decorul e mai familiar, iar căile prin care îşi fac apariţia mai viclene ori mai neaşteptate, înfăţişînd ceva fatal şi iremediabil, care ernană din nişte desfăşurări riguroase.Povestirile care au ca temă invazia insolitului în lumea banalului nici vorbă să se întemeieze toate în mod egal pe un principiu-2 — Antologia nuvelei fantastice — c. 40318R.oger Caiiloisla fel de limpede afirmat. De multe ori autorul n-are curajul să ducă ţ'ină la capăt ameninţarea şi, printr-un artificiu oarecare, face să se resoarbă fantasticul în momentul cînd îşi încheie povestirea. Voi enumera mai multe din subterfugiile folosite cel mai curent.In primul rînd, se întîmplă ca evenimentul fantastic sa nu fie decît în aparenţă supranatural. Nu era decît o punere în scenă făcută cu scopul de a-l înfricoşa pe erou. O aparatură subtilă, demontată în final, îl informează pe cititor că sinistrele fantome aveau la origine nişte şiretlicuri foarte omeneşti. E ceea ce poartă de obicei numele de „supranaturalul explicat". Castelul din Carpaţi al lui Jules Verne ne oferă o versiune mai modernă decît romanele negre în care miss Radcliff şi Hugh Walpole abuzează de acest, procedeu cu o ingenioasă monotonie. De remarcat că, în cazul acesta, epilogul, care ar trebui să uimească prin rafinamentul invenţiei, rareori se întîmplă să nu dezamăgească. Cititorul acceptase ideea unei fantome. Gîndul că e vorba de un strigoi îl făcuse să se înfioare. Dacă pe urmă îl anunţi ca strigoiul nu era altceva decît un figurant îmbrăcat într-un linţoliu şi mişcînd nişte lanţuri, el socoteşte gluma drept ridicolă şi copilăroasă. Nu-ţi iartă că l-ai făcut să tremure doar pentru atît.O dezamăgire analogă o provoacă povestirile cu peripeţii derutante, unde, în ultimele rînduri, ţi se dezvăluie că, de fapt, era vorba de-un vis, de-o halucinaţie sau de-un delir. O asemenea fantasmagorie prea pur psihologică îţi lasă senzaţia că ai fost tras pe sfoară. Negustorul de sicrie al lui Puşkin constituie un exemplu celebru de-o asemenea capcană.O a treia categorie de pseudo-fantastic e aceea în care autorul recurge la o anomalie sau o monstruozitate prin care transformă o specie de vieţuitoare. Un păianjen creşte cît o girafă, furnici uriaşe hărţuiesc o omenire înfricoşată. Un 'capriciu al naturii sau experienţele unui savant diabolic stau la originea acestor metamorfoze. Erckmann-Chatrian şi H. G. Wells rămîn neinspiraţii promotori ai acestor fantezii biologice. în acest gen, prefer povestirea uruguayanului Horacio Quiroga, Perna de puf, pentru densitatea naraţiunii, grozăvia deznodământului şi seninătatea observaţiei finale.Contribuţia celorlalte ştiinţe nu s-a lăsat mult aşteptată. Misterioase invenţii produc de la distanţă cele mai surprinzătoare efecte. Toate felurile de unde sau raze au fost întrebuinţate cu un succes diferit. Aparate delicate îngăduie sustragerea sufletelor, aStudiu introductiv19

viselor, a emoţiilor. Genul nu e întotdeauna pueril: dovadă Dr. Jekyll şi dl. Hyde. E adevărat că în acest caz autorul nu stăruie asupra compoziţiei chimice a elixirului folosit de erou. Aceste extrapolări ale ştiinţei împing îndărăt graniţele miracolului, extin-zînd domeniul ştiinţei. Şi :nu se întemeiază 'pe 'groaza cate se naşte din dezvăluirea imposibilului.O altă categorie de povestiri misterioase preferă să folosească datele ştiinţelor psihice : telepatie, spiritism, levitaţie, ectoplasm, vise premonitorii etc. Fiind nişte manifestări ale lumii de dincolo, s-ar părea că asemenea fenomene ar trebui să intre cu drepturi depline în

