UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOVFACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA ROMÂNĂ FRANCEZĂÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ

LITERATURĂ ROMÂNĂ

- ARTA PORTRETULUI LA MATEIU CARAGIALE -

STUDENT: MOARCĂŞ ALEXANDRAANUL III ID - SEMESTRUL I

0

Fiu natural al lui I.L.Caragiale, rezultat dintr-o legătură cu Maria Constantinescu,

Mateiu Caragiale, născut în martie 1885, trăieşte până la 4 ani cu tatăl şi cu mama sa.

Legitimarea copilului nu a fost posibilă datorită faptului că mama sa nu a acceptat aceasta

decât cu condiţia căsătoriei, căsătorie ce nu a avut loc. În 1889, Caragiale se căsătoreşte cu

Alexandrina Burelly, iar Mateiu este bine primit în noua familie a tatălui. Dar faptul că

rămâne toată viaţa un bastard, iar fraţii săi legitimi duc o viaţă mai prosperă decât a lui,

“generează în conştiinţa acestuia ceea ce Adler numeşte complexul primului născut

detronat.”1 Printr-un comportament agresiv protestează împotriva armoniei statornicite fără

participarea lui şi îşi construieşte o lume imaginară ce îi va servi ca refugiu. G. Călinescu

observă în portretul ce îl închină scriitorului că Mateiu, prin aerele şi comportamentul ciudat

cu care şi-a intrigat contemporanii, interpreta un personaj, purta o mască.2

E. Lovinescu notează în Memoriile sale că “încă de mult îşi crease un personagiu

exterior şi interior, izolat şi singular [...] realizase un personagiu pe care el îl vroia numai

aristocratic, deşi era mai mult curios, ciudat.” Viaţa lui Mateiu este astfel înrobită “voinţei de

a părea”, de a impune lumii o imagine care să-ţi satisfacă voinţa de putere” 3. Refugiindu-se în

heraldică şi genealogie, îşi creează o “comunitate imaginară care îl consolează de neputinţa

lui de a se integra într-o comunitate reală.”4 Îşi construieşte o cultură “în domenii de rară

frecventare” unde putea să-şi afirme fără riscuri, superioritatea. Omagiul adus semenilor din

alte timpuri, reînviind “scumpul Trecut, însuşi Trecutul apus pentru totdeauna”5 justifică

înstrăinarea de societatea vremii.

Plăzmuind imaginile lui Paşadia şi Pantazi, în febra imaginaţiei pentru a se răzbuna

împotriva unei lumi şi unei societăţi ostile care îi contraria voinţa de putere, Mateiu I.

Caragiale “nu s-a mai eliberat niciodată de protectoratul modelator al creaţiilor sale.

Substituindu-se realităţii,opera şi-a deformat autorul. Dar tot ea l-a mântuit, justificând în

eternitate o viaţă ciudată şi nefericită.”6

Ovidiu Cotruş observă că opera lui Mateiu Caragiale este prin natura ei refractară

integrărilor şi clasificărilor, stârnind numeroase polemici referitoare la raportul ei cu literatura

română sau universală din trecut. “În aceste polemici – afirma el – nu s-au pronunţat nume

contemporane, Mateiu fiind aşezat într-o comunitate cu scriitori străini. Perpessicius a

descoperit că Mateiu este înrudit cu toţi marii mistificatori din literatură care, refuzând

1 Ovidiu Cotruş, Opera lui Mateiu I. Caragiale, “Cap. Omul şi personajul”, Ed. Paralela 45, 2001, p. 381.2 Ibidem, p.379.3 Ibidem, p.380.4 Ibidem, p.382.5 Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Litera International, Bucureşti, 2009, p.68.6 Ovidiu Cotruş, op. cit., p. 383.

