America precolumbiană[modificare | modificare sursă]

Aztecii[modificare | modificare sursă]

În perioada de înflorire a statului aztec (1349 - 1521), s-au amenajat centre religioase importante.

Astfel, orașul Teotihuacán, cu monumentele sale impunătoare (Piramida Soarelui, Piramida Lunii,

Templul luiQuetzalcoatl) se întindea pe o suprafață de circa 25 km2. La fel de remarcabile sunt

construcțiile realizate în Tenochtitlan, mai ales palatelele suveranului Moctezuma.

 

 

Mayașii[modificare | modificare sursă]

Chichen itza

O caracteristică a acestei civilizații, cea mai înfloritoare din America precolumbiană, o constituie

faptul că principalele orașe și construcții monumentale au fost construite în locuri greu accesibile.

Construcțiile destinate cultului religios ocupau suprafețe mult mai mari decât cele din zonele

rezervate locuințelor.

Dintre cele 400 de orașe mayașe identificate, cel mai bine conservat este Chichén Itzá. Aici s-au

construit, pe lângă piramide (în număr destul de mare și de dimensiuni impresionante), temple, stele

funerare, bogat ornamentate cu motive animale, vegetale sau hieroglife. Toate acestea dovedesc

măiestria artei mayașe, neatinsă de niciunul din popoarele precolumbiene.

 

 

 

 

Incașii[modificare | modificare sursă]

Machu Picchu

Arhitectura incașilor era simplă, cu puține ornamente, dar cu accentul pus pe funcțional și de o mare

perfecțiune tehnică a execuției.

În orașul Cuzco, capitala Imperiului Inca, s-au realizat mari construcții civile și religioase. Pe lângă

miile de case construite din lut bătătorit, se remarcă giganticele temple realizate din blocuri de piatră

de 4-5 m latura, utilizând o tehnologie avansată pentru acea epocă (secolul al XV-lea)

În perioada cuceririi spaniole, ultimul refugiu al incașilor a fost orașul Machu Picchu. Citadela

construită aici, realizată cu o remarcabilă ingeniozitate, a fost amplasată pe vârfurile inaccesibile ale

munților la peste 3.000 m altitudine.

Arhitectura vikingă[modificare | modificare sursă]

Stil arhitectural proiectat și utilizat în Scandinavia și Nordul Europei, în secolele IX-XI.Casele erau

construite din lemn, pereții din lemn, săpate în pământ, cu pietre alezate la bază. La fel și templele,

cât și bisericile timpurii, erau construite din lemn. Casele lungi, specifice vikingilor, proporțional

înguste, cu câte o singură cameră, au fost găsite în diferite părți ale lumii, inclusiv în Asia, Europa și

America de Nord.

 

 

 

Africa[modificare | modificare sursă]

În afara civilizației antice egiptene, în Africa au mai cunoscut o deosebită înflorire încă

din antichitate: arhitectura nubiană, axumita, maghrebiană și altele, la care se adaugă ulterior

arhitectura spațiului sud-african, a zonei swahili, a zonei centrafricane etc.

Printre edificiile remarcabile menționăm: construcțiile din regatul Axum, (Etiopia), cetățile Stone

Town din Zanzibar, Leptis Magna (Libia), Béni Hammad din Algeria, palatul regal din Abomey

(Benin).

Arhitectura paleocreștină[modificare | modificare sursă]

Ritualurile cultului creștin abia apărut se desfășurau la început în case particulare, în care se

amenajau încăperi specializate. La mijlocul secolului al IV-lea, apar primele case-biserici. Alte locuri

unde se desfășurau ritualurile au fost catacombele și avem ca exemplu pe cele amenajate la

marginea orașelor Roma, Neapole, Sicilia.

Primele biserici creștine au apărut în secolul al IV-lea, având ca model vechile bazilici romane.

Bazilica creștină preia formele bazilicii profane pe care le adaptează funcțiunii religioase, dobândind

cu timpul o structură arhitecturală complexă transmisă în întreaga lume creștină.

Arhitectura paleocreștină cunoaște două tipuri constructive principale:

tipul bazilical: clădiri de dimensiuni mari care să adăpostească un număr mare de credincioși

tipul central: edificii de dimensiuni mai reduse, cum ar fi baptisteriile și mausoleele.

Arhitectura medievală (500-1500)[modificare | modificare sursă]

Chateau de Falaise

Castelul Bodiam

Château de Châteaubriand

Leeds Castle

Alcazar de Segovia

London Tower

Stilurile de construcție erau diferite în diverse parți ale lumii. În zonele cu clima calda și umeda,

clădirile erau construite astfel încât sa ofere răcoare și umbră, pe când în zonele cu clima rece, ele

constituiau un adăpost împotriva vânturilor, ploilor, ninsorilor și a gerului. Acolo unde se găseau

copaci din abundență, construcțiile erau în întregime din lemn. Acesta era în cazul Europei de nord

și Japoniei. La început, castelele erau construite din lemn, însă deteriorarea rapida și riscul

incendiilor au determinat înlocuirea acestora cu castele din piatră, care erau mult mai durabile. În

regiunile aride se utilizau cărămizi uscate la soare, sau chirpici. Cu piatra și cărămida se lucra mai

greu, însă constructorii de biserici, temple și palate sperau ca vor lăsa posterității un reper durabil.

Pe măsură ce tehnicile de construcție au progresat, stilurile arhitectonice au devenit mai complexe,

incluzând arcade, acoperișuri maiestuoase și cupole. Minaretele, pagodele și turlele bisericilor au

devenit mai înalte și cu forme mai grațioase.

Fortificațiile erau mai înalte și masive. Zidurile exterioare ale castelelor erau construite în așa fel

încât să închidă o așezare, uneori un oraș întreg. Normanzii erau maeștrii în construirea castelelor,

dar și japonezii, arabii și mayașii erau pricepuți în acest domeniu. În toată Europa de Vest se puteau

întâlni castele construite pe înălțimi și împrejmuite cu un zid de apărare din lemn sau din piatra,

situat la mare distanta. În cazul unui atac, sătenii se adăposteau la castel. Satul și împrejmuirea

puteau fi jefuite și incendiate, dar oamenii erau salvați. Prin anul 1000 au început să se construiască

clădiri elegante pentru negustori, prăvălii și ghilde comerciale. Orașe ca Hangzhou, Teotihuacan,

Cordoba și Kanauj aveau proporții impresionante. Treptat apărea un stil laic, nereligios, stabilind

concepte ce vor fi adoptate de arhitecții de mai târziu. Marea majoritatea oamenilor tot locuiau în

construcții simple. Corturile americanilor, făcute din piei, cabanele din bușteni europeni, corturile

arabe și casele lungi ale indonezienilor, ridicate rapid, din materiale simple, satisfăceau cu prisosință

cerințele celor care le locuiau. Erau mai confortabile decât castele reci din piatra.