domeniul fantasticului. Şi ar fi într-adevăr aşa, dacă în general autorii ar crede în întîmplările pe care le relatează. Dar maniera cam pedantă în care le înfăţişează, certitudinea, declarată sus şi tare, că aceste fenomene aparţin ştiinţei, care le va studia într-o zi, nu-ţi pot schimba hotărîrea de a aşeza astfel de scrieri printre cele alcătuite cu bună ştiinţă în scopul de a distra înfricoşînd.Se cuvine aici să evităm o primejdioasă confuzie. Povestirile fantastice nu-şi propun cîtuşi de puţin să acrediteze fenomenele oculte şi fantomele. Convingerea, prozelitismul adepţilor nu fac de obicei decît să exacerbeze spiritul critic al cititorilor. Literatura fantastică poate fi fără nici o dificultate situată în planul ficţiunii pure. Ea e în primul rînd un joc cu frica. Probabil că e chiar necesar ca scriitorii care pun în scenă strigoi să nu creadă în fantomele pe care le născocesc.A. recurge la ficţiune înseamnă, în primul rînd, a renunţa de-a mai convinge, şi a nu te da pe tine însuţi drept martor. Admit totuşi ca problema să rămină deschisă. Unele impresionante naraţiuni ale lui sir Arthur Conan Doyle demonstrează că un scriitor iscusit' poate cu succes încerca să împărtăşească cititorilor credulitatea sa îndărătnică. De altfel, ce contează dacă aceştia continuă să nu creadă : măcar e sigur că se înfioară. Pînă la urmă, tocmai în naivitatea autorului care le oferă incredulilor posibilitatea spaimei plină de voluptate stă atracţia acestor poveşti cu fantome.Ţinînd seama de rezervele făcute mai înainte în ce priveşte China şi Japonia, e ispititoare avansarea ipotezei că numai culturile ce au ajuns la concepţia unei ordini statornice, obiective şi imuabile a fenomenelor au putut da naştere, ca printr-o reacţie,20Roger Cailloisacestei forme neobişnuite a imaginaţiei, care contrazice cu buna ştiinţa o atît de perfectă regularitate: spaima de supranatural. Dar oare China şi Japonia nu au şi ele într-un anumit fel noţiunea unei ordini fixe şi imuabile a cauzelor şi a efectelor ? In alte părţi, unde domină feericul, totul e miracol sau presimţire a miracolului. Spaima provenită din încălcarea legilor fireşti nu-şi are locul. Căci încă nu există legi naturale atît de fixe ori atît de bine determinate încît fenomenul care le neagă să provoace un fel de panică mentală. Fantasticul, insist asupra acestui lucru, e pretutindeni ulterior imaginii unei lumi lipsite de miracol, supuse unei cauzalităţi riguroase.In Europa, e contemporan cu romantismul. In orice caz, nu apare înainte de sfîrşitul secolului al XV 1l-lea, ca o compensaţie a excesului de raţionalism. Evul mediu, deşi se scaldă în miraculos, nu ştie să dea vrăjitoriilor diavoleşti sau magiilor sale tensiunea necesară, acea puternică angoasă absolut trebuitoare fiorului care urmează. Melusine şi Merlin, Satan şi Belzebut sînt echivalente ale lui Circe şi Iblis. Nu-l prevestesc nici pe Hoffmann, nici pe Edgar Poe. Pentru că se află într-un univers încă supranatural. Nu forţează intrarea unei lumi în care straniul e interzis.Dimpotrivă, Saint-Simon, în legătură cu măştile de ceară, anticipează, încă din 1704, fantasticul autentic, dîndu-ne o mostră care nu poate înşela, lată un scurt pasa) din Memoriile sale, care, după părerea mea, merită să constituie o dată însemnata în istoria fantasticului modern, cam în felul în care Zadig e o dată însemnată în istoria romanului poliţist.Bouligneux, ajutor