1

realitatea timpului lor, se adăposteau în dosul măştilor. S-a apropiat de ei cu dragoste, în

virtutea unor afinităţi structurale, fiindcă descoperea în opera lor o imagine despre lume

corespunzătoare şi slăbiciuni omeneşti asemănătoare, soluţionate pe aceleaşi căi întortocheată

şi înşelătoare. De la Poe şi Baudelaire până la Gobineau şi Villiers, toţi semenii săi literari au

fost nişte oameni nefericiţi, roşi de complexul aristocratic.”7

Mateiu Caragiale este unul dintre marii scriitori români care au evoluat foarte puţin din

punct de vedere interior. Arta scriitorului a evoluat atât în intensitate, cât şi în extensiune,

lărgind şi simplificând mijloacele prin care îşi obiectiva mitologia sa personală. Patima nopţii,

mitul semeţei seminţii, imaginea-arhetip al străbunului mitic, sentimentul tainei, al morţii, al

singurătăţii, narcisismul, constituie mitologia personală a lui Mateiu Caragiale ce se poate

desluşi de la primele sale producţii.

Întreaga operă în proză a scriitorului stă sub semnul ficţiunii memorialistice. El

intenţionează să întipărească, prin anumite artificii, memoriilor sale imaginare un aer de

autenticitate. Afectând că scoate la iveală din tainiţele memoriei imaginea unor locuri

îndrăgite sau amintirea unor situaţii şi evenimente excepţionale, Mateiu Caragiale îşi

obiectivează mitologia conform căreia, oamenii se împart în două categorii în funcţie de

relaţia dintre eul lor şi masca pe care o poartă: „La cei aleşi masca este concrescută cu

obrazul. Realitatea tulbure a vieţii lor sufleteşti se lasă uneori bănuită, nu se divulgă însă

niciodată decât prin propria lor decizie, în rarele momente de confesiune (sir Aubrey de Vere,

Paşadia şi Pantazi) în schimb, viaţa interioară a oamenilor lipsiţi de taine nu îngăduie

distincţia dintre un conţinut latent şi unul manifest. Ei îşi dau în vileag, în orice ocazie,

străfundurile adevărate”8.

Sentimentul tainei, al nopţii şi al morţii, cei trei factori fundamentali care au pus în

lucrare energiile creatoare ale scriitorului român se află reuniţi în Remember „într-o fuziune

atât de organică şi cu o atât de iscusită ştiinţă a echilibrării artificiilor, încât această povestire

poate fi aşezată printre capodoperele prozei lirice româneşti.”9

O povestire „remarcabilă prin gravitatea tonului, prin lărgimea stilului somptuos, doct

şi nobil”10, o povestire izvorâtă din amintiri, asociaţii livreşti şi imaginaţie, situată la graniţa

dintre vis şi realitate: „Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva şi undeva, precum sunt unele

lucruri vieţuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis”.

7 Ovidiu Cotruş, op. cit., p.384-385.8 9 Ibidem, p. 96.10 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Ed. Litera, Chişinău, 1998, p.250.

2

Ovidiu Cotruş observă că nu sunt deloc întâmplătoare cele 3 trimiteri autobiografice

de la începutul nuvelei. Mateiu, anticipând viitoarele exegeze, atrage atenţia că nu avem

dreptul să separăm cele două euri, eul său empiric fiind absorbit în eul său artistic. Confuzia

intenţionată dintre acestea nu se datora neîndemânării scriitoriceşti, ci „necesităţii de a salva

de la un naufragiu existenţial, prin autoiluzionare, imaginea despre sine pe care o considera

convenabilă şi demnă de a fi propusă lumii în mijlocul căreia era obligat să vieţuiască.”11

Remember aduce în plan artistic un fantastic al senzaţiilor, ţesut în jurul enigmaticului

şi straniului Aubrey de Vere, „o icoană din veacuri apuse” ce părea „că-l desprinsese de pe o

pânză veche o vrajă” şi în care vedea reîncarnat „scumpul Trecut, însuşi Trecutul apus pentru

totdeauna”.