În Europa, majoritatea oamenilor își construiau case din lemn, deoarece acesta era ieftin și din

abundență, însă lemnul din nefericire lua foc sau putrezea. De aceea, pentru clădirile importante se

folosea piatra. Castelele și zidurile orașelor erau construite din blocuri mari de piatră, bine îmbinate.

Catedralele erau concepute într-un stil gotic nou. Arcadelor rotunjite și pilonilor masivi din vechiul stil

romantic le-au luat locul arcadelor cu vârf ascuțit, piloni mai zvelți și ferestre înalte, cu vitralii.

Pretutindeni în lume, clădirile au căpătat o formă mai elegantă și mai putin greoaie. Ornamentele

sculptate din templele khmere, acoperișurile palatelor și templelor Ming din China și remarcabila

lemnărie japoneză sunt repere ale unei perioade fecunde din punct de vedere arhitectonic.

Pentru construirea unui castel era nevoie de o echipa numeroasa de lucrători, condusă de un zidar

(mason) cu experiență. Materialele erau aduse în poziția necesară folosindu-se frânghii, scripeți,

schele de lemn și cai. Cioplirea pietrei era o serie importanta, al cărei practicanți -Freemason- erau

iscusiți și apreciați, tăiau și fasonau cu precizie blocurile de piatră. Constructorii (roughmasin)

clădeau zidul de piatră conform indicațiilor primite de la superiorii - freemason.

Sosirea turcilor otomani în lumea musulmană au adus un suflu nou arhitecturii islamice cu influențe

selgiucide și persane și au fost create arcade, domuri, piloni și mozaicuri. În America de Sud, pe

înălțimile Anzilor, incașii construiau cetatea remarcabilă, Machu Picchu. În Orientul Extrem, tibetanii

construiau mănăstiri lipite de versanții abrupți din Himalaya. În Africa, etiopienii sculptau biserici

creștine direct în stâncă.

Arhitectura bizantină[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectură bizantină.

Catedrala Sfântului Vasile

Biserica "Sf. Sofia", capodoperă a arhitecturii bizantine, devenită moscheedupă căderea Constantinopolului

De la tradiția romană sunt preluate cu precădere construcțiile religioase: mănăstiri, biserici,

baptisterii și biserici-necropolă. În perioada bizantină timpurie (în special sub conducerea

luiIustinian), arta cunoaște o perioadă de înflorire, reprezentată în arhitectură prin construcțiile

monumentale din Constantinopol (biserica "Sf. Sofia ") și din Ravenna (Bazilica San Vitale).

Basilica San Vitale din Ravenna, unul din monumentele cele mai reprezentative ale arhitecturii bizantine din Europa

Occidentală

Bisericile, mai ales cele mari, impresionau prin dimensiuni, măreția cupolei, bogăția ornamentelor.

Astfel, arta mozaicului atinge la bizantini o splendoare fără precedent, fiind utilizate materiale

ca: marmură, sidef, aur, argint, pietre prețioase. Specifice perioadei bizantine mijlocii sunt: bazilica

San Marco din Veneția, biserica Sf. Sofia din Kiev, Sf. Sofia din Novgorod, biserica mănăstirii Hosios

Lukas din Focida.

În perioada bizantină târzie, sub dinastia Paleolog, s-au construit: palatul Paleologilor

dinConstantinopol, mănăstirile din Salonic, Muntele Athos, Trapezunt, biserica mănăstirii Chora din

Constantinopol, biserica Pantanassa din Mistra.

În Italia, stilul bizantin poate fi exemplificat prin bazilicile Bazilica San Marco din Veneția, San Paolo

fuori le muri, Santa Maria Maggiore. În țara noastră, influențe bizantine putem găsi laMănăstirea

Curtea de Argeș.

Arhitectura bizantină ortodoxă va fi răspândită și în Rusia Țaristă, căreia îi vor fi adăugate elemente

stilului rusesc. (vezi Catedrala Sfântului Vasile din Piața Rosie, Moscova).

Arhitectura romanică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectura romanică.

Bazilica San Marco din Veneția

Arhitectura romanică, primul stil arhitectural uniformizat din vestul Europei, care a precedat

prăbușirea Romei, a fost una predominant ecleziastică, reflectând dominația bisericii medievale.

Bisericile timpurii din vest pornesc de la modelul bazilicii romane, a cărei schiță a fost modificată

pentru a corespunde noii sale utilități. Pronaosul a fost mutat în partea de vest a clădirii, iar sectorul

estic a fost înlocuit cu altarul și absida, locul în care preoții săvârșeau liturghia. În aceasta perioada

s-a adăugat capela de vest, iar cel mai important element al bisericii cuprindea nava, în vest,

rezervata enoriașilor, și altarul, în est, unde oficia clerul. Capelele de vest ale bisericilor au devenit

cu timpul mai încăpătoare, cu turnuri și chiar cu o galerie pentru conducătorul laic. Această tendință

exprima, din punct de vedere fizic, creșterea puterii regilor franci. În timp, structura construcțiilor a

devenit mai ușoară, iar bolta susținută de pilaștri a înlocuit bolțile în cruce timpurii, ai căror pereți

masivi exercitau o presiune laterală puternica asupra construcțiilor.

Expresie artistică a societății feudale, stilul romanic s-a dezvoltat în secolele X - XIII, pornind de la

trăsăturile specifice artei carolingiene, ale artei antice romane și de la unele influențe bizantine. În

această perioadă de instabilitate, un accent deosebit cade pe edificarea cetăților, simbol al

puterii nobililor, dar și necesitate (apărarea împotriva invaziilor). O data cu creșterea rolului

monahismului, se construiesc multe mănăstiri, exemple: mănăstirea Cluny din Franța, Santiago de

Compostella din Spania și Monreale din Italia.