de general şi Wartigny, generalul armatei, fură ucişi la Verue; doi bărbaţi de-o mare vitejie, dar grozav de ciudaţi. Iarna trecută nu fost tăcute mai multe măşti de ceară aidoma persoanelor de la Curte, care le purtau sub alte măşti, în aşa fel că, scoţîndu-şi masca, te puteai înşela luînd cea de-a doua mască drept chip, dar cel adevărat era cu totul altfel, dedesubt; grozav mai petrecură cu gluma asta. Iarna aceasta vrură din nou să petreacă ■aşa. Mare le fu mirarea cînd găsiră toate măştile proaspete şi întocmai cum te strînseseră după carnaval, în afară de a lui Bouligneux şi a lui Wartigny, care, deşi semănau

şi acum între ele ca două picături de apă, erau ofilite şi scofîlcite ca nişte oameni ce tocmai muriseră. Se iviră aşa la un bal şi făcură ■atita spaimă, că se încercă să le dreagă cu suliman, dar sulimanul se ştergea într-o clipită, iar scofîlceala nu putu fi îndreptată. Lucrul ăsta mi s-a părut întîr-atît de neobişnuit încît am crezut că merită să fie povestit, dar nu m-aşStudiu introductiv21fi încumetat s-o fac, dacă toată Curtea n-ar fi văzut, ca şi mine, şi n-ar fi fost grozav de mirată, şi nu o dată, de această nemaipomenită ciudăţenie. Pînă la urmă, aruncară cele două măşti'.Saint-Simon se mulţumeşte să garanteze autenticitatea faptelor. Nu le dă nici o explicaţie. Coincidenţă sau prevestire: nu se poate hotărî. Mai multe generaţii de scriitori vor specula ambiguitatea aceasta, care, lăsîndu-l pe cititor să aleagă, îl constrînge la neliniştit o ar ea responsabilitate de a nega sau de a afirma singur supranaturalul. Cît priveşte faptele date în Memorii, Claude Far-rere a făcut după -ele o povestire pe care, onest, i-a dedicat-a lui Saint-Simon. Versiunea aceasta extinsă mai mult estompează decît dezvoltă scurta relatare a cronicarului.Secolul luminilor ia sfîrşit, după cum se ştie, cu o strălucitoare revanşă a miraculosului. Înfloresc toate superstiţiile, cu atît mai mult succes cu cît adoptă oarecare aparenţă ştiinţifică. Pe lîngă aceasta, sînt la modă feeriile în stil oriental. E de ajuns să citez, în afară de Vathek de Beckford, Diavolul îndrăgostit a lui Cazotte şi Rodrigue sau Turnul fermecat a marchizului de Sade. în Germania, Goethe scrie mai multe nuvele alegorice de-un neîn-durător simbolism masonic pînă în cele mai mici detalii. Povestirea propriu-zis fantastică se desprinde destul de lent din acest exces de miracole şi parabole. Şi totuşi rareori se poate vedea un asemenea sincronism în voga unui gen literar atît de precis. Hoffmann se naşte în 1778; în 1809 se nasc Poe şi Gogol. Intre aceste două date se nasc William Austin (1778), Achim vom Ar-nim (1781), Charles Robert Maturin (1782), Washington Irving (1783), Balzac (1799), Hawthorne (1803) şi Merimee (Î805), adică primii maeştri ai genului. Dickens (1812), Sheridan le Fanu (1814) şi Alexei folstoi (1817) urmează îndeaproape. Din Ucraina pînă în Pennsylvania, în Irlanda şi în Anglia, ca şi în Germania şi în Franţa, adică pe toată întinderea culturii occidentale, exceptînd Mediterana, pe amîndouă ţărmurile Atlanticului, în răstimpul a treizeci de fanţi cam de la 1820 la 1850, se creează capodoperele acestui gen inedit.Cum se întîmplă adesea, lovitura de încercare a fost o lovitură de maestru : mă refer la Manuscrisul găsit la Saragosfa, scris în franţuzeşte de contele polonez Potocki şi a cărei primă parte a1 Memoires de Saint-Simon, Bibliotheque de la Pleiade, voi. II, cap. XXIV (1704), Paris, 1949, pp. 414—415.

