Rezumat teză doctorală

„PROCESUL DE REÎNARMARE ȘI IMPACTUL ASUPRA

ARHITECTURII GLOBALE DE SECURITATE. REVENIREA LA

AGENDA DE PUTERE”

Drd. Narciz Bălășoiu

Conducător: General (r.) prof. univ. dr. Teodor FRUNZETI

Lucrarea de față își propune decelarea fenomenelor și proceselor din sfera

înarmării ca premisă pentru explicitarea evoluțiilor din mediul global de

securitate. Devine tot mai elocvent faptul că între discursul public, de sorginte

idealistă, și realitatea pragmatică din teren, s-a insinuat o distanță de netgăduit.

Analiza aprofundată a bugetelor apărării, precum și a proiectelor angajate de

principalii actori din sfera înarmării vădește o reală preocupare pentru palierul

militar, chiar dacă spațiul public abundă în luări de poziții oficiale cu mesaje ce

relevă contrariul. A nu se confunda așadar actualul modus operandi din afacerile

globale cu discursul public. În acest context lucrarea asumă ca obiectiv

imperativul înțelegerii mutațiilor pe scena globală de securitate prin spectrul

înarmării, ca o premisă fundamentală în efortul de cristalizare a unei imagini

prospective, într-o lume în care globalizarea produce deopotrivă beneficiari și

victime.

După căderea Cortinei de Fier înarm area a campat într-o zonă de relativă

desuetudine, contextul fiind într-adevăr unul de natură să faciliteze transferul din

zona realismului brut către teorii entuziaste și cu certe rafinamente filozofice, dar

a căror validitate sucombă sub spectrul unei fotografii Roentgen. Cu alte cuvinte

puterea militară ca pârghie de asigurare a securității internaționale nu se arată nici

pe departe a fi -în ciuda alternativelor teoretice puse la dispoziţie - o alăturare

inadecvată, anacronică, gata să iasă din scenă. Aici se insinuează o nuanță în

spatele căreia se adăpostește o paradigmă camuflată de abordările politice

sentențioase privind instaurarea unui climat global de pace, în vreme ce

cheltuielile militare alături de conflictele în continuă creștere ilustrează un peisaj

compus din cele mai expresive nuanțe realiste. Revenirea la agenda de putere

capătă o detentă legitimată nu doar de statistici, ci de un intreg complex strategico-

militar aflat în expansiune. Raportul securitate-armamente a fost mai curând

decelat sub aspectul securitate colectivă-dezarmare, abordările liberal-

constructiviste fiind cele promovate la nivel formal dincolo de capacitatea

obiectivă a sistemului internațional de a livra.

Subsecvent imaginea de fond este conturată prin argumentarea cantitativă

și calitativă a evoluțiilor înregistrate pe dimensiunea militară de către cei mai

proeminenți actori ai scenei globale de Securitate. Vom putea astfel observa că

discursurile emfatice camuflează o realitate la care ne raportăm cu relativă

mefiență. Acumularea de putere militară trădează fără echivoc o stare de fapt la

bazele căreia regăsim o neîncredere cronică, pe care, de altfel, istoria o

legitimează cu dezinvoltură. Încercarea de a surprinde cu precizie întregul noian

de evoluții este din capul locului o întreprindere utopică, însă chiar și parcurgarea

principalelor magistrale este suficientă pentru reliefarea criteriilor formatoare.

Dacă Statele Unite a cunoscut o repriză scurtă de scădere a cheltuielilor prin

retragerea din Irak și Afganistan, putem constata că dinamicile din estul Europei,

Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Asia Pacific pregătesc terenul unor

manifestări deosebit de robuste. Federația Rusă a făcut după 1990 un pas în spate,

însă ne-a trebuit un sfert de secol să putem proba că mișcarea a vizat pregătirea

avântului pentru o săritură mai amplă. China înceracă la rându-i să afișeze

modestie și dezinteres față de jocurile globale de putere, însă cheltuielile sale

militare, adesea disimulate în bugete de cercetare civilă, trădează o viziune tenace

și subversivă asupra exercitării puterii. Ultimii ani au declanșat o reacție

conflictuală în lanț, motiv pentru care legitimarea conceptului de “agenda de

putere” nu ridică impedimente ci doar dificultăți în a sistematiza și cristaliza o

imagine coerentă, unitară, omogenă. Un truism filosofic spune că “Adevărul și

puterea merg rar împreună”, îar decuplarea discursului public de la realitățile de

fond certifică prin excelență această stare de fapt în perimetrul supus cercetării.

Riscurile disjunse din necunoașterea și neînțelegerea curentelor ce brăzdează

mediul global de securitate au generat nevoia unei pledoarii anticipative ca

minimală formula de profilaxie în fața provocărilor ce se astern emenințător.

Primul capitol este dedicat aspectelor teoretice în abordarea mediului

internațional de securitate. Fenomentul socio-politic al războiului reprezintă un

punct important de divergență între idealiști și realiști. Pentru primii, războiul este

o consecință nefastă a sistemului anarhic internațional, ce poate însă să fie

eliminat din felul în care statele își exercită politica externă. Pentru cei din urmă,

războiul este o expresie naturală și intriseca a exercitării puterii, ce se manifestă

în apogeul conflictual între actorii aflați pe scena hobbesiana a sistemului

internațional. Max Weber afirmă “ Modalitatea decisivă a politicii este violența.

Oricine refuză să admită acest lucru este un... imatur politic”1.

Istoria tinde până acum să dea dreptate realiștilor, dacă ne raportăm la

încapacitatea omenirii de a renunța la această formă violentă de soluționare a

conflictelor. Indiferent de ce parte a baricadei doctrinare ne poziționăm,

1 Maximilian Weber, A monopoly of the legitimate use of physical force, Politics as a vocation, 1919.

actualitatea spectrului războaielor este o realitate ce nu poate să fie eschivată, și,

prin natura interesului național, statele au datoria de a-și maximiza securitatea

pentru a reduce riscurile pe care violența sau amenințarea ei le aduc propriilor

interese.

Poate cel mai îngrijorător aspect al războiului este însăși capacitatea sa de

a perverti procesul prin care această măsură extremă este impusă și de a deveni

din instrument, o cauza în sine. Dinamica războaielor antrenează mase

semnificative de oameni și interese în valtoarea unui mecanism care de multe ori

scapă de sub control și devine propriul sau raison d’etre. Chiar și pe timp de pace,

sustenabilitatea complexului militar industrial, care de multe ori implică cheltuieli

astronomice, atât în ceea ce privește angajații, cât și sumele vehiculate (de pildă

Ministerul Apărării reprezintă cel mai mare angajator din SUA, dar este și cel mai

mare contractor de cercetare la nivel global), necesită războaie sau existența unor

amenințări credibile. Armele de distrugere în masă, în frunte cu armele atomice,

crează premizele ca acest focar permanent de infecție cu violență să degenereze

la o scară escatologică, așa cum John F. Kennedy afirma în 1961: „Omenirea

trebuie să pună capăt războaielor, altfel războaiele vor pune capăt omenirii”2.

Istoria dă din nou dreptate acestor afirmații. Cu toate că la nivel rațional, omenirea

înțelege tragedia războaielor și costul inestimabil produs prin pierderea de vieți

omenești și pagube materiale, în ultimii 1000 de ani, peste 147 milioane de oameni

au murit în războaie, în aproximativ 1000 de războaie.