Bisericile romanice au un aspect sever și auster. Zidurile groase, cu ferestre mici, dau impresia de

masivitate și robustețe. Ca plan de construcție este utilizat frecvent cel în formă de cruce.

Exemplificări: capela din Aachen, bisericile Saint Benoît-sur-Loire, Saint Trophime, Sainte

Madeleine, Catedrala din Worms, Catedrala din Mainz, Catedrala din Speyer, Bazilica

Sant'Ambrogio din Milano, Bazilica San Marco din Veneția, Domul din Pisa, Turnul Londrei,

catedrala Santiago de Compostela În România avem ca exemplu Catedrala Sfântul Mihail din Alba

Iulia

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Arhitectura gotică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectura gotică.

Notre Dame

Goticul poate fi considerat cea mai îndrăzneață invenție în domeniul arhitecturii occidentale. Spre

deosebire de romanic, goticul este un stil predominant urban. Construcțiile gotice devin astfel un

simbol al puterii și autonomiei orașelor. Arhitectura gotică avea la bază preocuparea arhitecților

pentru distribuția forțelor care acționează în interiorul structurii clădirii, pe care aceștia le-au

direcționat de-a lungul coloanelor, grinzilor și contraforturilor exterioare. Arhitectura din aceasta

perioada era în continuare centrată pe stilul ecleziastic, noul sistem fiind determinat de tendința de a

proiecta catedrale impunătoare, cu ziduri și bolți foarte înalt avântate la cer. Sistemul redus de stâlpi,

contraforturi și arce permitea umplerea spațiilor dintre stâlpi și ferestre, lucru imposibil de realizat în

cazul bisericilor construite în vechiul stil romanic. Arhitecții romani au decorat ocazional marginile

bolților în cruce cu nervuri. Arhitecții gotici au transformat nervurile în elemente structurale principale

ale acoperișului, cărora le-a dat o formă de arce ușor semicirculare, umplând apoi spațiile dintre

striuri cu bolți gotice frânte. Au rezultat astfel de construcții mai rezistente și mai ușoare. La

întâlnirea cu o coloană sau zid, arcele frânte și bolțile au avantajul de-a transfera forța în jos,

producând mai puțină presiune laterală decât un arc sau o boltă semicirculară. Ridicarea unor ziduri

masive care să amortizeze presiunea laterală contravenea tendinței gotice de a proiecta clădiri

înalte, ușoare și aerisite. Arhitecții gotici au propus o serie de strategii care să faciliteze amortizarea

presiunii. Una din aceste inovații consta în suplimentarea stâlpilor structurali cu colonete, coloane

mici și subțiri care urcau pană la grinzi, susținând presiunea bolții. Fortificarea exterioară a pereților

cu ajutorul stâlpilor, la care se adăugau arcele brutante, curbate peste stâlpi, și distanțele mari dintre

stâlpi, constituiau elemente menite sa preia presiunea laterală. Toate aceste caracteristici diminuau

presiunea masei structurale în interior, permițând pătrunderea luminii prin pereții găuriți.

Instabilitatea politică în Europa Evului Mediu a determinat construirea a unui număr mare de castele

și fortificații, care serveau drept reședințe pentru nobili, seniori și regi, dar și ca fortărețe. Arhitectura

europeană militară a adoptat o serie de elemente aduse de cruciați din Bizanț și din Țara Sfântă,

însă castelele gotice includeau și elemente specifice, arcele frânte, bolțile și ornamentele în stil

gotic.

Răspândirea arhitecturii gotice în Europa se realizează grație politicii franceze, adoptată cu

înflăcărare în Anglia postnormandă. Europa germanică din est însă a opus rezistență, din cauza

apartenenței la arhitectura romanică a imperiului franc. Italia a resimțit și ea impactul stilului gotic,

însă a adoptat doar câteva elemente, evitând stâlpul exterior și păstrând tradițiile arhitecturii

romanice.

Perioada gotică din Italia este cunoscută și ca Protorenaștere.

Aplicarea pe scară largă a arcelor ogivale, precum și arcului butant a făcut ca zidurile portante să fie

înlocuite printr-un schelet de rezistență. Prin folosirea de turnuri, fleșe, arcuri și arcade frânte

(în ogivă), edificiile cresc foarte mult pe verticală. Utilizarea stâlpilor înalți și a ferestrelor ample dau

construcților un aspect mai zvelt. Exemple:

Franța  (considerata patria goticului): Notre-Dame de Paris, catedralele

din Chartres, Reims, Amiens

Anglia : catedralele din Canterbury, Catedrala de la Salisbury, Catedrala Westminster

Germania : catedrala din Freiburg, Domul din Köln

Spania : catedralele din Burgos, León, Sevilia

Italia : domurile din Siena, Milano, Florența, Veneția

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Arhitectura renascentistă (1500-1800)[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectura renascentistă.

Domul Santa Maria del Fiore, din Florența, Italia.

Bazilica Sfântul Petru din Roma.

Depășirea de către europeni a culturilor mai avansate în epocile anterioare, cum erau cele din

Orient, a avut loc în epoca Renașterii. În Europa, nobilimea și păturile bogate au început să-și

construiască palate confortabile și case impunătoare, în locul castelelor reci și fortificate din evul

mediu. A evoluat stilul de construcție pentru clădirile cu etaje. Datorită îmbunătățirii tehnologiei de

fabricare a sticlei, ferestrele puteau fi mai mari. În Anglia, unele case de mari dimensiuni, ca

Hampton Court, erau construite din cărămizi făcute manual, pe când lemnul era folosit în continuare.

În orașe, clădirile din lemn constituiau un factor de risc în cazul incendiilor. Colectarea gunoiului și

canalizarea nu apăruseră încă. Mobila din interiorul caselor era din lemn, cu sculpturi ornamentale.

