UNITATEA DE CURS 1

DEPARTAJĂRI CONCEPTUALE

Antropologia se ocupă cu studiul ştiinţific al omului. Este o

disciplină holistică din două puncte de vedere: se ocupă atât de studiul tuturor oamenilor,

din toate epocile istorice, dar şi tratează toate dimensiunile umanităţii.

În centrul antropologiei se află ideea de cultură, ea reprezintă specia umană, că

specia noastră şi-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe lumea simbolic, de a

preda şi învăţa astfel de simboluri în mod social şi de a transforma lumea (dar şi pe noi

înşine) pe baza acestor simboluri.

În definirea antropologiei culturale există cel puţin două accepţiuni :

1. o accepţiune ontologică – pune în sarcina antropologului cultural

în principal studiul naturii umane, identificarea acelor constante şi esenţe generale

umane comune întregii umanităţi.

2. accepţiune epistemologică – are în vedere diversificarea cercetărilor efectuate

de-a lungul vremii şi constituirea unor ramuri specializate ale antropologiei

culturale, a diferitelor şcoli antropologice.

DEFINIŢII

Clifford Geertz, antropolog american (1926-2006):

"Anthropology is perhaps the last of the great nineteenth-century conglomerate

disciplines still for the most part organizationally intact. Long after natural history, moral

philosophy, philology, and political economy have dissolved into their specialized

successors, it has remained a diffuse assemblage of ethnology, human biology,

comparative linguistics, and prehistory, held together mainly by the vested interests, sunk

costs, and administrative habits of academia, and by a romantic image of comprehensive

scholarship”. („Antropologia este poate una dintre ultimele ştiinţe gen conglomerat,

lansate de secolul al XIX-lea, care a rămas, din punct de vedere organizatoric, aproape la

fel ca la începuturile sale. La mult timp după ce istoria naturală, filosofia morală,

filologia, economia politică şi-au găsit sfârşitul, transformându-se în noi direcţii de

cercetare, succesorale, antropologia a rămas tot o difuză strângere laolaltă de etnologie,

biologie umană, lingvistică comparată, preistorie, ţinute de aceleaşi interese, obiceiuri şi

imagini”)

Clifford Geertz : We [anthropologists] have been the first to insist on a number of

things: that the world does not divide into the pious and the superstitious; that there are

sculptures in jungles and paintings in deserts; that political order is possible without

centralized power and principled justice without codified rules; that the norms of reason

were not fixed in Greece, the evolution of morality not consummated in England. Most

important, we were the first to insist that we see the lives of others through lenses of our

own grinding and that they look back on ours through ones of their own.

Eric Wolf (1923-1999)

[Anthropology] is less a subject matter than a bond between subject matters. It is in part

history, part literature; in part natural science, part social science; it strives to study men

both from within and without; it represents both a manner of looking at man and a vision

of man-the most scientific of the humanities, the most humanist of

sciences.( Anthropology, 1964.)

James William Lett

Anthropology has traditionally attempted to stake out a compromise position on this

central issue by regarding itself as both the most scientific of the humanities and the most

humanistic of the sciences. That compromise has always looked peculiar to those outside

anthropology, but today it looks increasingly precarious to those within the discipline

(The Principles of Rational Inquiry. Rowman and Littlefield, 1997).

Marvin Harris (1927-2001)

Our Kind : Are you as interested as I am in knowing how, when, and where human life

arose, what the first human societies and languages were like, why cultures have evolved

along diverse but often remarkably convergent pathways, why distinctions of rank came

into being, and how small bands and villages gave way to chiefdoms and chiefdoms to

mighty states and empires?

Michael Scullin

Anthropologists attempt to answer the question: "how can one explain the diversity of

human cultures that are currently found on earth and how have they evolved?" Given that

we will have to change rather rapidly within the next generation or two this is a very

pertinent question for anthropologists.

Curiosity. In a sense, we all “do” anthropology because it is rooted in a universal human

trait: curiosity. We are curious about ourselves and about other people, the living as well

as the dead, here and around the globe. We ask anthropological questions:

Do all societies have marriage customs?

As a species, are human beings innately violent or peaceful?

Did the earliest humans have light or dark skins?

When did people first begin speaking a language?

How related are humans, monkeys and chimpanzees?

Is Homo sapiens’s brain still evolving?

Ramurile antropologiei

Antropologia culturală/socială, care studiază evoluţia, condiţiile de trai, relaţiile între

oameni şi instituţii şi modul în care aceştia performează simbolurile socio-culturale -

cercetarea presupunând, de regulă, o interacţiune cu cei cercetaţi;

Antropologia lingvistică, care studiază limba şi limbajul în contextul lor socio-cultural,

ca sistem simbolic şi de comunicare culturală.

Antropologia fizică, care studiază alcătuirea corpului uman din punct de vedere biologic

şi trăsăturile distincte ale raselor umane.

Antropologia arheologică, care studiază preistoria (dar şi cultura modernă), a umanităţii

pornind de la obiectele rămase în urma trecerii oamenilor.

Antropologia culturală mai este numită şi antropologie socială în Marea Britanie

sau etnologie în Franţa, Italia şi ţările est europene.