Tendințe privind cursa înarmării

Ca logică și manifestare, cursa înarmărilor este un fenomen fundamentat în

viziunea realistă asupra relațiilor internaționale. Sporirea stocului de armament,

progresul tehnologic în sectorul militar și creșterea numărului de trupe reprezintă

măsuri prin care un stat dorește să se poziționeze pe o treaptă superioară

comparativ cu dotările altui stat. Motivația pentru aceste măsuri diferă. Uneori

este expresia expansionismului. Alteori, a revizionismului. Uneori este adoptată

reactiv la concentrarea de forțe ale altui stat, și nu trebuie exceptată nici tendința

de a acumula forță militară fără un scop extern anume, comasarea de putere fiind

uneori un scop în sine pentru unele state, după cum a fost pentru statele Africane

imediat în perioada post-colonialista, ca expresie a prestigiului național proaspăt

descoperit și eventual cu o aplicabilitate în consolidarea securității interne.

O altă perspectivă este dată din prisma dezvoltării politicii externe asertive,

în general ca expresie a dezvoltării economice a unui stat. Asumarea unei poziții

de putere în regiune implică compararea cu vecinii sau chiar cu actori la nivel

global (în funcție de detenta fiecărui actor, de la mică putere regională, la

superputere hegemonică), și acest lucru catalizează agresivitatea prin potențialul

de a degenera într-o spirală a înarmării, în raportare cu ceilalți actori.

2 Cristian Băhnareanu, Cursa înarmărilor în arcul de insecuritate din vecinătatea estică a Uniunii Europene.

Consecințe pentru România, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010.

Cursă înarmărilor nu se manifestă însă doar cantitativ, ci și calitativ. Orice

demers în privința înarmării unui stat, generează reflex dezvoltarea de tehnologii

superioare, istoria demonstrându-ne mereu primatul calității și superiorității

tehnologice în fața cantității. Îngrijorătoare este tendința omenirii de a accepta

noile dezvoltări în industria de armament tocmai prin prisma eficienței lor în a

ucide și distruge, deși poate inițial există un puseu de respingere în față violenței.

De reticență inițiala au avut parte arbaleta, inventată de nomazi în secolul VIII,

praful de pușcă în secolul XIII și tunurile în secolul XV, însă eficiența pe câmpul

de bătălie le-a impus de fiecare data. Odată cu apariția tunurilor și nașterea

sistemului statal de la Westphalia, putem vorbi despre începuturile proliferării de

armament în Europa, ce a continuat până în zilele de astăzi.

Unul dintre puținii factori ce limitează cursele înarmărilor o reprezintă

greutatea economică pe care acestea o apăsa asupra bugetului național. De multe

ori, costurile megalomanice asociate unor curse a înarmărilor crează o presiune

enormă asupra bunăstării, așa cum Baronul de Montesquieu afirma în lucrarea sa

“De laesprit des lois”: “Suntem sărăciți, în ciuda faptului că deținem bogățiile și

comerțul întregii lumi; în curând, din cauza măririi trupelor, nu vom mai avea

nimic, cu excepția trupelor, și vom fi ca tătarii”3.

Urmărind acești indicatori, s-ar putea concluziona că actualmente ne

îndreptăm din nou spre o nouă cursă a înarmărilor. Momentul 11 Septembrie 2001

poate să reprezinte o justificare pentru expandarea masivă a bugetelor din apărare,

dar remarcabil este că trendul s-a menținut și în contextul retragerii americane din

Irak și Afganistan, în contextul destabilizării Orientului Mijlociu și a Africii de

Nord, precum și de apariție a altor focare conflictuale pe mapamond. Chiar și

China, care nu se află angajată în nici un conflict militar, investește masiv în

industria de apărare, multe din costuri fiind disimulate în bugetele de cercetare.

Legitimitatea resuscitării conceptului de „cursă a înarmării”

Deși la nivel declarativ, dezarmarea și non-proliferarea par să fie teme

predilecte pentru mai toți actorii cu detentă globală, o radiografie critică a

peisajului internațional ne relevă amprenta îngrijorătoare a unei noi curse a

înarmării. Primul indicator, bugetele alocate dezvoltărilor militare, trădează o

creștere a sumelor implicate în dezvoltarea atât a armelor strategice din complexul

nuclear și a vectorilor săi, a armelor tactice, precum rachetele cu rază medie, și

armamentul convențional, ce își găsește în instabilitatea din orientul mijlociu o

piață de desfacere grotesc de productivă.

Nu trebuie neglijate nici trendurile geopolitice și restructurarea polarității

sistemului internațional, fricțiunile civilizationale induse de globalizare, apelul la

fundamentalism, terorismul global, dar și amenințările statale din partea unor

regimuri totalitare.

3 Charles de Secondat (Baron de Montesquieu), De l’esprit de lois, 1758.

În aceste condiții nu ar trebui să apară ca o surpriză creșterea cheltuielilor

cu apărarea chiar și în rândul statelor a căror constituție interzice în mod explicit

dezvoltarea forței militare, precum anunțarea în 2013 de către administrația

nipona a pregătirii unui sistem de apărare antibalistic menit sa apere de o posibilă

amenințare din partea Coreei de Nord. Dacă pentru a merge înainte pe drumul

spre conflict pare să fie dezarmant de simplu, întoarcerea din drum pare

imposibilă, actualele tensiuni între SUA și Rusia reducând perspectivele

programului START la o retorică utopică în cel mai bun caz și la o pârghie de

șantaj din partea Rusiei, în cel mai rău. În acest context realismul devine tribuna

firească de manifestare a raporturilor pe scena globală de securitate, multiplele

sale denomiări și rafinări conceptuale reflectând continuitatea și viabilitatea

abordării.

Capitolul secund vorbește despre înarmare ca tendințe, statistici și vectori de

influență.

O perspectivă de ansamblu asupra cheltuielilor efectuate în trena domeniilor

securității și apărării reliefează dinamici apparent antagonice, sau pe alocuri

neconcludente. Deși actori de prim rang precum Statele Unite aruncă pe piață

cifre în scădere, realitatea pragmatic este că Washingtonul se fortifică. Economiile

făcute pe seama retragerii din Afganistan și Irak nu trebuiesc confundate, sau

assimilate, cu o nouă postura de Securitate. Concomitent, China a anunțat o

creștere de 12 procente a bugetelor de resort, în vreme ce Federația Rusă

vehiculează sume halucinante în contextul eforturilor de modernizare a

mastodontului militar de sorgine sovietică.

La o privire frugală, strict contabilicească, cheltuielile militare la nivel mondial

în 2013 au înregistrat o scădere cu 1,9% în termeni reali până la valoarea de 1747 mld

dolari. Acesta a fost al doilea an consecutiv în care cheltuielile au scăzut, depăşind

chiar rata de 0,4% înregistrată în 2012.

Un şablon a fost conturat în ultimii ani – investițiile în domeniul militar

au scăzut în Vest – America de Nord, Europa Centrală şi de Vest şi Oceania, în

timp ce în alte regiuni au crescut. Această tendinţă a fost cu atât mai pronunţată

în 2013, bugetele apărării crescând în toate regiunile şi sub regiunile din Vest. De

fapt, totalul înregistrat la nivel mondial, cu excepţia unui singur stat – SUA – au

crescut cu 1,8%, în ciuda scăderilor din Europa şi alte zone.

