Capitolul I

Legiunile din Dacia

I. 1 Consideraţii generale asupra armatei

Dacia a fost cucerită de romani printr-un mare efort militar şi

pentru păstrarea ei în cadrul imperiului, ca un bastion înaintat

(propugnaculum) în lumea barbară de la nordul Dunării, era nevoie de

numeroase trupe şi de organizarea unui limes puternic. Prin bogăţiile solului

şi subsolului, prin rolul său de spargere şi neutralizare a unităţii sau alianţei

populaţiilor libere de la nordul fluviului, Dacia prezenta pentru romani un

deosebit interes politic, economic şi militaro-strategic. De aceea, împăraţii

care i-au urmat lui Traian – cu excepţia lui Hadrianşi Gallienus, care au

renunţat la întinse teritorii dacice – au fost permanent preocupaţi de Dacia şi

au reuşit să o menţină timp de aproape 170 de ani între provinciile

imperiului, controlând astfel îndeaproape situaţia politică şi militară de la

Dunărea Mijlocie şi de Jos. În acest scop, romanii au construit la nordul

Dunării un amplu sistem defensiv, au masat şi menţinut în teritoriu mari

efective militare. De la început, pe frontiere şi în interior, Dacia a fost

întărită cu numeroase castre, burguri, turnuri de observaţie şi pază, ziduri şi

valuri de apărare, precum şi alte fortificaţii, mereu amplificate şi

perfecţionare în cursul timpului, în funcţie de nevoile defensive. Deoarece

Dacia era o provincie mărginaşă, foarte expusă atacurilor dacilor liberi,

sarmaţilor şi seminţiilor germanice, oficialităţile romane au manifestat în

permanenţă solicitudinea ca armata să aibă tehnica de luptă corespunzătoare

şi să dispună de efective ridicate, capabile să facă faţă atacurilor externe şi

pericolelor de orice fel.

„Potrivit normelor administrative şi militare romane, toată

armata unei provincii se afla sub comanda supremă a guvernatorului. Acesta

era ajutat în conducere de un întreg stat major, împărţit în diferite servicii cu

atribuţii administrative şi militare.”1

În timpul domniei lui Traian, când Dacia era unitară, armata – şi

ea una singură – s-a găsit succesiv sub comanda superioară a primilor

guvernatori, Iulius Sabinus şi D. Terentius Scaurianus, ambii de rang

consular, deoarece provincia dispunea de cel puţin două legiuni.

Sub domnia lui Hadrian, după ce Muntenia şi sudul Moldovei, au

fost abandonate de imperiu şi când în spaţiul roman de la nordul Dunării (în

118-119) au luat fiinţă trei provincii (Dacia Superior, Inferior şi

Porolissensis), unităţile militare din fiecare provincie au format o armată

(exercitus) separată, pusă sub comanda guvernatorului din provincia

respectivă. În Dacia Superior, fiindcă se găsea numai o singură legiune,

comandamentul militar suprem era un guvernator de rang pretorian, al cărui

nume figurează pe toate diplomele militare. În Dacia Inferior şi Dacia

Porolissensis - unde se cunosc, de asemenea, mai multe diplome militare –

era în fruntea fiecărei armate câte un guvernator presidial de rang ecvestru,

întrucât acolo nu se afla nici o legiune, ci numai trupe auxiliare.

„Pentru Dacia Porolissensis, prin mai multe ştampile tegulare

cu sigla EX(exercitus) D(aciae) P(orolissensis), descoperite la Potaisa,

Napoca, Gilău, Porolissum şi Romita (jud. Sălaj), este bine documentată

existenţa unei armate proprii, în perioada 118-168. Tot în timpul lui Hadrian,

pe unele monede emise probabil în anul 137, apare legenda EXERCITVS

DACIAE, care trebuie interpretată că se referă la întreaga armată, unită, din

1 M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor , Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 50

cele provincii dacice. Este de admis că, prinanul 168, în timp de război, cele

rtei armate provinciale se grupau în jurul legiunii de la Apulum şi sub

comandamentul unic al legatului Daciei Superior. Situaţia aceasta s-a

menţinut până la noua reformă politico-administrativă din anul 168. De la

această dată, prin venirea la Potaissa a legiunii V Macedonica, armata

Daciei va avea două legiuni, iar exercitus Porolissensis cu organizarea sa

iniţială va înceta să mai existe.”2

După ampla reorganizare din 168, armatele celor trei provincii

nu se ştie sigur dacă au continuat să existe separat, dar legatul consular al

celor trei Dacii (legatus Daciarum trium) devine comandantul suprem al

trupelor din cele trei provincii. Un mare inconvenient de natură documentară

în lămurirea unor probleme de istorie militară a Daciei constă în

împrejurarea că diplomele militare din şi privind Dacia nu depăşesc anul

164. Doar una singură, descoperită în 1980 la Drobeta, datează din 1 aprilie

179. În mod straniu, în ea revin, alături de Dacia Porolissensis, vechile

denumiri de Dacia Inferior şi Dacia Superior, semnificând probabil districte

militare. Din această cauză, multe lucruri din afara organizării militare rămân

incerte şi chiar necunoscute, cel puţin deocamdată.

„La fel ca în alte provincii imperiale, armata Daciei (exercitus

Daciae) era formată din legiuni (legiones) şi trupe auxiliare (legiones) şi

trupe auxiliare regulate (alae, cohortes), la care se adăugau formaţiuni

neregulate: numeri, vexillationes, equites, et pedites singulares şi alte

detaşamente.”3

2 C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p. 1343 Ibidem, p. 136

I. 2. Legiunile din Dacia

Ca pretutindeni în imperiu, şi în Dacia legiunile constituiau

nucleul armatei romane, unităţile ei de bază, care direcţionau principalele

activităţi militare, deseori influenţând şi mersul vieţii social-politice. Spre

deosebire de trupele auxiliare, legiunile erau alcătuite numai din cetăţeni

romani.

O legiune romană în timpul imperiului avea – după A. Von

Domaszevski – 5600 de oameni grupaţi în 10 cohorte, împărţite la rândul lor

în centurii. Prima cohortă era formată din 1000 (miliaria), iar celelalte din

câte 500 (guingenarie) de militari. Comandamentul legiunii (legatus

legionis) era numit de împărat dintre membrii senatului, de aceea se mai

numea şi legatus Augusti. Începând cu Gallienus, persoanele de rang

senatorial fiind excluse de la comandament, legatul este înlocuit pe linie de

comandă cu praefectus legionis, de rang ecvestru, cu atribuţii pur militare şi

militar de profesie. Acesta se afla sub autoritatea directă a guvernatorului

presidial, prases, cum se va numi guvernatorul unei provincii romane după

reforma lui Galineus.

În ierarhia ofiţerilor, după comandantul legiunii urmau în rang

tribuni laticlavi, care erau tineri din ordinul senatorilor, înainte de fi intrat în

cariera (cursus) senatorială propriu-zisă. În fiecare legiune, alături de un

tribun laticlav (de rang senatorial), erau şi cinci tribuni din ordinul ecvestru

(tribuni augusticlavi), care ajungeau să deţină comanda înainte de a avea

acces la cariera ecvestră. Ierarhic, aceştia totţi veneau după praefectus

castrorum, care, exceptând comandantul, era ofiţerul cel mai important din

legiune, deoarece răspundea de organizarea castrului şi de toată partea

administrativă.

„Centuriile – 59 la număr într-o legiune – erau comandate de

centurioni, care erau ofiţeri de carieră, recrutaţi din rândurile plebei şi numiţi

de împărat, cu dreptul de a purta inelul de aur. Ei puteau avansa până la

gradul de primipilus (comandant al primei centurii din prima cohortă), după

care, de obicei, intrau în ordinul ecvestru.”4

Din rândul subofiţerilor (principales), după grad şi atribuţii,

făceau parte: cornicularii (un fel dee aghipotanţi ai ofiţerilor superiori),

beneficiarii (vcun atribuţii administrative, de poştă, la paza închisorii şi chiar

în serviciul personal al comandantului), actarii (cei care notau diferite

mărunţişuri cotidiene din administraţie), quaestinarii (un fel de judecători de

instrucţie în ajutorul comandantului), frumentarii (cu rol poliţienesc),

exceptores şi notarii (cu rol de secretari), statores (însărcinaţi, ca şi lictorii,

cu paza guvernatorului de provincie), haruspices (cu funcţii sacerdotale),

librarii (secretari-contabili), singulares (călăreţi sau pedestraşi aduşi din

trupele auxiliare pentru garda guvernatorului), interpretes (interpreţi în

tratativele cu reprezentanţii diferitelor neamuri străine), immunes (cei scutiţi

de corvoadă) şi mulţi alţii care ţineau direct de praefectus castrorum. Dintre

subofiţerii legiunilor, pe lângă alţi funcţionari cu atribuţii civile şi

judecătoreşti, erau selecţionaţi şi cei care formau statul-major al

guvernatorului provinciei.

„Pe lângă subofiţerii menţionaţi, tot în categoria principales se

încadrau: aquiliferi (purtătorii de acvile), signiferi (purtătorii de însemne),

imaginiferi (cei care duceau imaginea împăratului) vexillarii (cei care purtau

steaguri – vexillum ale cavaleriei), optiones (locţiitori de centurioni, avnd

diferite servicii), tesserarii (transmiţători ai ordinelor comandantului),

bucinatores, cornice tubicines (gornişti, trompeţi), şi custodes armorum

4 C.C.. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul antichităţii., Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 189

(paznicii depozitului de arme şi maşini de luptă).”5

O altă categorie de principales, cu atribuţii administrative şi

tehnice, care se aflau la conducerea şi supavegherea comandamentului

castrului, erau: metatores (centurioni care fixau pe teren locul lagărului),

mensores (cei însărcinaţi cu măsurătorile), optiones valetudinarii

(administratorii şi păzitorii spitalului), capsarii (infirmieri), pequarii (medici

veterinari, optiones balnearii (cei care se îngrijeau de baia castrului),

optiones carceris (paznicii închisorii), optiones fabricae (şefii atelierelor de

fabricarea şi repararea armelor), doctores fabrum (maiştri, şefi ai atelierelor

de arme). În conducerea acestor servicii, praefectus castrorum era ajutat de

un stat-major compus din subofiţeri: cornicularii, beneficiarii şi librarii.

Subofiţerii cu rangul cel mai înalt, cum erau cornicularii, puteau avansa la

rangul de centurion.

„Centurioni, subofiţerii şi soldaţii de rând se angajau de

bunăvoie în legiune. Toţi erau cetăţenii romani şi militari de carieră.

Înrolarea soldaţilor în legiune se făcea, în mod obişnuit, la vârsta de 20 de

ani, iar serviciul militar dura 20 de ani. Dar, de regulă, el se prelungea până

la 25 de ani şi, în caz de război, chiar mai mult.”6

Solda (stipendium) pentru soldaţii din legiuni a crescut mereu în

cursul timpului, de la 300 de denari anual (în vremea lui Domitian) la 500 de

denari (sub Septimius Severus) şi 750 de denari sub domnia lui Caracalla,

când, după reforma monetară din anul 215, era plătită în antoniani.

Subofiţerii – în afară de immunes, care în general aveau solda egală cu a

ostaşilor de rând – primeau solde mult mai mari, în funcţie de misiunea

tactică şi alte criterii de responsabilitate militară. Astfel, beneficiarii primeau

soldă dublă şi uneori triplă, iar centurionii erau mult mai bine remuneraţi: cu

5000 de denari în perioada Domiţian – Traian şi cu 10.000 de denari

centurionii din prima cohortă, iar primipili cu 20.000 de denari.

Trebuie menţionat că la stipendium se mai adăugau uneori şi

5 Ibidem, p. 1926 M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, Editura Albatros, 1969, p. 67

donativa, sume de bani ocazionale date de împăraţi, şi acele praemia militae

de 3000 de denari, pe care veteranii le primeau la ieşirea din armată, ca

recompensă, care din lipsă de lichidităţi se schimba cu atribuirea de

pământuri. (missio agraria).

O legiune cu castrul său dispunea de un teritoriu întins, asupra

căruia îşi exercitau autoritatea prin comandantul său. În acest teritoriu în

apropierea nemijlocită a castrului se stabileau familiile militarilor,

meseriaşii, negustorii şi alte categorii de civili cu interese legate de castru,

formând canabele legiunii. Cu timpul, aceste canabe se dezvoltă şi adesea

devin oraşe. Când într-o provincie se afla o legiune, cel puţin teoretic o mică

parte din teritoriul provinciei devenea territorium legionis.

Când o provincie avea cel puţin două legiuni – aşa cum era

situaţia în Dacia sub domnia lui Traian – guvernatorul, de rang consular, era

şi comandantul suprem al întregii armate (exercitus) din provincia

respectivă, comandanţilor de legiune revenindu-le doar autoritatea militară

separată asupra legiunii (legio) de sub conducerea proprie. Dacă într-o

provincie se afla o singură legiune – cazul Daciei Superior după 118 şi al

Daciei Porolissensis după 168 – atunci guvernatorul, de rang pretorian, era

şi comandant al legiunii, care avea un stat-major al său, de caracter pur

militar. Normele administrativ-militare în cazul acestor două situaţii se vor

modifica prin reforma lui Gallienus. În cazul când într-o provincie nu exista

nici o legiune – situaţia din Dacia Inferior-Malvensis şi din Dacia

Porolissensis înainte de 168 – guvernatoruzl presidial, de rang ecvestru, era

în fruntea întregii armate provinciale, alcăuită exclusiv din trupe auxiliare

(alae, cohortes, numeri).

I. 3 Legiunile din Dacia

Trei legiuni au staţionat timp mai îndelungat în Dacia romană:

XIII Gemina, IX Flavia felix şi V Macedonica. Despre legiunea I Adiutrix

nu sunt date suficiente, dar se admite ca probabilă staţionarea sa la Apulum

până în anul 114, când a fost retrasă şi dusă în Orient, în războiul cu parţii,

după care revine în Europa şi se stabileşte pe limesul danubian, la Brigetio,

în Pannonia Superior.

„Legiunea XIII Gemina a fost adusă în Moesia Superior din

Pannonia (Vindobona – Viena) şi a luptat în ambele războaie de cucerire a

Daciei, după care a rămas fără întreruepe în noua provincie până la

retragerea aureliană. Castrul ei permanent – împrejmuit la început cu un val

de pământ şi apoi cu zid de piatră – se afla la Apulum, pe teritoriul cuprins

acum între zidurile cetăţii medievale din secolul al XVIII-lea. Suprafaţa lui

era de aproape 19 ha. Descoperirea porţii principalis dextra pe latura de sud

dovedeşte că orientarea castrului era cu faţada spre est. Canabalele legiunii s-

au dezvoltat împrejurul şi în imediata lui apropiere. Sub domnia lui

Septimius Severus, ele au primit statutul de municipium (Septimium

Apulense), devenind aici al doilea oraş, alături de colonia Aurelia Apulensis,

ridicată la acest rang de Commodus şi situată pe malul drept al Mureşului, la

Partoş.”7

Această legiune a format principalul nucleu al armatei romane

din Dacia. Urmele ei se găsesc în primul rând la Apulum: construcţii civile şi

militare de tot felul, diferite ateliere meşteşugăreşti, cărămidării, terme,

conducte de apă, inscripţii, monumente sculpturale etc. Dar detaşamente ale

7 V. Moga, Din istoria militară a Daciei Romane. Legiunea XIII Gemina, p. 98

sale, mai cu seamă înainte de venirea la Potaissa a legiunii V Macedonica,

au împânzit toată Transilvania, de la Porolissum şi Tihău până pe cursul

intracarpatic al Oltului (Hoghiz şi Boiţa), după cum arată inscripţiile şi

ştampilele tegulare descoperite în numeroase locuri. Cărămizi şi ţigle având

ştampile cu sigla legiunii, mai rar inscripţii, s-au găsit frecvent şi pe cursul

inferior al Mureşului, la Micia, Bulci, Sânicolau Mare, Cenad, ca şi pe valea

Cernei ori chair în sudul Olteniei. După plecarea legiunii IV Flavia din Banat

la Singidunum (anul 118), pe lângă controlul militar din Dacia transilvană,

legiunea şi-a extins supravegherea militară şi asupra teritoriului bănăţean. De

fapt, între anii 118 şi 168, aceasta era singura legiune în Dacia, căreia îi

reveneau responsabilităţile militare majore, paza întregii provincii.