I

22Roger Cailloisfost publicata la Petrograd, în 1804, într-un număr foarte mic de exemplare. Cu toate că partea a doua a fost publicată la Paris în 1812, iar partea întîi reeditată în emul următor, opera a rămas aproape necunoscută. Astfel îneît, se pare, nimeni nu şi-a dat seama că una din cele mai vestite povestiri ale lui Washington Irving, The Grand Prior of Malta, nu era altceva decît exact traducerea literară a unuia din episoadele lucrării lui Potocki. Alţi autori au cunoscut şi ei această sursă din care s-au inspirat. Totuşi, nici unul se pare că n-a îndrăznit să reia ceea ce constituie originalitatea ei fundamentală : nuvelele care compun

acest Decameron fantastic repetă cu unele variaţii aceeaşi aventură stranie şi neschimbată, astfel că la neliniştea suscitată de fiecare din ele se adaugă un spor de mister şi de spaimă, care vine din faptul că aceleaşi şi aceleaşi întimplări îl urmăresc pe erou de-a lungul mai multor generaţii.In ce priveşte miraculosul din povestirile ştiintifico-fantastice. cînd nu e vorba de o simplă şi puerilă literatură de călătorii interstelare şi războaie între lumi, el nu se naşte din contrazicerea datelor ştiinţei, ci din meditaţia asupra puterilor şi mai ales asupra problematicii ei, adică asupra paradoxurilor, aporiilor, consecinţelor sale extreme sau absurde, asupra ipotezelor sale temerare care scandalizează bunul simţ, obişnuinţa sau verosimilul, şi chiar imaginaţia, nu datorită unei fantezii turbulente, ci unei analize mai severe şi de-o logică mai ambiţioasă.Dacă e într-adevăr aşa, elementele de miraculos, departe de a scoate la iveală nu mai ştiu ce luxurianţă creatoare acumulînd după bunul său plac nenumărate elucubraţii, se supun de fiecare dată unei necesităţi ascunse, capabilă de-a determina dinainte diferitele lor resorturi, într-un mod desigur aproximativ, dar oricum cu o indiscutabilă inflexibilitate. Atunci ar fi posibilă recenzarea şi explicarea tuturor acestor teme cvasiobligatorii, ba chiar deducerea, enumerarea şi prevederea lor. Fără îndoială, ar trebui o inteligenţă supraomenească sau rapiditatea de calcul a maşinilor electronice, dar înseamnă deja a inversa orientarea cercetării, sau a-i stabili posibilităţile, faptul de a presupune că fiecărei epoci date îi corespunde un număr finit de miracole sau de tipuri de miracole imaginabile, şi care, majoritatea lor, au şi fost imaginate. Ele sînt într-un fel decalcurile, negativele, mulajele a ceea ce reclamă nive-Studiu introductiv23Iul de cultură la care ne gîndim. Anticipaţii, nostalgii şi vise deşarte, incompatibilităţi fundamentale, cărora mîine poate nu le vom mai găsi nici o însemnătate sau interes, pentru că vor fi silite, realitatea ajungind din urmă visul ori confirmînd temerile, să renunţe la rolul pe care-l au de a amăgi cine ştie ce nevoi nesatisfăcute sau de a potoli anumite nelinişti.în felul acesta, cred, fantasticul a înlocuit feeria, iar ştiinţifico-fantasticul înlocuieşte încetul cu încetul fantasticul din secolul trecut. La prima vedere, pare contradictoriu ca pe aceste meleaguri privilegiate, pe aceste terenuri virane ce-i aparţin, imaginaţia să nu fie absolut liberă de a fabula aşa cum îi vine, fără nimic care să-i îngrădească puterea de invenţie. Ideea că şirul fanteziilor sale posibile ar putea fi epuizabil se loveşte de-o prejudecată curentă. Afirm totuşi că, de fapt, nu e vorba decît de-o părere preconcepută, născută din lene, din descurajare şi totodată din lipsa unei metode care să permită enumerarea completă a eventualităţilor