Costurile angajate de Statele Unite au scăzut cu 7,8% în 2013, până la

nivelul de 640 mld de dolari. O parte din această scădere (20 mld $ din cei 44

scădere nominală) poate fi atribuită scăderii cheltuielilor alocate operațiunilor din

Afghanistan şi Iraq. În mod real investițiile în armamente s-au consolidat, întrucât

nivelul costurilor angajat pentru incursiunile din Irak și Afganistan sunt

epustuflante.

Cheltuielile Chinei au înregistrat o creşte cu 7% în termeni reali, deşi

Beijingul a acţionat mult mai determinat în ultimii ani în disputele internaţionale

cu Japonia în Marea Chinei de Est şi cu Filipine şi Vietnam în Marea Chinei de

Sud. Aceste tensiuni marcate de apogee nu par a fi influenţat semnificativ nivelul

cheltuielilor în domeniul militar, situaţie ce subliniază politica pe termen lung a

statului, de a creşte cheltuielile militare în concordanţă cu creşterea economică.

Alocările Rusiei către bugetul Apărării au crescut cu 4,8% în termeni reali,

iar povara sa militară a depăşit-o în premieră pe cea înregistrată de Statele Unite.

Costurile au crescut pe măsură ce statul continua să implementeze State

Armaments Plan pentru 2011-2020, potrivit căruia Rusia intenţionează să cheltuie

20,7 trilioane de ruble (705 mld $) pe armamente noi, având ca scop înlocuirea a

70% a echipamentului existent cu armament modern până în anul 2020.

În timp ce Coreea de Sud şi Turcia şi-au augmentat bugetele destinate

înarmării, valorile acestora au scăzut în Franţa, Marea Britanie, Italia, Brazilia,

Australia, Canada şi Statele Unite. Nivelul înregistrat de Germania, Japonia şi

India a rămas neschimbat. În mare parte a anilor 2000, cheltuielile militare au

crescut destul de rapid în Brazilia şi India, fapt înregistrat şi în celelalte ţări BRIC,

Rusia şi China. Chiar și în atare context, încă din 2009-2010 aceste dinamici s-au

ameliorat, ori au pornit într-o tendinţă inversă, pe măsură ce creșterea economică

reclama redistribuirea veniturilor către sectoare, considerate în spațiul public,

prioritare.

O privire sinoptică asupra mediului global de securitate dezvăluie o

preocupare crescândă a statelor și a actorilor non-statali în raport cu nevoia de

consolidare militară. Deși actori precum SUA aruncă pe piață cifre în scădere,

realitatea punctuală este că Washingtonul se fortifică, iar parte din economiile

înregistrate prin retragerea din marile focare conflictuale merg către investiții. De

asemenea, China a anunțat recent o creștere de 12 procente4 a bugetului militar,

însă această cifră reflectă doar o jumătate de adevăr, întrucât o parte consistentă a

programului său balistic este finanțată de la bugetul cercetării. Federația Rusă prin

vocea președintelui Vladimir Putin a anunțat un program de restrcutrare

șimodernizare extrem de îndrăzneț ce ar trebui să-și producă efectele până la finele

anului 2020. Demisia sucesivă a miniștrilor Apărării, precum și scandalurile ce au

parazitat majoritatea programelor investiționale indică o rămânere în urmă

sistemică, pe care simpla augmentare bugetară nu o poate lichida. În privința

statelor NATO hiatul se adâncește, deși evenimentele recente din Ucraina au tras

un semnal serios de alarmă cu privire la realismul clasic în care mustește agenda

globală de putere.

Spre o nouă cursă a înarmării

În primul rând, în teoriile economice și politice mai vechi, cursa

înarmărilor este văzută ca fiind un proces acțiune-reacție declanșat, alimentat și

4 Edward Wong, “China Announces 12.2% Increase in Military Budget” in The New York Times, March 2014, 13

apr 2014, http://www.nytimes.com/2014/03/06/world/asia/china-military-budget.html?_r=0, 4 iun 2014.

modelat de amenințări externe reale sau deturnate de percepție. Un stat, percepând

un al doilea stat ca pe o amenințare, pornește într-o creștere a capabilităților pe

plan militar. Statul rival, observând acțiunea primului stat, reacționează prin

creșterea puterii sale militare, care, la rândul său, motivează primul stat pentru a

spori puterea armată și, astfel, începe cursa înarmărilor.

Acest cadru de acțiune-reacție este în concordanță cu diverse modele

proeminente ale relatiilor internationale, cum ar fi dilema de securitate, modelul

spirală, și teoria neo-realistă structurală. Este bine documentat în literatura de

specialitate existentă faptul conform căruia cheltuielile militare pot reprezenta o

dilemă de securitate, atunci când un stat alege să riposteze la acumularea, creșterea

militară a unui alt stat, deoarece nu are cunoștință de intențiile reale ale rivalului.

Creșterile reciproce privind înarmarea generează o spirală a ostilităților, crescând

șansele de izbucnirea a unui conflict armat.

Cheltuielile militare anuale ale lumii de astăzi reprezintă aproximativ

$1.7 trilioane, depășind nivelul din timpul războiului rece. Producătorii și

furnizorii majori de armament convențional sunt cei cinci membri permanenți ai

Consiliului de Securitate al ONU – S.U.A. Rusia, Franța, China și Regatul Unit –

precum și Germania. Împreună, aceste șase state contribuie cu aproximativ 80 de

procente din exportul global major de armament convențional. Cumpărătorii

majori ai exporturilor de armament convențional sunt o mână de țări în curs de

dezvoltare ce se luptă cu propriile aspirații privind dezvoltarea, sărăcie profundă,

violențe interne și care prezintă potențial pentru conflicte peste granițe: zece țări

în curs de dezvoltare absorb aproximativ 61 de procente din armele exportate către

lumea în dezvoltare. În anul 2011, conform Raportului Grimmett din 2012, cele

trei piețe majore pentru arme convenționale din lumea în curs de dezvoltare sunt

Arabia Saudită (21 de procente), India (13 procente) și EAU (6 procente), în timp

ce multe alte state și-au actualizat continuu capabilitățile militare. China, precum

și Pakistan, sunt absorbanți majori ai armamentului convențional, însă datele din

China și Pakistan privind cheltuielile cu armamentul și comerțul lor bilateral cu

arme sunt prea inconstante pentru a realiza o analiză rezonabilă.5

Având în vedere că membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al

ONU domină comerțul global cu arme, aceștia au puține stimulente pentru a

introduce și aplica reguli stricte și controale pe piața mondială de armament. Prin

urmare, la nivel global, comerțul cu arme și cursa înarmărilor continuă

nestingherit într-un vid, vacuum legal și moral.

Efortul de cartografie a chletuielilor pe care le angajează palierul militar

devine extrem de versatil având în vedere dinamica halucinantă a evenimentelor.

Criza din Ucriana pare să resusciteze raporturile de tip Război Rece, acțiuni de

ultim moment reflectând o apetență pentru folosirea forței fără precedent în

perioada post sovietică.

5 Michael Leidy, Robert Staiger, „Economic Issues and Methodology in Arms Race Analysis” in Journal of

Conflict Resolution 29 (3), 1985, p. 503.