Subdomenii

antropologie socială

antropologie economică

antropologie religioasă

antropologie politică

antropologie urbană

antropologie simbolică

antropologie vizuală

Diferitele obiecte sau interese ale studiului antropologic au format treptat domenii

de studiu autonom în cadrul antropologiei, cu propriile teorii şi metode:

antropologia rudeniei şi a familiei

antropologia feministă

antropologia post-colonialismului

antropologia naţionalismului

antropologia socialismului şi a tranziţiei

antropologia mass-media

antropologia corpului

antropologia alimentaţiei

antropologia turismului

antropologie aplicată

1. Antropologia culturală propriu-zisă – în definirea căreia s-au

conturat cel puţin trei puncte de vedere :

a) M.Howard – priveşte antropologia culturală ca pe o antropologie

socio-umană al cărui obiect de studiu ar fi viaţa societăţii. Dacă antropologii fizici

îşi concentrează studiul pe baza biologiei, antrpologia culturală vizează cu

precădere studiul moştenirii culturale, a umanităţii transmisă prin experienţa

societăţii şi culturii decât prin gene.

b) William Haviland – conform lui, antropologia culturală are ca

principală sarcină studiul comportamentului uman ce are la bază cultura standard

(deseori inconştiente, pe baza cărora funcţionează societatea ).

c) Conrad Philip Koltak – pune în sarcina antropologiei culturale

studiul societăţii şi a culturii pentru a putea descrie şi exemplifica similarităţile şi

diferenţele sociale şi culturale.

Etnografia – este disciplina care se ocupă cu studiul societăţii şi culturii

tradiţionale despre care adună date prin cercetarea de teren efectuată în zona unor culturi

particulare.

Etnologia – reprezintă nivelul superior de cercetare pe baza examinării şi

cerectării datelor oferite de etnografie, încearcă să identifice şi să exploateze diferenţele

şi similarităţile culturale.

ANTROPOLOGIE EUROPEANA

Analizând imaginea civilizaţională a Europei nu putem să nu remarcăm că întreg

continentul este brăzdat de linii de religie, cultură, limbaj şi civilizaţie care par a da

clivaje de ne unit în Europa.

Primul aspect civilizaţional este cel religios. Identitatea religioasă nu este doar cea mai

veche formă de stabilire a identităţii, dar şi cea mai vizibilă.

Europa se vede fracturată între o civilizaţie catolică, o civilizaţie protestantă şi una

ortodoxă.

Europa a fost întotdeauna privită sub aspectul ei religios şi graniţele ei au fost dependente

de răspândirea credinţei creştine. Nimeni nu considera în secolele V-VI că teritoriul

german, stăpânit de triburi barbare şi necreştinate ar face parte din Europa. Abia după

succesul misiunilor de creştinare din secolul VIII şi după ofensiva lui Carol cel Mare de

la începutul secolului IX a ajuns acest spaţiu a fi considerat ca încorporat Europei. Timp

de secole, de la căderea Imperiului Roman de Apus, a fi european însemna a aparţine

spaţiului latinofon şi creştinătăţii, acestea fiind cele două elemente civilizaţionale

obligatorii de marcat şi nu propriu zis poziţionarea geografică. Curând însă această

definiţie a Europei, acceptată ca definitivă după 395 şi impunerea creştinsmului ca unică

religie oficială, licită, în Imperiul Roman , a trebuit să fie refăcută. Evenimentul ce

marca prima fractură civilizaţională în imaginarul european a fost Marea Schismă de la

1054. Excomunicarea reciprocă a celor doi lideri religioşi, Papa de la Roma şi Patriarhul

de la Constantinopol a reprezentat o adevărată traumă de civilizaţie, ale cărei urmări le

simţim şi astăzi. Iniţial a părut că reciproca excomunicare nu va fi decât un episod într-o

îndelungată luptă de stabilire a supremaţiei între Constantinopol şi Roma. Excomunicări

mai existaseră şi în trecut, dar fuseseră după o scurtă perioadă de tensiune retrase la

presiunea împăratului de la Constantinopol. De data aceasta situaţia avea să devină mult

mai dificil de rezolvat. Roma trecea de la jumătatea secolului VIII sub influenţa

Imperiului Carolingian şi apoi a Sfântului Imperiu Roman de Neam German. Această

dependenţă militară şi politică a Sfântului Scaun făcea ca acum diferenţelor doctrinare şi

de orgoliu între cei doi capi ai creştinătăţii occidentale şi respectiv răsăritene li se

adaugau şi considerente politice. Imperiul de Apus era dornic să aibă prestigiul unei

instituţii religioase, scoase de sub influenţa Constantinopolului, ba mai mult să ofere prin

Papa de la Roma o posibilitate de influenţă în afacerile imperiului bizantin. Ca atare

conducătorii occidentali erau puţini interesaţi de o rezolvare amiabilă a crizei ce a

survenit la 1054. Acestui neaşteptat sprijin occidental i se adăuga şi nou regăsita putere a