„Pe lângă activitatea edilitară şi constructivă specifică armatei

romane şi în afară de autorul dat trupelor auxiliare din teritoriu, legiunea de

la Apulum a participat, prin subunităţile ei, la luptele şi războaiele de apărare

a provinciei împotriva dacilor liberi, carpilor şi marcomanilor. Meritele sale

miliitare şi loialitatea faţă de tronul imperial se reflectă şi în epitetele de

Antoniniana, Severiana, Alexandriana, Gordiana, Philippiana, luate de la

împăraţii romani din prima jumătate a secolului al II-lea.”8

Împreună cu detaşamentele sale, legiunea a constituit un factor

important în răspândirea civilizaţiei romane şi în procesul general de

romanizare a Daciei. La sfârşitul domniei împăratului Aurelian, după 17

decenii şi mai bine de la trecerea Dunării şi instalarea pe pămâbtul dacic, ea

a fost mutată de la Apulum la Ratiaria, în Dacia Ripensis. O eventuală

dizlocare şi staţionare şi staţionare temporară a sa în sudul Daciei, pe timpul

lui Gallienus, cum presupunea unii istorici, s-a dovedit a fi întemeiată.

Legiunea IV Flavia, care făcuse parte din armata Moesiei

Superior cu garnizoana la Singidunum (Belgrad), a luptat în cele două

războaie purtate de Traian pentru cucerirea Daciei şi a rămas apoi pe

teritoriul noii provincii până în anul 118-119, când a fost retrasă de Hadrian

8 Ibidem, p. 101

în vechea sa garnizoană moesică.

În decursul celor 18 ani de staţionare la nordul Dunării,

legiunea este atestată prin câteva inscripţii pe piatră – la Sarmizegetusa

Regia, Ulpia Traiana, Apulum, Micia, Drobeta – şi prin numeroase ştampile

tegulare cu sigla LEG (io) III F(lavia) F(elix), răspândite în Banat,

Transilvania şi chiar în Oltenia (Drobeta).

„Despre comandanţii, corpul de ofieţri şi subofiţeri, despre

soldaţii şi veteranii legiunii se cunosc puţine date, din cauza numărului mic

de inscripţii pe piatră. Oricum, despre un praefectus castrorum, C. Cassius

Silvester, aflăm că de două ori a fost recompensat de împăratul Traian pentru

marile merite câştigate în războaiele cu dacii. Un centurion al legiunii este

atestat în Micia, iar la Apulum, în două inscripţii mai târziu, se menţionează

un praefectus legionis şi un tribunus militum.”9

Activitatea legiunii s-a desfăşurat cu precădere în Banat, unde

avea misiunea să apere frontierele provinciei împotriva dacilor liberi de la

nordul Mureşului şi a iazigilor din şesul Tisei. Zonele din sud-vestul

Transilvaniei cădeau în sfera de supraveghere şi autoritate militară a legiunii

de la Apulum, care, începând cu Hadrian, şi-a extins controlul şi asupra

regiunilor bănăţene, care constituiau parte integrantă a Daciei Superior.

Teritoriul economic şi militar al legiunii IV Flavia se găsea în Banat, cu

delimitările necesare faţă de teritoriul urban ce ţinea de Ulpia Traiana,

Tibiscum şi Dierna.

Plecarea unităţii din Dacia la Singidinum a fost determinată

direct de schimbările politico-administrative şi militare din Dacia, intervenite

la începutul domniei lui Hadrian.

Legiunea V Macedonica, Marcus Aurelius, în anul 168, a fost

transferată în Dacia de la Troesmis (Turcoaia, jud. Tulcea), în contextul

politico-militar al războiului cu marcomanii şi din cauza acestuia. Lagărul ei

permanent a fost fixat la Potaissa (Turda), pe platoul numit Cetate de la

9 M. Macrea, D. Tudor, Dacia în timpul stăpânirii romane, în Istoria României, vol. 1, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1960, p. 219

marginea oraşului, unde ocupa o suprafaţă de peste 23 ha. Legiunea a rămas

aici, fără întrerupere, până la retragerea aureliană din Dacia, când a fost

mutată la Oescus (Gigen), în vechea sa garnizoană de pe malul drept al

Dunării.

Datorită prezenţei şi activităţii de peste un secol la Potaissa,

vicus-ul existent aici s-a dezvoltat rapid şi probabil el va fi acela care va

primi statut municipal, pe timpul lui Septimius Severus, dacă nu cumva

municipiu a devenit vechea aşezare civilă potaisseană.

Misiunea principală a legiunii era paza generală a Daciei

Porolissensis, cu deosebire în părţile sale vestice şi nord-vestice, de unde

puteau veni atacurile dacilor liberi şi ale seminţiilor germanice. În jurul ei se

grupau, desigur, numeroasele trupe auxiliare din acest spaţiu provincial,

deoarece vechea organizare a armatei sub forma unui exercitus Daciae

Porollinsesis, mai puţin sau deloc din celelalte două provincii dacice,

provine majoritatea monumentelor epigrafice şi sculpturale, a ştampilelor

tegulare şi a altor vestigii care se leagă de numele legiunii.

Ca şi în cazul legiunilor XIII Gemina şi IV Flavia, teritoriul

militar şi cel economic al legiunii de la Potaissa este dificil de stabilit, din

cauza faptului că nu există date informative, cum sunt în alte provincii, acei

cippi terminali sau inscripţii referitoare la lustrum. Cu aproximaţie, totuşi, se

poate admite că teritoriul cu sursele de subzistenţă se afla pe o rază de vreo

15-20 km în jurul castrului şi a canabelor, iar autoritatea şi supravegherea

militară a trupei priveau întreagă Dacia Porolissensis. În acest spaţiu se

delimita însă şi territorium urban aparţinând celor trei oraşe: Potaissa,

Napoca şi Porollisum.

Pe lângă legiunile menţionate, care au staţionat în Dacia cu

întregul lor efectiv, inscripţiile pe piatră şi ştampilele pe ţigle sau cărămizi

atestă aici şi prezenţa temporară, în diferite perioade, a unor detaşamente din

legiuni cu sediul în alte provincii: I Adiutrix, I Italica, VII Gemina, VII şi

XI Claudia, III Galica, XXII Primigenia şi altele. Unele dintre ele au

contribuit la construirea podului peste Dunăre la Drobeta ori au ajutat la alte

construcţii cu caracter militar şi urban sau chiar au consolidat pacea şi

potenţialul militar roman din teritoriul provinciei.

Originea teritorială a soldaţilor, a subofiţerilor şi a corpului

ofiţeresc din legiunile Daciei, ca pretutindeni în imperiu, era foarte diferită,

aproape ca în cazul coloniştilor. Ea a variat în funcţie de anunite criterii şi

cerinţe generale, de la o perioadă istorică la alta. Comandanţii de legiune

erau aduşi din alte provincii numai pe durata exercitării funcţiei, iar

centurionii, în secolulul al II-lea, proveneau de regulă din Italia sau din

marile centre urbane ale altor provincii. Ridicarea centurionilor prin avansare

dintre soldaţii şi gradaţii aceleiaşi legiuni se practica mai rar. Această

modalitate devine însă o veritabilă regulă începând cu Septimius Severus, de

când centurionul putea avea origine local-provincială, nu neapărat romano-

italică. În secolul al II-lea, pornind chiar de Hadrian, recrutarea teritorială în

legiuni constituie o realitate generalizată în imperiu.

La ieşirea din armată (honesta missio) de ani şiu uneori chiar

mai mulţi, veteranii primeau acele praemia militiae de 3000 de denari şi se

stabileau, de obicei, în oraşul de garnizoană al legiunii sau prin

împrejurimile lui, în provincia unde au făcut serviciul militar, trăind pe

locurile şi printre oamenii de care se ataşaseră. Inscripţii arată că unii

veterani din legiunile Daciei sau cei veniţi aici din alte părţi ale imperiului,

aveau, ca peste tot în lumea romană, situaţii bune şi funcţii civile importante

amjungând decurioni, magistraţi municipali, duumviri, cvestori, edili la

Ulpia Traiana, Apulum, Napoca şi în alte centre urbane. În unele cazuri,

veteranii se aşezau în mediul rural, unde se bucurau de prestigiu şi unde

răspândeau ştiinţa de carte, limba latină şi modul de viaţă roman, fapt care

reprezenta un factor de civilizaţie în Dacia.

Capitolul II

Trupele auxiliare

Ca şi în alte provincii ale Imperiului, armata romană din Dacia,

cuprindea, pe lângă legiuni, şi numeroase trupe auxiliare, care erau cantonate

pe întreg teritoriul ei, dar cu precădere pe frontiere.

Unităţile auxiliare erau de două feluri: regulate şi neregulate.

Din prima categorie făceau parte alele (alae) şi cohortele (cohortes), iar în a

doua se încadrau numeri, vehilaţiile (vexillationes) şi diferite formaţiuni

temporare sau cu regim special.

Cohortele erau trupe de infanterie, iar alele de cavalerie îşi

aveau fiecare efective de 500 (guingenariae) sau 1000 (miliarie) de militari.

Uneori, cohortele erau mixte, având în componenţa lor şi călăreţi, caz în care

se numeau cohortes equitate. Proporţia era de 360 de pedestraşi şi 140 de

călăreţi în cele guingenariae, de 720 de pedestraşi şi 280 de călăreţi în cele

miliarie. Alele depindeau direct de guvernatorul provinciei. În schimb,

cohortele ţineau de comandantul legiunii, în jurul căreia se găseau grupate şi

cu care formau un corp unitar.

II. 1 Trupele auxiliare regulate

„Spre deosebire de soldaţii din legiuni, care erau cetăţeni

romani în momentul recrutării, soldaţii din trupele auxiliare erau peregrini,

cetăţenia romană primind-o abia după terminarea serviciului militar. De

notat însă că existau şi ale şi cohorte formate numai din cetăţeni romani, fie

de la întemeiere, fie prin acordarea de către împărat a cetăţeniei pentru

întreaga trupă, ca recompensă a faptelor de vitejie pe câmpurile de luptă.”10

În fruntea unei alae se afla un praefectus, iar la cohorte un

praefectus alae şi cea de praefectus cohortis împreună cu tribunatul legiunii

constituiau cele trei funcţii succesive şi obligatorii pe care le îndeplineau

tinerii din ordinul ecvestru, înainte de a intra în cariera militară (militia

equestris), rezervată acestei categorii sociale. Deci, conducerea trupelor

auxiliare era acordată de împăraţi tinerilor din ordinul cavalerilor, mai ales

începând de la Hadrian. Conform normelor militare romane, comandanţii

formaţiunilor auxiliare din Dacia, cu câteva excepţii, erau veniţi din Italia şi

din alte provincii, iar numărul celor cunoscuţi este foarte mare. Ca originari

din Dacia sunt atestaţi doar vreo patru sau cinci. Comandanţii subalterni din

ale şi cohorte erau principales, cu diferite grade şi funcţii, ca în legiuni:

optio, imaginifer, signifer, vexillarius, tesserarius, tubicen etc. La

subunităţile de călăreţi aceştia se numeau decuriones, iar la cele de

pedestraşi centuriones. În ale, după decurioni urmau în grad subofiţerii

numiţi duplicarii şi sesquiplicarii,care – excepţie de la regula generală – erau

cetăţeni romani şi aveau soldă mult mai mare, chiar dublă.

„Începând mai ales cu Septimius Severus, dar şi mai înainte, la

10 M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Istoria României, Bucureşti, Editura Corint, 2004, p. 46

fel ca în legiuni, diferitele categorii de subofiţeri din auxilii se organizau,

printr-o solidaritate a situaţiei sau a gradului, în colegii (coleggia), care îşi

aveau sediul (schola) chiar în castru, în clădirea comandamentului

(principia). Asemenea cazuri se cunosc în mai multe castre din Dacia, de

exemplu cele de la Ilişua (jud. Bistriţa-Năsăud), Slăveni (jud. Olt), Căşeiu şi

Gilău (jud. Cluj).”11

În ale şi cohorte serviciul militar, ca şi în legiuni, dura 25 de ani

sau mai mulţi. La ieşirea din armată (honesta missio) soldaţii primeau câte o

diplomă militară, care consta din două tăbliţe de bronz legate laolaltă şi

pecetluire, conţinând pe cele patru feţe textul-extras din edictul imperial

afişat la Roma, în for sau pe Capitoliu. Prin acest act se acorda titularului de

către împărat cetăţenia romană (civitas Romana), soţiei şi copiilor săi, se

legitima căsătoria (connubium) cu soţia pe care o avea atunci, potrivit

dreptului roman. Calitatea de civis Romanus conferea veteranului deosebit

prestigiu social şi mari avantaje materiale.

Numele şi epitetele alelor şi cohortelor din Dacia, ca şi în alte

părţi ale Imperiului, sunt foarte variate şi se dădeau după criterii diverse. În

mod obişnuit trupele îşi luau numele de la populaţia sau seminţia din care au

fost alcătuite în momentul înfiinţării, când efectivele lor aveau vădit caracter

etnico-teritorial: Gallorum, Hispanorum, Brittonum, Thracum, Illyricorum

etc. Uneori, auxiliile sunt denumite după arma specifică de luptă

(saggitariorum, scutata, gaesatorum) sau după gentiliciul şi cognomenul

împăratului care le-a înfiinţat sau reorganizat: Ulpia, Aelia, Aurelia. Alteori,

pe lângă etnicon, ele purtau un epitet derivat de la numele provinciei ori al

localităţii. Alteori, pe lângă etnicon, ele purtau un epitet derivat de la numele

provinciei ori al localităţii unde au staţionat timp mai îndelungat sau de unde

şi-au primenit efectivele: Malvensis, Cumidavensis, Cyrenaica, Macedonica,

Dacica, Pannonica, Britannica. Frecvent se adaugă la numele trupei şi

epitetul pia fidelis - relevându-se astfel loialitatea faţă de împărat – ori se

11 A. Bejan, Istoria Daciei Romane, Timişoara, Editura Eubeea, 2001, p. 127

preciza obţinerea unor decoraţii: armillata, torquata. Numerele de ordine ale

unor trupe omonime erau curente şi s-a recurs la ele din raţiuni practice,

pentru evitarea de confuzii: cohors II Hispanorum, V Gallorum, VIII

Raetorum şi multe altele. În secolul al III-lea, alele şi cohortele poartă epitete

de la împăratul aflat pe tron: Antoniniana, Severiana, Alexandriana,

Gordiana, Philippiana. În general, se poate spune că majoritatea cohortelor

şi a alelor staţionate pe teritoriul Daciei în secolele II-III erau originare din

provinciile de limbă latină ale Imperiului – mai ales cu substrat celtic – cu

toate că nici numărul celor din Orient sau din regiunile de limbă şi cultură

greacă nu era neglijabil, fapt nu lipsit de semnificaţie şi consecinţe cultural-

istorice.