Efectul catalizator al globalizării asupra conflictelor regionale

În соntеxtul glоbalizării, о ѕеriе dе aсtоri nоi îşi faс ѕimţită prеzеnţa pе

ѕсеna intеrnaţiоnală. Aсеşti aсtоri ѕunt dе natură ѕupraѕtatală (оrganizaţiilе

intеrnaţiоnalе, guvеrnamеntalе, intеrguvеrnamеntalе şi nоnguvеrnamеntalе),

multinaţiоnală (mari соmpanii) ѕau tranѕnaţiоnală (uniuni pоlitiсе ѕau altе

оrganizaţii ѕau соmpanii fără о „idеntitatе” naţiоnală dеfinită). În сiuda ѕpоririi

numărului şi rоlului aсtоrilоr intеrnaţiоnali, alţii dесât ѕtatеlе, litеratura dе

ѕpесialitatе, dе tоatе оriеntărilе dосtrinarе (dе la сеlе nеоrеaliѕtе la сеlе

pоѕtmоdеrniѕtе, сu difеritе gradе dе aссеptarе), еѕtе unanimă în a aprесia сă

ѕtatеlе rămân pеntru о pеriоadă nеdеfinită dе timp prinсipalii aсtоri intеrnaţiоnali.

Lumеa ѕе glоbalizеază, dar în ѕtruсtura şi funсţiilе еi ѕе păѕtrеază сaraсtеrul intеr-

naţiоnal.6

Apariția de noi actori. Statul Islamic (ISIS) – transformarea vidului regional

în vid de securitate. Starea de anomie din Siria este unul dintre factorii

catalizatori ce a condus la coagularea uneia dintre cele mai atroce organizații

teroriste consemnate în istorie. Constituită inițial sub titulatura de Statul Islamic

al Irakului și Levantului (Siriei Mari), organizația s-a redenumit apoi Statul

Islamic, căpătând o aură universalistă, ce reinstaurează o formulă statală pierdută

în istorie – califatul. Această ascensiune aparent idilică ascunde însă în spate

manifestări atât de atroce încât gruparea teroristă Al-Qaeda a ales să se delimiteze,

deși un interval de timp a avut-o sub coordonare. Fragilitatea Siriei și a Irakului

au consitituit solul fertil al ascensiunii unei grupări ce a venit să adune o mixtură

stranie de oportunism și extremism scelerat. Dincolo de elementele pragmatice și

obiectivele suprarealiste ale grupării, ideea unui califat condus după regulile

fundamentalismului islamic suscită un interes ce poate deveni pandemic. Este

adevărat că vederile profund anacronice ale acestei organizații nu par la prima

vedere apte să exercite atractivitate în rândul unor comunități largi de oameni,

însă deviza “nemulțumiți din toate colțurile lumii adunați-vă“ ne poate rezerva

surprize.

Această coliziune este fără îndoială parte a războiului civilizațiilor așa cum

ciocnirea dintre Occident și Federația Rusă a generat fenomenul Ucraina. În

privința ISIS, civilizația modernității, creștină și forțe anti-modernitate și anti-

stat stau față în față cu degetul pe trăgaci. Idei exersate sub forma unor studii

teoretice prospective în literatura de specialitate prind astăzi viață, arătându-ne

încă o dată că lumea freamătă în căutarea unor noi formule identitare. O premieră

și totodată cea mai relevantă implicație a fenomenului intitulat Statul Islamic

constă în apariția unei grupări teroriste puternic înarmate care invadează un alt

stat, îl scindează și reușeste să instaureze o nouă formă autonomă de guvernământ

pe teritoriile astfel acaprate. Ipoteza este realmente halucinantă pentru secolul

6 Gareth Evans, „NATO and Russia” in International Crisis Group, 2 apr 2009,

http://www.crisisgroup.org/en/publication-type/commentary/nato-and-russia.aspx, 3 mai 2012

XXII, însă precedentul a fost instaurat, iar implicațiile pe mai departe sunt greu

de anticipat.

Disputa SUA-Rusia pe tema Ucraina capătă accente paradigmatice

Raptul Crimeii a catapultat conflictul ucrainean indisctuabil în zona

dosarelor strategice, astfel că o situație convulsivă locală, regională, s-a

transformat în decursul a câtorva luni într-o confruntare din sfera războiului rece.

Pe parcurs chiar și această stare de conflictualitate mocnită a fost depășită,

intrându-se astăzi în zona de conflict militar asumat. Sunt voci care vorbesc chiar

despre faptul că ne aflăm în interiorul celui de-al treilea război mondial, chiar în

parametrii definiției clasice a lui Friedrich Jahn, întrucât avem contrapuse două

dintre cele mai mari puteri, ce se confruntă utilizând un instrumentar specific

epocii moderne7. Faptul că nu recunoaștem întru-totul semnalmentele războiului

în sens clasic, nu înseamnă că realitatea este fundamental diferită. Dacă războiul

informațional, economic și politico-diplomatic au fost demarat cu ceva vreme în

urmă, iată că “omuleții verzi” completează peisajul cu dimensiunea militară.

Există deja informații probate că cea mai mare parte din insurgența pro-rusă este

de fapt formată din militari ruși cu acte în regulă. Însemnele distinctive au devenit

o opțiune ce nu schimbă pe fond realitatea din teren. Acestea par să fie noile

regului de purtare a războiului, iar analiștii confirmă că ne aflăm în fața unei

situații cu totul inedite.

Schimbarea naturii relaţiilor internaţionale – Post Crimeea

Occidentului i se reproşează că şi-a format o practică în ultimii ani, în a

minimaliza importanţa strategică a actiunilor revizioniste ale Rusiei în Europa

de Est. Cancelariile vestice au minimalizat până acum, chiar şi posibilitatea ca

Rusia - graţie resurselor şi capabilităţilor interne, ca şi a alianţelor externe - să

contrabalanseze impetuozitatea victoriei ordinii mondiale a capitalismului

neoliberal, cu care cancelariiile vestice se mândresc astăzi.

Lejeritatea cu care s-a trecut, şi toleranţa manifestată de acelaşi Occident,

faţă de agresiunea din anul 2008 a Rusiei în Georgia, nu a facut decât să

încurajeze pe mai departe politica revanşardă şi expansionistă a Moscovei faţă

de foştii sateliţi.

Iată că în 2014 – deşi sub o altă formă şi din cu totul alte pretexte – Rusia îşi

reia metehnele, de data aceasta împotriva Ucrainei. Şi această recentă acţiune

ţine tot de raţiuni de strategie Deşi specialiştii în domeniu ai ţărilor vestice

recunosc că nu au desluşit în profunzime planurile de viitor ale Kremlinului,

nu este deloc riscant de acreditat ideea că interesul Rusiei este de a reconstrui

o forma a Rusiei Mari, a influenţei URSS, prin restabilirea controlului

7 Bernd Johann, Opinion: Putin’s new doctrine on Ukraine, Deutche Welle, mar 2014, www.dw.de, 14 apr 2014.

Moscovei în fosta sferă de influenţa sovietică.8Pe de altă parte, ambiţiile Rusiei

ar ţine de dorinţa de reafirmarea statutului de mare putere globală şi de

menţinere a statutului de mare putere europeană - obiectiv pus în pericol de

extinderea spre est a Uniunii Europene şi a NATO. Astfel, schimbarea hărţii de

către Rusia prin anexarea ilegală a Crimeii, o readuce în Europa, pentru prima

dată după Războiul Rece.

De cealaltă păarte strategia transatlantică de răspuns la

revizionismul rusesc este una foarte prudentă (cel puțin în faza embrionară),

conducând la măsuri aproape minimaliste, de contrabalansare.