previzibile. Acestea, multiple fără îndoială, nu par nesfîrşite decît din pricina dificultăţii de a le recunoaşte şi a le izola sub aparenta varietate a povestirilor. Asemenea corpurilor simple care au fost la fel de greu de definit şi de identificat în cadrul diversităţii, şi ea infinită, a materiei.Prin miraculosul feeric, omul, încă neînzestrat cu tehnicile care să-i permită stăpînirea naturii, îşi satisface în imaginaţie dorinţe naive pe care le bănuie irealizabile : să se deplaseze într-o clipita, să se facă nevăzut, să acţioneze de la distanţă, să se metamorfozeze după plac, să-şi vadă treaba îndeplinită de animale-slugi sau de sclavi supranaturali, să poruncească duhurilor şi elementelor naturii, să posede arme invincibile, alifii eficace, saci fără fund, filtre irezistibile, să scape, în sfîrşit, de bătrîneţe şi de moarte.Aceste minuni traduc în viaţă simple năzuinţe al căror număr e limitat. Ele sînt impuse, fără prea multe mijlociri, de infirmităţile condiţiei umane. Lasă să se vadă obsesia de a scăpa măcar o dată, graţie unei hotărîri excepţionale a soartei sau a puterilor superioare. Numai că nu fanteziile abracadabrante, ci tehnica permite pînă la urmă deplasarea prin văzduh şi munca fără osteneală : avionul real eclipsează visul covorului zburător sau al calului în-

aripat, aburii sau electricitatea fac inutilă intervenţia ajutoarelor24Roger Cailloismiraculoase. Ştiinţa, intr-o mare măsura, transformă condiţia umana, dar totodată face sa i se desluşească mai bine limitele şi sa se recunoască imposibilitatea depăşirii lor. In ciuda puterilor din ce în ce mai mari asigurate omului, bezna de dincolo nu i se pare mai puţin înfricoşătoare. Din noaptea unde se află se ivesc spectre şi fantome, strigoi, gata oricînd să te inşface cînd nici nu te aştepţi. De aici, fantasticul de groază, invazie a forţelor malefice în universul domestic care le exclude.Acest nou miraculos e in întregime pus sub semnul unei alte lumi: înţelegeri cu Diavolul, răzbunări ale morţilor, vampiri însetaţi de sînge proaspăt, statui, manechine sau automate se însufleţesc pe neaşteptate şi rătăcesc printre cei vii. Aceste fiinţe blestemate bîntuie moartea şi întunericul, faţa umbrită a lucrurilor. Pitite în invizibil, ele aşteaptă momentul cînd să irumpă în desfăşurarea liniştită a banalităţii cotidiene. Acestea sînt prin însăşi esenţa lor nişte apariţii, iar prezenţa lor, un fir rupt în aceasta urzeală de certitudinii ştiinţifice atît de trainic ţesută încît părea ■că niciodată n-avea să suporte asaltul imposibilului.Legile fundamentale care regizează materia şi viaţa nu atrag după sine un număr nelimitat de imposibilităţi evidente şi absolute. 'Or, tocmai aceste imposibilităţi evidente fac să intervină fantasticul şi determină în consecinţă temele genului. Variantele sînt infinite în fiecare categorie, dar categoriile înseşi sînt destul de puţin numeroase. Voi da cîteva exemple :— pactul cu Diavolul : modelul e Faust. Există o mulţime de variante (una dintre cel mai recente şi mai ingenioase e povestirea lui Mack Reynolds : Martinis : 12 to 1 ; tradusă în franţuzeşte sub titlul Cele treisprezece cocteiluri) ;— sufletul supus la chinuri care pretinde pentru odihna sa ca o anumită acţiune să fie îndeplinită : un mort revine pe pămînt să-şi persecute ucigaşul; o pedeapsă leagă o fantomă de locul unde a săvîrşit o fărădelege (încă din antichitatea greacă erau cunoscute aceste deosebite tipuri de strigoi) ;— spectrul condamnat la o cursă dezordonată şi veşnică : e istoria medievală a Vînătondui