„Trupele auxiliare care au stat temporar ori timp mai îndelungat

în Dacia, garnizoanele şi activitatea lor ne sunt cunoscute astăzi din datele

arheologice, din inscripţii arheologice, din inscripţii pe piatră, ştampile pe

ţigle şi cărămizi şi din diplomele militare descoperite în interiorul provinciei

sau în alte părţi ale Imperiului, dar cu referire la Dacia. Acestea reprezintă

sursele primordiale pentru istoria militară a Daciei romane, la care se mai

adaugă puţine informaţii, păstrate la unii autori antici.”12

Pe teritoriul Daciei romane – indiferent de durată, perioadă şi

provincia delimitată administrativ – au staţionat un număr de 21 şi 49

cohorte, toate atestate epigrafic.

12 C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p. 171

II. 2. Trupele auxiliare neregulate

Din armata romană a Daciei, pe lângă legiuni, ale şi cohorte,

care erau corpuri de trupă regulate, bine organizate şi disciplinate, mai

făceau parte o serie întreagă de formaţiuni neregulate, care purtau diferite

denumiri: sagittarii, nationes, symmachiarii, gentiles, equites şi pedites

singulares, vexillationes şi numeri. Ele erau folosite ca unităţi militare

temporare sau cu caracter special. Inscripţiile şi diplomele militare în primul

rând, dar şi cercetările arheologice, ne furnizează informaţiile necesare

despre prezenţa acestora în Dacia, locul de garnizoană, originea soldaţilor

din care erau alcătuite, anumite transferări de militari dintr-o unitate în alta,

scopul aducerii acestor unităţi în provincia carpatică şi alte date de interes

general istoric.

„Aceste trupe, în special numeri, se caracterizau printr-o

structură definită. Ele erau formate din soldaţi recrutaţi din rândurile

aceleiaşi populaţii – mauri, palmireni, sirieni, nord-africani, britanici, iliri,

germanici etc. - aflate în regiuni periferice ale Imperiului, unde romanizarea

a pătruns mai puţin. La numeri, pe lângă numele etnic, se menţiona şi

numele derivat de la localitatea de garnizoană. Există însă şi excepţii, cum

este, de pildă, numerus Illyricorum, provenit din vexilaţia cu acelaşi nume.

Aceste trupe, de arcaşi şi călăreţi, îşi menţineau armamentul şi felul lor

caracteristic de luptă, dar erau încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri romani, care

dădeau comenzile oral şi în limba maternă a soldaţilor. Spre deosebire de

cohorte şi ale, care în cursul secolului al II-lea, prin recrutarea teritorială, şi-

au schimbat componenţa etnică avută la început, numeri şi-au păstrat în

continuare caracterul iniţial, prin completarea efectivelor din locurile de

origine.”13

Cu privire la vexilaţii, trebuie observat că multe dintre acestea

se caracterizau prin organizare militară romană, cu toate că aveau caracter

provizoriu, iar efectivele lor erau adunate de prin diferite trupe auxiliare

dintr-o regiune. Nu rareori, ele erau transformate într-un numerus sau ala.

Referitor la numeri, s-a remarcat că aceste detaşamente, care

aveau 500-900 de oameni şi care se constituiau adesea din vexillaţii sau din

alte formaţiuni neregulate, se apropiau în mare măsură, ca potenţial militar,

organizare, instrucţia şi disciplina militarilor, de auxiliile regulate, raţiune

pentru care, uneori căpătau statut de alae. De altfel, unele transferări de

soldaţi din numerus în ala şi invers, atestate în inscripţii, arată că situaţia

juridică a militarilor din numeri era similară celor din auxiliile regulate.

Faptul este confirmat şi de acordarea cetăţeniei romane prin diploma

militară, soldaţilor din numeri, la ieşirea din armată, după 25 de ani de

serviciu.Fie călăreţi, fie de pedestraşi sau formaţiuni mixte, numeri aveau în

frunte un praepositus, mai apoi un praefectus (în secolul al III-lea), care era

numit de împărat din rândurile cavalerilor. Ofiţerii şi subofiţerii se

încadrează în aceleaşi categorii şi denumiri ca şi cei din ale şi cohorte.

„În Dacia se cunosc 17-18 trupe auxiliare neregulate, din

secolele II-III, cantonate atât in interiorul provinciei, cât şi pe limes. Între

acestea un loc important ocupă numeri, în special cele formate din palmireni

şi mauri.”14

Unităţi militare s-au format în Dacia şi din sirieni, britanici şi

germanici. Astfel, din acei Surim sagitarii şi pedites singulares Britannici s-

au constituit, în a doua jumătate a secolului al II-lea, numerus Surorum

saggitariorum, document epigrafic la Romula şi Slăveni (jud. Olt), respectiv

13 M. Macrea, D. Tudor, Op. Cit, p. 22414 *** Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 111

numerus singularium peditum Britannicorum, cu castrul la Cigmău, pe

Mureş (jud. Hunedoara). De reţinut că arcaşii sirieni au fost aduşi şi aşezaţi

pe Oltul sud-carpatic şi intramontan, în Dacia Inferior, unde au construit

castrele de la Arutela-Bivolari şi Rădăcineşti (jud. Vâlcea). Pedestraşii

britanici, în schimb, au rămas în Dacia după războaiele lui Traian împotriva

lui Decebal şi asigurau garda guvernatorului provinciei, până când, sub

Marcus Aurelius, au primit organizarea în numerus. Din germanii de la Rin,

încă din timpul lui Traian, s-a alcătuit numerus exploratorum

Germanicorum, stabilit în castrul de la Orăştioaia de Jos (jud. Hunedoara),

având misiunea de supraveghere a zonei cetăţilor dacice.

„Componenţa etnică a cohortelor şi alelor din Dacia nu

corespunde integral cu etniconul luat la înfiinţare şi păstrat în decursul

timpului, deoarece ea s-a modificat considerabil prin aplicarea şi

intensificarea recrutării teritoriale, în special începând cu Hadrian. Rezultatul

a fost că şi în Dacia efectivele trupelor auxiliare s-au putut împrospăta masiv

cu tineri recrutaţi din populaţia locală, colonişti şi autohtoni. Excepţie

făceau, în mare măsură, unităţile militare de orientali şi de celţi, care aduceau

în continuare recruţi din regiunile de origine. Nu trebuie însă pierdut din

vedere că, în tot secolul al II-lea şi în prima jumătate a celui următor, în

Dacia s-a recrutat tineri autohtoni, care au format acele auxilia Dacorum,

duse în alte provincii ale Imperiului.”15

Cariera militară în auxiliile din interiorul sau din afara

provinciei – deseori îmbrăţişată din tată în fiu ori de mai mulţi membri ai

aceleiaşi familii – era atrăgătoare, pentru că oferea importante avantaje atât

pentru colonişti, cât şi pentru autohtoni. În final, ea aducea cetăţenia romană,

care conferea un stat social superior, iar solda pe toată durata milităriei, deşi

cu mult mai mică decât în legiuni, totuşi era permanenztă şi nu lipsită de

oarecare consistenţă. De 100 denari pentru pedestraşi de la Domiţian până la

Septimius Severus, ridicată de acest împărat la 175 denari, solda a fost

1 5 P.P. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul antichităţii., Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 204

mărită la 250 denari de Caracalla, după reforma sa monetară din anul 215. În

acelaşi timp, călăreţii din cohorte aveau câte 375 denari, iar cei din ala 500

denari. În comparaţie cu soldaţii de rând din aceeaşi trupă, solda era o dată şi

jumătate sau chiar dublă pentru sesquiplicarii şi duplicarii. Solda se plătea în

rate de trei ori pe an, la intervale de patru luni. La fel ca în alte provincii –

după cum adeveresc inscripţiile şi cele vreo 45 de diplome militare

descoperite în pământul provinciei – veteranii din trupele auxiliare au rămas

de regulă în Dacia, unde au ajuns decurioni şi magistraţi municipali ori s-au

bucurat de proprietăţi şi situaţii bune în mediul rural.

„Din o statistică aproximativă a trupelor auxiliare de toate

categoriile staţionate în Dacia, ţinând seama de transformarea unor unităţi în

altele ori din simpla lor schimbare de nume, se constată că în provincia

carpatică au fost cantonate, în diferite perioade, un număr de 21 de ale, 49 de

cohorte şi vreo 18 formaţiuni neregulate, în total aproximativ 88 de trupe.

Deci, efective de câteva ori mai mare decât cele din legiuni.”16

După locul de înfiinţare pe provincii şi regiuni geografice, ele se

repartizează numeric, cu oarecare aproximaţie, după cum urmează:

provinciile vest-europene (Britannia, Gallia, Hispania) 38 unităţi,

provinciile central-europene (Vindelicia, Raetia, Noricum, Pannonia)7,

provinciile balcanice (Moesia, Thracia, Dalmatia) 10, regiunile nord-

africane (Mauretania, Numidia)8, Cipru şi Creta 2, Syria 14, Dacia 4. La

acestea se mai adaugă alte vreo 6 trupe, cu componenţă de origine diferită.

De relevat este că peste 75% din trupele auxiliare provin din Europa, iar

restul din Asia şi nordul Africii.

Dacă se face un calcul aproximativ, dar apropiat de realitate, al

efectivelor militare din cele trei provincii dacice după aducerea legiunii V

Macedonica la Potaissa (anul 168), în linii mari situaţia se prezenta în felul

următor: Dacia Malvensis 15. 400, Dacia Apulensis 21.000 şi Dacia

Porolissensis 18.600. Armata romană din Dacia (exercitus Daciae) totaliza

16 V. Christescu, Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 122

aproximativ 55.000 de militari, ceea ce reprezenta relativ mult, dar explicabil

pentru o provincie expusă din trei părţi spre barbaricum. De menţionat că

armata romană din întreg imperiul este estimată la aproximativ 400.000 de

oameni, ceea ce înseamnă că aproape 13% din efective se aflau în Dacia.

Ca peste tot în lumea romană, şi în Dacia armata constituia forţa

şi prestigiul Romei imperiale, garanţia apărării frontierelor, la care se adăuga

rolul mare în propagarea civilizaţiei şi în procesul de romanizare a

Provinciei.

Capitolul III

Sistemul defensiv – castrele şi trupele de pe frontiere

III. 1 Consideraţii de ordin general

Din ansamblul sistemului defensiv al provinciei, împreună cu

întreaga armată, făceau parte toate lucrările de fortificaţie şi instalaţiile

militare, atât cele din interior, cât mai ales cele de pe frontiere. Organizarea

apărării teritoriilor ocupate de romani la nordul Dunării, prin aşezarea de

numeroase trupe şi construirea de castre ori diferite întărituri plasate în

punctele strategice, a început în mod necesar încă în timpul celor două

războae de cucerire. Îndată după aceea, fixarea frontierelor pentru teritoriile

stăpânite efectiv de imperiu, indiferent de provincia la care iniţial au fost

ataşate administrativ (Moesia Inferior sau Dacia), s-a făcut sub împăratul

Traian, care poate fi considerat iniţiatorul sistemului defensiv roman în

Dacia. Dacia. Dar strategia traianică, concepută pentru întreg spaţiu

provincial roman dinn stânga Dunării (inclusiv Muntenia şi Moldova

meridională) a suferit modificări substanţiale la începutul domniei lui

Hadrian. Ca urmare a abandonării unor întinse teritorii dacice cucerite de

Traian şi a efectuării reformelor sale politico-administrative, Hadrian, prin

forţa împrejurărilor, a fost nevoit să recurgă la schimbări structurale militar-

strategice pe teritoriile rămase în componenţa provinciei carpatice. Împăraţii

următori, timp de peste un secol, vor aduce îmbunătăţiri, amplificări şi

schimbări de natură tehnică în organizarea sistemului de apărare, impuse de

evenimente, de progresele epocii, de forţa militară şi de tactica de luptă a

potenţialilor duşmani externi.

„Elementele componente ale fortificaţiilor şi obiectivelor

militare romane din Dacia, în secolele II-III, nu diferă în esenţă de cele din

restul lumii romane. Ele constau din castre mari de pământ şi piatră, mai rar

de cărămidă (castra), castre de dimensiuni mici (castella), burguri de pământ

(burgi), turnuri de observaţie şi pază (turres, speculae), valuri de pământ

(valli) şio şanţuri de apărare (fossae), ziduri puternice de piatră (muri),

aşezate în locurile cele mai periclitate de pe frontiere, iar unele dintre ele şi

în interiorul provinciei. Un drum bine făcut lega între ele castru de castru,

toate obiectivele militare de pe limes.”17

Primele castre romane din Dacia datează din timpul războaielor

de cucerire şi al domniei împăratului Traian. Cu rare abateri de la egula

generală, cum este cazul la Drobeta, ele au fost construite la început din

pământ, indiferent dacă adăposteau legiuni (Berzobis, Apulum, Potaissa) sau

trupe auxiliare. Ulterior, în diferite perioade, castrele romane (castra stativa)

s-au reconstruit din piatră, iar cele provizorii (castra aestiva) care nu mai

erau necesare, au fost în general abandonate şi lăsate definitiv în părăsire.

De relevat că vechile castre de pământ, auxiliare sau de legiune, au fost

refăcute din piatră – foarte rar din cărămidă, doar câteva la sud de Carpaţi –

pe parcursaul secolului al II-lea, începând uneori cu Hadrian, dar de obicei

de la Antoninus Pius înainte. Reclădirea din piatră sau cărămidă a unor

castre de pământ din Dacia abia în secolul al III-lea formează veritabile

excepţii. Fără a intra în detalii, se poate spune că dimensiunile, orientarea,

amplasamentul, împărţirea interioară şi elementele propriu-zise ale castrelor

din Dacia se prezintă la fel ca în alte provincii ale Imperiului, deosebirile

17 Constantin Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Teora, 2000, p. 192

fiind minime sau inexistente. Peste tot unde terenul oferea condiţiile propice

de amplasare, s-au respectat în general prescripţiile castrametaţiei din

lucrarea lui Hyginus, cu toate că mai există şi unele abateri.

Dacă elementele constitutive ale fortificaţiilor militare sunt de

regulă acelaşi cam peste tot în Imperiu, în schimb, combinarea şi utilizarea

lor în Dacia prezintă unele particularităţi necesitate de configuraţia terenului,

cursurile de apă şi lanţurile de munţi, în special de-a lungul limesului

propriu-zis. Astfel, limesul dacic în ansamblul său, deşi conţine elemente

întâlnite şi în alte părţi ale Imperiului, totuşi el se individualizează în multe

privinţe. De exemplu, un sector important este cel de la sudul Carpaţilor,

care se întinde în vestul Munteniei, între Poiana pe Dunăre şi Pasl Bran, pe

distanţă de 235 km. Denumit impropriu şi limes translutanus, el este

constituit în general dintr-un val de pământ continuu, preăvzut cu turnuri şi

castre aşezate în spatele său. Această linie fortificată transalutană are

analogii apropiate în Britannia, Germania, Raetia, Syria şi Africa de nord.