Pereții erau acoperiți cu panouri din lemn, iar tavanele erau decorate cu ipsos. S-au realizat primele

parcuri cu planuri geometrice, cele mai apreciate fiind grădinile cu plante aromatice, de unde se

obțineau condimente pentru mâncăruri și remedii de afecțiunile ușoare. În întreaga lume, multe

dintre clădirile noi erau mai mari și mai impunătoare. Catedralele italiene, castelele japoneze,

clădirile mogulilor din India, arhitectura otomană de la Instambul și construcțiile persane din Isfahan

au atins noi culmi ale eleganței. S-au construit capitale noi, folosindu-se planificarea, iar pentru

lucrări au fost angajați mii de constructori și meseriași. Una dintre cele mai interesante evoluții ale

arhitecturii au avut loc în America de Sud, înainte de invazia spaniolă. Mulți incași care trăiau un

regiuni muntoase au construit temple, palate, cetăți și locuințe cu dificultate, din blocuri de granit

îmbinate ingenios fără mortar. Incașii utilizau exclusiv unelte din piatra. În secolul XVII au fost inițiate

mari proiecte de construcții, atât din motive practice, cât și pentru a impresiona. În India, moscheile,

parcurile și palatele vaste și elegante ale mogulilor au dus arhitectura islamică pe noi culmi. În China

dinastiei Qing, creșterea extraordinară a populației a impus construirea unor noi orașe și a unor

lucrări de interes public. În Imperiul Otoman, elevii celebrului arhitect Sinan, au construit moschei,

bazaruri, palate și clădiri publice în stilul lansat de marele maestru. Europa a fost scena celor mai

mari schimbări. Londra, devastata de Marele Incendiu din 1666 a fost reconstruita după planurile lui

Christopher Wren și a altor arhitecți renumiți. La Versailles, lângă Paris, a fost construit un oraș

regal, în stilul baroc, pentru Ludovic XIV. Noua capitala a Rusiei, Sankt Petersburg, a fost proiectata

și construita de cei mai buni arhitecți ai barocului din Europa (deși în Rusia, încă predomina

arhitectura rusă ortodoxă tradițională, fiind construită Catedrala Sfântului Vasile din Piața Rosie,

Moscova, în secolul XVI), iar la Berlin, capitala Brandenburgului, au fost ridicate noi palate, clădiri

guvernamentale și academii. Clădirile oficiale au căpătat o altă înfățișare pe măsură ce orașele

europene s-au extins și modernizat. Locuințele de cărămidă și piatră, depozitele și străzile, precum

și clădirile publice și bisericile erau construite în stiluri distinctive, moderne, care le detașau de

arhitectura din trecut. Noile edificii din orașe aveau ferestre mari, contururi mai drepte, camere mai

spațioase și fațade proiectate îngrijit, reflectând un nou simț al respectabilității, caracteristicile

claselor de mijloc, în creștere în Europa. Influența puritană conferea simplitatea plăcută a unui stil

subtil, după cum se poate vedea la clădirile din orașele nord-americane din perioada colonială. În

Amsterdam, Stockholm, Colonia (Köln) și Viena, locuințelor și străzilor li s-au dat o formă nouă. Așa

s-au pus bazele arhitecturii din zilele noastre. Perioada aceasta este de multe ori consacrată drept

"modernă timpurie".

Versailles

Mișcarea umanistă și avântul economic din nordul Italiei la sfârșitul secolului al XIV-lea au înlăturat

normele ideologice, morale și culturale medievale, au revigorat interesul pentru cultura greco-

romană și au promovat libertatea spiritului și personalității umane.

Arhitectura acestei perioade cunoaște o rapidă înflorire, beneficiind și de influența modelelor antice

și de sprijinul științelor exacte și tehniciiaflate în plin avânt. Edificiile devin adevărate modele de

referință, exemple: Palazzo Medici Riccardi, Villa Medici, Paltul Pitti, Spitalul Inocenților, cupola

domului Santa Maria del Fiore.

În Franța sunt celebre castelele de pe Loara: Blois, Amboise, Chenonceau. În Spania, palatul El

Escorial este cel mai cunoscut monument renascentist din acestă țară. Trăsături ale Renașterii

regăsim și în cadrul stilului elisabetan englez și avem ca exemple castelul Hampton Court de

lângă Londra și Poarta de Onoare a Colegiului Caius din Cambridge.

Monumente valoroase ale arhitecturii renascentiste găsim și în estul Europei, în orașe

ca Praga, Cracovia, chiar și pe teritoriul României(Sibiu, Oradea, Făgăraș).

În secolul al XVI-lea, are loc trecerea la manierism și apoi la baroc, când se manifestă mari

personalități ca: Bramante, Leonardo da Vinci,Michelangelo, Rafael. Printre marile realizări ale

acestei perioade, putem enumera: Cupola Bisericii Sf. Petru, Piața Capitoliului din Roma.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Barocul[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectura barocă.

Barocul spaniol: Catedrala, Santiago de Compostela

Secolul al XVII-lea, cunoscut și ca secolul barocului reprezintă o perioadă de stabilitate, progres și

evoluție culturală și artistică. Barocul marchează depășirea curajoasă a limitelor estetice atinse de

renascentiști care au recuperat antichitatea clasică. Creațiile artistice oferă senzația teatrală de

dezechilibru, de dinamism.

Inițial, barocul simbolizează triumful Bisericii Catolice asupra mișcărilor protestante prin

intermediul Contrareformei. Sunt prezentate cu mai multă emoție, patimile Mântuitorului.

Abandonând liniile drepte și simetria și îndreptându-se către bizar, dezechilibru, artiștii caută să

surprindă, să creeze emoție.

Arta barocă a fost sprijinită de Contrareformă, care urmărea să mențină dependența maselor de

religia catolică.

