Armata romanaArme si armuri romane

Uniforma legionarului imperial. Soldatul din această perioadă era echipat cu coif de tip galic, armură segmentată, sabie purtată pe şoldul drept, scut de obicei dreptunghiular şi curbat după axa longitudinală. Uniforma a suferit modificări în timpul războaielor dacice, din cauza armei specifică acestui popor: falxul. Pentru a contracara efectele acesteia, uniformei standard i s-a adaugat o apărătoare pentru antebraţ sau braţ, uneori doar pentru braţul drept cel stâng fiind protejat în mare măsură de scut, apărătoare pentru tibie şi două lamele în cruce pe coif.

Legionarii din era imperiala timpurie şi tarzie

• •

Centurionii

• Uniforma centurionului din imperiul timpuriu. Uniforma este nuanţată prin decoraţiile mai bogate ale echipamentului şi prin creasta transversală de pe coif, realizată din păr de cal sau pene.Centurionii erau aleşi dupa anumite standarde:inaltime,dexteritate in folosirea scutului si a sabiei.Acesta se mai deosebea de legionari prin purtarea unui baston confectionat butuc din viţa de vie prin care aplica pedepsele corporale.

Optio• Spre deosebire de uniforma

centurionului,uniforma unui Optio nu ieşea in evidenta cu nimic.Singurul lucru din inventaul acestuia dupa care putea fii identificat un Optio este casca prevazută cu o creastă din alcatuita din diverse culori ea fiind confectionata din par de cal sau pene.Un alt element de deosebire este faptul ca dispunerea crestei este longitudinală la Optio si transversala la Centurion.Amintim si fatul ca Optio este un rang inferior, acesta fiind ales de catre Centurion.

Armurile RomaneLorica musculata

• În perioada de început, soldaţii romani purtau platoşe în stilul grecesc hoplit, decorate cu modele musculare, animaliere, vegetale, etc. Aceast pieptar a fost modelat pe liniile generale ale muşchilor de trunchi. Acesta a fost forjat din fier sau din bronz şi era constituit din două părţi, una în faţă şi un spate, legate împreună cu curele din piele de adâncime de piept si solduri. Se crede că acest tip de armura, mult mai folosit de romani în secolele al patrulea şi al cincilea. Î.Hr.Aceste platoşe erau dotate cu bucăţi de piele (pteruges), care protejau braţele şi coapsele la contactul cu platoşa metalică. Cele de paradă erau realizate doar din piele şi frumos ornamentate.

• .În timp, acest tip de platoşă, a rămas rezervat doar rangurilor înalte. Nu s-a găsit nici un exemplar pe cale arheologică, dar ele sunt bine cunoscute din exemple statuare.

Lorica hamata• Denumirea se traduce prin

"armură cârlig", care provine de la cârligul cu care se prindea pe umeri. Originea este disputată şi este atribuită cu probabilitate galilor. În armata romană, se pare că a fost introdusă în prima jumătate a secolului II î.e.n.. O astfel de za cântărea în jur de 7 kilograme. Asigura protecţie şi libertate de mişcare excelente. Împreună cu zaua, se folosea o curea care scădea din greutatea care cădea pe umeri. Pe sub za, se purta o haină denumită subarmalis. Variaţiuni ale acestei armuri, s-au folosit mult timp după căderea imperiului roman.

Lorica squamata• Denumirea se traduce expresiv prin "armură

cu solzi". Această armură, consta din rânduri de solzi de fier sau bronz ce se suprapuneau parţial, semănând mai mult cu un penaj decât cu solzi. Acest tip de armură era mai uşor de fabricat şi implicit devenea mai ieftin. Modelul de bază a avut mâneci scurte, până la mijlocul braţului şi lungimea sa a fost suficient de des pentru a acoperi coapselor. A fost facut de obicei, din bronz sau fier, format din plăci de dimensiuni variabile de la 2,5 cm la 8 cm, care s-au alăturat, împreună cu nituri de bronz pentru a forma un foarte mobilă şi relativ confortabil de purtat. Dezavantajul era, că oferea mai puţină protecţie şi libertate de mişcare. Cel mai mare dezavantaj, apărea la loviturile de înţepare de jos în sus. Squamata Lorica a fost folosit doar de soldaţi de un anumit rang, înainte de al doilea secol. AD, cum ar fi centurions, standard-purtătorii, cavaleri, şi numai după această perioadă a fost, de asemenea, utilizate de către legionari.

