ARGOUL

REZUMAT

1. Definirea termenului

Cercetătorul care încearcă o definire a argoului, pe baza imensei bibliografii de

specialitate, româneşti şi străine, are de întâmpinat nenumărate dificultăţi, fiindcă, aşa cum

arăta Iorgu Iordan, până nu de mult, argou însemna orice ,,limbaj special”. Aşadar,

terminologiile diverselor profesiuni, meserii, ocupaţii ş. a. erau puse alături de vorbirea

argotică a elevilor, pe de o parte, a răufăcătorilor, vagabonzilor etc., pe de altă parte. (Iordan,

Iorgu, Stilistica limbii române, 1975, p. 307).

1. 1. Accepţii ale termenului

Limbaj popular, limbaj familiar;

Vorbirea specială a a unor grupuri sociale determinate, precum soldaţi, studenţi,

artişti, elevi (jargon) ;

Limbaj codificat, înţeles numai de iniţiaţi;

Limbaj convenţional.

1. 2. Trăsăturile argoului

Caracter expresiv;

Ritm rapid de înnoire;

Caracter criptic.

Conform trăsăturilor amintite, putem vorbi de argoul răufăcătorilor, al elevilor, al

studenţilor, al soldaţilor, al sportivilor, al tipografilor, al frizerilor etc.

2. Provenienţă şi evoluţie

Unele cuvinte şi expresii argotice provin din limba comună, cu menţiunea că vorbitorul le

atribuie acestora sensuri noi, care au la bază, uneori, comparaţia, sinonimia sau sinecdoca: bostan

sau dovleac pentru ,,cap” , clănţău pentru ,,avocat” (care vorbeşte mult), patefon pentru ,,soacră”,

1

spital pentru ,,carceră” , ciorap pentru ,,mănuşi”, a da o gaură pentru ,,a face o spargere”, borş

pentru ,,sânge” , boboc pentru ,,student în anul I” .

Alţi termeni provin din graiurile regionale sau sunt împrumutaţi din alte limbi, mai ales

din cea ţigănească: a ciordi pentru ,,a fura” , gagică pentru ,,iubită” , a hali pentru ,,a mânca” ,

dar şi din germană: caput pentru ,,distrus, zdrobit” , vacs pentru ,,lucru fără valoare” , fraier

pentru ,,om prost” , rusă: balşoi pentru ,,mare” , engleză: bişniţă pentru ,,afacere” etc.

Supunându-se legilor după care evoluează limba în general, unele cuvinte şi expresii

argotice pot să dispară din vocabularul grupului social în care au apărut. De pildă, în perioada

interbelică, în argoul militarilor exista cuvântul aţă (care însemna administraţie, provenind de la

prescurtarea ad-ţie), iar prin aţiat se înţelegea ofiţerul sau subofiţerul care se ocupa de probleme

de administraţie, termen necunoscut astăzi, deci dispărut din limbă.

Alteori, când cuvintele şi expresiile argotice au un grad mai înalt de transparenţă, de

accesibilitate (pentru marea masă a vorbitorilor), acestea pot trece în alte sfere ale limbii.

Bunăoară, cuvântul fraier, inclus cândva în inventarul argotic, nu mai este înregistrat în DEX cu

vechea sa conotaţie, de ,,victimă uşoară pentru hoţi şi escroci”.

O situaţie oarecum asemănătoare o au cuvintele muzicuţă şi papagal cu sensul de ,,gură”,

care, datorită unui slab caracter secret, au trecut în vorbirea familiară.

Cuvântul barosan, înregistrat în secolul al XIX-lea cu sensul de ,,curcan, poliţist”, fără

a-şi fi pierdut valoarea argotică, înseamnă azi, ,,persoană influentă, bogată”.

In fine, alte două cazuri interesante de evoluţie semantică a unor cuvinte argotice: verbul

a se şucări este înregistrat de C. Armeanu, în 1937, cu sensul de ,,a se face frumos”, în timp ce

Gh. Agavriloaiei, într-un studiu din acelaşi an, îl explică prin ,,a observa, a vedea, a privi, a se

uita, a fura,a şterpeli”. În limbajul argotic actual, a se şucări înseamnă ,,a se supăra, a se enerva”.

Verbul a buşi era înregistrat, în 1937, cu sensul de ,,a respinge la examen, a rămâne

corigent sau repetent” , în timp ce sensul actual, menţionat şi în DEX, este de ,,a lovi, a îmbrânci,

a trânti”.