Ultimele opere din Roma ale lui Michelangelo pot fi considerate precursoare ale arhitecturii baroce,

deoarece design-ul Bazilicii Sfântul Petru atinge o unitate colosală, nemaiântâlnită până la acea

vreme. Elevul lui, Giacomo della Porta, a continuat lucrarea la Roma, în special la fațada bisericii

iezuite Il Gesu, care a condus la cea mai importantă fațadă de biserică a barocului timpuriu, Santa

Suzana a lui Carlo Maderno. În secolul al XVII-lea, stilul baroc s-a răspândit în Europa și America

Latină, unde a fost promovat de iezuiți. Cele mai importante caracteristici ale arhitecturii baroce sunt:

înlocuirea navelor lungi și înguste cu formele largi și ocazional circulare, eliptice sau curbilinii;

folosirea într-un mod impresionant a luminii, fie printr-un contrast puternic dintre lumină și umbră sau

efecte de clar-obscur, fie prin utilizarea uniformă a luminii cu ajutorul a multiple deschideri și

numeroase ferestre; folosirea opulentă a ornamentelor, realizată în special din tencuială de stuc,

marmură sau imitație de marmură; decorarea cu fresce uriașe a tavanelor, dar și a pereților sau a

locurilor "tradițional" lăsate neornamentate; punerea în evidență a fațadelor prin una sau mai multe

proeminențe aranjate simetric sau relativ simetric față de o axă verticală centrală a clădirii; utilizarea

interiorului în scopul prezentării picturii și sculpturii, în special în barocul târziu, așa numitul "interior

carcasă"; utilizarea pe scară largă a diferite efecte iluzorii, așa cum sunt trompe l'oeil, respectiv

folosirea frecventă a amestecului dintre pictură și arhitectură; prezența coifurilor de biserici în formă

de bulb de ceapă în varietățile barocului bavarez, ceh, polonez și ucrainean etc.

Arhitectura religioasă a perioadei Baroce a început prin modelul bazilicii cu cupolă și naos în formă

de cruce. Printre primele structuri din Roma care s-au desprins de convențiile manieriste,

exemplificate prin Il Gesù, se numără și biserica Santa Susanna, proiectată de Carlo Maderno și

construită între anii 1597-1603. Ritmul dinamic al coloanelor și pilaștrilor, masa centrală și

decorațiunile condensate și proeminente adaugă complexitate structurii. Există un joc cu regulile

design-ului clasic, dar se păstrează rigoarea. Același accent pe plasticitate, continuitate și efecte

impresionante este evident și în opera lui Pietro da Cortona, ilustrată de bisericile San Luca e Santa

Martina (1635) și Santa Maria della Pace (1656). Cea din urmă, cu aripile concave separate, pentru

a simula un decor teatral, înaintează spre o mică piațetă din fața ei. Alte ansambluri din Roma sunt

de asemenea scăldate într-un caracter teatral, dominând împrejurimile orașului ca un decor. Piața

Sfântul Petru, cu forma ei trapezoidală, este probabil cel mai bun exemplu al acestei abordări, fiind

calificată ca o capodoperă a teatrului Baroc. Forma pieței este dată de două colonade, proiectate de

Gian Lorenzo Bernini (Napoli 1598 - Roma 1680), la o scară colosală, fară precedent, pentru a

inspira respect. Proiectul preferat de Bernini a fost ovalul policrom al bisericii Sant'Andrea al

Quirinale (1658), care prin altarul semeț și domul plutitor furnizează o mostră a noii arhitecturi. Ideea

sa de reședință urbană barocă este reprezentată de Palazzo Barberini (1629) si Palazzo Chigi-

Odescalchi (1664), ambele din Roma. Principalul rival al lui Bernini din capitala papală a fost

Francesco Borromini, ale cărui proiecte se abat de la compoziția comună a lumii antice și chiar mai

puternic de la cea a Renașterii. Proclamat de generațiile următoare un revoluționar al arhitecturii,

Borromini dezaproba abordarea antropomorfică a arhitecturii secolului al XVI-lea, bazându-și

proiectele pe figuri geometrice complexe (module). Spațiul arhitectural creat de Borromini se dilată și

se contractă după nevoie, demonstrând o afinitate pentru stilul târziu al lui Michelangelo. Opera sa

reprezentativă este minuscula biserică San Carlo alle Quattro Fontane (1638-41), remarcată prin

planul oval ondulat și ritmurile complexe convex-concav. Sant'Ivo alla Sapienza (1642-60), o creație

mai târzie, etalează aceeași inventivitate jucăușa și antipatie față de suprafețele plate, exemplificat

prin lanternoul în formă de spirală al domului. După moartea lui Bernini (1680), Carlo Fontana a

devenit cel mai de vază arhitect din Roma. Stilul său timpuriu este exemplificat de fațada ușor

concavă a bisericii San Marcello al Corso (1682-63). Abordarea solemnă a lui Fontana, deși lipsită

de inventivitatea uimitoare a predecesorilor din Roma, a exercitat o influență substanțială asupra

arhitecturii baroce și prin însemnările prolifice și prin arhitecții pe care îi îndrumase care au răspândit

idiomurile Baroce în Europa secolului al XVIII-lea. În acest secol capitala europeană a arhitecturii s-a

mutat de la Roma la Paris. Stilul Rococo, care a înflorit în Roma după anii 1720, a fost influențat

profund de ideiile lui Borromini. Cei mai talentați arhitecți ai Romei - Francesco de Sanctis (Spanish

Steps, 1723) și Filippo Raguzzini (Piazza Sant'Ignazio, 1727) - au avut o slabă influență în afara țării

lor, la fel ca reprezentanții barocului sicilian, inclusiv Giovanni Battista Vaccarini, Andrea Palma și

Giuseppe Venanzio Marvuglia. Ultima etapă a arhitecturii baroce în Italia este exemplificată de

Palatul Caserta, al lui Luigi Vanvitelli, considerată drept cea mai mare clădire construită în secolul al

XVIII-lea în Europa. Urmând modelele contemporane din Franța și Spania, palatul este într-o relație

strânsă cu peisajul. La Napoli și la Caserta, Vanvitelli se conformează stilului clasic sobru,

concentrându-se simultan asupra esteticii și structurii, stil care va face o tranziție ușoară spre

Neoclasicism.