Lorica plumata

• "Armura cu pene" era o variantă mai complexă, o combinaţie a celor două anterioare. Pe o armură cu inele se ataşau solzi metalici. Aceştia fiind ataşaţi doar la vârf, se mişcau în vânt ceea ce le oferea o asemănare cu penajul unei păsări.

Lorica segmentata

• Lorica segmentata

Wool tunic

Helmet

Shoulder plates

Dagger

Lorica segmentata• Pare a fi un stil de armură dezvoltată de romani, cu unele proprietăţi

împrumutate de la echipamentul de protecţie al gladatorilor. Era construită din bucăţi de fier laminat, legate între ele prin intermediul unor curele de piele şi cârlige metalice, rezultând o protecţie flexibilă şi eficientă. Primele armuri de acest tip, au început să fie folosite în timpul lui Augustus. După Tiberiu, această formă de armură pare să fie folosită din ce în ce mai puţin, iar declinul ei total pare să fi avut loc în a doua jumătate a secolului al II-lea e.n. Există doua tipuri majore ale acestei armuri: Corbridge şi Newstead. Crobridge se împărţea la rîndul lui în două subtipuri: Corbridge A şi Corbridge B funcţie de felul lamelelor de pe umeri şi felul cum erau acestea prinse de cele de pe corp. Tipul Newstead, intră în utilizare în secolul I e.n., diferenţa majoră fiind numărul de cârlige şi curele care prindeau lamelele între ele. Împreună cu aceste armuri se purta şi o eşarfă (focale) care protejau gâtul soldatului de armura pe care o purta.

Casca de tip Coolus E• Modul constructiv al acestui tip de

coif roman este preluat de la un model de casca fabricat de Daci in Coolus in Franta.A fost adoptat de legionari romani in sec I a.Chr.

• Diferenţa faţă de tipul precedent constă în suporturile pentru crestele de păr de cal sau pene. Creasta din vârful coifului de această dată era prinsă într-o formă metalică de "U" lungă, spre deosebire de perioada republicană când accesoriile erau prinse într-un tub scurt.

Casca de tip G Coolus

• Casca de fier de tip "G" Coolus (locaţie în Franţa, unde galii construit căştilor de protecţie similare), utilizate de infanterie romane din primul secol a Chr.

• Coada de păr de cal, plasate în partea de sus, identifica gradul de Centuri

Casca de tip grec

• Acest tip de casca a fost folosit de infantria romana inca din sec 6 a Chr cand regele Servius Tullius a reorganizat armata romana reunind soldaţii de origine romana,etrusca etc.Acest tip de casca a ramas in uzul trupelor romane pana in secolul al-III-lea p.Chr.

Casca de tip galic

• Subjugarea Galiei de catre Cezar care a avut loc la inceputul primului secol a.Chr a dus la cunoasterea mai aprofundata a metalurgiei fierului şi a diferitelor tipuri de fabricaţie a caştilor pe care armata romana le-a avut la dispoziţie,dezvoltand astfel modele mult mai complexe,cunoscute acum sub numele de caşti de tip galic.