3. Clasificarea argoului în funcţie de apartenenţa socială a vorbitorilor

Dintre categoriile de argou amintite deja, cela mai răspândit este argoul ,,hoţilor”,

al ,,vagabonzilor” şi ,,răufăcătorilor”. N. T. Orăşanu, ziarist cunoscut în secolul trecut, a

consemnat în cartea sa, Întemniţările mele politice, apărută în 1861, peste cincizeci de cuvinte şi

expresii argotice, dintre care unele îşi păstrează şi azi înţelesul iniţial: sticlete pentru ,,soldat,

2

poliţist”, cârâitor pentru ,,hoţ”, lovele pentru ,,bani”, mardeală pentru ,,bătaie”, a vrăji pentru ,,a

spune”, a cafti pentru ,,a bate”, cot pentru ,,an de puşcărie”, a uşchi pentru ,,a pleca, a fugi”,

bulan pentru ,,picior”, şpagă pentru ,,mită”, a o buli pentru ,,a o păţi”, potol pentru ,,mâncare”,

răcoare pentru ,,închisoare”, pe şest pentru ,,încet, pe tăcute”.

Bine reprezentat în limbă este şi argoul elevilor. La elevi şi studenţi, folosirea argoului

este explicată prin adolescenţă, vârstă a predominării fanteziei şi a unei anumite atitudini de

frondă, de emancipare socială şi lingvistică. Întrebuinţarea termenilor argotici îi dă

adolescentului, în general, conştiinţa unei stări de libertate a spiritului, înscriindu-se în refuzul

mai amplu al oricărei convenţii: în îmbrăcăminte, comportament, atitudini, gândire, vorbire, îi

accentuează sentimentul de individualitate, de personalitate, prin afirmarea calităţii de a fi

spiritual.

Argouri legate de şcoală: a chiuli, fereastră, fiţuică, a freca (,,a-l asculta pe un elev mult

şi din toată materia”), scaun, şase, tocilar. La acestea se mai adaugă argourile provenite din

trunchieri: bac, dirigul, diriga, diru (,,directorul”), profu, mate, bio.

Apropiat de argoul elevilor este cel al studenţilor. Câteva exemple specifice: babac

(,,tată”), boboc, a boboci (,,a repeta anul I”), plopist, a fi în plop, blatist ,,student care mănâncă la

o cantină în mod fraudulos”).

Ambele categorii de tineri (studenţi şi elevi de liceu ori din clasele terminale ale

gimnaziului) folosesc însă termeni ca: baftă, cafteală, gagică, gagiu, a gini (,,a observa”),

haleală, a hali, a se înţoli, mişto, nasol, naşpa, pileală, a se şucări, marfă, beton, a avea bulan

(,,a avea noroc”), bazat (,,cu situaţie materială bună”), meseriaş, mortal, bairam, belea, praştie,

haladit, prosteală, penal, ratat, praf, rupt etc.

Studiile de specialitate mai vorbesc despre argoul militarilor:căţea (,,mitralieră”), lent

(,,locotenent”), răcan (,,recrut”), tablagiu (,,grad militar inferior”), al tipografilor ( a se uita

cursiv pentru ,,a se uita cu coada ochilor”, a vorbi spaţiat pentru ,, a vorbi articulat”), al frizerilor

sau al sportivilor. Iată câteva exemple din box: ia-i piuitul, arde-l la râşniţă, pompează-l să-i

ţâşnească borşul ş. a.

3

DISCUŢIE ÎNTRE DOI INFRACTORI ,,TRADUCEREA DIALOGULUI”

(Tandin, Traian ,Limbajul infractorilor, 1993, p. 6-7)

− Oglindeală la nicovală! − Priveşte discret în spatele tău!

spune primul. spune primul.

− Bufet lustruit, uşchi legătură, − Care-i victima, tipul care arată bine hrănit,

şalupe cu scârţ? întreabă al doilea. fără cravată şi poartă pantofi cu toc? întreabă al

doilea.

− Nexam, covrigi pe clapă! − Nu, nu te-ai orientat bine! Este vorba

Husăn cu feştilă, glicerină despre o victimă sigură: tipul care fumează,

în parlament, este băut, are buzunarele largi la palton,

saftea la căldură! iar la haină se observă portofelul în

Servit? buzunarul interior. Aici trebuie acţionat.

Tu îl vei fura, ai înţeles?

− Geană la mahăr! Servit! − Bravo, ai ochi buni, de hoţ mare! Am înţeles!

− Salt la maimuţă, mumie cu − Eu voi fura din poşeta femeii aceleia,

coviltir, mărar pe şanuri, distrată, elegantă, care poartă pălărie,

moară galbenă, are păr pe picioare, ceas de aur la mână şi,

lămâi berechet! desigur, foarte mulţi bani!

− Măcănitoare la mesadă, − De acord, dar să fim atenţi. Nu cumva

faţadă la limonadă? femeia aceea, care poartă ochelari de vedere,

ne filează?

