Nu cred că mai este nevoie să subliniem vechimea măsurii concrete a autorităţii vamale şi

anume aceea de a efectua operaţiunile de vămuire şi impozitare a mărfurilor care trec peste

frontiere. De la păcătosul vameş Matei , până în zilele nostre, încasarea taxelor pentru bunurile

străine şi interzicerea intrării în ţară a unor produse care ar putea prejudicia activitatea

industriilor şi agriculturii autohtone , au fost pilonii în jurul cărora s-au construit proceduri şi

tehnici vamale, tarife vamale, s-au instituit restricţii, prohibiţii , s-au dezvoltat administraţii de

funcţionari, s-au încheiat contracte comerciale de colaborare între state sau grupuri de state, s-au

negociat preferinţe tarifare, s-au dezvoltat sisteme informatice pentru evidenţa informatizată a

operaţiunilor vamale, s-au dezvoltat tactici şi strategii de control a mărfurilor, s-au dezvoltat

sisteme de supraveghere vamală, control şi analiză de risc şi multe altele.

Alocare resurselor necesare dezvoltării infrastructurii şi gestionării tuturor problemelor

din domeniul vamal plecând de la dotări şi ajungănd la politic de personal , constituie un alt

aspect al politicii vamale alături de forţa de coerciţie care a trebuit dezvoltată pentru asigurarea

respectării legislaţiei vamale , forţă manifestată atât în latura sa contravenţionlă cât şi penală,

asupra subiecţilor impozitării cât şi asupra personalului propriu.

Fiind un domeniu de activitate cu vechime istorică şi cadrul general de acţiune are aceiaşi

consistenţă putându-se vorbi despre o organizare şi o evoluţie constantă spre noi forme dar cu

păstrarea scopului iniţial, fiscal şi protecţionist.

In ceea ce priveşte “publicul” căreia i se adresează şi acesta işi manifestă constanţa in

aparteneţă. Este vorba de persoanele juridice care derulează acte de comerţ dar şi de persoanele

fizice care trec bunuri şi mărfuri peste frontieră.

Obiectivele şi scopurile politicii vamale au evoluat ca răspuns la evoluţia socială ,

politică, poate chiar şi culturală a societăţii şi memrilor ei dar nu s-au abătut de la filonul fiscal .

Putem concluziona că politica vamală constituie o parte a politicilor publice şi chiar dacă

ea se pune în aplicare de catre funcţionari publici apolitici, totuşi , la nivelul înalt al statului

deciziile politice sunt luate de figuri politice cu scopul de a utiliza anumite mijloace pentru a

rezolva o anumită problemă vamală. Aceeaşi concluzie se va desprinde şi dacă am face o

incursiune în istoria vămii.

Participarea activă la divizarea internatională a muncii prin amplificarea şi diversificarea

schimburilor economice şi de cooperare cu toate statele lumii, constituie o trăsătură definitorie a

politicii externe a fiecărei ţări.

În relaţiile economice internaţionale, statele lumii întrebuinţează mijloace şi instrumente

care să conducă la realizarea obiectivelor naţionale. Acestea se încadrează în politica comercială

pe care fiecare stat în parte o promoveaza.

De aici rezultă că politica comercială a oricărui stat trebuie sa îndeplinească trei funcţiuni

principale:

de promovare a relaţiilor economice externe, înţelegând prin aceasta impulsionarea

exporturilor;

de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină, înţelegând prin aceasta o

reglementare şi un control al importurilor;

de realizare a unui echilibru dinamic in balanţa comercială şi de plăţi şi concomitent,

de sporire a rezervei valutare a statului.

Din obiectivul pe termen lung derivă o multitudine de obiective pe termen scurt şi mediu

pe care statele le pot urmări cu ajutorul instrumentelor si măsurilor de politică comercială, cum

sunt: perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe, restrângerea sau stimularea

comerţului cu anumite produse sau grupe de produse, anumite modificări în orientarea

geografică a schimburilor comerciale ( intensificarea schimburilor comerciale cu anumite ţări şi

regiuni, restrângerea cu altele), îmbunătăţirea raportului de schimb prin sporirea puterii de

cumpărare a exporturilor, etc. Aceste obiective pot diferi de la un stat la altul în functie de o

serie de condiţii interne şi internaţionale.

În perioada postbelică, în condiţiile adâncirii interdependenţelor economice internaţionale,

reglementarea relaţiilor economice dintre state a devenit o necesitate obiectivă, urmărindu-se

prin aceasta coordonarea modului de acţiune a statelor în domeniul politicilor comerciale. Ca

urmare, în afara unor reglementări ale relaţiilor economice dintre state pe plan bilateral,

subregional sau regional, în perioada imediat postbelică a aparut şi tendinţa de multilateralizare a

relaţiilor economice dintre state prin intermediul unor acorduri care au incercat sa codifice

anumite principii si reguli în ceea ce priveste folosirea diverselor instrumente şi măsuri de

politică comercială în relaţiile reciproce.

Pe linia aceasta s-a înscris activitatea Acordului General pentru Tarife si Comerţ

(G.A.T.T.) iar în prezent a Organizatiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.).

Practica relaţiilor economice internaţionale arată că statele au elaborat şi aplicat în această

perioadă instrumente de politică comercială din ce in ce mai variate concomitent cu o puternică

tendinţă de regionalizare a schimburilor prin proliferarea grupărilor economice integraţioniste ,

mai ales in ultimele decenii.

Ca să exemplificăm putem spune ca începând cu anii ’90 România a început să încheie din

ce în ce mai multe acorduri de comerţ, de liber schimb. Din 1993 a aplicat măsuri tarifare

speciale în schimburile cu Uniunea Europeană, cu Asociaţia Economică a Liberului Schimb

(A.E.L.S.) , cu ţările C.E.F.T.A. ( Central European Free Trade Agreement), cu Republica

Moldova, cu Israel, cu tările S.G.P.C.(Sistemul Global de Preferinţe Comerciale ), cu ţările din

fosta Yugoslavie, etc.

În prezent, România ca ţară membră U.E. si-a denunţat toate acordurile anterioare fiind

nevoită prin Tratatul de Aderare1 să aplice toate acordurile la care Uniunea Europeană este parte.

Revenind la subiectul politicii comerciale putem spune că în acest domeniu se acţionează

cu ajutorul a trei categorii principale de instrumente şi măsuri:

de natură tarifară ( vamală)

de natură netarifară ( inclusiv paratarifară)

de natură promoţională ( de promovare şi de stimulare )

Politica vamala reprezintă o componentă a politicii comerciale care cuprinde totalitatea

reglementărilor şi normelor emise de stat prin instituţiile abilitate care vizează intrarea sau ieşirea

în şi din ţară a mărfurilor şi care implică:

controlul mărfurilor şi mijloacelor de transport cu ocazia trecerii frontierei vamale;

îndeplinirea formalităţilor vamale;

impunerea vamală prin plata taxelor vamale datorate bugetului de stat

De regula, ca instrumente de politică vamala sunt folosite:

legile, codurile si reglementările vamale, ca factor care diferenţiază modul de

aplicare a politicilor vamale între statele lumii;

tarifele vamale, ca principal instrument prin care se realizează impunerea vamală,

folosită de toate ţările lumii, cuprinzând procentual nivelul taxei vamale ce se percepe asupra

mărfurilor importate sau exportate, în funcţie de procedurile aplicate.

1 Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană adoptat şi ratificat prin Legea 157/2005