Echipamentul standard al soldatului roman

• Balteus. Denumirea dată centurii în imperiul timpuriu, denumite mai apoi cingulum militare, erau semnul distinctiv al soldatului, cetăţeanul civil neavând voie să poarte centură. Ea era realizată din piele şi dotată cu cataramă puternică, de multe ori era acoperită cu placuţe de metal ornate sau realizată doar din aceste plăcuţe. Ele puteau fi acoperite cu folii de metal preţios. Această centură era folosită pe de-o parte pentru a prelua o parte din greutatea armurii de pe umeri, iar pe de altă parte pentru a se agăţa de ea armamentul. În prima jumătate a secolului I e.n., mulţi soldaţi purtau două centuri. Pe una se agăţa sabia, iar pe a doua se agăţa pumnalul. Sabia era purtată pe dreapta de către soldaţi şi pe stânga de către ofiţeri. În imperiul târziu se renunţă la această diferenţiere. Centurile erau relativ înguste şi erau placate cu bucăţi de metal pe toată lungimea. Bucăţile de metal puteau fi bogat ornamentate. Cele mai multe ornamente erau bătute, uneori prin placare cu cositor şi în cazuri mai rare, acoperite cu foietaj de metal preţios. În secolele I şi al II-ea e.n., de centuri se agăţau (sporran) bucăţi de piele care apărau organele genitale. Dar slaba protecţie oferită de aceste bucăţi de piele par a le recomanda drept un simbol al statutului soldatului şi al masculinităţii sale.

• Caligae. Denumirea latină pentru sandale. Erau confecţionate din piele, pe talpă erau dotate cu crampoane din metal. Au fost în folosinţă până în secolul al II-lea e.n. după care încep să fie înlocuite de încălţări complete de tip bocanc. Se păstrează nenumărate urme ale tălpilor pe cărămizi, sau găsit şi exemplare păstrate în bune condiţii.

• Tunica. Cămaşa standard, purtată de soldat. Era confecţionată din lână. Se pare că era generalizată culoarea roşie, dar acest fapt nu este demonstrat.

• Bracae. Pantaloni până sub genunchi din material textil sau piele, purtaţi în perioada rece. În rest, pantalonii erau împotriva standardelor armatei romane

• Sagum sau Paenula. Mantia era echipamentul care proteja soldaţii împotriva ploii şi parţial a frigului. Era confecţionată din lână. În funcţie de tipul de lână folosită, mantia avea culoarea gri sau crem închis. Uleiurile continute natural de lână o făceau practic impermeabilă. Mantia avea în timpul nopţii rolul de pătură. În funcţie de modul de realizare, mantia putea fi dreptunghiulară, fiind prinsă pe umăr sau la gât cu o fibulă, caz în care era numită sagum sau rotundă caz în care se numea paenula. Mantia rotundă putea fi semicirculară caz în care se prindea în faţă cu o fibulă, sau circulară, caz în care nu era nevoie de fibulă deoarece avea o gaură în mijloc prin care intra capul, astfel sprijinindu-se direct pe umeri. Mantia rotundă era de obicei dotată cu glugă.