Vechiul complex de inferioritate generat de situaţia „delicată” în care se găsea în noua

familie a tatălui său, trezeşte în scriitor setea şi dorinţa de a se putea mândri cu apartenenţa la

o „stirpe nobilă”. Cunoscându-l pe sir Aubrey de Vere, el îşi prezintă elogiul pentru „seminţia

semeaţă”, pentru „înalta rasă” care „la asfinţitul ei”, „într-un semeţ avânt al sângelui

albastru”, „înflorise aşa de strălucit”, tinzând spre „tipul ideal.”

Personajele sale fac parte „din acea lume nepăsătoare şi deşartă, dezbărată de

prejudecăţile de rând” în care „fără îndoială trebuia să se bucure de mari mijloace de trai”.

Reliefându-i fizionomia, statura, vestimentaţia, comportarea, gusturile, preocupările şi

gesturile, naratorul incită simţurile, în special cel vizual şi olfactiv, provocând senzaţii

neobişnuite, de ireal şi fantastic, aprinzând imaginaţia.

Sir Aubrey de Vere seamănă cu lorzii hărăziţi nemuririi de Van Dyck şi Vandes-Faës,

fiind de o deplină şi rară frumuseţe, fluturându-i pe buze, uneori, „un surâs neliniştitor” şi

purtând sub „arcul sever al sprâncenelor” ochi „ce aveau acea nevinovată limpezire ce

străluceşte numai sub pleoapele eroilor şi ale copiilor”. Fantasticul senzaţiilor se realizează

prin cromatismul imaginilor: culoarea albastră ce „îi era îndeosebi dragă noului meu prieten,

el o purta în însăşi făptura lui, în ochi şi sub pieliţa foarte străvezie a mâinilor” pe care

„sclipeau şapte inele, gemene toate – şapte safire de Ceylan”; şi prin „aceea de neuitat

mireasmă de garoafă roşie” „ce răspândea el în juru-i, atât de îmbătătoare că treaz te făcea să

visezi”. Teodor Vârgolici îl citează pe Tudor Vianu atunci când caracterizează stilul

scriitorului: „Mateiu Caragiale a creat în literatura română un stil propriu, de un pitoresc

specific, «a acordat într-un chip nou instrumentul limbii noastre făcându-l să răsune cu

melodii vrăjite şi răscolitoare» Stăpân pe o rară orchestraţie stilistică, scriitorul are

11 Ovidiu Cotruş, op.cit. „Cap. Ficţiunea Memorialistică”, p.64.

3

sentimentul acut al nuanţelor, un extraordinar simţ al amănuntului expresiv, e stăpânit de

voluptatea culorii”.12

Toate aceste imagini şi senzaţii creează impresia că totul se desfăşoară între vis şi

realitate, că întâmplările narate se petrec pe tărâmul oniricului.

Senzaţia cea mai stranie din Remember – observă Teodor Vârgolici13 – este provocată

de ipostazele fiziologice sub care se prezintă eroul. Aubrey de Vere este un efeminat, sexul

său fiind incert, oscilând între bărbătesc şi feminin. După ce dispare o lungă perioadă de timp,

apare deodată , „într-o noapte de taină, sub înfăţişare de femeie […]Altădată însă, tot în taina

nopţii, Aubrey de Vere, deşi îmbrăcat bărbăteşte, pare mai mult o femeie […]. În peisajul

selenar se transfigurează, devine suav, serafic, nedeterminat fiziologic.