Papei. După secolul VI Biserica Occidentală, condusă de la Roma, crescuse mult mai

mult în influenţă şi putere decât Biserica de la Constantinopol. Sub influenţa Romei

intraseră popoarele din Franţa, Spania, Insulele Britanice, Peninsula Scandinavă şi

Europa Centrală. În acest timp Biserica de la Constantinopol nu reuşise decât

creştinarea slavilor sudici ( bulgarilor şi sârbilor ) şi a ruşilor, ultimii erau puţin interesaţi

de legăturile cu Constantinopolul, iar slavii sudici au constituit regate şi imperii ostile

puterii de la Constantinopol. Ca atare la 1054, în timp ce Biserica de la Constantinopol

era confruntată cu reducerea teritorială şi eşecuri, Biserica de la Roma avea un parcurs

triumfător, ce îi triplase numărul de credincioşi şi îi crescuse de cinci ori teritoriul şi o

adusese ca principal partener al Imperiului Roman de Neam German. Ca atare raportul

de forţe era net în favoarea Bisericii Occidentale şi aceasta era gata la a-şi folosi la

maximum avantajele politice şi economice. Schisma a devenit definitivă în imaginarul

colectiv şi a apărut ca de nerezolvat după Cruciada a IV-a de la 1204, când cruciaţii

porniţi cu binecuvântarea Papei au ocupat Constantinopolul şi au creat pe ruinele acestuia

un Imperiu Latin. Din acest moment contrastul între Europa civilizaţiei ortodoxe şi

Europa ce stătea sub semnul civilizaţiei, denumite catolice, a devenit vizibilă. Civilizaţia

ortodoxă a trăit o traumă a succesului catolic, chiar în inima Imperiului Bizantin, acest

succes a dat naştere unei civilizaţii specifice. Biserica Ortodoxă se grecizează rapid,

folosirea limbii greceşti în liturghie şi în practica monahică, misiunile ecumenice devin în

primul rând greceşti, începe o orientare spre izvoarele civilizaţiei greceşti antice:

Aristotel, Platon şi mai ales Plotin şi neplatonismul. Această orientare filosofică pune

bazele unui specific religios ortodox , care respinge inovaţiile latine şi se orientează spre

o comuniune cu Dumnezeu, spre o spiritualitate aparte, bazată pe dialogul cu Dumnezeu,

pedepsirea trupului, participarea la divin ce va sta în inima isihasmului şi a gândirii ce îl

va produce pe un Ioan Scăraru şi va duce la renaşterea religioasă a Muntelui Athos.

Gândirea ortodoxă va deveni rigidă şi centrată pe rolul Mântuitorului Isus Hristos în

economia mântuirii şi pe necesitatea unei trăiri individuale a relaţiei cu Dumnezeu prin

meditaţie, rugăciune şi practici ascetice ( monahismul) şi o structură specifică

pentru laici bazată pe Biserică, preot, ascultarea completă şi medierea clerului. Mai mult,

dincolo de această alegere doctrinară, Biserica Ortodoxă se va dezvolta prin permanentă

raportare la cea catolică şi mai ales prin opoziţie la adresa ei. Opoziţie care devine

ostilitate, pentru lumea ortodoxă prioritatea devine recucerirea Constantinopolului (

reuşită la 1261) şi apoi respingerea dialogului cu lumea catolică, până în momentul

catastrofei finale a Imperiului Bizantin la 1453, când Constantinopolul va fi cucerit de

turci. Până în ultimul moment Biserica Ortodoxă a văzut principala ameninţare ca venind

de la Roma şi nu de la Imperiul Otoman, la 1451 când se semna un acord între Împăratul

Bizantin şi Papalitate pentru unirea bisericilor, adepţi ortodoxiei vor părăsii Biserica

Sfânta Sofia, unde se citea manifestul unirii, se vor bate pe străzile oraşului cu partizanii

unirii şi îi vor striga în faţă împăratului bizantin:”mai bine turbanul turcilor decât mitra

papei 1”. Ceea ce se va şi întâmpla la 1453. Aici este şi explicaţia pentru remarcabila

adaptabilitate a civilizaţiei ortodoxe la victoria politică a islamului după căderea

Constantinopolului. Biserica Ortodoxă a refuzat confruntarea cu lumea islamului şi a

găsit imediat metode de acomodare civilizaţională ce îşi păstrează valabilitatea şi astăzi.

Astfel Biserica Ortodoxă a reuşit să reziste până astăzi în Siria, Egipt, Liban, Turcia, în

comunităţi închegate, prospere, cu o viaţă religioasă puternică şi cu milioane de

credincioşi. Nu mai vorbim despre, supravieţuirea, dar chiar şi triumful bisericii ortodoxe

în zone precum Serbia, Bulgaria, Grecia, unde civilizaţia de tip ortodox a prosperat şi nu

a avut probleme a se manifesta în mod liber. Civilizaţia ortodoxă a dovedit capacitatea de

a păstra unitatea colectivităţilor, a reuşit a se transforma în liant şi element de identificare

naţională şi etnică, a reuşit ca până la jumătatea secolului XIX să aibă chiar un important

rol judiciar, principalele pravile judiciare fiind de inspiraţie bizantină şi controlate de