Scuturi

• Scutum

• Deşi au existat variaţiuni ale scutului de-a lungul timpului, tipologia este relativ constantă. Denumirea latină pentru scut este scutum. Elementele constructive sunt placa de lemn, dreptunghiulară, ovală sau rotundă, primele două tipuri, curbate după axa verticală pentru a se plia în jurul corpului, realizată din 3 straturi. Cele exterioare din scânduri verticale, iar cel interior din scânduri orizontale, toate lipite între ele, probabil cu un adeziv lichid, grosimea fiind de 1-2 cm, mai gros în mijloc şi mai subţire la margini. Cel mai adesea se foloseau stejarul şi mesteacănul probabil din cauză că se aşchia mai puţin la lovituri. Placa de lemn se îmbrăca în diverse materiale precum pânze de lână, pâslă sau piele. Marginea se realiza din lamele de bronz nituite. Marginile descoperite de arheologi denotă prin grosimea lor redusă că ele nu puteau avea rol de protecţie împotriva loviturilor, ci doar rol decorativ sau de fixare a pieselor componente. Nu toate scuturile erau dotate cu margini metalice. În spate erau prinse mici scânduri pentru prindere, învelite în piele. Scuturile erau probabil dotate şi cu bretele pentru transportul în timpul marşului. În mijlocul scutului, se realiza un orificiu dotat cu un mâner orizontal, în interior, care uşura prinderea scutului (apucarea se făcea de sus în jos), acest orificiu fiind acoperit în partea frontală, cu o bucată de metal boltită denumită umbo, care putea avea diferite forme exterioare: rotundă, rectangulară, hexagonală. Din modelele sculpturale se pare că se dorea un paralelism între forma scutului şi forma exterioară a umbo-ului. Scuturile erau, de obicei, bogat ornamentate. Cel mai des întâlnit model este cel dedicat lui Jupiter cu aripi şi fulgere. Aceste decoraţiuni apăreau doar pe scuturile cetăţenilor romani. Printre auxiliari, se întâlnea adesea motivul ghirlandei, care se pare că semnifica victoria în luptă. La auxiliari, decoraţiunile aveau un caracter mai mult ornamental decât simbolic şi mai cuprindeau diverse forme simple precum stele, cercuri, flori, etc. În perioada târzie, se recurgea la simple forme geometrice. Uneori pe scuturi se treceau informaţii despre soldat şi unitatea din care făcea parte pentru recunoaştere în luptă cu rol de răsplată sau pedeapsă funcţie de comportamentul în luptă. Scutul roman atingea o greutate de până la 10 kg şi dimensiuni de până la 1,5 m înălţime şi 70 cm lăţime. Pe lângă metoda clasică de utilizare, acest scut masiv era utilizat pentru doborârea inamicului de către soldatul care alerga.

• Clipeus • Este un scut oval sau

hexagonal care proteja numai bustul, era lucrat din lemn întărit cu şaibe de metal acoperite cu piele tăbăcită şi întărit pe margini cu o bordură de metal. În exterior, la centru, avea fixat un umbo .

Arme• Pilum

• • (suliţa) formată din verutum, veche armă italică. A fost

folosită prin excelenţă de infanterie. Avea o înălţime cuprinsă între 2,10 - 2,20m. Era alcătuită din vârf, tijă şi hampă. Vârfurile de suliţă au de regulă muchii sau sunt de formă conică multifaţetată, terminate cu manşon sau peduncul, atingând dimensiuni variabile între 6 -18 cm.

• Aplicarea la hampă pentru sistemul de înmănuşare tubulară, cel mai utilizat, se face prin fixarea la baza manşonului, prevăzut în acest scop cu una sau două perforaţii. În Dacia - vârfurile de suliţă sunt foarte numeroase. Aceste tipuri, fie de luptă, fie de paradă, datează din sec.II-III d.Hr., la care se adaugă, coexistând cu ele, o formă nouă cu una sau două proeminenţe inelare la bază, plasate intermediar între muchii şi manşon. Această formă îşi face apariţia din a doua jumătate a sec II d.Hr. şi are rolul de a întări centrul de greutate al armei respective. Sub Diocleţian s-au utilizat, ca variante ale suliţei clasice spiculum şi verunculum , cu vârful mai scurt (22-25 cm şi respectiv 12cm), ambele de formă piramidală din fier masiv. In săpăturile arheologice de la Slăveni, au fost descoperite peste de vârfuri de pilum turnate în bronz, cu înmănuşare piramidală şi făţuite piramidal (cu trei până la opt feţe). Ele fuseseră frumos lustruite, în unele cazuri chiar poleite cu foiţă de argint. Sunt fără îndoială arme de paradă. Cu totul excepţional se întâlneşte pilum murale, care este o suliţă dublă, lungă de 1,50 m, folosită mai ales la asedierea unei cetăţi. Prinsă la centru cu mâner, ea se putea manevra de pe scara de asediu introducându-se prin golul dintre două creneluri în scopul de a lovi în dreapta şi în stânga pe duşmanii ascunşi după aceste parapete.