O altă linie întărită - denumită convenţional şi limes Alutanus – se află de-a

lungul Oltului începând de la Islaz pe malul Dunării până în zona

transilvană, la Olteni (jud. Covasna). Aici, organizarea apărării a ţinut seama

de cursul râului, care forma un puternic obstacol natural pentru inamic şi în

funcţie de care s-a amplasat întreaga salbă de castre şi alte elemente

defensive.

„În faşa oraşului Porolissum, pentru protecţia sa cât mai sigură,

pe o distanţă de câţiva kilometri, s-a folosit altă modalitate: două linii de zic

continuu din piatră, prevăzut din loc în loc cu burguri şi turnuri. Avem de-a

face cu aşa-zisul limes Porolissensis, care, la scară mult redusă, reprezintă un

segment din zidul lui Hadrian din Britannia. Cursul Someşului, cu castrele

de la Tihău, Căşeiu, Ilişua, a fost şi el valorificat strategic prin împânzirea

regiunii premontane a Ţibleşului cu o reţea de turnuri şi burguri, care erau

puncte avansate de pază şi observaţie ale castrelor spre ţinuturile dacilor

liberi. Altă concepţie strategică, aplicată frecvent mai ales în podişul

transilvan şi corelată uneori cu elemente din sistemele amintite mai înainte,

constă în bararea căilor de acces şi a văii unor râuri (Thalspere), la intrarea

sau ieşirea acestora din provincie, cu castre şi fortificaţii. Cazurile acestea

abundă pe frontiera Daciei intracarpatice, ca şi în alte părţi.”18

În centrul sistemului de apărare de afla castrul legiunii XIII

Gemina de la Apulum, mai apoi cel al legiunii V Macedonica de la Potaissa,

de la care proneau drumuri spre castrele de frontieră. Castrele auxiliare din

interiorul provinciei erau şi ele cu discernământ angrenate în ansamblul

sistemului defensiv roman, avânt totodată şi misiuni de supraveghere a

ordinii interioare, a vieţii civile.

În comparaţie cu alte provincii, sistemul defensiv al Daciei

romane, cu precădere limesul, se distinge printr-o serie de trăsături proprii.

Acestea rezidă, printre altele, în combinarea elementelor obişnuite, comune

fortificaţiilor romane din secolele II-III şi în adaptarea la particularităţile

formelor de relief din diferite zone geografice. În organizarea şi realizarea

unor sectoare de limes, s-a avut mereu în vedere forţa şi metodele de luptă

ale inamicului, dacă regiunea era muntoasă, de deal-munte sau de şes şi în

funcţie de anumite criterii se făcea o grupare a unităţilor militare, după

specificul lor: ale, cohorte, vexilaţii din legiuni etc. Nu lipsesc însă nici

unele inovaţii tehnico-strategice interesante, pe care cercetarea arheologică

le-a înregistrat în sectorul transalutan şi cel porolissens al limesului dacic.

18 H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1973, p. 191

III. 2 Castrele, alte fortificaţii şi trupele de pe frontiere

Fortificaţiile şi trupele cantonate în castrele de pe limes, în

lumina cunoştinţelor actuale, se prezintă în felul următor, începând de la

Dunăre. Trebuie însă precizat că linia Dunării, după cucerirea Daciei, nu

constituia un sector de limes, ca mai înainte, ci era doar o linie de graniţă

între două provincii, fără a avea contact teritorial direct cu barbaricum.

Castrele de pe malul de nord al fluviului (şi trupele) vor fi menţionate aici

numai pentru caracterul lor de obiective militare. Garnizoanele de pe

frontierele Daciei adăposteau numai trupe auxiliare, nu şi legiuni întregi.

Există însă multe cazuri când din legiuni au fost detaşate temporar unele

vexilaţii pentru efectuarea de construcţii sau din cauza unor războaie locale.

„Pornind de la Drobeta, aici se afla primul castru, clădit de la

început din piatră, pe care romanii l-au ridicat în Dacia. Aşezat la capătul

nordic al măreţului pod construit de Apollodor din Damasc, castrul (137, 50

x 123 m) era orientat cu faţada spre fluviu şi avea misiunea de a apăra podul

şi de a supraveghea navigaţia spre Dunăre. În castru, pe timpul construirii

podului şi după aceea, au staţionat cohortele: I Antiochensium, I Cretum

sagittariorum, III Campestris civium Romanorum equitat şi I sagittariorum

miliaria equitata.”19

Mai departe, spre vest, la Dierna (Orşova), pe baza unor

ştampile tegulare (leg. XIII Gemina şi coh. III Delmatorum), se presupune

existenţa unui castru, dar neconfirmat arheologic. La Moldova Veche (jud.

1 9 Ibidem, p. 202

Caraş-Severin) se crede că putea exista un castru sau fortificaţie mai mică,

deoarece de aici provin cărămizi cu ştampila coh. III Delmatorum şi o ţiglă

cu sigla NCR, inversată. Identificarea lor pe teren nu există, deocamdată.

Dacă în cele două întăriturile rămân nesigure, în schimb la

Pojejena de Sus, puţin mai la vest pe malul nordic al Dunării, se găsea un

puternic castru (185 x 148 m) în care a staţionat coh. V Gallorum, iar în

perioada constantiniană un detaşametn din leg. VII Claudia Cuppis. La

Banatka Palanka, tot pe malul stâng al fluviului, se presupune de asemenea

un castru sau o mică fortificaţie romană, dar necercetată şi neconfirmată prin

recunoaşteri pe teren.

III. 3 Sistemul defensiv în Banat

De la Dunăre, plecând de la Banatska Palanka şi Dierna spre

nord, romanii au construit două linii de apărare – prevăzute cu mai multe

castre – lini care se îndreptau spre Tibiscum (Jupa, jud. Caraş-Severin).

Linia exterioară şi drumul imperial roman, începând de la

Banatska Palanka, treceau pe la Dulplijaja, Grebenac (Arcidava), Surduc

(Centulum Putei), Berzovia (Berzobis), Fârliug (Aizisis) şi este cazul de

obicei sub numele de linia sau drumul imperial Lederata-Tibiscum. Pe câtă

vreme în primele trei localităţi existenţa castrelor ori a unor întărituri romane

mai puţin importante rămâne deocamdată incertă, în toate celelalte

cercetările arheologice au scos la lumină câte un castru sau burgus roman.

Astfel, la Vărădia, cercetările arheologice au scos la lumină câte un castru

sau burgus roman. Astfel, la Vărădia, pe platoul Chilii, sub Traian, s-a

instalat un mare castru de pământ, iar în lunca râului Caraş s-a construit un

puternic lagăr de piatră, unde îşi avea sediul coh. I Vindelicorum miliaria

civium Romanorum. La Surduc se afla un mic castru de pământ, care

adăpostea, în vremea lui Traian, o vexilaţie din leg. IV Flavia. Castrul acesta

nu a fost reconstruit din piatră. Într-un punct mai înaintat către vest faţă de

traseul menţionat, la Vârseţ, se presupune că exista, de asemenea, un castru,

dar dovada peremptorie lipseşte, cel puţin deocamdată. În schimb, la

Berzovia (jud. Caraş-Severin) s-a precizat un mare castru cu incintă de

pământ, dar cu principia din piatră, construit în timpul campaniilor dacice

ale lui Traian şi folosit de legioIV Flavia. Între Lederata şi Tibiscum, pe

drumul imperial, castrul de legiune de la Berzovia reprezenta centrul militar

cel mai puternic din linia exterioară de apărare romană spre zonele de şes ale

Banatului. Trecând pe la un burgus de pământ de la Fârliug, linia defensivă

exterioară, dublată de drumul imperial, se întâlnea la Tibiscum cu linia de

castre şi drumul care venea de la Dierna, de-a lungul râurilor Cerna,

Belareca şi Timişul superior.

„Toate castrele şi fortificaţiile romane de pe traseul Lederata-

Tibiscum au rămas în faza de pământ, în afara de castrul de la Vărădia,

construit şi din piatră. S-a constatat apoi că durata lor de utilizare militară

efectivă nu depăşeşte începutul domniei lui Hadrian, când aceste castre ăşi

încetează existenţa şi însăşi legiunea IV Flavia este transferată în sudul

Dunării la Singidunum (Belgrad). În asemenea situaţie, apărarea romană de

pe linia Lederata-Tibiscum s-a consolidat pe aliniamentul Dierna-Tibiscum

şi s-a menţinut pe Tisa, unde era favorizată de mlaştinile din stânga râului.

Pe Tisa, de la confluenţa cu Mureşul până la vărsarea în Dunăre, nu se

cunosc fortificaţii romane. Oricum, şesul bănăţean se afla sub controlul

efectiv al armatei romane din regiunile sud-vestice ale Daciei.”20

Linia defensivă interioară din Banat pleca de la Dierna (Orşova)

pe Valea Cernei, Belareca şi pe cursul superior al Timişului, întâlnindu-se cu

cea exterioară la Tibiscum. Primul castru, pe drumul roman ce venea dinspre

Dunăre, era cel de la Mehadia (Praetorium), construit mai întâi din pământ şi

apoi din piatră. Se pare că la început a staţionat aici o vexilaţie din legiunea

XIII Gemina, după care s-a stabilit coh. III Delmatarum miliaria equitat

civium Romanorum, care a ridicat castrul de piatră şi a stat aici vreme

îndelungată, fiind atestată epigrafic. Ştampile tegulare s-au mai găsit în

castru şi de la atle unităţi militare: coh. VIII Raetorum, legiunile IV Flavia şi

VII Claudia. Cert este că lagărul de la Mehadia a fost refăcut şi adăpostea

formaţiuni militare (meprecizate), în timpul lui Constantin cel Mare şi al

urmaşilor săi. Mai spre nord, la Teregova (Ad. Pannonios), în dreapta

20 H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1973, p. 216

Timişului, se găsea un alt castru de piatră, unde îşi avea garnizoana coh. VIII

Raetorum equitata torquata civium Romanorum, transferată de la Inlăceni

(jud. Harghita). Nu lipsit de interes este faptul că de la Domaşnea, localitate

situată cu vreo 14 km mai spre sud, provine o diplomă militară din anul 159.

În apropiere, la Armenis (Gaganae), se semnalează o mansio, aşezată lângă

drumul roman, pavat cu lespezi. Înainte de Tibiscum, la Slatina Timişului

(Masclianis), exista încă o mansio, după cum indică o inscripţie funerară şi

resturile arheologice romane. Între Teregova şi Slatina drumul roman şi linia

defensivă treceau prin Porta Orientalis, la nord de Caransebeş. Tibiscum, ca

mare centru militar şi apoi ca rang de municipiu, a format – după plecarea

legiunii IV Flavia de la Berzovia – un punct nodal pe linia interioară de

castre, între Dunăre şi Mureş. Săpăturile arheologice au precizat dezvoltarea,

pe acelaşi loc, a patru caste succesive, două cu val de pământ şi două cu

ziduri de piatră. Castrul mare, de formă trapezoidală şi cu incinta de piatră,

construit probabil pe la sfârşitul domniei lui Antoninus Pius, cuprindea în

perimetrul său castrele anterioare, care erau de dimensiuni cu mult mai

reduse. Patru formaţiuni auxiliare, menţionate epigrafic, au avut sediul la

Tibiscum. Trei diplome militare, eliberate în 126 şi 157, s-au descoperit în

acest însemnat centru militar.

„Trebuie făcut precizarea că pe teritoriul dintre cele două linii

de castre nu se cunoaşte nici o fortificaţie romană. La Dalboşeţ, în

depresiunea Almăjului, unde în literatura mai veche figura un castru, s-a

dovedit a fi o frumoasă villa rustica din timpul lui Traian, ca şi la

Lăpuşnicel, unde eronat se consideră că era o mansio.”21

Spre nord de Tibiscum până la Mureş nu se cunosc alte castre

sau puncte fortificate romane, care să fie continuarea liniilor defensive

despre care a fost vorba mai înainte. Drumul imperial roman se îndreaptă

spre Porţile de Fier ale Transilvaniei (Tapae) şi Ulpia Traiana

Sarmizegetusa, iar pe parcursul său exista un singur castru, la Zăvoi

21 *** Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 137

(Agnaviae), care nu reprezintă prelungirea vreunei linii de apărare, fiind un

mare castru provizoriu de pământ, ridicat în timpul primului război dacic.22

Între zonele şi obiectivele militaro-strategice din Banat o

covârşitoare importanţă avea cursul inferior al Mureşului, cu toate instalaţiile

şi întăriturile romane, începând de la Veţel (Micia) şi până la Partiscum

(Szeged), la confluenţa râului cu Tisa. Fără controlul militar al acestei zone,

o stăpânire romană efectivă a şesului bănăţean era de neconceput, iar

navigaţia şi drumul roman pe Mureş, dinspre şi către interiorul Daciei, nu

putea funcţiona în siguranţă. De altfel, aici avem de-a face cu o porţiune a

limesului dacic care este insuficient cecetată şi prea puţin cunoscută cu date

concrete.

Luând ca punct de plecare Tisa şi mergând în sus pe malul sudic

al Mureşului, pe o distanţă de circa 250 km, se întâlnesc în mai multe locuri

vestigii cu caracter militar, considerate de obicei mansiones sau stationes. În

stadiul de acum al cercetărilor, nu se cunoaşte nici un castru roman, scos la

lumină prin săpături arheologice. Dar aceasta nu înseamnă că în zona

amintită nu existau castre romane, ci numai faptul că etse posibil ca ele să nu

fi fost încă descoperite. Astfel, la Partiscum (Szeged), pe malul drept al

Tisei, exista o statio sau probabil un castru, încă neindentificat, ca şi la

Sânnicolau Mare şi Cenad, de unde provin ştampile tegulare cu sigla legiunii

XIII Gemina. La Cenad se presupune existenţa unui castru roman, deoarece

s-au descoperit şi substrucţii de ziduri şi diferite materiale arheologice

romane, între care şi o cărămidă cu sigiliul SISC (ia), postromană. La Aradu

Nou, unde s-a găsit o ţiglă cu ştampila legiunii V Macedonica şi alta cu sigla

legiunii IV Flavia, şi la Bulci, unde se cunosc ştampile tegulare ale legiunii

de la Apulum, nu se poate exclude a limine existenţa unor ruine de castru,

confirmabile de viitoare cercetări. Urme de aşezare romană se găsesc şi la

Lipova. Oricum ar fi, cel puţin teoretic, Cenadul, Aradu Nou şi Bulci puteau

constitui puncte strategice, unde amplasarea unor castre se impunea de la

2 2 C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p. 157

sine pe o frontieră permanentă, atât de lungă, de-a lungul Mureşului Inferior,

supusă presiunii dacilor liberi, a iazigiţilor şi a seminţiilor germanice.

Capitolul IV

Apărarea frontierelor şi castrele din interiorul

provinciei

IV. 1 Apărarea frontierei de nord şi nord-est

La Tihău (jud. Sălaj) începea un alt sector de limes, cu un şir de

castre şir de castre şi alte fortificaţii, care, pe o distanţă de circa 110 km,

avea ca ax principal cursul Someşului în amonte până la Dej şi apoi ma

departe spre Năsăud. La Tihău, în stânga Someşului, pe un platou de la

confluenţa cu valea Almaşului, s-a ridicat un castru de piatră (144 x 129 m),

care avea menirea să blocheze un potenţial atac duşman pe valea largă a

Someşului şi a Almaşului, spre interiorul provinciei. La început, trupa

încartiruită aici era o vexilaţie din legiunea XIII Gemina, care a construit

lagărul, fiind înlocuită la începutul domniei lui Hadrian de cohors I

Cannanefatium, probabil guingenaria, care a rmăas în acest loc până la

sfârşitul stăpânirii romane.