Biserică. Această enormă capacitate a civilizaţiei orientale de adaptare, de supravieţuire

prin repliere în inima comunităţii, prin eficientizarea relaţiilor comunitare au permis un

triumf al Bisericii Ortodoxe. Fără îndoială această capacitate de liant, de construcţie

comunitară interiorizată şi tradiţională a avut şi un preţ de plătit. Civilizaţia ortodoxă a

rămas o civilizaţie profund reflexivă, explorând moştenirea bizantină şi gândirea greacă şi

punând accentul pe colectivitate, pe supravieţuirea ei prin tipare repetate, devenite tradiţie

şi prin sacrificarea individului în favoarea menţinerii colectivităţii. Această construcţie

va face ca lumea orientală să nu treacă prin Reforma care a zguduit lumea catolică, să

respingă individualismul şi recitirea textelor sacre într-o nouă lumină vetero-

testamentară. În civilizaţia orientală au lipsit confruntările sângeroase ale catolicismului,

au lipsit organismele de tipul Inchiziţiei, dar a şi lipsit vitalitatea economică, dorinţa de

expansiune sau efervescenţa ideilor din lumea occidentală. A fost o alegere conştientă, de

refuz a a acestor elemente ce puteau pune sub semnul întrebării supravieţuirea

colectivităţilor şi a civilizaţiei orientale. Să nu uităm că Europa ortodoxă se află sub

stăpânirea Imperiului Otoman, unde comunităţile mult prea agresive economic şi cultural

sunt anihilate rapid. Ca atare o cale occidentală de dezvoltare a civilizaţiei ortodoxe era

şi imposibilă politic. În schimb şi după prăbuşirea Imperiului otoman zona civilizaţiei

orientale rămâne una bazată profund pe tradiţie, comunitate, izolarea faţă de viaţa

1 Andre Clot, Mahomed al II-lea,cuceritorul Bizanţului, Bucureşti, 1998, p76

politică, supunere faţă de elitele conducătoare, favorizarea reflexiei , interiorizării şi a

colectivităţii. Civilizaţia orientală apare acum fragmentată ca centre de influenţă, între o

Moscovă ce încearcă a-şi aroga titlul de a fi a treia Romă şi pretenţia de supremaţie, un

Patriarhat constantinopolitan ce doreşte refacerea oikumenei bizantine şi o puzderie de

mici biserici ortodoxe locale : sârbe, române, bulgare etc. Totuşi, dincolo de această

pulverizare, la nivelul instituţiilor, în fluxul interior al culturii ortodoxe există o unitate de

idei, de conceptualizare a lumii şi de evaluare a raportului cu civilizaţia occidentală

extrem de fermă. Din nefericire dihotomia ortodoxie- catolicism continuă a fi un element

de partajare a Europei, refuzul de a accepta vizita ecumenică a Papei Ioan Paul al II-lea în

zona ortodoxă ( numai România a permis o astfel de vizită) şi apoi ostilitatea faţă de noul

Papă Benedict al XVI-lea, ce devine tot mai vehementă. Zonele monastice celebre ale

Europei Răsăritene, precum Muntele Athos, mânăstirile din Moldova şi cele din Ucraina

au devenit centre ce promovează o nouă reformă religioasă, antioccidentală, pe urmele lui

Paisie Velicikovski, ce solicită refuzarea dialogului cu Occidentul declarat eretic la 1054.

Dacă în acest factor mai introducem şi ostilitatea politică a Rusiei, Serbiei şi Greciei faţă

de Sfântul Scaun şi faţă de influenţa pro-occidentală, pe care acesta o favorizează,

înţelegem că suntem încă departe de a avea o bună imagine a celor două zone

civilizaţionale. Dacă introducem în ecuaţie şi dispreţul, cultivat îndelung în Occident,

faţă de valorile Bisericii Orientale considerate drept obscurantism sau şarlatanie, iar rolul

Bisericii fiind depreciat ca fiind unul de conformism politic, dezinteres faţă de cultură şi

implicarea civică, înţelegem de ce nici Biserica Catolică nu este dispusă la concesii şi

dialog profund. În secolul XVII, când Europa Occidentală începea a respinge Imperiul

Otoman şi a recucerii spaţiul ortodox, Biserica Romană şi Imperiul Austriac, ce era

vârful de lance al ofensivei, pregătesc o strategie de reconciliere între cele două

civilizaţii: occidentală şi orientală. Această strategie este bazată pe crearea Bisericii

unite, strategie ce va fi aplicată în toate zonele de contact: ortodoxie-catolicism. Apar

astfel Biserica Unită ucrainiană, cea poloneză, lituaniană, română din Transilvania, sârbă

etc. Dacă vedem aceste biserici marchează exact vârful expansiunii austriece în zona

ortodoxă şi au exact acelaşi tipar de construcţie, respectarea de către noua biserică a

elementelor de credinţă catolice ( respectarea primatului papal, a Sf. Împărtăşanii cu

azimă dospită, formula filioque , tipic latină folosită în Crez, formule de botez latine etc )