sălbatic şi a lui Mesnie Hellequin, pe care o va relua strălucit în secolul al XlX-lea William Austin în povestirea sa Peter Rugg dispărutul;— moartea ivită, sub înfăţişarea unei persoane, printre cei vii. Uneori, în timpul unei sărbători, sub strălucirea candelabrelor, ea îşi desemnează victimele una după alta, conform instrucţiunilor unui destin ineluctabil. Alteori îl aşteaptă pe cel care fuge de eaStudiu introductiv25chiar în ascunzătoarea unde a alergat să se adăpostească. (Printre povestirile care o pun în scenă în exerciţiul funcţiunii se desprind, în ordinea eficacităţii crescînde, La Mujer alta de Pedro Antonio de Alarcon, Fantoma Morţii roşii a lui Edgar Poe, anecdota persană în care Califul, pentru a-şi salva favoritul de la moarte, îl trimite la Samarcand, cînd tocmai în cetatea aceea era scris că avea ea să-l înşface) ;— „lucrul" de nedefinit şi invizibil, dar care are greutate, •e prezent, omoară sau face rău (Fitz-James o'Brien şi Ambrosc Bierce, precum şi alţii, au scos din asta povestiri remarcabile. Capodopera de inegalat a acestei categorii rămîne Horla a lui Mau-passant) ;— vampirii, adică morţii care îşi asigură o tinereţe veşnică sugînd sîngele celor vii (Hoffmann, Alexei Tolstoi, Balzac, Sheri-dan le Fanu şi mulţi alţii au făcut din vechea superstiţie, studiată de Don Calmet, una din temele caracteristice ale naraţiunii fantastice, una din cele care, de obicei, se remarcă prin monotonie. O severă tradiţie a fixat într-adevăr majoritatea detaliilor semnificative. Povestirea lui Alexei Tolstoi constituie o fericită excepţie de la această supunere la regula generală) ;—■ statuia, manechinul, armura, automatul, care pe neaşteptate se însufleţesc şi dobîndesc o

înfricoşătoare independenţă (numele lui Merimee şi al lui Achim von Arnim sînt îndeosebi legate de acest tip de povestire, primul pentru statuia din Venus de pe insulă, cel de-al doilea pentru Golemul din Isabela din Egipt şi pentru manechinul din Mărie de Meliik-Blainville) ;— blestemul unui vrăjitor, care aduce după sine o boală în-spăimîntătoare şi supranaturală (Pecetea bestiei de Rudyard Kipling este exemplul cel mai cunoscut, Lukundoo de White exemplul cel mai atroce) ;— femeia-fantoma, venită de dincolo, seducătoare şi funestă (în povestirile chineze e vorba aproape mereu de o vulpe care se transformă într-o făptură minunată; într-o nuvelă de H. H. Ewers e un păianjen cu o privire de-o nespusă blîndeţe) ;— intervertirea domeniilor visului şi al realităţii. Brusc, ca un iceberg care se clatină, realitatea se dizolvă, dispare, submersă, iar în locul ei visul capătă strivitoarea soliditate a materiei. Io de W. Onions şi La noche boca arriba de Julio Cortazar ajung pentru a demonstra profunzimea şi însemnătatea acestei teme, ce-i drept extrem de rară, greu de tratat, dar care prinde puteri extraordinare din această răsturnare totală pe care încearcă s-o26Roger CailloisStudiu introductiv27impună. Povestirea de acest tip e inversul aceleia în care cititorul se linişteşte la sfîrşit, dîndu-şi seama că nu fusese vorba decît de-un coşmar. Aici, dimpotrivă, e vorba de-un coşmar care se dezvăluie deodată drept realitate ; de unde spaima ;— camera, apartamentul, etajul, casa şi strada dispărute din spaţiu : Jean Ray -ne oferă o excelentă ilustrare prin Strada cuprinsă de beznă. Mergînd şi mai departe, Philip Macdonald în Private ■— keep out, Richard Matheson în Disappearing Act, întinzînd din aproape în aproape în jurul unei fiinţe o pată de absenţă, au suprimat din timp şi din spaţiu, din urzeala amintirilor şi a evenimentelor, o viaţă omenească şi multiplele sale interferenţe cu celelalte vieţi ;■ — oprirea sau repetarea timpului. La interval de minute sau de secole, aceleaşi fapte se reproduc în aceeaşi ordine. O veche cronică relatează cu exactitate un eveniment pe cale de a se produce (Potocki, finlandezul Toppila, Elisabeth S. Holding cu Vineri 19, mai timid Edgar Poe în Prăbuşirea Casei Usher au îmbogăţit cu memorabile reveniri ciclice desfăşurarea impecabil liniară a ireversibilului timp uman).