„De la Jilbou-Tihău, pe valea largă a Someşului, până la Caşeiu

(Samum), aproape de Dej, nu s-a identificat încă nici un castru roman sigur,

ci numai unele puncte cu vestigii romane cu probabil caracter militar

(Ileanda, Şimişna etc.) Primul castru în această zonă, de mult cunoscut şi

stăruitor cercetat, este cel de la Căşeiu (jud. Cluj), situat pe malul drept al

Someşului. Construit mai întâi din pământ îndată după cucerire şi reconstruit

în piatră, sub Antoninus Pius sau Marcus Aurelius, acest castru (165x165 m)

a adăpostit cohortele II Britannica miliaria equitata civium Romanorum şi,

probabilm o ala Flavia.”23

Un castru temporar de pământ (166 x 122 m), ridicat probabil în

timpul celui de-al doilea război dacic sau imediatt după aceea, a fost

amplasat la nord de Bistriţa, pe planul de lângă satul Livezile şi a funcţionat

puţin timp sub domnia lui Traian. El bloca valea Bistriţei, la trecerea spre

Bucovina.

După Ilişua, între Someş şi Mureş, singurul castru permanent,

cu fază de pământ şi de piatră (203 x 144 m), se găsea pe valea râului Budac,

la Orheiu Bistriţei, unde şi-a stabilit garnizoana, îndată după cucerire, cohors

I Flavia Ulpia Hispanorum miliaria civium Romanorum. De ea se leagă aici

toate activităţile constructive, ca şi vestigiile epigrafice şi arheologice.

Turnuri, burguri, sau alte fortificaţii, care să formeze o linie înaintată de pază

şi de apărare spre Munţkii Călimani, încă nu s-au identificat, cu toate că

existenţa lor pare verosimilă şi chiar necesară.

O constatate de natură strategico-militară, pusă în lumină de

cercetările arheologice din ultimele decenii, rezidă în faptul că, de la Jibou-

Tihău pe Someş şi până la Deda în valea superioară a Mureşului, romanii,

prin întreg sistemul de organizare a limesului, au creat o zonă de frontieră în

faţa munţilor Ţibleş, Rodnei şi Călimani, lipsită de aşezări civile, autohtone

sau de colonişti, dar înţesată de obiective militare. Astfel, prin luarea sub

control militar efectiv a teritoriului cultivabil, de fâneţe şi păşunat de la

periferia provinciei, pentru populaţia dacilor liberi rămânea spaţiul vital

numai dincolo de munţi, iar atacurile ei prin surprindere erau mult

diminuate.

În Valea Mureşului, pe malul drept, la sud de Deda şi la 11 km

23 C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1971, p. 46

spre nord de oraşul Reghin, la Brâncoveneşti (jud- Mureş), ala I numeri

Illyricorum a construit un puternic castru de pământ şi apoi de piatră (177 x

144 m), unde s-a instalat şi a stat permanent până la retragerea oficială

romană din această regiune. Misiunea castrului şi a trupei, împreună cu

reţeaua de turnuri înaintate, dintre care unele au fost identificate în zona

localităţilor Deda şi Aluniş, era să închidă dinspre Moldova sau depresiunea

Gheorghenilor.

Un important sector al limesului, lung de aproximativ 160 km,

are traseul, între Mureş şi Olt, pe la poalele munţilor Gurghiului, Harghitei şi

Baraoltului, prevăzut cu şase castre de dimensiuni mici şi mijlocii, construite

imediat după cucerire cu val de pământ şi ulterior cu zid de piatră. Primele

două erau plasate la Călugăreni (163 x 141 m) şi Sărăţeni (146 x 140 m), în

judeţul Mureş, ambele construite şi ocupate în permanenţă de aceeaşi cohors

p(rima) Alpinonum, singura menţionată aici printr-un mare număr de ţigle şi

cărămizi ştampilate. Primul castru bloca valea Nirajului, care izvorăşte din

Munţii Gurghiului şi se varsă în Mureş, iar al doilea închidea lunca Târnavei

Mici, spre Sovata.

În faţa liniei de castre dintre Mureş şi Olt, către barbaricum, cu

toată insuficienţa cercetărilor, s-au identificat unele turnuri de observaţie şi

pază (speculae) în zona castrului de la Sânpaul şi la Ideciu de Sus (jud.

Mureş), iar în apropiere, la Gurghiu, s-a descoperit chiar un burgus de

pământ şi s-au remarcat alte puncte cu vestigii romane, posibile resturi de

turnuri. Acestea reprezintă indicii pentru existenţa pe scarpă mare şi de-a

lungul acestui sector de limes a obiectivelor militare romane, similare celor

constatate la nord de Someş. De remarcat este sistemul, cu consecvenţă

aplicat, de blocare a văilor (Thalspere) care coboară din munţi la intrarea lor

în provincie, cu castre şi alte fortificaţii anexe.

„De la Olt la Carpaţii Orientali, pasul Oituz (Angustia) şi cursul

Râului Negru au constituit adevăratele criterii în fixarea apărării romane.

Trei castre au fost construite aici pe o distanţă de numai vreo 5 km, între

munţi şi oraşul Sfântu Gheorghe. Mergând în sus, pe partea dreaptă a râului,

primul castru este cel de la Comalău (jud. Covasna), clădit din piatr, cu

colţurile rotunjite, fără turnuri, de cohors I Hispanorum veterana equitata,

singura documentată prin ştampile tegulare. Castrul are colţurile arcuite, fără

turnuri.”24

În partea transilvană a Pasului Oituz, cu misiunea de

supraveghere a acestuia şi a drumului spre Moldova, s-a fixat, imediat după

al doilea război dacic, cel mai estic castru roman intracarpatic. Ridicat iniţial

cu incintă de pământ, transformat ulterior într-un puternic castru de piatră

(178 x 141 m), el prezintă unele particularităţi arhitectonice şi constructive

(turnuri de colţ rotunde, porţiuni cu dublu zid de incintă) şi a servit de

garnizoană cohortelor I Hispanorum veterana equitata guingenaria şi I

Bracaraaugustanorum. Aici s-a mai descoperit şi o diplomă militară (anul

92) aparţinând unui veteran din flota dunăreană.

De la Breţcu până în câmpia Bârsei, în toată regiunea cuprinsă

între curbura Carpaţilor, Râul Negru şi Olt nu se întâlneşte nici un castru, în

afară de cel la Râşnov (Cumidava), aşezat în plin şes. Acesta era un castru

mic de pământ şi piatră, făcut şi folosit fără întrerupere de cohors

Vindelicorum Cumidavensis. Construit sub Traian cu rol de castru în

interiorul provinciei, el a devenit, începând cu Hadrian, veriga nordică a

liniei transalutane de apărare.

24 M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor , Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 107

IV. 2 Linia fortificată de la est de Olt

În vestul Munteniei, cu direcţia generală sud-nord, la o distanţă

de 10-50 km faţă de Olt, între Poiaa pe Dunăre (jud. Teleorman),

Câmpulung, Rucăr, Pasul Bran, pe lungime de 235 km, cu prelungire în

Transilvania pe la Râşnov (Cumidava) şi chiar mai departe spre nord-est,

câtre Comalău (jud. Covasna) se întindea linia de apărare transalutană, aşa-

numitul limes transalutanus sau Valachicus. Această linie fortificată,

considerată de unii cercetători ca o construcţie independentă faţă de sectorul

alutan, nu este de fapt decât o dublare a acestuia, pentru a mări capacitatea

defensivă împotriva dacilor liberi şi a altor populaţii, sarmatice sau

germanice. Ea se compunea dintr-un val de pământ continuu (Troianul), lat

la bază de 11 m şi înalt de 3 m, fără şanţ (fossa) în faţă, în spatele căruia, la

150-350 m distanţă, se înşirau 18 castre de pământ şi de piatră, trei sau patru

dintre acestea fiind duble: Băneasa, Urlueni, Săpata de Jos şi eventual

Câmpulung (Jidava). Ca tip de fortificaţii, se întâlnesc – în afară de trei

cazuri – castre de dimensiuni mici (castella) şi turnuri de supraveghere şi

semnalizare (turres, speculae), plasate de-a lungul drumului strategic care

făcea legătura permanentă între ele. Cu privire la tehnica de construcţie a

valului, mult controversată, cercetările mai vechi susţineau că acesta era

făcut din pământ bătut, cu miez ars la roşu, iar pe coamă avea un zid de

chirpic, de asemenea puternic ars, prevăzut cu creneluri. Investigaţiile din

ultimele două decenii, susţin că, iniţial s-a construit un val de pământ cu

structură de lemn şi palisadă deasupra, care, după incendiere, la refacere, a

fost inclus într-un nou val de pământ, mult mai voluminos, prezentând

infrastructura actuală. În construirea valului ar exista, deci, două faze.

De la sud la nord, castrele din spatele valului sunt următoarele,

pe teritoriul localităţilor:

− Poiana (fosta Flămânda, jud. Teleorman). Castru mare de pământ situat

pe malul Dunării, distrus în parte de apele fluviului. Este primul castru

din linia defensivă transalutană.

− Putineiu (jud. Teleorman). Castru cu val de pământ şi palisadă deasupra,

situat la 180 de paşi spre vest de val. Se găseşte la 18 km nord de castrul

de la Poiana. Lagărul exista deja sub Antoninus Pius.

− Băneasa (jud. Teleorman). Două castre, unul mai mic cu val de pământ

situat la 183 m vest de val. Se găseşte la 18 km nord de castrul de la

Poiana. Lagărul exista deja sub Antoninus Pius.

− Roşiorii de Vede (jud. Teleorman). Castru de pământ.

− Gresia (jud. Teleorman). Castru de pământ, cu presupuse turnuri de zid la

colţuri.

− Ghioca (jud. Olt). Castru de pământ

− Urlueni (jud. Argeş). Un castru mai mare cu incintă de cărămidă şi altul

mai mic încins cu val de pământ. Monede de la Septimius Severus şi Iulia

Domna.

− Izbăşeşti (jud. Argeş). Castru de pământ, aşezat într-o poziţie strategică

dominantă şi cu o poartă pe latura accesibilă.

− Săpata de Jos (Jud. Argeş). Două castre, unul mic şi celălalt mai mare,

situate la numai 35 m distanţă unul de altul. Castrul mai mic are incinta

de pământ cu structură de bârne şi o singură poartă, iar şanţul

înconjurător se lega de castrul mare. Acesta are perimetrul închis cu

ziduri groase de cărămidă, iar la colţurile rotunjite turnuri retrase în

interior. Monedele de argint, 44 la număr, dintr-un tezaur descoperit în

castru, se eşalonează de la Septimius Severus până la Filip Arabul, iar

cele izolate din aşezarea civilă datează de la Traian până la Caracalla,

după care urmează câteva monede de bronz din secolul al IV-lea.

− Purcăreni (jud. Argeş). Castru cu incintă de pământ, distrus mai mult de

jumătate de Râu Doamnei. După cum indică latura păstrată de 160 m,

castrul era de dimensiuni mai mari.

− Voineşti (jud. Argeş). Castru cu incintă de pământ, distrus mai mult de

jumătate de Râu Doamnei. După cum indică latura păstrată de 160 m,

castrul era de dimensiuni mai mari.

− Râşnov (Cumidava, jud. Braşov).Castru cu fază de pământ din timpul lui

Traian, reclădit ulterior din piatră. Aici a staţionat cohors Vindelicorum

Cumidavensis, atestată într-o inscripţie pe piatră, dedicată Iuliei

Mammaea.

„Traseul valului traversează trei forme principale de relief:

câmpie (Poiana-Urlueni), deal (Urlueni-Purcăreni), munte (Purcăreni-

Râşnov), la care se adaugă cu probabilitate şi porţiunea Râşnov-Comalău, cu

zonă de câmpie şi colinară. Prin cercetări pe teren s-a stabilit că între Poiana

şi Gresia valul merge fără întrerupere, iar mai departe s-a putut urmări, prin

faţa castrelor menţionate, până în lunca râului Argeş, la sud de Piteşti.

Troianul nu s-a mai putut identifica între Piteşti şi Câmpulung. Porţiuni de

val nu s-au observat, în continuare, la nord de Câmpulung şi nici lângă

castrul de la Rucăr.”25

O caracteristică a liniei defensive transalutane sud-carpatice este

lipsa inscripţiilor şi a monumentelor sculpturale, a ţiglelor şi a cărămizilor

ştampilate, numărul redus de monede, ca şi cantitatea relativ mică a

materialelor arheologice de tot felul. La toate acestea se mai adaugă şi stratul

sau cantitatea mică a elementelor de inventar menţionate.

Perioada în care s-a început organizarea aşa-zisului limes

transalutan a fost şi continuă să fie mult dezbătută şi controversată. Unii

cercetători, români şi străini, au susţinut că Hadrian, alţii ca Antoninus Pius

şi cei mai mulţi că Septimius Severus este părintele acestei linii fortificate.

25 A. Bejan, Istoria Daciei Romane, Timişoara, Editura Eubeea, 2001, p. 152

Există argumente pro şi contra. În timpul din urmă însă şi-a făcut din ce în

ce mai mult loc opinia că limesul a fost început de Hadrian şi completat de

împăraţii următori În sprijinul acestui punct de vedere, printre altele, s-a adus

şi argumentul că în epoca lui Traian a existat un drum strategic – utilizat

peste munţi şi înainte de cucerire – care pleca de la Dunăre şi ajungea în

Transilvania prin Pasul Bran, având puncte fortificate la Poiana, Câmpulung,

Voineşti, Rucăr şi Râşnov. La constituirea Daciei Inferior, pe acest traseu,

Hadrian a organizat linia înaintată de apărare, ca o dublură a bazei principale

de pe Olt. Trupelor din castrele de pe linia Oltului le revenea, în general,

apărarea sectorului transalutan, în special la sud de Carpaţi, între cele două

linii fortificate existând o comunicare permanentă şi uşoară prin drumuri de

legătură, peste zona militară de frontieră. Prin această optică se explică şi

lipsurile sau penuria diferitelor materiale documentare. Pe de altă parte, fără

existenţa teritoriului transalutan, ar fi de neconceput spaţiul propriu-zis,

extrem de restrâns, al Daciei Inferior, creaţia lui Hadrian, cu graniţa vestică

pe Jiu şi cu capitala, Romula, pe malul Oltului, direct exăusă atacurilor

inamice dinspre Câmpia Munteniei. Oricum ar fi, cele două linii defensive

au existat şi funcţionat concomitent, la fel ca limesul lui Hadrian şi cel al lui

Antoninus Pius din Britannia.

IV. 2 Castrele din interiorul provinciei

În afară de castrele de pe limes, în interiorul Daciei se cunosc

mai multe castre, mici sa mari, aparţinătoare aproape toate unor formaţiuni

auxiliare. Numai patru au fost construite şi locuite de legiuni: Berzovia,

Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum şi Potaissa. Castrele auxiliare sunt fie

de marş sau provizorii, ridicate în grabă cu val de pământ şi sanţ în faţă, fie

de mai lungă durată ori permanente, făcute din pământ şi apoi reclădite cu

ziduri de piatră. Castrele de marş şi cele provizorii datează din timpul

războaielor de cucerire sau din perioada imediat următoare şi nici unul nu a

avut o fază ulterioară de piatră. În schimb, cele permanente, care au durat şi

în secolul al III-lea, în general nu au rămas până la sfârşit în stadiul iniţial de

construcţie, toate fiind refăcute din piatră sau, foarte rar, din cărămidă. De

altfel, din acest punct de vedere tehnic, situaţia se prezintă la fel ca pe limes.