în schimb noua biserică bucurându-se de autonomia de organizare şi menţinerea

structurilor religioase de tip ortodox. Acest model de organizare este cel propus

dintotdeauna de către Sfântul Scaun ca metodă de restabilire a unităţii originale a

creştinătăţii. Acest model a fost însă până acum ineficient. Niciodată nu a reuşit să atragă

întregul popor căruia i-a fost propus de partea uniatismului şi nu a reuşit să fie o

concurenţă serioasă la Biserica Ortodoxă. Mai mult, odată cu victoria comunismului,

Bisericile Unite din Europa de Est şi Centrală vor fi dizolvate şi supuse unei prigoane din

care nu îşi vor mai reveni nici în perioada de libertate de după 1989. Ca atare nu se

poate vorbii de un model civilizaţional de succes, care să ofere un amestec între cele

două civilizaţii. Biserica uniată nu pare a fi soluţia pentru a înlătura această discrepanţă.

Civilizaţia catolică are şi ea propria sa istorie şi influenţă asupra modelului de civilizaţie

european. După 1054 civilizaţia catolică nu a considerat că este util a-şi construi o

imagine în raport cu biserica ortodoxă . În timp ce în Răsărit este urmărit, criticat, evaluat

şi respins tot ceea ce se face în zona Occidentului, nu există o mişcare de acelaşi tip în

zona creştinătăţi romane. Civilizaţia occidentală devine mult mai interesată de

expansiune, dacă zona ortodoxă se închide în ea însăşi, cea mai frapantă evoluţie a zonei

occidentale este expansiunea. Iniţial este o expansiune în zona vestică, Papalitatea

sprijină misiunile de creştinare din Irlanda ( Sfântul Columban), Marea Britanie,

Norvegia, Suedia, Danemarca, zona germană, Polonia, Cehia şi zona Baltică. Toate

metodele sunt bune pentru această expansiune, de la trimiterea de evanghelizatori, la

înfiinţarea de ordine monahale, determinate să promoveze creştinismul, până la ordine

militare şi monahale ce folosesc şi vilolenţa în răspândirea creştinismului (Ordinul

Templierilor, Ordinul Gladifer, Ordinul Ioanit ). Cruciadele sunt expresia cea mai

cunoscută a acestei vitalităţi civilizaţionale a culturii occidentale, gata la a exporta un

model economic şi de civiltzaţie şi chiar şi un enorm aflux uman ce se îndreaptă spre

Orientul Mijlociu. Interesantă este şi orientarea spre eficienţă a civilizaţiei occidentale,

ordinele călugăreşti sunt expresia acestui mod de a percepe viaţa sfântă, nu în termenii

calitativi ai Orientului şi ai individualităţii legăturii cu Dumnezeu a isihaştilor, ci în

termenii unui ordin care munceşte, se roagă şi luptă pentru Dumnezeu. Cuantificarea

legăturii cu Dumnezeu este dată de eficienţă, dimensiunile mânăstirii, numărul de fraţi,

averile ordinului, influenţa politică, proprietăţile achiziţionate. Toate acestea stau la baza

unei adevărate industrii a credinţei, dacă termenul ne este permis a fi folosit. În care

există o concurenţă acerbă pentru numărul de credincioşi, numărul de episcopate, chiar

căutarea martiriului este şi ea guvernată de acest criteriu, fiecare zonă dorind să aibă un

sfânt protector, martiri, oseminte celebre. Această vitalitate a creştinismului occidental

creează o aventură fără egal în lumea orientală, căutarea necredincioşilor pentru a fi

evanghelizaţi. Zona orientală avea la îndemână un vast rezervor de populaţii ce puteau fi

creştinate, dacă ne referim măcar la zona islamului, dar nu a existat nici o încercare de

răspândire a creştinismului în această direcţie fiind preferat status-quo-ul. Civilizaţia

occidentală a conceput cruciadele pentru zona islamică, iar în restul lumii descoperirile

geografice sau făcut tot atât de mult pentru aur cât şi pentru goana după suflete de salvat.

Aceeaşi dorinţă a expansiunii a făcut să crească statisticile privind numărul indienilor

creştinaţi şi să-i silească pe creştini să îşi răspândească modelul de civilizaţie cât mai mult

şi cât mai departe2. Acestui elan îi datorăm creştinarea în mai puţin de 100 de ani a

2 O critică interesantă, dar puţin fundamentată a acestui model de expansiune civilizaţională poate fi

găsită în lucrarea, Jean Louis Schlegel, Legea Domnului contra libertăţii oamenilor. Integrisme şi

fundamentalisme , Bucureşti, editura Corint, 2005.

întregului continent american, a Filipinelor, Australiei şi constiturea unor mari comunităţi

creştine în India, Peninsula Indochina şi China propriu zisă. Civilizaţia catolică avea însă

curând să sufere o fracţionare, mai importantă poate decât clivajul cu biserica ortodoxă,

deoarece aceasta a rămas constant în defensivă, anume separaţia faţă de lumea

protestantă. Civilizaţia catolică a supravieţuit acestei segmentări, dar şi-a pierdut mult

din forţa de expansiune a secolelor trecute. Civilizaţia catolcă a rămas în primul rând o

civilizaţie mediteraniană ( Italia, Spania, Franţa ) , izolată faţă de Nordul continentului,

mult mai dinamic economic şi politic ( Germania, Marea Britanie ). Înfrângerea în

Războiul de 30 de ani, Contrareforma şi succesele ei doar parţiale în Polonia şi Germania,

toate au creat un status-quo în lumea catolică şi fapt şi mai grav au lipsit-o de marele atuu

al secolelor trecute: deschiderea la platforma atlantică. Spania şi-a pierdut puterea

maritimă atlantică după eşecul Marii Armada din 1588 şi nu a mai recuperat-o niciodată.