Prin Remember, Mateiu Caragiale introduce în literatura română estetica misterului, a

fantasticului de senzaţii, cultivată în literatura franceză la sfârşitul romantismului de

Baudelaire, Villiers de l'Île Adam şi Barbey d'Aurevilly, obţinând aceste efecte „prin

înlăturarea obişnuitului, stârneşte emoţii noi prin nararea de fapte şi întâmplări ieşite din

comunul vieţii cotidiene, prin crearea de personaje enigmatice, fără o precisă identitate morală

şi fizică, prin lăsarea în suspensie a finalurilor.”14

„Cariera de prozator a lui Mateiu Caragiale, aceea ce va dura şi va face întotdeauna

deliciul amatorilor de proză cu rare esenţe aromate, urcă la nuvela din 1921, Remember […]

Cu astfel de pagini, cu atare atmosferă de viciu şi de vrajă, […] suntem de fapt, pe drumul

întâmpinării Crailor de Curtea-Veche, căci Remember şi este, cronologic şi estetic, cea mai

somptuoasă ridicare de cortină pentru cortegiul romanului amintit.”15

Teodor Vârgolici afirma că „deşi sunt descrise turpitudinea, murdăria şi promiscuitatea

Bucureştilor de odinioară, totuşi din paginile Crailor de Curtea-Veche se degajă un farmec

particular, o savoare neobişnuită, care captivează şi vrăjeşte lectorul. Farmecul şi savoarea

romanului au la bază puterea de evocare şi portretizare a scriitorului.” Episoadele „sunt vii,

personajele trăiesc aidoma, scenele sunt zugrăvite cu un excelent talent pictural, totul lăsând o

puternică impresie de autenticitate”.16

Eugen Lovinescu nota: „Craii sunt Pantazi, Paşadia şi l-am trece printre dânşii şi pe

însuşi povestitorul cu un rol echivoc de perpetuu invitat”17.

12 Teodor Vârgolici, Portrete şi analize literare, Ed. Gramar, Bucureşti, 2001, p.271.13 Ibidem, p.260.14 Ibidem, p. 261.15 Perpessicius, Menţiuni critice, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2002, p.309.16 Teodor Vârgolici, op. cit., p.269.17 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Ed. Litera, Chişinău, 1998, p.250.

4

Craii se reunesc noaptea prin birturi şi taverne de mahala, unde se dedau beţiei,

jocurilor de noroc, desfrâului şi plăcerilor carnale. Paşadia şi Pantazi sunt „fiinţe paradoxale”

deoarece îmbină josnicia cu fineţea, viciul cu virtutea, decăderea cu demnitatea. Practică

viciul cu demnitate, sunt desfrânaţi fără a cădea în trivialitate şi pătrund în medii de corupţie

cu atitudini de rafinament aristocratic. Nutrind pentru unul „evlavie” şi pentru celălalt

„slăbiciune”, povestitorul se lasă iniţiat de aceştia în „cele trei hagialâcuri”, ce constituie

trepte pregătitoare ale revelaţiei finale, a celui de-al patrulea hagialâc, pe care are menirea de

a le descrie.

Patima lui Mateiu Caragiale pentru familiile aristocratice este relevată şi în acest

roman prin portretizarea celor doi prieteni ai săi „amândoi coborâtori din familii boiereşti”, pe

care îi priveşte cu deosebită admiraţie.

Paşadia „era un luceafăr”, „plin de demnitate în port şi vorbire”, „jucător frumos, crai

ahtiat, băutor măreţ”. Ziua stătea închis în camera lui unde lucra în taină la o operă istorică,

iar noaptea se năpustea în desfrâu. „Cineva care nu l-ar fi cunoscut, văzându-l trecând seara,

când ieşea, ţeapăn şi grav cu trăsura la pas după el, pentru nimic n-ar fi voit să creadă în ce

murdare şi josnice locuri mergea acel impunător domn să se înfunde până la ziuă.”