Referitor la castrele din legiune, în primul rând trebuie amintit

cel de la Berzovia (490 X 410 m), construit şi ocupat de legiunea IV Flavia,

care este primul castru legionar construit de armata romană la nordul

Dunării. Acest castru pe toată durata funcţionării sale, de numai 18 ani, era

inclus în linia defensivă Lederata-Tibiscumi. Aceeaşi legiune a ridicat apoi

castrul de pământ (540 x 415 m =<22, 410 ha) de la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa, unde au staţionat efective ale legiunii din anul 101 până la

107-108, când s-a întemeiat capitala provinciei. Castrul de la Apulum, iniţial

de pământ şi apoi construit din piatră (600 x 400 m), a fost sediul permanent

al legiunii XIII Gemina, de la începutul până la sfârşitul stăpânirii romane în

Dacia. Până la instalarea legiunii V Macedonica la Potaissa (anul 168),

Apulum era pivotul apărării şi centrul militar suprem al întregii provincii.

Castrul propriu-zis este acum foarte puţin cunoscut, din cauză că, fiind

acoperit de cetatea medievală şi de construcţii ale oraşului acual, nu s-a putut

face săpături arheologice sistematice şi de mare extensiune. Doar portas

principalis dextra a fost integral descoperită. Castrul de la Potaissa (573 x

408 m), garnizoană de peste un secol al legiunii V Macedonica, începând din

anul 168, este cel mai intens cercetat lagăr legionar din Dacia.

„Castrele interioare ale trupelor auxiliare sau ale unor

detaşamente din acestea ori din anumite legiuni au fost destul de numeroase,

vreo 30 la număr, instalate mai ales pe teritoriul Transilvaniei şi al Olteniei.

Unele castre de marş sau de asediu al capitalei dacice în timpul războaielor

de cucerire, castre de pământ de scurtă durată. Altele au avut un caraccter

permanent şi rol activ în supravegherea unor zone periclitate sau a unor

drumuri de interes strategico-comercial. Nu puţine dintre acestea au dublat

anumite castre de pe limes, întărind astfel rezistenţa şi potenţialul militar, în

cazul unor atacuri externe.”26

În Oltenia, de-a lungul Jiului, se cunosc şase castre. Primul se

găsea la Craiova (Pelendava), acum împotmolit şi distrus de Jiu. Se pare că

avea incinta de cărămidă. Aşezarea şi castrul de aici se constituiau un nod

rutier important, unde se întâlnea drumul de la Romula cu cel care devinea

dinspre Dunăre. La Răcari (jud. Dolj)a fost amplasat sub Hadrian un puternic

castru de pământ de la Pinoasa-Vârţu (150 x 120 m) în judeţul Gorj, acum

complet distrus de exploatările carbonifere de la Rovinari. Mai la sud, pe

Gorj, acum complet distrus de exploatările carbonifere de la Rovinari. Mai la

sud, pe acelaşi traseu al drumului şi a vieţii civile din această zonă muntoasă

şi împădurită. Revenind pe Jiu şi urcând spre Pasul Vâlcan, la Bumbeşti se

constată existenţa a trei castre, două care au funcţionat concomitent (Vârtopu

şi Pleşa) şi al treilea care le-a luat locul, îndeplinind în continuare

2 6 M. Macrea, D. Tudor, Dacia în timpul stăpânirii romane, în Istoria României, vol. 1, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1960, p. 231

supravegherea defileului şi trecerea prin Pasul Vâlcan în Dacia

intracarpatică. Castrul de la Pleşa-Porceni (234 x 156), eronat considerat în

trecut drept fortificaţie austriacă, a fost făcută din pământ în timpul

războaielor daco-romane şi a funcţionat,probabil, numai până la Hadrian.

Lagărul de la Vârtopu (jud. Gorj), cu val amenajat din glii (caespites) pe

malul stâng al Jiului, deodată cu cel de la Pleşa-Porceni, era un castru de

dimensiuni mijlocii (126 x 115) care a durat până la Antoninus Pius, după

cum indică unele monede. Castrul de la Bumbeşti (jud. Gorj), din pământ, cu

porţi de cărămidă şi reclădit din piatră după abandonarea lagărelor de la

Pleşa -Porceni şi Vârtopu, a preluat misiunea acestora de apărare şi de

control al drumului în defileul Jiului spre pasul Vâlcan, până la sfârşitul

stăpânirii romane. Ridicat imediat după cucerire de cohors IV Cypria, el a

adăpostit cohorta I Aurelia Brittonum miliaria şi un detaşament din legiunea

V Macedonica, de la care au rămas ştampile tegulare. Ultima monedă

datează de la Filip Arabul. Un probabil castru, de mici dimensiuni (100 x 40

m), se crede că exista şi la nord de Drobeta, la Puţinei, pe drumul care, prin

Cătunele, Pinoasa – Porceni şi Bumbeşti, se îndrepta spre Pasul Vâlcan,

trecând în Transilvania, după unirea cu drumul ce urca pe Jiu.

„În Banat în afară de castrul, nesigur, de la Vârşeţ, un lagăr

interior este cel de la Zăvoi (Agnaviae), situat pe malul stâng al râului Bistra,

la vreo 14 km vest de Porţile de Fier al Transilvaniei. Este un castru de

pământ de mari dimensiuni, din timpul primului război de cucerire, amenajat

pentru o mare concentrare de trupe. A avut o viaţă scurtă. Puţin mai sus pe

cursul Bistrei, la Voislova (jud. Caraş-Severin) se afla un castellum, care stă

desigur în legătură cu luptele de la Tapae şi probabil cu securitatea ce trebuia

asigurată la trecerea prin strâmtoare spre Ulpia Traiana.”27

În Transilvania, din timpul celor două războaie dacice şi al

asediului capitalei lui Decebal se evidenţiază un număr de vreo şase-şapte

castre de pământ, provizorii, toate situate în Munţii Orăştiei, la altitudini ce

27 M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, Editura Albatros, 1969, p. 107

depăşesc uneori la 1500 m. Numărul acestor tabere, dimensiunile lor relativ

mari, valuri de pământ mici, şanţurile puţin adânci, lipsa unor depuneri

arheologice semnificative şi inventarul extrem de sărac demonstrează, toate

împreună, concentrarea mare de trupe care a avut loc aici şi durata foarte

scurtă a existenţei acestor cantonamente. La numai 300 m mai sus de cetatea

dacică de la Grădiştea Muncelului s-a fixat un burgus roman, cu evident rol

de pază şi control militar. După cucerire, cetatea dacică însăşi a fost

amplificată şi transformată într-un veritabil castru roman, cu ziduri de piatră

puternice, care închideau o suprafaţă de peste 3 ha. Aici sunt atestate

epigrafic – coonfirmând ştirile lui Cassius Dio – detaşamente din legiunile

IV Flaiva, II Adiutrix şi VI Ferrata, care au luat stăpânire capitala lui

Decebal. Toate aceste castre datează din perioada cuceririi Daciei şi, unele,

puţi după aceea, fiind apoi definitiv abandonate. Astfel, ele nu au jucat nici

un rol în viaţa ulterioară a provinciei.

„În rândul taberelor mici de pământ din interior se situează încă

două, una la Ighiu (jud. Alba) şi alta la Abrud. Aceasta din urmă avea şi

misiunea de a ţine sub control drumul Ampelum – valea Arieşului, ca şi zona

auriferă înconjurătoare.”28

În restul Daciei transilvane mai erau alte opt castre auxiliare

permanente, dintre care două - Sighişoara şi Cristeşti pe Mureş – au rămas

pe toată durata funcţionării lor în faza de construcţie din pământ, iar celelalte

au fost înconjurate şi cu ziduri de piatră.

Pe drumul imperial Napoca-Porollisum, în valea Almaşului, la

Sutoru (Optatiana), în judeţul Sălaj, se afla un castru – necercetat şi parţial

distrus – unde a staţionat un numerus Maurorum. Castrul şi trupa de aici

forma şi un punct de sprijin în caz de pericol extern pentru lagărul şi pentru

unitatea militară de la Românaşi (Largiana).

La 18 km vest de Napoca, pe drumul spre Bologa (Resculum),

la poalele Munţilor Apuseni, în unghiul format de confluenţa râului Căpuş cu

2 8 C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p. 171

Someşul Mic, s-a amplasat castrul de la Gilău (jud. Cluj). Castrul de piatră a

fost precedat pe acelaşi loc şi cu acelaşi contur de castru de pământ (cu

structură de lemn), care, la rândul lui, a suprapus şi a inclus în perimetrul său

un prim castru mai mic, făcut în aceeaşi tehnică sub Traian. Castrul cel mic

de pământ aparţine, ca garnizoană şi construcţie, cohortei I Pannoniorum

equitata. La începutul domniei lui Hadrian s-a instalat la Gilău ala Siliana,

care a construit lagărul cel mare de pământ şi apoi pe cel de piatră.

Importanţa acestui castru interior este pusă în evidenţă şi prin descoperirea

unui bogat material arheologic, trei diplome militare şi un mare tezaur

monetar încheiat cu piese de la Filip Arabul. Asigurând şi spatele lagărului

de la Bologa (Raesculum), garnizoana de la Gilău s-a menţinut în funcţiune

până la retragerea romanilor din zonă.

La Cristeşti (acum suburbie a municipiului Târgu Mureş) se

presupune u castru de pământ, neidentificat, distrus de Mureş, unde îşi avea

garnizoana ala I Bosporanum, bine atestată epigrafic. Castrul şi trupăa

constituiau o dublare a potenţialului defensiv pentru lagărul şi unitatea de

cavalerie de la Brânconveneşti şi Cristeşti, acesat este al treilea castru cu o

trupă de cavalerie situat de-a lungul cursului superior al Mureşului.

După confluenţa cu Arieşul, la vreo 8 km, în partea dreaptă a

Mureşului, pe platoul de la Războieni-Cetate (jud. Alba) se afla un castru,

acum în curs de cercetare, care a servit de garnizoană statornică pentru ala I

Batavorum miliaria, atestată aici prin ştampile tegulare. De notat că, după

Brânconveneşti şi Cristeşti, acesta este al treilea castru cu o trupă de

cavalerie situat de-a lungul cursului superior al Mureşului.

„O constatare nu lipsită de semnificaţie rezidă din faptul că la

răsărit de cursul Mureşului pe Târnave şi la est de Munţii Perşani, în câmpia

Bârsei, nu întâlnim castre romane interioare, cu o singură excepţie: castrul de

pământ de lângă Sighişoara. Acest lagăr se pare că datează numai din prima

jumătate a secolului al II-lea şi el se afla în strânsă legătură cu castrul de

graniţă de la Odorheiu Secuiesc. Situat pe malul înalt din stânga Târnavei

Mari, spre Daneş, castrul de la Odorheiu Secuiesc.”29

În afara Daciei romane, pe timpul lui Traian, au mai existat

câteva castre din Muntenia şi Moldova, care aparţineau administrativ şi

militar de Moesia Inferior. Acestea au fost construite în cursul războaielor de

cucerire şi au funcţionat până la începutul domniei lui Hadrian, când ele au

fost abandonate împreună cu teritoriile respective, în cadrul replierii

strategice şi militare hadrianice. Este vorba despre castrele de la Mălăieşti,

Târgşoru Vechi şi Drajna de Sus, toate la nord de Ploieşti. La Mălăieşti, în

timpul primului război dacic, a fost amplasat un castru cu vallum de glii şi

şanţ în faţă, unde a staţionat o vexilaţie din legiunea V Macedonica.

La acestea mai trebuhie adăugat castrul de pământ – provizoriu

de mici dimensiuni – de la Piatra Neamţ, care se pare că a fost doar un castru

de pământ, aşezat pe malul Dunării, la Barboşi lângă Galaţi, care, cu

teritoriul din jurul său, a dăinuit drept cap de pod la nordul fluviului, până în

secolul al IV-lea.

Fără îndoială că în spaţiul provinciei, atât în interior cât mai

ales pe limes, au existat şi alte fortificaţii (castre, burguri, turnuri, segmente

de valuri) care nu au fost încă identificate pe teren. O constatare generală

care se desprinde cu uşurinţă din organizarea militară rezidă în faptul că

ponderea maximă în apărarea provinciei o aveau cele două legiuni staţionare

la Apulum şi la Potaissa, şezatre în inima Daciei transilvane, de unde, pe

drumurile bine întreţinute, puteau interveni rapid şi eficient la nevoie, în

ajutorul trupelor auxiliare de pe frontiere.Rezultă,de asemenea,că majoritatea

formaţiunilor auxiliare erau masate pe frontiere, iar unităţile de cavalerie,

graţie mobilităţii lor, se aflau ami frecvent în castrele din interiorul

provinciei.

Castrele, cu trupele auxiliare pe care le adăposteau – fără să mai

vorbim de legiuni – pe lângă misiunea lor defensivă primordială, au jucat şi

un însemnat rol social-economic în viaţa provinciei, deoarece în jurul lor s-

2 9 M. Bărbulescu, Din istoria romană a Daciei romane. Castrele romane, Bucureşti, Editura Polirom, 1978, p. 167

au dezvoltat importante aşezări civile, din care s-au răspândit în lumea

autohtonă elementele civilizaţiei romane, noi cunoştinţe şi practici de tot

felul ale traiului cotidian. În acelaşi timp, prin cultura materială şi prin limba

latină vorbită de miliatri, eleau contribuit la romanizarea populaţiei locale

din zonă. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că în aşezările civile

dependente de castrele auxiliare (vici militares) sentimentul pentru istoria şi

tradiţiile romane erau ci grijă întreţinut şi puternic, faprt dovedit şi de

descoperirea – în castrele de la Ilişua, Cristeşti şi Brâncoveneşti – unor

monumente sculpturale reprezentând Lupa Capitolina cu gemenii sugari.

Comparabile până la un punct cu oraşele, castrele romane auxiliare cu

trupele şi tot ce s-a dezvoltat în jurul lor au constituit focare de civilizaţie

şiromanizare, o atracţie benefică pentru populaţia autohtonă din împrejurimi.

Ceramica dacică din lagărele romane şi aşezările civile este încă o mărturie a

relaţiilor multiple dintre armata romană şi autohtoni.

Capitolul V

Prezenţa armatei romane în Dacia Inferior

Acolo unde să fie organizată Dacia Inferior, teritoriul Olteniei

de astăzi, estul Munteniei de-a lungul Oltului şi, dincolo de cununa

Carpaţilor, colţul sud-estic al Transilvaniei, elementele civilizaţiei romane au

pătruns cu aproape două secole înainte de constituirea ei ca provincie

romană.

Teritoriul provinciei romane Dacia Inferior a constituit o parte

din fostul stat dac, vatră milenară în care s-au dezvoltat „cei mai viteji şi

drepţi dintre traci”, după cum îi caracteriza istoricul antic Herodot.

Relaţiile economice şi culturale ale dacilor cu Imperiul, începute

odată cu aşezarea hotarului roman pe Dunăre, au devenit intense nu numai

între malurile fluviului, dar şi în adâncimea teritoriului, convingător dovedite

de existenţa unor vestigii arheologice ca ceramica dacică având inscripţii

romane, sau cea romană, de tezaurele monetare republicane, ca şi de cele

dinaintea războaielor daco-romane.