Italia a fost incapabilă, datorită fragmentării în oraşe- state, să îşi creeze o flotă atlantică,

rămânând legată până în secolul XVIII de flota veneţiană şi cea genoveză, ambele cu

influenţă doar în Marea Mediterană. Franţa a avut un scurt moment în care a încercat o

politică atlantică prin colonizarea Canadei, constituirea unei flote de către Colbert şi

politica de expansiune în India a lui Ludovic al XV-lea. Războiul de 7 ani (1756- 1763) a

dus la eşecul acestor planuri, iar Trafalgar a marcat eşecul definitiv şi al Franţei

revoluţionare şi imperiale de a prelua un destin atlantic. În schimb platforma atlantică a

fost folosită de puterile protestante: Marea Britanie şi Olanda. Ele au construit un imperiu

ce înconjura pământul, cel olandez prea fragil, datorită lipsei resurse umane în Ţările de

Jos, cel britanic mult mai bine conceptualizat şi gândit, având şi avantajul unei populaţii

numeroase, precum cea insulară a durat mult mai mult. Ca atare civilizaţia catolică a

cunoscut o stagnare, glorioasă, fără îndoială, dacă privim nu doar la efortul conceptual al

Contrareformei, dar şi la clasicismul artistic şi civilizaţional pe care îl propune drept

model Europa Catolică. Versailles, Vatican, Schonbrunn, Escorial, Prado, sunt toate

testamentele unei civilizaţii care deşi redusă acum la forma sa de manifestare europeană,

ruptă de legăturile transatlantice, aflate acum în mâinile protestanţilor, nu ezita a-şi

revărsa potenţialul creator în opere de artă, în modele de guvernare şi în refome politice

de tipul monarhiei absolute. Apare un model de civilizaţie european, uşor recognoscibil

din Italia până în Franţa şi Spania, un model bazat pe credinţă, primat papal, producţie

culturală intensă, dezvoltare intelectuală, creaţie artistică, individualism, dar totul

temperat de conceptul Ad majorem Dei gloriam, totul se face pentru mărirea lui

Dumnezeu. E un model care respinge violenţa în făurirea istoriei, respinge protestele,

respinge sectarismul şi concentrarea puterii, totul se face prin reforme iluminate, prin

petiţie, prin presiune socială, prin consens civilizaţional. Acest tip de societate este cel

care se va manifesta contra exceselor Revoluţiei Franceze, îl vedem alături de Imperiul

lui Napoleon I, apoi la restauraţia Bourbonilor în Franţa şi apoi ca suporteri pe rând ai

monarhiei din iulie 1830 şi ai Republicii lui Adophe Thierry de la 1871. Ei sunt

legitimiştii regimului francez, ei ţin echilibrul întregii Franţe şi sunt cei care se vor

revolta contra Frontului Popular în 1936 şi îl vor saluta pe mareşalul Petain în vara lui

1940 ca salvatorul naţiei. În Spania ei sunt cei care susţin monarhia Bourbonilor până în

ultimul moment şi când revoluţia vine după 1936 ei sunt cei care sprijină miliţiile

falangiste şi pe generalul Franco în timpul războiului civil şi asigură subzistenţa

regimului până la căderea Madridului Roşu în martie 1939. Ei sunt Spania clericală,

Spania albă, care respinge comunismul şi vor constitui rezerva de cadre a regimului

franchist până la moartea dictatorului şi apoi vor patrona tranziţia paşnică spre

democraţie a regelui Juan Carlos după 1979. Tot ei stau până astăzi în spatele Partidului

Popular şi al dreptei, clamând că reprezintă Spania profundă de pe axa Washington-

Madrid-Vatican. Găsim aceiaşi susţinători ai modelului politic catolic în Italia, în cadrul

susţinătorilor dinastiei de Savoia şi apoi după 1922 ai regimului fascist care, graţie lor, se

apropie în 1929 de Vatican şi semnează Concordatul ce pune capăt divizării în Italia ce

domnea de la 1870 de când Papa fusese silit să se retragă la Vatican şi să renunţe la

suveranitatea asupra Romei3. Aceeaşi grupă solidă va asigura cu Alcide de Gasperi

reconstrucţia europeană şi italiană şi vor devenii pionierii democraţiei creştine până după

1990. Această scurtă trecere în revistă a modelului politic şi de civilizaţie catolic ne

ilustrează nu doar vitalitatea, dar şi stabilitatea acestui model extrem de vivace, de tenace