Întrerup aici un catalog pe care oricine îl poate continua după plac. N-am vrut decît să amintesc cîtă coerenţă şi stabilitate are această mitologie ivită din dorinţa de frică şi de înfiorare. E timpul să conchidem. Spaima specifică povestirii fantastice bîntuie numai într-o lume incredulă, în care legile naturii sînt socotite inflexibile şi imuabile. Ea apare aici ca o nostalgie sau ameninţare a unui univers accesibil forţelor întunericului şi emisarilor lumii de dincolo. In sţirşit, prefigurare a unei alte specii de povestiri, timpul se dedublează sau se multiplică, spaţiul cunoaşte goluri stranii, teritorii interzise şi fără întindere, „înfundături"' ce nu pot fi situate. Iar cauzalitatea suferă şi ea, pe aceste meleaguri, inexplicabile încălcări.O vorbă aproape uitată a doamnei Du Deffand rezumă clar starea de spirit a amatorului de povestiri fanstastice : „Credeţi în fantome ? — Nu, dar mi-e frică de ele." Aici frica e o plăcere, un joc fermecător, un soi de rămăşag cu invizibilul, unde invizibilul, în care nu crezi, e puţin probabil să vină pentru a cere ce i se cuvine. Rămîne cu toate acestea o marjă de nesiguranţă pe care talentul scriitorului se străduţe s-o cruţe. De cele mai dese ori au-Ktorul reuşeşte asta prin forţa logicii, a preciziei, a amănuntelor verosimile. El este exact, scrupulos, realist. De aceea, printre maeştrii necontestaţi ai genului figurează romancieri şi povestitori obişnuiţi să descrie plat realitatea cea mai banală : Balzac şi Dic-kens, Gogol şi

Maupassant. Căci se cuvine mai întîi să acumulezi dovezile verosimilităţii din împrejurările unei povestiri neverosimile. Fundal necesar iruperii evenimentului înspăimîntător, al cărui erou se va speria cel dintîi. Scepticismul său umilit cedează in faţa manifestării irecuzabile. Fantasticul, slăbiciune şi pedeapsă a spiritelor puternice... Fericită slăbiciune şi voluptuoasă pedeapsă.Trecerea de la feerie la fantastic prefigurează in linii esenţiale trecerea de la fantastic la ştiinţifico-fantastic. Am încercat cu alt prilej să arăt cum temele principale ale acestuia din urmă corespund în ce le priveşte dezideratelor şi spaimelor unei epoci în care exigenţele axiomaticii ştiinţelor şi adîncirea, explozia cadrelor aparent cele mai evidente — spaţiu, timp, cauzalitate — departe de a linişti şi de a întări acea coerenţă mereu rîvnită, sperie şi deconcertează, mişcă din locul lor categoriile fundamentale, silesc, în numele unei şi mai mari rigori, la un efort neînduplecat şi exacerbat al imaginaţiei. Ştiinţa devine atunci, prin fatalitatea mersului sau, ca şi prin consecinţe, obiect de spaimă şi panică.Odată admisă această răsturnare, e limpede că nu se întîmplă cu ştiinţifico-)antasticul altfel decît s-a întîmplat cu feeria şi cu fantasticul. El continuă tradiţia povestirii ireale, complementară realităţii; îndeplineşte funcţiile imuabile ale acesteia. Basmele exprimau naivele dorinţe ale omului în faţa unei naturi pe care încă nu învăţase s-o stăpînească. Poveştile de groază supranaturală