În aceeaşi perioadă au avut loc incursiunile militare de o parte

şi de alta a Dunării. Primul contact armat între daci şi romani s-a produs în

vremea lui Augustus, când generalul Aelius Catus a trecut fluviul în anii

11/12 e.n. într-o expediţie împotriva dacilor. După aceasta am asistat la

repetatele atacuri ale dacilor, cu deosebire pe vremea lui Vespasian, ceea ce

i-a obligat pe romani la întărirea sistemului defensiv la hotar şi la iniţierea

unor înaintări pe văile Jiului şi ale Oltului în cursul secolului I î.e.n.

A urmat energica opoziţia organizată de regele Decebal

împotriva armatei lui Domiţian, când timp de cinci ani, între 85-89 e.n., s-au

dat lupte pe linia Dunării, guvernatorul Moesiei, Caius Oppius Sabinus, fiind

nimicit cu trupele sale în anul 85, iar generalul Cornelius Fuscus pierzându-

şi viaţa şi armata pe care o comanda în ofensiva din Dacia din anul 87.

Înfrângerile suferite de armatele romane au arătat adevăratul

pericol care îl constituia puterea dacilor, ultimul adversar al imperiului la

Dunărea de Jos. De aceea, împăratul Traian s-a văzut obligat să renunţe la

principiul fruntariilor naturale, pentru a implanta la nord de fluviu unul

dintre cele mai importante bastioane ale apărării sale.

Cucerirea Daciei de către romani a deschis o nouă epocă în

istoria societăţii de pe teritoriul ocupat. Venind în Dacia pe calea armelor

romanii au rămas aici un timp de peste un secol şi jumătate, sprijinindu-se pe

o armată numeroasă şi pe un puternic sistem defensiv.

Prezenţa lor nu a fost numai distructivă; ea a avut, pe lângă

unele aspecte negative, specifice oricărei ocupaţii străine, şi laturi pozitive: a

facilitat şi un progres în evoluţia generală a societăţii faţă de epoca

precedentă, ducând la împletirea celor două civilizaţii şi determinând o nouă

înflorire economico-socială, influenţând întreaga istorie ulterioară din spaţiul

acesta geografic.

Partea de sud a Daciei a fost anexată imperiului fără a fi

constiutuită în provincie, încă din 102, după primul război, trecând sub

jurisdicţia celor două provincii moesice. Partea vestică a Olteniei până la Jiu

depindea de Moesia Superior, iar restul Olteniei cu estul Munteniei şi colţul

sud-estic al Transilvaniei reveneau Moesiei Inferior.

După îndelungatele războaie dacor-romane, terminate< în anul

106, împăratul Traian a rămas pe teritoriul de curând ocupat, până în anul

următor, pentru organizarea lui militară şi administrativă. În urma constituirii

oficiale a provinciei Dacia, zona vestică a Olteniei a fost încadrată în noua

organizare provincială, diploma militară din 17 februarie 110 menţionând

trupe auxiliare la Drobeta şi la Bumbeşti.

Istoria politico-militară a Daciei dintre perioada marcată de

domnia lui Traian şi cea a lui Aurelian a fost adesea frământată de pe urma

mişcărilor de rezistenţă a populaţiilor din interior şi a atacurilor din afară.

Situaţia destul de gravă care a afectat şi Dacia inferioară prin

atacurile roxolanilor dinspre Muntenia şi ale iazigilor din direcţia Banatului

s-a normalizat în anul 118 după victoria trupelor guvernatorului Q. Marcius

Turbo asupra lor. Faţă de aceste evenimente, Hadrian a luat o serie de măsuri

de fortificare a graniţei estice pe linia Oltului şi de reorganizare a provinciei,

trecând la prima diviziune administrativă în 118- 119 a zonei ocupate, când

s-a constituit Dacia inferior. Diplomele militare din anul 120 a atestat

provincia Dacia Superior şi, prin aceasta, firesc existenţa unei provincii

Dacia Inferior.

V.1. Istoricul cercetărilor privind istoria militară a Daciei

Inferior

Preocupările pentru cunoaşterea istoriei militare romane în

Dacia Inferior îşi au începuturile la sfârşitul secolului al XVII-lea, primele

ştiri despre fortificaţii datorându-le lui L. Ferd. De Marsigli (1658-1730).

Calitatea sa de expert militar şi inginer în serviciul împăratului

Leopold I i-a prilejuit o călătorie în anul 1689, pe timpul războaielor cu

turcii, în Transilvania, Muntenia, Oltenia şi Banat, unde şi-a oprit atenţia

asupra ruinelor de oraşe, castre, poduri, inscripţii, şi drumuri romane pe care

le-a descris.

„Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost vremea căutărilor

de început: cele dintâi săpături au fost făcute din dispoziţiile banului

Mihalache Ghica între 1830-1842, în Oltenia, la Romula, Slăveni şi

Sucidava. În timpul unei misiuni în valea Dunării, atras de vestigiile

arheologice întâlnite face săpături şi maiorul Dimitrie Papazoglu, notându-şi

observaţiile sale în articole apărute în presa vremii.”31

Cu mai multă atenţie s-a plecat asupra antichităţilor romane

August Treboniu Laurian pe timpul călătoriei sale din 1845 pe traseul

Roşiorii de Vede, Flămânda, Islaz, Celei, Romula, Craiova, Răcari, Turnu-

Severin, Orşova dând date asupra staţiunilor şi şoselelor romane.

Pentru cunoaşterea fortificaţiilor din sud-estul Transilvaniei

meritoriu era repertoriul alcătuit de consulul prusac la Bucureşti, J.F.

3 1 Cristian, Vlădescu, Armata romană în Dacia, Bucureşti, Editura Militară, 1983, p. 67

Neigebauer (1783-1866).

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au început cercetări

mai raţionale şi au apărut lucrări în temă. Tot pentru partea de sud-est a

Transilvaniei cel mai conştiincios cercetător a fost C. Goos (1884-1881),

autorul cronicii descoperirilor arheologice din Transilvania, urmat de

istorciul B. Orban (1830-1890) şi de epigrafistul Carol Toma (1829-1897).

Pentru teritoriul Olteniei, a doua jumătate a secolului al XIX-lea

s-a bucurat de atenţia şi autoritatea în materie a lui Alexandru Odobescu,

care a iniţiat chestionarele arheologice, introducând critica ştiinţifică în

studiu. Cam în aceeaşi vreme a întreprins D.C. Butulescu săpăturile de la

Jidava în 1876, la Drobeta şi mai târziu la Acidava în 1881.

„În ultimele trei decenii ale secolului s-a remarcat o nouă

orientare asupra studiului istoriei militare prin activitatea lui Theodor

Mommsen şi apariţia monumentalei Realencyclopadie der classischen

Alterumswissenschaft (1893 şi urm) cu referiri la istoria militară a Daciei

Inferior ca şi prin contribuţia lui Cichorius, Fabricius, Rietterling, Adevăratul

istoric al armatei romane a fost însă Alfred von Domaszevski.”32

Între 1894-1901 şi-a desfăşurat cercetările Gr. G. Tocilescu

ajutat îndeaproape la supravegherea săpăturilor arheologice şi în ridicarea

planurilor de către inginerul Pamfil Polonic. De pe urma cercetărilor sale în

teren şi a investigării numeroaselor fortificaţii din Oltenia au rămas preţioase

indicaţii pentru cercetările continuate astăzi în desăvârşirea celor începute

atunci.

Între cele două războaie mondiale numărul studiilor privind

cercetările de istorie militară romană au crescut sub forma primelor încercări

de sinteză pe plan general introduse de W. Wagner pentru trupele auxiliare,

altele axându-se mai mult pe problemele locale.

Un prim studiu de sinteză în care a fost cuprinsă şi istoria

armatei romane, din Dacia Inferior este lucrarea lui Vasile Christescu,

3 2 C.C.. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul antichităţii., Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 213

Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti, 1937.

Cel mai mare merit a revenit profesorului D. Tudor, care

valorificând manuscrisele lui Tocilescu, completate cu observaţiile personale

în seria Castra Daciae Inferioris, a publicat apoi atotcuprinzătoarea Oltenia

romană, Bucureşti, 1942, cu speciale referiri la istoria armatei Daciei

Inferioare în capitolele consacrate temei.

În perioada postbelică şi în anii noştri cercetările de istorie

militară romană au fost dominate de prestigioasa personalitate a profesorului

Dumitru Tudor care, prin laborioasa activitate de publicare a cercetării

ştiinţifice, a tipărit lucrarea Oltenia romană, care, ulterior a apărut în încă

trei ediţii revizuite şi adăugite.

Culegerea acestor materiale reprezintă sinteza a peste două

decenii şi jumătate de activitate arheologică, întocmită cu gândul de a

dezvolta problematica asupra cunoaşterii armatei romane şi aportul ei la

procesul romanizării în această parte a ţării.

V. 2 . Armata provinciei Dacia Inferior 118/119-271

Dispozitivul trupelor romane în Dacia Inferior s-a caracterizat

printr-o concentrare de forţe pe graniţa răsăriteană cu zone de întărire

suplimentară, constituite după nevoile strategice corepunzând în mare parte

direcţiilor principale de atac al inamicului. Un obiectiv întărit în afara acestei

linii fortificate l-a constituit centrul militar de la Drobeta, în locul de trecere

peste Dunăre, iar în interior dispozitivul a fost amenajat cu puncte fortificate

în garnizoanele situate în principalele locuri de trecere şi noduri de

comunicaţie pentru supravegherea drumurilor şi asigurarea pazei interne.

„Toate garnizoanele erau încartiruite în special cu trupe

auxiliare, cele câteva detaşamente de legiuni consemnate în unele localităţi

având o staţionare trecătoare, legată de diferite activităţi de construcţii

militare sau aduse cu ocazia unor războaie locale pentru a întări efectivele

existente.”33

În cadrul trupelor auxiliare s-au întâlnit cohortes, atât

guingenariae cât şi milliariae, dar unele şi mixte compuse din 360 de soldaţi

pedeştri şi 140 de călăreţi, cele guingenariae şi 720 de pedeştri şi 280 de

călăreţi, cele miliariae. Aceeaşi componenţă numerică aveau şi trupe de

cavalerie, alae, tot guingenariae sau miliariae. La acestea s-au adăugat

numeri aduşi în Dacia Inferior din călăreţi mauri şi illirieni, arcaşi sirieni şi

probabil localnici, într-un singur caz, pentru asigurarea circulaţiei

drumurilor.

Pentru a întregi imaginea armatei romane în Dacia Inferior

33 V. Christescu, Op. Cit., p. 189

trebuie să se aibă în vedere situaţia strategică a provinciei în sistemul

defensiv al întregului teritoriu ocupat de romani. Pe linia Dunării, pe distanţa

inclusă între hotarele provinciei, nu era nevoie de o apărare efectivă datorită

învecinării la sud cu teritoriul celor două Moesii. Atenţia s-a îndreptat aici la

trecerea peste Dunăre unde dincolo de pod un punct fortificat şi păzit îl

constituia Drobeta. La vest s-a învecinat cu teritoriul organizat al Daciei

Superior, unde de asemenea nu s-a impus măsuri speciale, legătura făcându-

se prin Dierna.

„La nord, la poalele munţilor, situaţia era aceeaşi, doar înainte

de divizarea provinciei, în vremea lui Traian, construindu-se castra aestiva

pentru supravegherea trecerilor prin munţi, mai ales prin pasul Vâlcanului.

Prin defileul Oltului supravegherea s-a extins pe Oltul transilvănean până la

Angustia, sistemul de fortificaţii rămânând şi după ocuparea definitivă a

zonei de romani. Relieful zonei a îndreptăţit să se presupună organizarea

liniei de apărare mai temeinic la sud de lanţul carpatic, situaţie infirmată de

diplomele militare ce a prezentat trupele din Dacia Inferior şi în

garnizoanele din această parte a Oltului.”34

Situaţia s-a prezentat deosebit pe graniţa răsăriteană, limes

Alutanus şi pe Oltul transilvănean, unde nevoile de apărare impuneau o grijă

din partea împăraţilor pentru asigurarea unui sistem defensiv. Acest sistem

defensiv de fortificaţii era construit din castre şi se concretiza prin masarea

trupelor în această parte a provinciei în garnizoane legate de şoseaua

strategică din valea Oltului. În diferite zone s-a constatat întăriri

suplimentare, din nevoi strategice, pe direcţiile de atac ale inamicului, în

anumite momente ale existenţei provinciei. La acest sistem de fortificaţii,

limes Alutanus, s-a adăugat, în vremea Severilor, pentru completarea

apărării, limes Transalutanus.

La rândul ei, limesul alutanus avea legături cu interiorul

provinciei prin diferite drumuri: unul important ce se afla pe direcţia

34 H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1973, p. 205

Drobeta-Pelendava-Romula menit să faciliteze la nevoie aducerea trupelor

din garnizoanele interioare care erau folosite pentru paza interioară şi

supravegherea principalelor locuri de trecere.

„Privind interiorul provinciei, s-a constatat trei linii întărite de

supraveghere şi pază. Pornind de la vest spre est, una mergea în direcţia sud-

vest – nord-est, de la Droeta spre Bumbeşti, a doua pe valea Jiului, trecând

prin centrul provinciei, unde s-a intersectat cu a treia, orientată vest-est pe

direcţia Drobeta-Pelendava-Romula, ca principală şosea de interior spre

limes alutanus. Pe aceste direcţii interne au existat şosele strategice de

legătură, care însă în actualul stadiu al cercetării nu erau precizate.”35

Contribuţia izvoarelor epigrafice la cunoaşterea organizării

militare şi a staţionării trupelor nu era de fiecare dată completă, mai ales

pentru a doua jumătate a secolului III. De aceea, pentru întregirea concepţiei

acestei organizări va trebui să se ţină seama şi de fortificaţiile existente cu

datări precise sprijinite pe cercetarea arheologică, ca şi de mişcările de trupe

în diferite momente.

Lăsând la o parte dispunerea trupelor în timpul războaielor

dacice şi organizarea militară a teritoriului după formarea Daciei romane,

când s-a atestat ridicarea unor fortificaţii de către trupele care au participat la

războaie, unele au rămas şi după aceea, unele menţionate de diploma din

anul 110 în exercitus Daciae, apoi după divizarea Daciei, ca făcând parte din

armata Daciei Inferior, apărarea provinciei nou constituită afost încredinţată

trupelor auxiliare, detaşamentele de legiuni fiind chemate cu prilejul unor

acţiuni militare deosebite.

„Parţial, organizarea militară a viitoarei provincii Dacia Inferior

s-a datorat împăratului Traian, a cărui atenţie s-a îndreptat în mod special

asupra văii Oltului, după ce se ocupase de trecerea peste Dunăre şi de

întărirea liniei Jiului, construind castrele de la Drobeta şi de la Bumbeşti –

castrul de la Slăveni, puternicul centru militar de la Buridava şi Castra

3 5 Cristian, Vlădescu, Armata romană în Dacia, Bucureşti, Editura Militară, 1983, p. 103

Traiana de la poalele defileului. Însă adevărata organizare din punct de

vedere militar a provinciei Dacia Inferior până la o nouă divizare şi

transformare a ei în Dacia Malvensis a fost opera urmaşului acestuia,

împăratul Hadrian.”36

După consolidarea Daciei, de pe urma încheierii conflictului cu

roxolanii şi iazigii din 117-117, prin intervenţia promptă a armatei imperiale

şi renunţarea la planul de evacuare a Daciei, atribuit lui Hadrian, care a adus

totuşi aici mai numeroase decât în vremea lui Traian, organizarea militară a

îmbrăcat alte forme.