Monarhii din casa de Savoy erau foarte receptivi la noul stil. Aceștia au angajat trei arhitecți faimoși

— Guarino Guarini, Filippo Juvarra și Bernardo Vittone — pentru a le ilustra grandioasele ambiții

politice și proaspăt dobânditul statut regal. Guarini era un călugăr peripatetic care a combinat

concepții multiple (inclusiv ale arhitecturii gotice) pentru a crea structuri neregulate remarcabile prin

coloanele ovale și fațadele neconvenționale. Plecând de la descoperirile geometriei și stereotomiei

contemporane, Guarini a elaborat conceptul de architectura obliqua, care se apropie de cutezanța

teoretică și structurală a stilului lui Borromini. Palatul Carignano (1679), proiectat de Guarini, este

probabil cea mai încărcată aplicare a Barocului în designul unei case particulare. Stilul Rococo a fost

anticipat de arhitectul Juvarra prin detaliile lipsite de greutate și perspectivele delicate. Deși creația

sa nu se limitează la orașul Torino, cele mai uluitoare proiecte ale lui Juvarra au fost concepute

pentru Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei. Impactul vizual al Basilicii di Superga (1717) provine din

linia plutitoare a acoperișului și a amplasării ingenioase pe un deal deasupra orașului Torino. La

castelul de vânătoare Stupinigi (1729) peisajul rustic încuraja o articulare mai liberă a formei

arhitecturale. Ultimele lucrări din cariera scurtă, dar plină de evenimente, a lui Juvarra au fost

palatele regale de la Aranjuez și La Granja. Dintre cei influențați de Juvara și Guarini cel mai

important a fost Bernardo Vittone. Acest arhitect din regiunea Piemonte rămâne cunoscut pentru

bisericile Rococo flamboiante, cu detalii delicate și plane cu patru lobi.

Centrul arhitecturii seculare baroce a fost Franța, unde modelul palatului cu trei aripi a fost stabilit ca

soluție canoică la începutul secolului al XVI-lea. Palatul Luxembourg (1615-1620) al lui Salomon de

Brosse a determinat direcția sobră și clasicizantă a barocului francez. Pentru prima oară, corpurile

logiilor au fost considerate ca parte reprezentativă a unei clădiri, în timp ce aripile laterale au fost

tratate cu inferioritate ierarhică. Turnul medieval a fost înlocuit complet de proeminența centrală a

unui portal. Amestecul de elemente tradiționale franceze cu cele de stil italian ale lui de Brosse au

caracterizat stilul Louis al XIII-lea. Probabil că cel care a exprimat cel mai bine noua manieră a fost

François Mansart, un perfecționist neobosit, care se consideră a fi cel care a introdus în întregime

barocul in Franța. În proiectul său pentru Maison-Laffitte (1642), Mansart a reușit să împace

concepțiile academice și baroce, demonstrând totodată și respect pentru manierismul gotic francez

moștenit. Maison-Laffitte ilustrează continua tranziție de la castelul post-medieval al secolului al XVI-

lea la vila-casă de vacanță a secolului XVIII. Structura este simetrică, cu ordine diferite aplicate pe

fiecare etaj, în general în forma pilaștrilor. Frontispiciul, acoperit cu un acoperiș înalt, are o

plasticitate remarcabilă, tot ansamblu se poate citi astfel ca un întreg tri-dimensional. Întreaga

structură este lipsită de efectul decorațiilor excesive, atât de tipic Romei contemporane. Influența

barocului italian este redusă în domeniul ornamentației decorative. Următorul pas în dezvoltarea

arhitecturii rezidențiale în Euroapa a implicat integrarea grădinilor în compozițiile palatelor, așa cum

este la Vaux-le-Vicomte (1656-1661), unde arhitectul Louis Le Vau, designer-ul Chales Le Brun și

grădinarul André Le Nôtre s-au completat unul pe celălalt. De la principala cornișă la plinta joasă,

palatul miniatural este îmbrăcat în așa numitul "ordin colosal", care face ca structura să pară mai

impresionantă decât Maison-Laffitte și alte palate recente. Colaborarea creativă dintre Le Vau și Le

Nôtre a marcat începutul "Manierei Magnifice" care permitea extinderea arhitecturii baroce în afara

pereților palatului și transformarea peisajului înconjurător într-un mozaic de priveliști exubernte. Tot

acești trei artiști au adus acest concept la scară monumentală la conacul de vânătoare și mai târziu

reședința de la Versailles (1661-1690). La o scară mult mai mare, palatul este o dezvoltare excesivă

și întrucâtva repetitivă a palatului Vaux-le-Vicomte. A fost cea mai grandioasă și cea mai imitată

clădire de reședință din secolul al XVII-lea. Mannheim, Nordkirchen și Drottningholm au fost printre

reședințele străine pentru care Versailles le-a stat ca model. Ultima extensie a Versaille-lui a fost

supravegheată de Jules Hardouin-Mansart, al cărui proiect cheie este Dome des Invalides (1676-

1706), considerată cea mai importantă biserică franceză a secolului. Hardouin-Mansart a profitat de

instruirea și planurile unchiului său și a imprimat bisericii o grandoare imperială nemaintâlnită în

țările din nordul Italiei. Maiestuosul dom semisferic echilibrează viguroasa verticalitate a ordinelor,

care nu exprimă structura interioară. Tânărul arhitect nu numai că a reactualizat armonia și echilibrul

lucrărilor bătrânului Mansart dar a și dat tonul barocului târziu francez în arhitectură. Domnia lui

Louis al XIV-lea a fost martora unei reacții împotriva stilului oficial Louis XIV sub forma unei maniere

mai delicate și mai intime cunoscută cu denumirea de Rococo. Cel care a pus bazele acestui stil a

fost Nicolas Pineau, care a colaborat cu Hardouin-Mansart la interiorul din Château de Marly.

Elaborat în continuare de Pierre Le Pautre și Juste-Aurele Meissonier, stilul a culminat cu

interioarele din Petit Château din Chantilly (c. 1722) și Hôtel de Soubise din Paris (c. 1732), unde

accentele pe linia curbă, care erau la modă, depașesc normele, în timp ce împărțirile arhitecturale

ale interiorului erau umbrite de sculpturi, picturi, mobilă și porțelanuri.

Printre cele mai celebre monumente baroce, menționăm:

Italia : Palazzo Barberini, Castelul Gandolfo, ambele din Roma

Spania : Catedrala din Santiago, Plaza Mayor, mănăstirea San Catyetana

Germania : biserica din Lichtenfels, Palatul Zwinger din Dresda

Rusia : Palatul de iarnă (astăzi Muzeul Ermitaj), Palatul de vara de la Țarskoe Selo

România : Muzeul Brukenthal, Palatul Bánffy, castelul Magna Curia, Biserica Piariștilor din

Cluj, Catelul Toldalagi din Corunca

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Stilul Rococo[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Rococo.

Acest stil evoluează în perioada 1650 - 1790.Caracteristicilor barocului le sunt conferite mai multă

grație și sensibilitate. Detaliile și ornamentele sunt mai bogate, ajungând până la opulență.