− Ovăz! Clift de şmotru, − Nici vorbă! Este o femeie neiniţiată, pe care

purtător păscut! nu o duce mintea!

− Goană la trotinetă, cântare − Atenţie, vine autobuzul, să trecem la

la muialii, doniţa jos!... treabă! În cazul unui eşec, niciunul nu scoate

o vorbă, nu ne cunoaştem!...

4

4. Argoul în literatură şi în presă

Chiar în primul text care inserează pasaje compact argotice ( Baronzi, 1862),

terminologia argotică pare introdusă, în scop demonstrativ, în structuri sintactice culte.

Dialogurile sunt însă artificiale, pentru că modelul frazei, unele fraze şi construcţii rămân livreşti.

În ciuda lexicului argotic, textul nu reuşeşte decât foarte rar să creeze impresia de limbă vorbită,

de oralitate.

,,Iată ce vrăjeşte Coman: el zice că a văzut cu ochii lui o grubă mare la dânsa, mă!

numai zgripsori pitiţi într-o purcică ce o cărăueşte de ochii noştri (...). Ş-apoi când o

veni gagiul cu merindele, o bună mardeală, smulge-i spală-varza şi caro! (...)Acuma-şi

ciurupueşte ochişorii în vis. Numai ochi de vulpe, mă! şi fără albituri”.

( Baronzi, George, Misterele Bucureştilor, 1862, p. 131)

Metoda acumulării de argotisme va fi folosită şi mai târziu, cu scopuri pitoreşti şi

demonstrative. Un text este cu atât mai spectaculos, cu cât diferă mai mult de limba curentă,

devenind aproape incomprehensibil fără dicţionar.

,, − Haios era, ce zici, suflete?

−Mişto, bă!

− Ce caft îi căpăcea la gioale. Te-ai prins?

− Sanchi. Ce? Aschimodia nu i-a tărsănit un flit între felinare?

− Eşti nasol. Păi nu i-ai ginit moaca? Ce cărămidă avea!

− Lasă-te de cioace...”

( Sântimbreanu, Mircea, Recreaţia mare, 1987, p. 108)

,,Când are câte un ceas prost, Chelie nu se tocmeşte prea mult:

− Ia-l, treacă de la mine, da nu vrăjeşti, la nimeni de unde-l ai (...)

− Da pe fata lu ’Angelescu o ştii? ... Mişto gagică! (...)

− Aveţi, mă, ceva pe-aici? Ia vezi, Ploieştene, fă rost de ceva haleală”.

(Tănase, Nicuţă, Derbedeii, 1957, p. 41, respectiv, p. 71)

5

,,Tot o să-i dea doi coţi de pârnaie, socotea”

,,Starostele a zis scurt:

− Gata, uşcheală, să nu deschidă pliscul!”

,,Aşa au dus-o, mai cu găinării, mai cu ciordeală, ba un joc de cărţi se ţineau la adăpost,

că-i căutau gaborii”.

(Barbu, Eugen, Groapa, 1966, p. 330, respectiv, p. 335)

Presa şi cărţile din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, au fixat în scris un material

argotic românesc destul de bogat, care avusese până atunci o circulaţie aproape exclusiv orală. Un

limbaj esenţialmente oral, existând doar prin dialog, nu poate fi însă cuprins cu uşurinţă într-o

structură de monolog scris. Literatura creează uneori texte compact argotice, unitare, chiar în

versuri: verosimilitatea lor este un produs artistic, propunând un limbaj nereperabil în situaţiile de

comunicare reală.

,, În camera din fund stă o gagică mişto, pe pat (...). da ’partea nasoală e că în camera

de la mijloc doarme mă-sa.”

(Cărtărescu, Mircea, Travesti, 2002, p. 40)

,,− Da ’ de ce venişi în Bucureşti? îl întrebă Rică.

− Fiin ’ că la Focşani e ai mei.

− Păi, tomna ’ d-aia puteai să te duci acolo. Aici unde stai?

− La cămin.

− Şi potolu ’ ?

− La cantină.

− Da ’ vreo gagică ai?

− Îhîîî, se lăudă Mircea.

− Dacă n-ai gagică, zise el, spune-mi mie, şi-ţi fac eu trampa. (...)

− Ce-i, bă, ţi-a pierit piuitul?”

(Papilian, Alexandru, Paharul cu muşte, 1997, p. 9-10)

6

Istoria relaţiilor dintre argou şi literatura română aşteaptă să fie studiată în detaliu.