Desigur, în cancelariile marilor capitale, o astfel de strategie este

ratională, mai cu seamă dacă privim şi prin altă prismă. Astfel, se fac calcule

că vulnerabilizarea, slabirea şi dezorganizarea Rusiei – o mare putere

continentală – în sine un scenariu de evitat pentru Occident nu va servi decât

la consolidarea altor mari puteri continentale vecine – în speţă, China şi

Germania. În plus, Uniunea Europeană continuă să fie influenţată de criza

politică pe care o traversează şi care ridica obstacole în calea dezvoltării unei

politici coerente în raport cu Rusia. Mai mult decât atât, nu trebuie uitat că

aceasta strategie transatlantică de răspuns la revizionismul rusesc este atent

privită şi urmarită şi în alte regiuni ale globului, cu egale interese revizioniste,

şi poate avea efecte secundare pe termen mediu şi lung pentru ca realpolitik-ul

şi geopolitica nu sunt limitate la Europa de Est şi la revizionismul rusesc în

sistemul internaţional al secolului XXI.

Capitolul III se intitulează SPIRALA ÎNARMĂRII. PRINCIPALII ACTORI

ȘI IMPACTUL ASUPRA MEDIULUI GLOBAL DE SECURITATE

Pe parcurusl acestui interval al lucrării sunt analizați factorii ce potențează

fenomenul înarmării precum și principalii actori ce animă acest concept.

Evoluțiile de pe scena globală a ultimilor ani reflectă o stare de instabilitate

și confuzie ce potențează manifestări conflictuale dintre cele mai complexe.

Compoenenta militară este doar unul din câmpurile de angajare a tensiunilor

aparent latente. Deși interacțiunile nu sunt decât secvențial directe, mișcările de

ordin strategic din spatele cortinei reflectă o stare de mefiență. De acumulare ce

poate izbucni recrudescent. Discursul public și psotura politico-diplomatică

dezvăluie prea puțin din culisele politicii la nivel înalt, iar incapacitatea de a

interpreta corect semnalmentele noului val de conflictualitate va prinde a contra

pied pe cei visători.

8 The Wall Street Journal, Why Putin Wants Ukraine: He sees a timid West and the chance to rebuild a Greater

Russia,21 feb 2014, http://online.wsj.com/news/articles/SB10001424052702304914204579395002605559222,

15 mar 2014.

Statele Unite ale Americii. Evaluarea intereselor SUA utilizând două

seturi de criterii subliniază această diferență. Astfel, în prima categorie se

încadrează interesele absolute sau vitale. Acestea sunt interesele pentru care – în

cele mai multe cazuri – majoritatea cetățenilor ar considera angajarea militară

drept justificată. Strategia de apărare a SUA ar trebui realizată având în vedere

acest timp de interese, iar forțele SUA ar trebui să fie adecvate astfel încât să

asigure că aceste interese pot fi apărate cu un minimum de risc asumat. O altă

categorie de interese sunt cele condiționale. Iar angajamentul forțelor militare

SUA de a apăra aceste interese va varia în funcție de o serie de factori, printre

care: dacă națiunea este, sau a fost recent, implicată în alt treatru militar,

disponibilitatea altor națiuni de a se alătura în luptă, dar și mizele specifice ale

situației în cauză.

Perspectivă asupra politicii externe și de apărare a SUA post-Ucraina.

În spațiul contemporan, căderea Cortinei de Fier a consemnat, cel puțin la nivel

simbolic, victoria de anvergură a democrației occidentale, cu Statele Unite în

avangardă, asupra autoritarismului radiant, concentrat în doctrina comunistă de

sorginte sovietică. Washingtonul a devenit astfel farul călăuzitor al lumii libere cu

toate avantajele dar și responsabilitățile ce decurg din această teribilă postură.

Criza economică mondială, războaie lungi de o decadă, sau contestarea poziției

de lider de către actori cu insignă de emergent la rever, reprezintă doar câteva

dintre provocările ce sapă sub scaunul de hegemon al Statelor Unite. Astăzi,

dezbaterile sunt tot mai aprinse cu privire la capacitatea sau intenția

Washingtonului de a păstra această poziție. Cert este că evoluția unor dosare de

ultimă oră precum Ucraina, Siria sau Irak, generează în mod legitim suspiciuni cu

privire la schimbări de ordin sistemic, iar SUA pare a fi, în mod paradoxal, parte

a soluției, dar și a problemei.

În privința evoluțiilor din Ucraina, SUA adoptă o poziție nuanțată,

reiterând pe de o parte natura sacrosantă a legăturilor trans-atlantice, în vreme ce

arată Europa cu degetul pentru incapacitatea de a-și asuma obligațiile minimale

pe zona militară. Federația Rusă, după episodul din 2008 (Georgia), a înțeles că

la nivel militar nu va întâmpina rezistență din partea Occidentului în Ucraina,

indiferent de miză. E drept că Vestul are pârgii adiacente de reacție, însă politica

interdependențelor și-a arătat la rându-i limitele/reversul cu această ocazie, prin

faptul că reculul anulează lovitura. Washingtonul a întreprins o serie de vizite la

cel mai înalt nivel în regiune, iar declarativ a dat asigurări că Articolul 5 nu este

negociabil, iar securitatea în cadrul Alianței este indisolubilă. Casa Albă a afirmat

deja public că evoluțiile din Estul Europei nu sunt de natură să suspende strategia

pentru Asia-Pacific, fiind însă de așteptat o sporire a atenției către o regiune de

care o leagă interese majore. Atât expansionismul rus, cât și contracția Statelor

Unite , par a fi strategii pierzătoare pe termen mediu și lung. Moscova forțează o

revenire dincolo de capacitatea de a livra, în vreme ce antagonizarea unui club

responsabil pentru cea mai semnificativă felie din bugetul său, s-ar putea dovedi

o mișcare profund neinspirată. De cealaltă parte, Casa Albă cunoaște

sensibilitățile opiniei publice, dând curs promisiunilor de campanie ce vizau

aducerea tinerilor de pe front acasă. O postură minimalistă în afacerile globale

incumbă riscuri de perspectivă pe care SUA le-ar putea plăti la supra preț.

Federația Rusă.

Noua doctrină militară a Rusiei. La finele anului 2014, președintele

Vladimir Putin a promulgat noua doctrină militară a Federației Ruse. Informații

cu privire la validarea noului document au fost vehiculate pe întreg parcursul

anului precedent, documentul fiind de o importanță echivalentă cu amploarea

evenimentelor militare în care Moscova este actualmente implicată. Trebuie

menționat din capul locului că doctrina militară rusă indica alianța Nord-Atlantică

drept o sursă de amenințare la adresa securității sale încă din 2010, însă în varianta

revizuită din 2014 asistăm practic la o „consolidare” a poziției NATO în această

ierarhie. În noul document organizația politico-militară fanion a Occidentului

accede pe prima poziției ca nivel de amenințare, fapt ce are capacitatea să atragă

o serie de acțiuni încărcate de ostilitate în plan real.

Limite ale procesului de modernizare a armatei ruse

Procesul de restructurare și modernizare a armatei ruse constituie unul

dintre cele mai ambițioase programe asumate ca fiind o prioritate de rang zero de

clasa politică moscovită. Procesul a vizat mai multe paliere, menite să aducă într-

un final colosul militar de sorginte sovietică la standardele și nevoile curente, atât

din puctul de vedere al resursei umane, cât și a capabilităților tehnice utilizate.