şi mai ales cu o enormă capacitate de a construi, chiar în momente politice şi economice

adverse. Destinul Europei sfâşiate între diverse structuri civilizaţionale nu ar fi suficient

analizat fără a discuta şi despre Europa protestantă. După jumătatea secolului XVI, în

ceea ce părea a fi monolitul Europei catolice apar tot mai multe fisuri, începe la 1534

decizia regelui Henric al VIII-lea de a înfiinţa o biserică anglicană, pune capăt unor

conflicte ce opunea de peste 300 de ani regalitatea engleză Sfântului Scaun. Ceea ce

părea a fi doar o iniţiativă a unui rege excentric se va transforma într-una din cea mai

vivace biserică protestantă, ce va face din întreaga Americă de Nord un centru al

protestantismului mondial şi va schimba istoria acestui spaţiu ce astăzi reprezintă Statele

Unite ale Americii. Efectul de domino nu va întârzia a se face simţit odată cu sfidarea

adusă de Luther instituţiilor fundamentale ale Bisericii Catolice prin publicarea celor 95

de teze la Wittenberg. Vor urma publicarea Bibliei în limba germană de către Philip

Melanchton şi publicarea cutremurătoarelor Instituţii ale Religiei Creştine de către Jean

Calvin, care pune bazele unui calvinism intransigent şi expansiv ce părea a fi de neoprit.

O sută de ani mai târziu, după Contrareformă şi reacţia catolică a Conciliului de la

Trento, în Europa graniţele confesionale sunt trasate în mod clar, ele rămânând

3 În 1870 regele Italiei a intrat cu armata în Roma, oraş pe care Papa îl considera ca oraş al catolicismului şi

parte a ptrimoniului papal şi nu a statului italian. Incapabil militar să opună rezistenţă Papa s-a retras la

Vatican şi a refuzat să recunoască noul stat iatlianşi a adresat catoliocilor directiva de a nu participa la

viaţa politică a noului stat.acst conflict aspra Romei a durat până în 1929 când Papa a aceptat să

recunoască posesiunea Italiei asupra Romei primind însă o importantă despăgubiremteială, scutire de

impozite şi bstatut de extrateritorialitate pentru Vatican. Arztizanul acestui acird care a readus pe catolici

ăn cadrul inbstituţiilor italiene a fost Benito Mussolini, dictatorul italiei la aceea dată.

neschimbate din secolul XVII până astăzi. Civilizaţia protestantă cuprinde practic

centrul şi nordul continentului, de la Peninsula Scandinavă până în Anglia şi centrul

Germaniei. , poziţie strategică ce va pune bazele unei dezvoltări remarcabile economice

şi politice a acestui model civilizaţional. Flotele engleză şi olandeză preiau întregul trafic

european, sugrumă concurenţa spaniolă şi practic paralizează legăturile între zona

catolică din sudul continentului şi coloniile din America de Sud şi cea Centrală. Printr-o

politică comercială agresivă, inclusiv prin practicarea pirateriei întreg comerţul cu Lumea

Nouă ca şi rezultatul exploatărilor de aur şi argint din nou descoperitul continent, toate

sunt tranferate spre zona protestantă. Nu doar comerţul şi pirateria au un rol determinant

în acest transfer al bogăţiilor de la zona catolică la cea protestantă , dar şi dezvoltarea

industrială rapidă. Practic toate produsele industriale încep a fi produse în nord, în timp

ce zona catolică oferă un flux constant de aur pentru aceste produse, limitându-se doar la

producţia agricolă. Această bogăţie se va transforma în putere politică şi influenţă. Marea

Britanie începe colonizarea Indiei şi va face din această zonă centrul unui imperiu în

Oceanul Indian, apoi reuşeşte să facă din cele 13 colonii din nordul continentului

american centrul unei noi expansiuni pentru modelul de civilizaţie protestant şi în final

chiar să excludă concurenţa franceză de pe continent prin cucerirea Canadei în 1763. Nici

Olanda nu se lasă mai prejos, reuşind să facă din Indiile Orientale , actuala Indonezie, un

centru protestant în aceeaşi zonă a concurenţei şi bogăţiei din Oceanul Indian. Dacă mai

adăugăm la această enormă explozie a protestantismului şi misiunile desfăşurate sub

egida calvinismului şi lutheranismului în China şi Peninsula Coreeană, unde astăzi zeci

de milioane de oameni aparţin de astfel de biserici, iar mai curând misiuni la fel de acerbe

şi hotărâte încep să ridice mari probleme statutului de zonă predominant catolică a