• Hasta

• (lancea) este o armă uşoară folosită atât în lupta corp la corp, cât şi la aruncare, a fost purtată de legiuni şi de trupele auxiliare de infanterie sau de cavalerie. Are vârf de fier (cuspis) şi hampă lungă (hastille) de secţiune circulară, fiind prevăzută cu o curea (amentum) fixată în centrul de greutate al armei pentru a-i da o forţă cât mai mare de aruncare şi un călcâi metalic (spiculum), montat la capătul opus vârfului, de formă conică cu vârful în jos pentru a putea înfige arma în pământ pe timp de repaus. În general, vârfurile de lance erau de două forme: foliformă şi romboidală, masivă sau plată, fixate la hampă cu tub de înmănuşare şi se fixau de mâner cu un cui. În sec. I-II înălţimea totală a ajuns la 1,15 m, dintre care cca. 15 -20 cm reprezintă vârful propriu-zis. Din a doua jumătate a sec. III, lancea va fi folosită şi de cavaleria romană cu numele de contus. În Dacia vârfurile de lance sunt prezente în toate castrele.

• Gladius. Corpul mânerului masiv, sferic sau bilenticular avea la partea superioară un buton aplatizat (capulus) şi un adaos sferic intermediar la capul mânerului, de fixare a cotorului lamei, care trecea prin mâner. Capul de mâner bilenticular era alcătuit din două discuri bombate în lentile biconvexe dispuse în planul lamei. Modelul era folosit şi la pumnalele epocii. Unele spade dispun şi de a doua pereche de lentile la baza mânerului. Teaca, alcătuită din două bucăţi de lemn, este întărită la extremităţi cu garnituri metalice şi terminată în vârf ascuţit la care se ataşează buterola.

• Adesea, tecile sunt îmbrăcate în tablă de aramă sau în bronz cu ornamente în volută şi uneori numai în piele. Garnitura de la gura tecii are două inele de agăţare a spadei de cingulum sau de balteus . Soldatul roman purta gladius -ul atârnat pe şoldul drept fiindcă în stânga aveau scutul. Ofiţerii nu purtau scut şi de aceea îşi fixau gladius-ul pe şoldul stâng. Din a doua jumătate a sec. II şi începutul sec. III apare un nou tip de spadă, spatha, purtată de trupele călări (auxilia). Acest model se va generaliza treptat înlocuind gladius în a doua jumătate a sec. III.

• Spatha Va fi purtată de toată armata din vremea lui Diocleţian. Se caracterizează printr-o lamă lungă, între 85-95 cm. Mânerul este mult mai alungit (15cm) faţă de gladius şi păstrează cele 4 şănţuiri, dar capul mânerului este ovoidal mergând spre aplatizare şi garda masivă cubică.

• Teaca ei este din lemn cu brăţări metalice la gură, pe mijloc şi la vârf, având inele de suspendare fixate pe marginile garniturii de la gura tecii. Era acceptată de conducătorii armatei deoarece cerea antrenament mai puţin şi disciplină mai scăzută.

• Pugio

• (pumnal) este scurt ca dimensiuni, era folosit pentru lupta apropiată, se purta pe şoldul stâng, pe partea opusă spadei. Are lamă spatulată, lată de 4-6cm, lungă de 20-25cm. Mânerul prismatic sau cilindric era placat cu os. Capul mânerului, bilenticular, avea între lentile un buton sferic pentru fixarea lamei la mâner.

• Teaca din bronz era orntată cu motive decorative gravate sau reliefate şi dispunea de două perechi de inele de suspendare pe părţile laterale, la gura tecii şi la mijloc. Unele teci erau lucrate în aur sau argint (cele pentru paradă). Pumnale bine conservate au fost descoperite în castrele de la Buciumi şi de la Racoviţa - Praetorium II (jud. Vâlcea).

Arme de asediu si aparare ale cetăţiilor

• Ballista. Maşini de război care se bazau pe forţe de torsiune pentru a arunca proiectile precum pietre (proiectile de 50 kg la 500 m) şi săgeţi. Începând cu secolul al II-lea denumirea de ballistae devine specifică doar armamentului care proiecta săgeţi, cele care proiectau pietre avînd denumirea de catapulte. Ambele tipuri erau manipulate de ballistarii. Nu se cunoaşte exact câte se aflau în dotarea unei legiuni. Începând cu secolul al II-lea e.n. este introdusă carroballista, balistă montată pe un fel de car care mărea mobilitatea maşinăriei.