După evenimentele din Gerogia (2008) liderii ruși au înțeles nivelul uzurii fizice

și morale al mastodontului rus, acesta fiind momentul când Valdimir Putin a

demarat un program ce viza ca până la finele acestui deceniu să fie creată o

strcutră mobilă, echipată modern și capabilă să facă față noului set de amenințări.

În acest context decidenții s-au văzut în postura de a demara un program sever de

disponibilizări în rândul cadrelor militare, cocnomitent cu angajarea unui program

investițional, pe anumite zone în parteneriat cu firme din Occident. Lucrurile nu

au decurs însă conform planificării inițiale dintr-o multitudine de factori, între

care corupția și austeritatea joacă un rol central. Pe de o parte, criza nu a ocolit

Federația Rusă ale cărei venituri din comerțul cu hidrocarburi s-au diminuat, în

vreme ce companiile din sfera apărării au exercititat o presiune imensă cu scopul

de a-și menține produsele supraevaluate și subdezvoltate tehnologic în joc. O serie

de semnale au apărut recent în discursurile oficialilor de la Moscova, într-o

încercare febrilă de a repune procesul în parametrii trasați de președintele Putin.

Cu toate acestea se pare că abordarea paranoică alimentată de temerile că Statele

Unite are capacități să anuleze arsenalul strategic nuclear rus, determină o formă

de precipitare dăunătoare întregului demers.

Proiectul militar rus ARMATA – o nouă generație de armamente

pentru deziderate vechi

Procesul de modernizare al aramtei ruse a reprezentat o temă

predilectă a președintelui Vladimir Putin, iar în contextul evenimentelor curente

putem înțelege deplin semnificația profundă a acestui program. Demersul de

restructurare a mastodontului militar rus s-a derulat pe două plaiere: pe de o parte

analizele Kremlinului au arătat că nivelul înzestrării este discrepant din punct de

vedere al performanțelor tehnologice raportat la standardele adversarului

tradițional, NATO; în paralel s-a constatat că resursa umană este

supradimensionată și nu respectă cerințele de mobilitate și flexibilitate asociate

provocărilor de secol XXI.

În acest context, liderul de la Kremlin a lansat un proiect de modernizare a

sistemului de apărare al Rusiei ce reclamă un efort financiar de peste 600 de

miliarde de dolari, și a cărui implementare nu ar trebui să depășească orizontul

2020. Deși au trecut câțiva ani de când planul a fost lansat la apă, analiștii militari

vorbesc despre lipsa unor rezultate notabile, cel puțin în raport cu nivelul

resurselor angajate. Reformele strcuturale necesare demarării acestui proiect pe

baze sănătoase a făcut câteva victime printre înalții oficiali guvernamentali ruși,

motiv pentru care frâiele acestui proiect i-au fost predate vicepremierului Dmitri

Rogozin. Deși finanțarea pare generoasă, nivelul anacronic în care se găsește

angrenajul militar rus indică pe fond că rezultatele nu pot fi spectaculoase. Acestei

realități i se aduagă carențele sistemului investițional din industria apărării, în care

corupția endemică alterează profund tabloul eficienței alocării resurselor.

China – un actor tot mai impozant pe harta militară

Calcularea cheltuielilor militare chineze este dificilă datorită lipsei de

transparență a guvernului chinez. Deși Beijingul anunță public bugetul militar, în

cele mai multe cazuri prin intermediul rapoartelor anuale ale Ministerului

Apărării, cifrele sale sunt drastic diferite față de estimările analizelor exterioare.

La aceasta se adaugă și o lipsa de consens între observatorii străini cu privire la

cifrele exacte ale bugetului militar chinez. Totuși, s-a convenit asupra unui punct

comun: acela că oficialii chinezi oferă cifre mult mai mici decât cheltuielile

militare reale.

În Martie 2009, oficialul chinez Li Zhaoxing a anuntat că Republica

Populară Chineză va crește cheltuielile militare până la pragul de 70 de miliarde

de dolari. În ciuda acestui fapt, cel mai recent raport oficial publicat în 2009 relevă

o cifră de 61 de miliarde de dolari pentru întreg anul 2008. China a raportat de

asemenea cheltuieli cu apărarea în jurul cifrei de 52 de miliarde de dolari în 2007

și 42 de miliarde de dolari în 2006. În ciuda acestei creșteri semnificative a

bugetului destinat armatei, documente oficiale chineze susțin că: În ultimele trei

decade de reforme și liberalizare, China a insistat ca dezvoltarea apărării să fie

subordonată și în serviciul creșterii economice generale, și în același timp între

cele două să existe o coordonare perfectă. Ca rezultat, cheltuielile militare au fost

ținute mereu la un nivel rezonabil.9

Practic, China consfințește faptul că bugetul military rămâne proporțional

cu dezvoltarea rapidă a economiei. De exemplu, datele guvernului chinez indică

că între 1998 și 2007, creșterea medie a Produsului Intern Brut a fost de 12.5%.

Cheltuielile militare au crescut în același timp cu 15.9% iar cheltuielile totale cu

18.4%. Aceste date statistice sugerează că dezvoltarea cheltuielilor militare

rămâne consistentă cu rata de creștere a economiei iar procentul pe care acestea îl

dețin din totalul bugetului a cunoscut o scădere în această perioadă.

India promovează agresiv investițiile în apărare

În ultimii ani India a fost unul dintre cei mai avizi cumpărători de armament

de pe piaţa internaţională. În 2011 New Delhi a depăşit pe toţi ceilalţi, devenind

cel mai mare cumpărător de arme din lume, potrivit SIPRI. Între 2007-2011,

achiziţionarea de echipament militar a Indiei a ajuns la valoarea de 12,7 miliarde

de dolari, în vreme ce a Chinei a fost de doar 6,3 miliarde de dolari, abia la

jumătate faţă de vecinul şi rivalul său de la sud.10 Este tentant să cazi pradă primei

impresii şi să consideri India ca o superputere (regională) în curs de dezvoltare, la

acelaşi nivel cu Rusia, Statele Unite, China sau Uniunea Europeană luată ca

întreg. Totuşi, cupiditatea Indiei poate să nu fie semnul unei dezvoltări sănătoase,

ci, de fapt, simptomul incandescent al haosului birocratic şi al lipsei unei strategii

la nivel macro.

Dincolo de reușitele triumfaliste, procesul de restructurare,

modernizare și adaptare a sistemului de apărare la standardele și provocările

curente, constiuie un proces anevoios, derulat în etape și evident strâns legat de

angajamente bugetare. Conform unor rapoarte recent întocmite de organisme cu

relevanță și acces la informații, scot la iveală slăbiciuni adânci în aparatul de

securitate al Indiei, chiar dacă episodul conflictual Kargil din 1999, a consituit un

punct de inflexiune în demararea reformelor. În general planificarea apărării a fost

un proces realizat sub imperiul crizelor și inerent al hazardului, totul soldându-se

cu lipsa unei strategii de securitate clare și complexe. De-a lungul timpului au fost

identificate mai multe sincope, pornind de la coabitarea stingheră a zonei civile

cu cea militară, până la incapacitatea de a angaja cheltuieli bugetare cu apărarea,

sistematizate în interiorul unor strategii de achiziții pe termen lung.