Situaţiile sunt foarte variate şi uneori paradoxale: este amuzant, de pildă, să observăm, că în

spaţiul literaturii de consum, într-un gen care atrage de obicei utilizarea argoului − romanul

poliţist − cărţile româneşti din ultimele decenii ale secolului al XX-lea au preferat, cu puţine

excepţii, limbajul plat, convenţional, impus de norma exterioară şi de modelul eroului pozitiv:

poliţistul cultivat, încarnare a ordinii sociale ideale.

În deceniile comuniste, discuţiile publice din mass-media tratau argoul ca pe un pericol

împotriva căruia trebuie să fie mobilizate toate forţele naţiunii. Discuţiile asociau, în general,

argoul cu ,,expresiile tari”, cu înjurătura, cu termenii brutali şi obsceni (la care nu se fac decât

aluzii discrete), vorbitorii vizaţi fiind în primul rând tinerii, iar de contextul de comunicare −

oralitatea familiară. Uneori, ,,vina” aparţinea litaraturii, unde cuvintele ar fi lăsate să circule prea

liber prin cărţi.

Alături de singurul roman intens argotizant al epocii postbelice, Groapa, autorul lui,

Eugen Barbu, includea elemente de argou şi în paginile revistei Săptămâna, al cărei director a

fost în deceniile 7 şi 8. Acest limbaj insolit era folosit ca instrument de captare, satisfăcând

dorinţa cititorilor de a ieşi din şabloanele oficiale.

În presă, argoul a început să pătrundă masiv după 1989, odată cu libertatea deplină a

exprimării. Iată un exemplu din Naţional : ,, ‹‹În momentul de faţă, avem la produs trimise peste

o mie de fete, poate chiar o mie juma de bucăţele, care asigură mărunţişurile şi strada. De

treburile serioase se ocupă negroaicele, conform înţelegerii ›› , declară unul din capii mafiei

ţigăneşti” (apud Rad, Ilie, Stilistică şi mass-media, 1999, p. 79).

5. Argoul şi televiziunea

Ştirile de la ora 23.00, la Realitatea TV, au fost prezentate o bună perioadă de timp de

Andrei Gheorghe. Acest controversat om de televiziune a luat ştirile de peste zi şi le-a rescris în

argou. Un jaf armat prezentat în jurnalul de la prânz se transformă până la ora 23.00 într-o

mangleală. Un exportator, care ziua îşi apără interesele financiare, seara e fraier. Exemplele

continuă: cagule pe mecle, lovele, nasol, mişto, paradit, au dat în primire... Şi totul spus pe tonul

ultimativ, plin de băşcălie cu care s-a obişnuit Andrei Gheorghe.

7

6. Argoul în muzică

Acest capitol al lucrării inventariază cei mai frecvenţi termeni argotici întâlniţi în muzica

actuală, la formaţii precum: BUG MAFIA, La Familia sau în versurile manelelor ( băiat de

băiat, şmenar, fraier, a lua la mişto, a fi pe fază, bairam, gagică, penal, belea, beton, tupeu de

borfaş, bulangii, a băga în boală, nasol, a avea fiţe, a da în gât, a rupe în patru, talent, şpagă, a

da un tun etc).

7. Argoul şi DOOM 2

O situaţie de remarcat cu privire la DOOM 2 este cuprinderea tuturor cuvintelor, chiar a

celor stridente, ca a beli, matol, gigea, pe care un estetician al urâtului le-ar putea utiliza în

compoziţiile lui.

Antonimele precum cool sau nasol, mişto sau naşpa (ultimul neinclus în actuala ediţie)

creează impresia că limba este un organism viu, care reflectă limbajul tuturor vârstelor şi

categoriilor sociale, chiar dacă aceste cuvinte menţionate, au, poate, şanse minime de a rămâne în

limba română.

Este interesant de remarcat faptul că doar câţiva dintre termenii pe care i-am descris în

lucrare ca făcând parte din limbajul argotic, în DOOM 2 figurează în această categorie. Vorbim

aici de mangleală, a mangli, miştocar, mişto (ca adjectiv invariabil şi ca substantiv), lovele,

mardeală, a mardi, a gini, pârnaie. Sunt introduse şi cuvinte noi: parai, sictir, matol şi a se

matoli.

Restul cuvintelor figurează fie în limbajul familiar (gagic, bairam, a hali, benga, a şparli,

a ciordi, nasol, băşcălie, haios), fie au pătruns deja în limba comună, nemaifiind percepute ca

aparţinând limbajului familiar sau argotic (golan, golancă, fraier, caterincă, şmecher).

8. Concluzii

Fie că apare în ipostaza de limbaj secret, ,,tehnic”, fie că este un limbaj pur expresiv,

folosit din dorinţa de individualizare a unui grup faţă de altele, argoul se caracterizează printr-o

tendinţă de înnoire mai puternică decât cea a limbii comune.

8