traduceau spaima de a vedea regulile, ordinea lumii atît de anevoios statornicită şi dovedită prin investigarea metodică a ştiinţei experimentale cedînd în faţa asaltului acelor forţe de neîmpăcat, nocturne, demonice. La rîndul ei, povestirea de anticipaţie reflectă angoasa unei epoci care începe să prindă frică de progresul teoriei şi tehnicii, şi pentru care ştiinţa, nemaireprezentînd o protecţie împotriva imaginabilului, apare tot mai mult ca o ameţeală care ne precipită în el. S-ar putea spline că ca nu mai aduce lumină şi ocrotire, ci tulburare şi mister. în toate cele trei cazuri, totuşi, atmosfera generală a operelor, temele favorite, esenţa inspiraţiei lor28Roger Cailloisderivă din preocupările latente ale epocii in care s-a dezvoltat genul.Fantezia scriitorului rămine stăpină asupra intrigii şi a conţinutului povestirilor, dar nu şi asupra problematicii şi a elementelor — eroi sau accesorii — care au fost folosite. Ca şi cum autorul ar fi silit de fiecare dată să recurgă la aceeaşi serie de personaje-tip, să le plaseze în situaţii aproape invariabile, să le "înzestreze cu arme sau cu virtuţi analoge, să le expună aceloraşi încercări. Poate rn-am avîntat prea mult afirm'nd că ar fi posibil de a recenza toate aceste teme care depind totuşi destul de strîns de o situaţie dată. Şi cu toate acestea continui să le socotesc enu-merabile şi deductibile, astfel că în ultimă instanţă s-ar putea presupune cele care lipsesc din serie, aşa cum clasificarea ciclică a lui Mendeleev îngăduie calcularea greutăţii atomice a elementelor încă nedescoperite sau ignorate de natură, dar exis tind totuşi virtual.Feeria, naraţiunea fantastică, povestirea ştiinţifico-fantastică îndeplinesc astfel în literatură o funcţie echivalentă ce pare să re transmită de la una la alta. Ele dezvăluie tensiunea care exisia între posibilităţile omului şi năzuinţele sale — să zboare prin văzduh sau să ajungă la astre, depinde de epocă ; dintre ceea ce ştie şi ceea ce rămîne interzis cunoaşterii sale. Pe de o parte, ele prelungesc în imaginar starea actuală a posibilităţilor şi cunoştinţelor unei fiinţe ale cărei ambiţii sînt fără margini. Pe de alta, cum această fiinţă e nevoiaşă şi din cînd în cînd obosită, o consolează cu veşnicul mira) al eficacităţii magice, instantanee, totale, pentru care n-ar trebui decît să facă un semn de stăpîn ori să rostească: un cuvînt de stăp'in. Fiindcă e prevăzător şi calculat, ele şi-au rezervat împotriva lui inaccesibila predestinare şi inexorabila fatalitate ; fiindcă e curios şi ignorant, ameninţarea misterului şi ispita omniscienţei ; fiindcă trebuie să îmbătrînească şi să moară, alături de fîntînile cu apă vie şi de elixirele de viaţă lungă, fantomele, femelele şi beznele abisului; în sfîrşit, fiindcă e

prizonierul distanţei, al duratei şi al determinismului, visul de a se trezi deodată eliberat de spaţiu, de timp şi de cauzalitate.Toate aceste fantezii, în aparenţă de o mare libertate, ascund astfel, sub diferitele jocuri ale simbolurilor, nostalgii şi temeri care se perpetuează de-a lungul istoriei şi evoluează o data cu schimbările pe care omul le aduce condiţiei sale. Pentru acea parte a acesteia din urmă care rămîne imuabilă, temerile şi năzuinţele seStudiu introductiv29păstrează şi ele mereu aceleaşi. Restul însă îşi schimbă înfăţişarea, şi ca trăsături, şi ca expresie. Ficţiunea îi poartă efigia, parcă în filigran, şi aceasta, deşi nestatornică şi nesigură, e de fiecare dată identificabilă, dacă nu chiar revelatorie.ROGER CAILLOISTraducere de DUMITRU ŢEPENEAG