În următoarea decadă India a planificat pentru modernizarea sistemului de

apărare peste 100 de miliarde dolari, ocazie cu care și-a revizuit perspectiva

vetustă către o abordare trilaterala – Forțe Terestre / Navale /Aeriene – precum și

de lungă durată, generând astfel o viziune dinamică racordată la provocările și

amenințările de rit nou.

9 Charles Wolf Jr., China and India, 2025. A Comparative Assessment, RAND Corporation, 2011. 10 Hari Kumar, “Why Has India Become the World’s Top Arms Buyer?” in The New York Times, 21 mar, 2012,

http://india.blogs.nytimes.com/2012/03/21/why-has-india-become-the-worlds-top-arms-buyer/, 3 apr 2012.

NATO – Alianță a trecutului revitalizată de crizele prezentului

În luna septembrie a anului 2014 atenția comunității internaționale s-a

îndreptat către Regatul Unit al Marii Britanii, gazda uneia dintre cele mai

importante reuniuni NATO din istoria organizației. La summitul Alianței din

Newport, Țara Galilor, s-au luat decizii cu încărcătură strategică, menite a

repoziționa organizația în raport de evoluțiile neverosimile din ultima perioadă.

Așa cum era de așteptat reuniunea a gravitat în jurul conflictului ucrainean, însă

implicațiile ce derivă din poziționarea Federației Ruse față de flancul estic al

Alianței exced cu mult o gândire tactică locală. Summitul din Țara Galilor a

reprezentat fără doar și poate un exercițiu de reflecție la finele căruia NATO a

revalidat o doctrină pe care în urmă cu puțini ani reușea cu greu să o legitimeze.

O temă robust reflectă în agnda întâlnirii a fost, de asemenea, situația din Orientul

Mijlociu, alături de protagonistele primăverii arabe fiind menționată activitatea

organizației Statul Islamic, ale cărei expansiuni teritoriale reclamă atenția celui

mai înalt for decizional al NATO.

Pe măsură de tensiunea sporește în conflictul ucrainean componenta

militară concentrează un capital de atenție fără precedent. Federația Rusă se arată

dispusă să livreze amenințările vehiculate în contextul raptului Crimeii, fiind

realmente dificil de ignorat semnalele de alarmă atunci când 40.000 de soldați

stau masați la granița cu Ucraina, în vreme ce alte câteva sute duc o luptă

clandestină pe străzile localităților din regiunea estică a țării. În tot acest context

Vestul se vede nevoit să ia atitudine, iar entitatea legitimă să asume o postură

militară fermă, impozantă este indubitabil NATO. Pornind de la această premisă

pe agenda comunității occidentale relația trans-atlantică a fost aruncată în lumina

reflectoarelor și supusă unui exercițiu de reflecție, la finele căruia o strategie

viabilă de a pune stavilă inflației ruse în Europa este așteptată. NATO se

legitimiează drept o alianță globală de securitate, iar sfera sa de acțiune excede

spațiul autohton, incursiunile din Afganistan, Kosovo sau Golful Aden stând

mărturie formulei de angajare a amenințărilor chiar la sursă. Iată că astăzi, pusă

în fața unui actor supraponderal NATO iși găsește cu greu cuvintele, proximitatea

conflictului ucrainean constituind mai curând un izvor de frustrare ce aduce aliații

la masa inventarului.

Dincolo de luările de poziție individuale din ultima perioadă ale statelor aliate,

capacitatea NATO de a replica pe o singură voce este cardinală. Așa cum recent

afirma secretarul american al Apărării, Chuck Hagel, acțiunile Federației Ruse în

Ucraina au demantelat mitul securității europene post-Război Rece, subliniind

totodată vulnerabilitățile pe care aliații de pe malul drept al Atlanticului le-au

alimentat prin politicile de subfinanțare, cornicizate, la adresa apărării. Se pare că

a fost nevoie ca Moscova să întreprindă un act profund ilegitim în dauna

principiilor codificate în dreptul internațional pentru ca Alianța Nord-Atlantică

să-și reamintească misiunea sa originară. După 65 de ani, NATO revine la

misiunea sa primordială, aceea de a apăra flancul estic european de ascensiunea

Kremlinului. Acum, aceiași actori solicită suplimentarea sprijinului militar ca o

formulă minimală de garantare a securității, chiar dacă în 1997 prin parafarea unui

acord cu Rusia, Alianța s-a angajat că nu va staționa efective semnificative în

această regiune. Având în vedere mișcările recente ale armatei ruse, orice tip de

angajament anterior este de facto anulat. Unii analiști văd acțiunile rusiei drept o

descătușare a NATO, care nu va mai trebui, spre exemplu, să elaboreze pe

marginea argumentelor privind caracterul strict defensiv al Scutului Antirachetă.

Din acest punct de vedere asistăm la o adevărată resetare a relațiilor cu Federația

Rusă, una pe baze pulsionale, dar autentice.

Capitolul 4 evaluează rolul Dimensiunii Nucleare în arhitectura curentă de

putere.

Securităţii nucleare îi poate fi trasată originea tocmai în raţiunile militar-strategice

din timpul Războiului Rece. Putem vorbi aici de trei itemi: 1) tema descurajării

nucleare; 2) tema proliferării nucleare; 3) tema protecţiei facilităţilor nucleare, fie ele

civile sau militare de atacuri externe.

Cu cinci ani în urmă, la conferința de Revizuire a Tratatului de neproliferare

nucleară (2010), puterile nucleare au reafirmat angajamentul pentru „diminuarea

rolului armelor nucleare în politicile de securitate pentru a minimiza riscul ca

aceste arme să fie vreodată folosite și pentru a facilita procesul eliminării lor

totale.”11

Președintele american Obama și președintele rus în funcție atunci,

Medvedev, au semnat un nou tratat START (New Start Treaty), cu promisiunea

de a reduce stocurile lor de rachete nucleare și lansatoare.

Cu toate acestea, lovitura de stat de dreapta din Ucraina, organizată de către

SUA și UE, urmată de o campanie a sancțiunilor și amenințărilor cu război

împotriva Rusiei, combinată cu pivotarea către Asia a administrației Obama

pentru a asigura controlul SUA în zona Asia-Pacific, toate duc, toate provoacă o

nouă cursă a înarmărilor nucleare.

Potrivit lui Hugh Chalmers, analist la RUSI, Londra, “toate statele cu

capacitate nucleară urmează un fel de modernizare nucleară în prezent, sau vor

trece foarte curând prin acest proces. Poți privi în lume și să vezi rachete

balistice, submarine noi, rachete de croazieră care se dezvoltă..”12

11 U.S Delegation to the 2010 Nuclear Nonproliferation Treaty Review Conference. „Treaty on the Non-

Proliferation of Nuclear Weapons” 12 Justin Bronk, „Russia Outflanks the West” in RUSI, 7 nov 2014, https://www.rusi.org/publications/

defencesystems/ref:A545CB57873513/#.VIjlhDGsXXo 9 oct 2014.