În cadrul măsurilor de organizare, după aceste evenimente,

Hadrian a consolidat şi a întregit limesul alutan, a construit o serie de castre

şi a înfiinţat unităţile auxiliare de numeri.

Deşi mişcările de trupe şi staţionarea lor până la apariţia primei

diplome militare din 129 au fost destul de dificil de stabilit, fiindcă nu toate

datele au fost certe, având în vedere că unităţile menţionate în diploma din

110 au rămas până în 159-160 şi sprijinindu-se pe elementele de datare a

fortificaţiilor construite înainte de înfiinţarea provinciei, s-a încercat

constituirea cu mari rezerve, fiind susceptibilă de îmbunătăţire până la

apariţia de noi dovezi, a unui tabel al unităţilor cu răspândirea lor între

118/119 -129.

Organizarea militară a provinciei care cuprindea nu numai

teritoriul Olteniei de azi, ci şi colţul de sud-est al Transilvaniei, până la

Angustia, despărţit de Olt, la care s-a adăugat o parte din estul Munteniei, pe

vremea Severilor până la Filip Arabul, a fost atestată de izvoarele epigrafice,

înainte de toate de diplomele militare, de rezultatele cercetărilor

arhepologice şi de crearea limesului transalutan.

Trupele aduse pentru ocuparea dispozitivului au fost dispuse

într-un sistem defensiv, bazat pe elemente de fortificaţii, care, iniţiat de

Traian, avea să fie amplificat de Hadrian şi desăvârşit de Septimius Severus.

36 A. Bejan, Istoria Daciei Romane, Timişoara, Editura Eubeea, 2001, p. 178

Astfel concepută, organizarea militară, prin mişcările de trupe

menite să echilibreze scopul staţionării, prin repararea fortificaţiilor şi a

drumurilor, din nevoile de apărare sau refacere a lor de pe urma atacurilor

din afară, a contribuit la menţinerea provinciei peste un secol şi jumătate,

factorul militar dându-şi în acelaşi timp din plin contribuţia la simbioza

daco-romană.

V. 3 Urmările prezenţei armatei romane în Dacia Inferior

Armata romană în Dacia Inferior, pe lângă rolul de asigurare a

apărării provinciei, a fost unul dintre principalele elemente ale romanizării

populaţiei, lăsând urme adânci şi permanente în istoria poporului român.

Elementele militare aflate în mijlocul acestei populaţii influenţează prin

multiplele acţiuni, viaţa în toate domeniile ei, de la organizarea internă,

economică şi socială, politică şi administrativă, până la variatele forme

culturale şi spirituale.

Cele mai de seamă aspecte ale existenţei şi activităţii armatei

romane în această parte a Daciei sunt garnizoanele cu efectivele lor şi

construcţiile de caracter militar, fortificaţiile şi drumurile.

„Dispozitivul trupelor romane în Dacia Inferior s-a caracterizat

printr-o concentrare pe graniţa răsăriteană, prevăzută cu raioane de întărire

suplimentară, potrivit cerinţelor strategice, pe direcţiile principale de atac ale

inamicului. Apărarea în adâncime se sprijinea pe puncte fortificate în

principalele locuri de trecere şi noduri de comunicaţie pentru supravegherea

drumurillor şi asigurarea pazei interne.”37

Apărarea permanentă a provinciei şi a graniţei de răsărit a

revenit trupelor auxiliare, cele câteva detaşamente de legiuni prezentate în

unele garnizoane având o staţionare trecătoare legată de diferite activităţi de

construcţii militare sau pentru întărirea efectivelor existente în anumite

situaţii de luptă.

3 7 Cristian Vlădescu, Op. Cit., 192

Fortificaţiile din Dacia Inferior, care constituiau unn alt

element, cu puternic rol romanizator al provinciei, nu s-au abătut – cu rare

excepţii – de la regulile tehnicii şi sistemului de construcţii romane.

Majoritatea castrelor erau amplasate la limita estică a provinciei.

În interior ele erau mai puţine, dar oricum faptul că în toată provincia au fosr

ridicate cu ajutorul efectivelor militare numeroase fortificaţii şi unele oraşe

întărite, pentru încartiruirea trupelor, cu misiunea de a păzi punctele

strategice şi drumurile, care demonstra influenţa armatei romane în

organizarea provinciei, antrenând populaţia civilă în procesul de romanizare,

dovadă în acest sens fiind puternica înflorire a romanităţii atât în centrele

urbane, cât şi în cele rurale.38

Aşezările veteranilor erau numeroase. Veteranii abundau în juril

canabelor care au fost primele nuclee ale viitoarelor colonii şi municipii.

Stabilirea definitivă a veteranilor în regiunile unde au servit sub arme

interesele imperiului constituia o altă modalitate de adâncire a procesului

romanizării.

„Drumurile din Dacia Inferior, ca şi în alte provincii, aveau

înainte de toate un caracter militar, cu menirea de a înlesni deplasarea rapidă

de trupe. Pe lângă funcţia strategică, drumurile care dădeau impuls vieţii

economice, uşurând transportul de mărfuri şi de oameni.”39

Existau trei drumuri principale: cel din valea Oltului care făcea

pe partea estică legătura cu Transilvania, cel din partea vestică de la Drobeta

prin Cătunle şi Bumbeşti, care ajungea la Sarmizegetusa, şi unul interior care

traversa provincia de la Drobeta, prin Pelendava şi Castra Nova, la Romula.

Cele trei drumuri principale erau legate cu drumurile locale care asigurau

comunicaţia în interior.

Din acest punct de vedere legătura între centrele militare prin

reţeaua de drumuri a avut o importanţă deosebită în procesul de romanizare,

punând armata în contact direct cu populaţia care preia noile forme de viaţă,

38 Constantin Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Teora, 2000, p. 1923 9 Ibidem, p. 202

favorizând în mare măsură, atât apărarea provinciei, cât şi dezvoltarea

economică.

Astfel concepută, organizarea militară romană, prin răspândirea

şi mişcarea trupelor, prin ridicarea şi întreţinerea fortificaţiilor şi a

drumurilor pentru asigurarea provinciei peste un secol şi jumătate, factorul

militar dându-şi în acelaşi timp din plin aportul la răspândirea civilizaţiei şi

limbii latine, la progresul romanităţii.

Evenimentele din Dacia de la sfârşitul secolului al III-lea,

urmate de retragerea administraţiei romane, nu a însemnat fixarea definitivă

a frontierei imperiului roman pe cursul Dunării. Puternicile legături

economice în teritoriul fertil din Oltenia şi Muntenia au impus protejarea şi

stăpânirea lui printr-un sistem eficace de control şi de apărare. În lumina

cercetărilor arheologice s-a constatat că stăpânirea romană s-a menţinut aici

încă din vremea lui Aurelian.

Situaţia militară marcată de prezenţa fortificaţiilor, refăcute sau

construite din nou, şi a trupelor care au staţionat în ele a oferit un material

documentar bogat pentru dovedirea continuităţii.

Împăraţii romani, socotind provizorie retragerea, au inclus ca

punct important în politica lor recucerirea Daciei. Ştirile istorice şi

descoperirile arheologice dovedeau revenirea romană la nordul Dunării în

jurul anului 324, în vremea domniei împăratului Constantin cel Mare (306-

337), care a reocupat o aprte din fosta provincie Dacia pe baza unui plan vast

de construcţii strategice. În legătură cu recucerirea a avut loc şi construirea

de către Constantin în 328 a podului peste Dunăre, între oraşele antice

Sucidava şi Oecus, loc bine ales în faţa drumului cel mai scurt, refăcut, tot de

Constantin, prin valea Oltului spre Carpaţi şi podişul Transilvaniei.

„Sistemul de apărare era conceput cu o linie de apărare în

adâncime, urmând cursul Dunării, de unde se trimiteau trupepe un al doilea

aliniament alcătuit din garnizoane, capete de pod, cetăţi construite sau

refăcute pe malul nordic al fluviului, având la aripa stângă Drobeta, la aripa

dreaptă Cetatea Daphne şi la mijloc Sucidava, garnizoana cea mai puternică,

unul din locurile de contopire a culturii materiale autohtone geto-dacice cu

cea latină.”40

Al treilea element al sistemului, linia cea mai înaintată de

apărare imediată, era valul cunoscut cu numele de Brazda lui Novac de nord,

întărit de-a lungul său de fortificaţii de genul celor de la Hinova şi turnuri de

observaţie şi de semnalizare. Această monumentală lucrare, care în

antichitate atingea înălţimea de 4-5 m, a fost ridicată cu participarea

populaţiei locale din aşezările învecinate.

Aşezările din secolele IV-VI, aflate de o parte şi de alta a

valului, ceramica locală şi romană, monedele şi urmele de construcţii târzii

au atestat continuarea vieţii pe aceste locuri şi permanenţa romanităţii la

nord de Dunăre. Ea a fost întreţinută de programul de refacere a fortificaţiilor

la frontiera dunăreană de către împăraţii Justin I (518-527) şi Justinian (527-

565).

Chiar după ce nu a mai avut ocrotirea forţei politice şi militare a

imperiului, la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII, romansimul

danubian a rămas cu propria sa putere de rezistenţă, care s-a dovedit deosebit

de viguroasă în Dacia. Această capacitate de supravieţuire a romanismului a

explicat unitatea de viaţă care a caracterizat întotdeauna pământul carpato-

danubiano-pontic.

Nici o ştire antică nu a justificat interpretarea dată de unii

cercetători moderni privind depopularea Daciei. Descoperirile arheologice,

mai ales din ultima vreme, au constituit un argument în plus în combaterea

acestei afirmaţii. Ele au arătat convingător că Dacia era un teritoriu pe care a

locuit o populaţie daco-romană din care s-a născut poporul român. Acest nou

popor, cu toate că a avut de înfruntat năvălirile popoarelor migratoare, nu şi-

a părăsit spaţiul de vieţuire, şi-a apărat glia şi comunitatea de interese,

rămânând peste timpuri în vetrele strămoşeşti.

4 0 M. Macrea, D. Tudor, Dacia în timpul stăpânirii romane, în Istoria României, vol. 1, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1960, p. 232

Originea daco-romană şi continuitatea existenţei pe aceste

meleaguri carpaton-danubiano-pontice a elementelor autohotone, dacice,

daco-romane şi româneşti au constituit caracteristici fundamentale ale

existenţei şi afirmării poporului român.

Concluzii

Armata romană a reprezentat în Dacia un factor de civilizaţie

cât şi unul dintre factorii de bază ai fenomenului de romanizare.

Armata a avut, în Dacia, ca bastion al Imperiului Roman aşezat

în lumea barbară, un rol esenţial în apărarea provinciei, în stabilirea şi

consolidarea vieţii romane. Cu un efectiv numeros apreciat la 40-50000

militari, armata romană în Dacia era formată din legiuni, constituite din

cetăţeni romani, şi trupe auxiliare, formate din provinciali de diferite etnii.

Singurul mijloc de comunicare a fost limba latină (limes-uri). În apropierea

acestor castre au luart fiinţă aşezări numite canabae, armata având un rol

important în procesul de urbanizare. De asemenea, armata staţionată în Dacia

a îndeplinit un rol de seamă în evoluţia demografică a provinciei.

Prin împrumuturi, asimilare şi reelaborare, romanii au creat o

civilizaţie specifică, unitară, care s-a impus în cele mai multe teritorii

cucerite de ei. După cucerirea militară, adevărata autoritate a Romei s-a

instaurat prin civilizaţia sa, care a fost un factor de unitate şi progres în tot

Imperiul.

Acolo unde au învins războinicii romani au stăpânit cu adevărat

inginerii, arhitecţii, constructorii şi juriştii. Drumurile, oraşele, apeductele,

teatrele, termele, amfiteatrele şi bibliotecile, i-au făcut pe romani,

pretutindeni, întemeietori şi nu distrugători de civilizaţie. Prin ei s-a transmis

Europei, şi nu numai, moştenirea civilizaţiei şi culturii Antichităţii.

Pe planul vieţii spirituale, armata romană a fost, în tot timpul

existenţei sale, un mediu fertil receptării şi vehiculării, pe lângă religia

oficială, al unor credinţe populare, chiar dacă ele erau în contradicţie cu cele

oficial recunoscute în Imperiu.

Rolul specific al trupelor cuprindea şi însărcinările constructive.

Aşa cum, în bună măsură, se constată prin documentaţia arheologică,

epigrafică şi literară existentă, lucrările de zidire şi de reparaţie ale

fortificaţiilor de pe limes şi din interior, ale apeductelor, a drumurilor,

podurilor, a băilor etc. Reveneau oştenilor aflaţi sub îndrumarea unor

specialişti, de la proiectanţi până la meşteri diverşi (magistri). Mărturii ca

acestea despre participarea esenţială a armatei la astfel de construcţii sunt

foarte numeroase, de la înseşi zidirile cunoscute până la cărămizi ştampilate

cu numele unor trupe şi inscripţii specifice. La acestea se adaugă şi

participarea civilă prin munera, adică sarcini achitate financiar pentru

asemenea categorii de lucrări, multe dintre ele atestate epigrafic, ca la Tomis,

Tropaeum Traiani, Cius şi în alte locuri.

Pe planul vieţii spirituale, armata romană a fost, în tot timpul

existenţei sale, un mediu fertil receptării şi vehiculării, pe lângă religia

oficială, al unor credinţe populare, chiar dacă ele erau în contradicţie cu cele

oficial recunoscute în Imperiu.

Aşadar, prin prezenţa cu un efectiv numeros, prin lucrările de

construcţie şi prin rolul de apărare, trupele de pe teritoriul provinciei Dacia

au reprezentat un facot de răspândire a civilizaţiei romane de factură

superioară.

Acelaşi mediu militar, constituit în mare parte din populaţia

locală şi numeroşi alogeni, nevoiţi să comunice în latina care evolua spre o

limbă romanică, a fost tot mai mult purtător al creştinismului, câştigând noi

adepţi atât în provincie, cât şi în afara ei. Îmbinarea vieţii materiale şi

spirituale, împreună cu limba, ca mijloc de comunicare preponderent, au

făcut din prezenţa romană militară un factor important pentru continuarea şi

desăvârşirea procesului de romanizare.

Bibliografie

*** Istoria românilor, vol. II, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2001

Bărbulescu, M., Din istoria romană a Daciei romane.

Castrele romane, Editura Polirom,Bucureşti, 1978

Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea Ş.,

Teodor P, Istoria României, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1998

Bejan, A., Istoria Daciei Romane, Editura Eubeea,

Timişoara, 2001

Christescu, V., Istoria militară a Daciei romane, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1967

Daicoviciu, H., Dacia de la Burebista la cucerirea

romană,Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1973

Giurescu, C.C., Giurescu, D.C., Istoria românilor din cele

mai vechi timpuri până astăzi, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1971

Macrea, M., Viaţa în Dacia romană, Editura Albatros,

Bucureşti, 1969

Macrea, M., Tudor, D., Dacia în timpul stăpânirii romane,

în Istoria României, vol. 1, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1960

Moga, V., Din istoria militară a Daciei Romane. Legiunea

XIII Gemina

Petolescu, C.C., Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista

până la sfârşitul antichităţii, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2000

Petolescu,C.C., Scurtă istorie a Daciei romane, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1995