Rococo este un stil arhitectural, decorativ, artistic și de design interior care a fost generat în Franța

secolului al XVIII-lea, dar care s-a răspândit ulterior în întreaga Europă și apoi în cele două Americi,

mai ales în ceea ce se numește America latină, adică în țările de limbă spaniolă și portugheză.

Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluția barocului, fiind caracterizat mai ales de

bogăția și varietatea detaliilor și a ornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor barocului

până la opulență, rococo este privit astăzi ca o perioadă relativ distinctă în evoluția artei occidentale.

Spre sfârșitul perioadei sale de existență, a devenit relativ sincron și de multe ori s-a apropiat

sensibil de neoclasicism. Aidoma arhitecturii, interioarele rococo ridică ornamentarea bogată, în

toate aspectele sale, la rang de postulat. Astfel, interioarele rococo prezintă similar fațadelor

clădirilor timpului, pereți pictați și ornamentați (uneori chiar tavanele fiind decorate similar pereților),

mobilier impozant, masiv și elaborat ornamentat, sculpturi de dimensiuni mici și medii, oglinzi de

diferite dimensiuni, tapițerie în ton cu arhitectura, multiple reliefuri aplicate și, evident, picturi în ulei

de diferite dimensiuni.

Exemple: Palatul Sanssouci din Potsdam, Palatul Caterina din Tsarskoye Selo, Palatul

Charlottenburg din Berlin, Palatul din Queluz (Portugalia).

 

 

 

 

 

 

Neoclasicismul[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Neoclasicism.

United States Capitol

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, descoperirile vestigiilor antice de

la Pompeii și Herculaneum conduc la reconsiderarea valorilor antichității greco-romane. De

asemenea, se manifestă un curent ce se opune excesului decorativ, exuberanței barocului și

rococo-ului și se ajunge la un stil sobru, sever, în deplină concordanță cu filozofia rațională a epocii

luminilor.

Mari edificii ca Palatul Versailles, Teatrul Odeon, Panteonul francez, Domul Invalizilor,

biserica Église de la Madeleine sunt modele ale acestui stil. În cadrul neoclasicismului englez putem

menționa în primul rândCatedrala Sf. Paul și alte edificii ca: palatele regale din Greenwich, Palatul

Whitehall. În alte țări, printre clădirile de inspirație clasică se remarcă: Capitoliul Statelor Unite ale

Americii, Bursa din Amsterdam, Muzeul Prado din Madrid , Altes Museum din Berlin, Catedrala

din Vilnius

Iluminismul din secolul XVIII a reluat mișcarea seculară și democratică începută în Renaștere.

Schimbarea s-a perpetuat asupra arhitecturii în secolul XVIII. Biserica și monarhiile din Europa

pierduseră puterea absoluta pe care o exercitaseră în perioada barocă. Acest lucru i-a determinat pe

arhitecți să renunțe la opulenta specifică stilului rococo și să revină la arhitectura greacă și romană,

asociate ideilor laice și democratice. Bisericile și palatele și-au pierdut supremația în beneficiul altor

instituții, cum ar fi muzeele, bibliotecile, teatrele, băncile, bursele de valori și universitățile.

La mijlocul anilor 1700,oamenii de știință francezi și englezi au reușit să viziteze ruinele din Grecia,

aflată sub stăpânire otomană. Au adus Europei cunoștințele acumulate în locurile vizitate și

publicând cărți precum "Antichitățile din Atena". În 1758, James Stuart a construit primul edificiu în

stil grecesc în Anglia, un templu cu gradină la Hagley Hall.

Arhitectura neoclasică a fost reprezentativă pentru construcțiile civile din SUA. Thomas Jefferson,

om politic și arhitect american, a construit numeroase clădiri, ca Universitatea Virginia, Capitoliul din

Virginia și locuința sa, Monticello, conform unui gen de arhitectură cunoscut sub numele de "stil

federal".

În 1755, abatele francez Laugier cerea în lucrarea sa "Eseu despre arhitectura", o arhitectură mai

onestă, care sa pună accent pe structură, și nu pe elementele sale decorative. Arhitectul Claude-

Nicolas Ledoux a scris mai târziu că edificiile ar trebui să conțină o arhitectură vorbitoare care să

comunice privitorului funcțiile sale. Arhitectura Revoluției Franceze s-a caracterizat prin folosirea

excesivă a formelor geometrice, cum ar fi sferele.

 

 

 

 

 

 

Istoricismul[modificare | modificare sursă]

Sfârșitul anilor 1700 și anii 1800 au reprezentat o perioadă plină de schimbări pentru Europa, mai

ales pentru Anglia, marcată de colonialism și revoluția industrială. Arhitectura a folosit o varietate

largă de stiluri arhitecturale, adoptate nu numai din trecutul european, ci și din tradițiile țărilor

încorporate în noul Imperiu Britanic.

Odată cu răspândirea stilurilor istorice, clădirile au păstrat sub fațadele trecutului bogăția industrială

și tehnicile noi de producție. În anii 1800, clasa înfloritoare a industriașilor dorea să reproducă stilul

arhitectural feudal. Producția industrială permitea producerea simplă și ieftină a materialelor,

nemaifiind necesară forța de muncă scumpă a meșteșugarilor. Fabricile, centralele hidroelectrice și

termice au adus prosperitate, oferind multiple posibilități de dezvoltare. Francezii preferau stilul

neobaroc, englezii se orientau spre neogotic, iar germanii valorificau stilurile neobizantin și

neoromanic. Istoricismul era o altă metodă de abordare a arhitecturii, pentru care trecutul constituia

o sursă de inspirație și un izvor de stiluri ce puteau fi reproduse fidel sau cu modificări.

Neogoticul apărut în Anglia, a alimentat interesul față de ideile romanice din Evul Mediu. Neogoticul

a dobândit o semnificație religioasă și națională. Clădirea Parlamentului a împrumutat un stil dintr-o

altă epocă, însă folosit de o maniera diferită față de contextul ecleziastic. Coloanele structurale din

fier și stâlpii nu sunt vizibili privitorului. A apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, preluând

detalii de la stilul gotic dar într-o viziune modernă. Un exemplu în acest sens îl constituie Tribune

Tower din Chicago și Palatul Westminster din Londra, Opera din Paris. În Germania, la Berlin, este

construită Poarta Branderburg. Situația înfloritoare din anii 1800 a permis finalizarea construcțiilor

rămase neterminate secole întregi, din varii motive. A fost inițiată restaurarea castelelor și bisericilor.