Capitolul 5 este constituit sub forma unui studiu de caz ce vizează,

contextual, RELAȚIA SUA-RUSIA. RAPORTURI POST RĂZBOI RECE

Istoria relatilor dintre Statele Unite ale Americii și Federația Rusă, că stat

succesor al Uniunii Sovietice, a stat sub semnul fluctuației între colaborare și

antagonism sistemic, între escaladare și episoade de „reset”. Rivalitatea dintre

Statele Unite și Urss după cel de-al doilea război mondial a devenit coloana sonoră

a scenei globale. Liderii politici aflaţi la Casa Albă considerau că extinderea sferei

de influenţă a URSS în Europa putea fi oprită doar prin utilizarea forţei. Cauzele

acestei tensiuni sunt multiple. Pe fundamentul unor diferențe ideologice și

valorice majore și a unor tensiuni geopolitice ce pot fi ușor înțelese prin spectrul

realist asupra relațiilor internaționale și al nevoilor de securitate a marilor puteri,

cele două blocuri (NATO și Blocul Tratatului de la Varșovia) au jucat geostrategic

pe tabla de șah Eurasiatică și la periferia sferelor de influență, fiecare actor

definind strategii, precum cea de „confinare” a SUA sau doctrina Brezhnev,

aplicată de URSS.

Raptul Crimeii a catapultat conflictul ucrainean indisctuabil în zona

dosarelor strategice, astfel că o situație convulsivă locală, regională, s-a

transformat în decursul a câtorva luni într-o confruntare din sfera războiului rece.

Pe parcurs chiar și această stare de conflictualitate mocnită a fost depășită,

intrându-se astăzi în zona de conflict militar asumat. Sunt voci care vorbesc chiar

despre faptul că ne aflăm în interiorul celui de-al treilea război mondial, chiar în

parametrii definiției clasice a lui Friedrich Jahn, întrucât avem contrapuse două

dintre cele mai mari puteri, ce se confruntă utilizând un instrumentar specific

epocii moderne. Faptul că nu recunoaștem întru-totul semnalmentele războiului

în sens clasic, nu înseamnă că realitatea este fundamental diferită. Dacă războiul

informațional, economic și politico-diplomatic au fost demarat cu ceva vreme în

urmă, iată că “omuleții verzi” completează peisajul cu dimensiunea militară.

La acest moment sunt în vigoare mutiple scenarii, însă cel mai

probabil vom asista la o menținere a situației de confuzie și instabilitate, evident

cu presiunea zecilor de mii de soldați aliniați la granița ucraineană. Federația Rusă

întâmpină probleme de legitimare a noilor structuri pro-ruse ce se coagulează

gradual în estul țării, făcând astfel imposibilă implicarea Moscovei doar în calitate

de mediator și evident furnizor de trupe de „pacificare”.

Trebuie sa acceptăm că ne aflăm în fața unei schimbări substanțiale a naturii

relațiilor internaționale, iar ceea ce evedem astăzi pe scena globală reprezintă noul

statu quo. Sfidarea celor mai elementare norme de drept internațional de către

Federația Rusă induce confuzie în sistem, în vreme ce abordarea liberal-

constructivistă a formulelor bazate pe interdependență și-au vădit limitele. Pe

fond, Statele Unite și Federația Rusă se află într-o nouă fază a Războiului Rece,

chiar dacă semnalmentele războiului hibrid, neconvențional, pot juca feste

privirilor mai puțin avizate.

CONCLUZII

Sistemul global de securitate traversează astăzi un interval pe care istoria îl

va consemna drept punct de inflexiune într-o suită de evenimente ce aparent fac

obiectul unui scenariu demn de teoria complexității. O serie de fenomene atipice

asociate până mai ieri conceptului Black Swan înregistrează actualmente o

dinamică crescândă adâncind confuzia în raport cu traiectoria imprimată

sistemului. Globalizarea și atomizarea conviețuiesc cu o naturalețe bizară, astfel

că în vreme ce religia și etnicitatea catalizează dezagregarea, interdependențele se

manifestă robust prin procesul de mondializare. Din perspectivă sinoptică,

caroiajul marii table de șah se distinge tot mai prominent, liniile de demarcație

trasate de Huntington căpătând o nuanță stridentă. Devine evident că vântul cald

ce sufla dinspre Est în zorii anilor 1990 a fost expresia unei slăbiciuni episodice,

fulgurante, și nu o schimbare de fond la umbra căreia să putem construi

dimpreună. O serie de personaje, aparent avizate, s-au grăbit să arunce la coșul de

gunoi cărțile de geopolitcă, în vreme ce neoconservatorismul american,

întruchipat de Francis Fukuyama proclama universalizarea democrației ca formă

finală de guvernare. Acesta a fost unul dintre momentele de grea încercare

doctrinară pentru alianța politico-militară NATO, ale cărei atribuțiuni păreau

lovite de anacronism.

România prin poziționarea geografică harăzită s-a trezit în mijlocul

unui vortex geopolitic de care fie va fi înghițită, fie va fi propulsată în sfere

nefrecventate în istoria sa contemporană. Oricât de paradoxal ar suna, criza din

Ucraina a reprezentat pentru București o oportunitate periculoasă. În calitate de

stat de frontieră al NATO și al Uniunii Europene, România a beneficiat în ultima

decadă de un profil strategic relativ ambiguu.

Procesul înarmării pare să devină un perpetuum mobile, un fenomen

autosuținut, ale cărui trăsături se disimulează în fenomene tot mai greu de

elucidat. Armamentul este vehiculul purtării războiului, astfel că existența unor

arsenale tulburător de generoase în zone predispuse derapajelor echivalează cu

amorsarea unei mine.

Teza de cercetare curentă își propune, așadar, explicitarea simbiozei

armamente-conflict, cu scopul final de a realiza un tablou clinic cat mai fidel al

mediului global de securitate. Statele Unite, NATO și Fedrația Rusă sunt

principalii actori a căror relevanță strategică militară se face simțită în zona

geopolitică a României. În acest perimetru, asemuit deja cu o centură de foc,

asistăm la trangresiuni ce pun sub semnul întrebării eșafodașul global de

securitate. Raptul Crimeii vine să valideze cele mai sumbre temeri, respectiv

întoarcerea la o natură conflictuală anacronică de secol XIX, în vreme ce

mijloacele de purtare a războiului căpătă valențe extrem de versatile.

Rivalitatea dintre Occident și Federația Rusă fluctuează actualmente în

parametrii anticipați, fapt ce cristalizează senzația echivocă a unui echilibru în

delimitarea câmpului de consumare a ostilităților. Această percepție are însă o

sferă de aplicabilitate îngrădită de fontiera bine aspectată a confruntării

tradiționale. Spectrul de manifestare a relației antagonice dintre Est și Vest

cunoaște astăzi un instrumentar de refulare a tensiunii ce excede amplu cadrul

confrontațional clasic. Liniile alternative de coliziune sunt adesea indistincte, greu

accesibile spațiului public, dar nu mai puțin distructive. Confruntarea teritorială

are efecte pe care niciunul dintre combantanți nu pare pregătit să le asume deplin.

Procesul de globalizare plasează în prim-plan sistemul de interdependențe pe care

teoriile de filiație liberală îl considerau suficient de robust pentru a descuraja orice

provocare fundamentală la adresa arhitecturii de putere curente. Federația Rusă

a căzut încă o dată pradă reflexelor de sorginte imperialistă, canibalizându-și

proximitatea, într-un puseu pe care îl socotește provocat și legitim deopotrivă.

Dacă la momentul demarării prezentului proiect de cercetare a subzistat

temerea firească a instalării unui climat de stabilitate, capabil să submineze

ipoteza de lucru, iată ca dinamica evenimentelor ilustrează astăzi un sistem global

ce frizează anomia. Spații geopolitice întinse stau să sucombe sub flăcările

conflictelor sectare și religioase, în vreme ce supremația pentru resurse și

influență economică contrapune pe linia de front cei mai proeminenți centri de

putere.