• Este o maşină de luptă pentru lansarea săgeţilor de mare greutate ( trifaces, pila muralia ). A fost alcătuită din trei părţi: corpul propriu-zis prevăzut cu o cremalieră şi opritor; arcurile şi corzile; cutia cu resorturi. Catapulta a fost montată pe un suport cu două tălpi, una susţinând cutia şi alta corpul propriu-zis, la extremitatea opusă cutiei cu resorturi. Catapulta avea braţul traiectoriei orizontal, de aceea arunca proiectilele numai în linie dreaptă. Se mai numea şi scorpion . Imaginea ei o întâlnim pe Columna Traiana .

• Onagerul avea o raiectorie curbă, asemănătoare cu o praştie. În afară de pietre, cu el se aruncau asupra inamicului şi vase cu materiale inflamabile. Cu o lovitură de ciocan, se ridica brusc şi arunca proiectilul.

• Era o maşină puternică de lansat pietre grele cu un singur braţ, atingând pe traiectorie o viteză mică, aruncând piatra după greutatea ei până la o distanţă de numai 130 -140 metri. Se compunea dintr-o cutie formată din două bârne puternice, legate între ele. În interiorul ei se aşezau în poziţie orizontală, segmente de funii ( nervi ) puternic răsucite. Aceste fâşii de coarde articulau un braţ de pârghie care, în stare de nefuncţionare, stătea vertical. La extremitatea lui superioară, era atârnat proiectilul (o piatră), într-o mică plasă. Pârghia se încorda şi se apleca tot cu un troliu, până ce ajungea în poziţie aproape orizontală.

•

• Catapultele, balistele inclusiv onager erau folosite mai ales pentru apărarea fortificaţiilor. Dar pentru a distruge întăriturile, romanii se foloseau de aries (berbec), cunoscut ca armă de dislocare a zidurilor. Arma constă dintr-o bârnă de lemn de esenţă tare, lungă de cel puţin metri, având la una dintre extremităţi un tablou masiv de fier, făurit de obicei în formă de cap de berbec. Bârna se atârna uneori de grinda interioară a unei case mobile, aşezată pe roţi. Acest “hangar” poseda acoperiş în două pante şi era căptuşit cu materiale neinflamabile (de obicei cu piei de animale proaspăt jupuite). În această situaţie, mişcările de şoc se dădeau de la înălţime, nu mergeau întotdeauna la ţintă şi trebuiau reluate de mai multe ori, pentru a produce efectul dorit. Bârna mai putea fi rulată pe roţi sau cilindri, loviturile fiind mai puternice decât ale berbecului suspendat sau mai putea fi purtată pe braţele asediatorilor.

• Când asediul era considerat de mică importanţă, soldaţii făceau testudo (carapace de broască ţestoasă) din scuturi rectangulare. Se aşezau soldaţii unul lângă altul şi ridicau scuturile orizontal, deasupra capetelor, în aşa fel ca acestea să fie unul lângă altul şi să formeze un acoperiş.

• Asemănătoare cu aries erau falces murales şi terebrae . Prima se prezenta ca o uriaşă “seceră-coasă” care prin izbire pătrundea prin paramentul de blocuri al zidului şi-l desfăcea. Terebra , “sfredel-burghiu”, era un aries cu vârful ascuţit care producea perforaţii în zidurile de apărare, construite din cărămidă.

• Romanii mai foloseau pentru asedii şi turnurile de apropiere, construite din lemn şi împinse pe roţi. Acestea aveau forma trunchiului de piramidă şi în ele luau loc atacatorii. Şi la aceste turnuri exteriorul trebuia protejat cu piele crudă, ca să fie ferit de materiile inflamabile aruncate de inamic.

Sfarşit