Istoricii artelor au început să studieze stilurile din trecut, însă restauratorii corectau neregularitățile

vechilor clădiri, distrugând modificările inițiale. Au fost finalizate catedralele din Köln, Ulm și Berna.

S-au ridicat noi edificii, versiuni ale stilurilor antice, ca de exemplu castelul Neuschwanstein,

proiectat în stil neoromantic de Christian Jank, la inițiativa lui Ludovic II al Bavariei.

Exotismul și Eclectismul[modificare | modificare sursă]

Colonialismul european a dus la importul stilurilor orientale, între 1750 și 1850, pe bătrânul

continent. Drept consecință, au fost construite clădiri după modelul pagodei, ca cea din Kew

Gardens, realizata de William Chambers, care a călătorit în China, studiind arhitectura locală. Alți

arhitecți care încercau să reproducă clădirile orientale se bazau pe propria imaginație și nu pe o

documentare minuțioasă. Pavilionul Regal de la Brighton,construit de John Nash, reprezintă un

amestec de turnuri gotice, un exterior de inspirație indiană și interioare decorate în stil chinezesc.

 

 

 

 

 

 

Arhitectura industrială (secolele XVIII-XX)[modificare | modificare sursă]

1708-1835[modificare | modificare sursă]

Pe întregul glob, majoritatea culturilor s-au inspirat din arhitectura tradițională, inventivitatea și

creativitatea nefiind pe culmi decât în Europa. Inovațiile arhitecturale au avut tendința de a imita

stilurile anterioare preluate din antichitate și stilurile exotice preluate din colonii. În arhitectura

europeană s-au făcut simțite două influențe. S-au mărit conacele de țară ți a caselor din orașe,

pentru care era la modă arhitectura grandioasă, cu ferestre largi. Influența ramurilor industriale,

pentru care s-au construit fabrici și orașe de mari dimensiuni. Orașele europene și americane s-au

extins iar o dată cu acestea au apărut noi stiluri de construcție precum arhitectura georgiană în

Anglia sau stilul palladin în SUA. Necesitatea de a experimenta noi tehnici industriale i-a determinat

pe arhitecți să conceapă noi tipuri de clădiri, folosind materiale noi. În 1779 s-a folosit pentru prima

dată fierul turnat, la construirea unui pod peste râul Severn, la Coalbrookdale, din Anglia . Tendința

de a folosi materiale noi avea sa cunoască o înflorire în perioada victoriană, din secolul XIX.

În multe regiuni ale lumii au rămas în uz stilurile tradiționale ce foloseau materiale de pe plan local.

Coloniștii și-au ridicat locuințele în noile teritorii din SUA și Rusia, precum și în coloniile europene, în

plina dezvoltare, din India, Africa și America de Sud. În majoritatea cazurilor, construcțiile acestea

erau practice, simple și tradiționale. Însă guvernatorii, șefii și proprietarii de plantații și-au înălțat

locuințe grandioase, care să amintească tuturor de avuția și poziția lor sociala. În sudul statelor

unite, proprietarii de plantații, în bună parte descendenți ai unor europenii bogați, și-au înălțat

conace impresionante, în stil grec. Își afișau superioritatea într-o societate în care, în multe zone,

majoritatea populației era formată din sclavi negri.

În Rusia, coloniștii ruși au avansat spre Siberia, unde și-au construit case țărănești, ieftine și ușoare,

din buștenii ciopliți rudimentar. Metodele similare de construcție au fost folosite și de coloniștii din

Vestul Americii. În sudul Africii, zulușii trăiau în gospodării împrejmuite cu palisade, concentrate în

jurul unui țarc pentru vite (kraal). Colibele erau construite din lemn și acoperite cu împletituri din

ierburi și paie.

 

 

 

 

 

1836-1913[modificare | modificare sursă]

Stilul arhitectonic al unei clădiri poate depinde de mai mulți factori:

1. materialele disponibile

2. destinația clădirii

3. imaginația arhitecților și a clienților lor

Principala caracteristică a arhitecturii secolului XIX din Occident a fost dorința de-a utiliza toate

stilurile grandioase din trecut. Dar spre sfârșitul secolului, s-a dezvoltat un nou tip de arhitectură.

Avea la bază folosirea oțelului, din care se alcătuia un "schelet" sau un cadru de susținere a clădirii.

Întrucât pereții nu mai aveau de susținut greutatea proprie, clădirile puteau fi mai înalte. Zgârie-norii

cu structura de susținere din oțel au fost ridicați prima dată în statele unite, după inventarea

ascensorului de către Elisha Otis. În 1884,William Le Baron Jenney a construit primul zgârie-norii din

lume la Chicago. Cele zece etaje ale acestuia nu l-ar face astăzi să pară zgârie-norii, dar cadrul lui

metalic a stabilit o nouă orientare. Orașele mici și mari deveneau din ce în ce mai dens populate, era

vital ca servicii precum aprovizionarea cu apă potabilă și canalizarea să se dezvolte în același ritm.

În subteranele orașelor s-au construit noi conducte de apă, conductele din fier turnat și în final, toate

acestea au dus la realizarea canalizării. Progresul tehnologic și progresul cunoștințelor inginerești au

făcut posibilă construirea podurilor tot mai lungi. Fierul și oțelul erau acum disponibile. Prin utilizarea

schelelor de otel s-au putut realiza zgârie-nori, structuri ca Turnul Eiffel (300 m), construit pentru

marea expoziție din 1889 și Statuia Libertății din portul New York, un dar și un simbol al libertății și

prieteniei din partea poporului francez către poporul american cu ocazia centenarului american.

Dezvoltarea căilor ferate le-a oferit arhitecților posibilități noi: construirea gărilor în orașe, ce

simbolizau prosperitatea erei industriale. Utilizarea betonului armat la începutul secolului XX a adus

o arhitectură mai putin esențială. Aspectul clădirilor a început să fie tot mai simplu și mai puțin

decorativ, stil semnificativ dezvoltat după Primul Război Mondial.

Golden Gate Bridge