„Paşadia pare a fi privit cu ochiul unui pictor impresionist. Se selectează, din

totalitatea aspectelor personajului, doar acelea care înfierbântă imaginaţia povestitorului.”,

notează Ovidiu Cotruş.18

Caracterul fragmentar al portretelor sale generează un sentiment de taină, ce

împresoară destinul şi viaţa personajelor, aducând în prim-plan doar elementele prin care se

exprimă singularitatea lor şi apartenenţa categorială la o seminţie dispărută, slujind astfel

scopului precis al autorului, acela de a crea personaje în care să se oglindească personalitatea

celui ce evocă. Astfel, atribuind protagoniştilor anumite traume din copilăria, adolescenţa şi

tinereţea sa, Mateiu creează proiecţii ideale ale propriului eu. Paşadia îl reprezintă pe scriitor,

nu aşa cum era acesta în realitate, ci aşa cum îi plăcea lui să se contemple: „un învins prin

exces de forţă şi energie sălbatică”19, ce duce o viaţă de „crâncenă luptă” împotriva unei

conspiraţii puternic organizate, un mare învins, dar nu de împrejurări sau slăbiciuni obişnuite,

ci de voinţa sa de autonimicire şi de persecuţiile îndurate pe nedrept, pentru că „în cei

posedaţi de patima nopţii triumfă instinctul morţii şi al autodistrugerii, voinţa de aneantizare”,

deşi „patima nestăvilită se asociază cu un stil de viaţă de o mare eleganţă şi rafinament.”20

18 Ovidiu Cotruş, op. cit., p.113.19 Ovidiu Cotruş, op. cit., „Cap. Preaslăvitul Paşadia”, p. 117.20 Ovidiu Cotruş, op. cit., „Cap. Patima nopţii”, p. 34.

5

Dacă Paşadia îl reprezintă pe scriitor aşa cum îi plăcea acestuia să se contemple,

personajul Pantazi este dublul său umanizat: „Pantazi nu are, de fapt, nume, fiindcă nu are o

adevărată existenţă. El este imaginea ideală a povestitorului, încorporarea ne-trăirilor sale, a

fericirii mereu visate, mereu râvnite, niciodată atinse. Acel «alt eu-însumi» este umbra sa

luminoasă, iar umbrelor nu li se dau nume. Numind-o, Mateiu ar fi trebuit să se despartă de

ea, s-o oblige să ocupe un loc independent în realitate, fiindcă propriul său loc, destul de vag

conturat şi acesta, era deja ocupat de Paşadia.”21

Pentru Pantazi, scriitorul avea „evlavie” deoarece provenea dintr-o familie cu blazon,

ce reprezenta „un scut sprijinit de monoceri înlănţuiţi, în câmp albastru lebăda de argint,

luându-şi zborul cu gâtul străpuns de o săgeată purpurie”. Sub îndrumarea lui Pantazi,

scriitorul descoperă călătoria ca o cale de iniţiere în lumea onirică: va învăţa să uite realitatea,

pentru a-şi umple sufletul de vraja depărtărilor de vis. El este conştient că „trâmba de vedenii”

este o suită de amăgiri, dar amintirea peisajelor închipuite i se pare mai vie decât amintirea

peisajelor reale. Iar dacă în făptura lui se oglindeau distincţia şi strălucirea „scumpului Trecut,

însuşi Trecutul apus pentru totdeauna”, nenumăratele peisaje străbătute în închipuire

reprezintă o oglindă a sufletului său melancolic. Alter-ego-ul povestitorului, un personaj ce i-a

părut din prima clipă „un prieten de când lumea”, este un om ce cunoaşte voluptatea

singurătăţii. Momentul în care cei doi fac cunoştinţă este o seară mitică, „o seară prea

frumoasă”, „o seară de basm şi de vis”, iar cadrul, Cişmigiul, are aceeaşi irealitate ca şi aleile

pustii din Tiergarten, un spaţiu ideal, „unde se împlineşte comuniunea conştiinţelor în faţa

frumosului, prin contemplarea miracolului înfiripării irealului din imediatul realităţii.”22

Captiv al propriilor sale nostalgii, el caută să regăsească, sub lumina cernită a serii, imagini şi

amintiri rătăcite prin ungherele neîntinate ale memoriei: „Sub înalţii copaci, în amurg,

necunoscutul îşi plimba melancolia. El păşea grav, sprijinindu-se în băţul său de cireş,

străbătea încet aleile, fumând, oprindu-se uneori dus pe gânduri. Dar care puteau fi ele ca,

năpădindu-l să-l mişte până la lacrimi?” Visător, „fermecător de trist”, cu purtări aristocratice,

se dedă desfrâului cu aceeaşi voluptate cu care istoriseşte încântătoarele călătorii pe întinsul

globului. Citeşte în original pe Cervantes şi Camoës, este „pătimaş după frumos”, dar şi după

plăcerile lumeşti, pe care le oficia, ca şi Paşadia, cu gesturi rafinate.

Pantazi aparţine unei variante de dandysm, mult mai nuanţată decât cea a lui Aubrey

de Vere. Trăsăturile lui de dandy nu epuizează personajul, ci încă de la prima sa apariţie, el îşi

dezvăluie o sensibilitate în evident contrast cu răceala obligatorie a unui adevărat dandy. Or,

21 Ovidiu Cotruş, op.cit., „Cap. Iluminarea lui Pantazi”, p. 216.22 Ovidiu Cotruş, op. cit. „Cap. Seara mitică”, p. 144.

6

lui Pantazi, i se umezesc ochii ascultând un vals lent, cântat de lăutari într-un birt bucureştean,

şi retrăieşte, cu o intensitate emoţionantă, trecutul, povestind trista istorie a Penei Corcoduşa.

Fuziunea acestor contrarii conferă personajului un farmec deosebit.

Atracţia lui pentru mare, aceea care i-a purtat strămoşii şi dorinţa lui de a-şi afla

mormântul în adâncul ei, este rezultatul fascinaţiei personajului pentru imaginea Mamei,

element mitic al facerii, morţii şi renaşterii. Icoana Mamei îl va urmări pretutindeni, o va

întrezări în imaginea celor două femei iubite, necredincioasa Wanda şi neprihănita Ilinca, pe

care însă le va pierde, pentru a se îndeplini prevestirea din copilărie că de toate fericirile va

avea parte, numai de dragoste nu.

În Asfinţitul crailor, aceştia părăsesc rând pe rând scena romanului, „topindu-se în

purpura asfinţitului” şi pătrunzând în cel de-al patrulea hagialâc. Unele teme din primul

capitol revin aproape simetric. Paşadia moare cum profeţise Pirgu sub „scăpărarea aspră” a

privirii Raşelicăi, fiind înmormântat de acesta. Pantazi, înainte de a părăsi lumea Crailor şi de

a deveni „un gentleman complet străin” reluându-şi adevărata identitate, cinează împreună cu

povestitorul la „birtul lui Covaci”, unde lăutarii cântă acelaşi vals ce îi umezeşte ochii.

Motivul valsului dezvăluie şi o dimensiune simbolică a întregii opere, „ascunsă sub grele

catifele de pitoresc oriental”23: „Craii de Curtea-Veche este o tânguire tot mai învăluită, mai

joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, o

prea târzie şi zadarnică chemare a umbrelor altor văleaturi în Bucureştii anilor 1910-1911, o

încercare de amăgire, conştientă de propria ei deşertăciune.”24

23 Ion Barbu, Referinţe critice la Craii de Curtea-Veche, Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p.214.24 Ovidiu Cotruş, op. cit., „Cap. Asfinţitul crailor”, p. 326.

7

B I B L I O G R A F I E

1. Ovidiu Cotruş, Opera lui Mateiu I. Caragiale, Ed. Paralela 45, 2001

2. Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Litera Internaţional, Bucureşti, 2009

3. Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Ed. Litera, Chişinău, 1998

4. Teodor Vârgolici, Portrete şi analize literare, Ed. Gramar, Bucureşti, 2001

5. Perpessicius, Menţiuni critice, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2002

8