Americii de Sud. Să mai adăugăm la acest tablou al vitalităţii protestantismului faptul că

aceste zone asiatice de credinţă protestantă nu au ezitări de a se îndrepta spre ţări

predominant hinduse, precum India, sau budiste, precum Thailanda şi chiar în zona

musulmană ( Pakistan şi Afganistan) desfăşurând enorme operaţiuni de evanghelizare, cu

un succes de neimaginat în urmă cu 20 de ani, putem vedea în protestantism cea mai

plină de vitalitate formă de creştinism. Se poate vorbi chiar de un transfer de energie şi

de dorinţă de expansiune de la zona catolică la cea protestantă odată cu sfârşitul

secolului XVI. Civilizaţia protestantă pune în inima sa o legătură directă cu Dumnezeu,

măsurată zilnic prin fapte şi rezultate şi printr-o credinţă în predestinare, care în loc să se

transforme în piedică a acţiunii devine din contră imbold pentru succes. Max Weber

descria în celebra sa lucrare, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, o legătură

indisolubilă între credinţa în predestinare, ce stă la baza protestantismului şi succesul

economic în care se aşteaptă semnul mântuirii divine. Această încurajare a acţiunii de

orice fel ca semn al favorii divine duce la explozia economică a lumii protestante, dar şi

la explozia ştinţifică şi culturală, singura supapă a spiritului permisă în primele secole de

protestantism, ce condamna orice altă preocupare drept frivolitate. Curând

protestantismul crează un model uman bazat pe studiul Scripturii, pe efervescenţa

acţiunii, indiferent că discutăm de economie, politică sau cultură, importante sunt doar

rezultatele, cât mai mult , cât mai repede. Acest model, ce pune accentul pe individ şi pe

rezultatele lui, transformă nordul european, într-o societate a civismului, a acţiunii

orientate spre rezultat, a grupurilor de presiune, care pornesc de la imaginea micii biserici

protestante unite în cânt , psalmi şi adorarea lui Dumnezeu, dar care sfârşeşte prin a pune

această mică unitate în serviciul cauzelor politice ( precum la Oliver Cromwell) ,

economice ( vestita Societate a Indiilor Orientale) sau culturale ( precum la fel de celebra

Academie Britanică) sau chiar în serviciul revoluţiilor ( Adunarea coloniilor americane

de la Philadelphia ). Acest model de acţiune devine cheia succesului protestant , dar şi un

element important al modelului de civilizaţie protestant. Fără a absolutiza, precum Max

Weber, care vede în protestantism punctul de început al tuturor revoluţiilor economice şi

culturale ale epocii moderne, nu putem omite faptul că dorinţa de a pune totul sub semnul

întrebării, de a nu accepta teoriile vechi şi tradiţiile doar pe motivul că vechimea le

garantează valabilitatea stă la baza cercetării moderne şi a principiului fundamental al

revoluţiei ştiinţifice. Modelul civilizaţiei protestante este astăzi o parte inextricabilă a

vieţii europene şi încă marile sale bariere se fac simţite. Protestantismul are diferenţele

sale ce îl fac maleabil în faţa Europei catolice, cel puţin în ultimele decenii, lipsa unui

centru cultural şi politic de prestigiul şi forţa Curiei Papale, lipsa unui simbol al unităţii

precum are civilizaţia catolică toate îl fac să pară fragilizat în ultimele decenii. Totuşi să

nu exagerăm, dorinţa de noutate şi apetitul pentru schimbare în Bisericile Protestante

rămâne enorm de la deschiderea faţă de clerul de culoare sau non-european ( deschidere

mult mai înceată în Biserica Catolică) până la hirotonisirea femeilor, respinsă de Vsatican

şi alte inovaţii doctrinare precum căsătoria preoţilor, acceptarea uniunilor homosexule,

toate fac ca diferenţa între cultele protestante şi civilizaţia catolică să fie în continuare

pregnantă şi nu apar a exista sermne că aceste diferenţe vor fi nivelate curând. Ce ne

rămâne de văzut, din punct de vedere religios, în afară de a constata că avem trei Europe,

de multe ori cu o istorie conflictuală, bazate pe trei forme religioase, creştine, dar ce au

evoluat diferit de a lungul timpului. Forme de dialog au existat, bisericile unite între

Biserica catolică şi cea ortodoxă şi nenumărate exemple de peregrinaj al credincioşilor

între Biserica catolică şi cea protestantă, la un momemt dat a părut chiar că politica de

agiornamento ( aducere la zi ) a Papei Ioan Paul al II-lea va face insensibile diferenţele

între protestantism şi catolicism şi va netezi drumul spre unificarea cu ortodoxia. După

1995 s-a demonstrat clar că se ajunsese la limita maximă a concesiilor pe care Papalitatea

era gata a le face, iar mandatul noului Papă Benedict al XVI-lea este clar orientat mai

degrabă spre conservatorism decât spre modernizare. Dacă mai adăugăm la aceste trei

Europe mari şi o Europă islamică, în perpetuă creştere prin imigraţie şi natalitate, cu

instituţii economice şi culturale profunde, cu o viaţă politică profund ancorată în cea

europeană, înţelegem că religios tabloul civilizaţiilor Europei este încă confuz şi mai are

mult până la a fi o adevărată interferenţă a civilizaţiilor în Europa Unită.

ANTROPOLOGIE URBANA- ANTROPOLOGIE RURALA

EUROPEANA

Scopul oraselor, dupa cum il definea Aristotel in Politica4, era de a oferi

locuitorilor sai virtutea si fericirea.

Conform unui cunoscut analist de dezvoltare urbana5, aparitia primelor oraşe a

coincis cu răspândirea pe scară largă a religiei. Suportul teoriei vine si din partea

arheologilor, care au descoperit urme ale existenţei unor temple mari în primele oraşe.

„Primele elemente ale oraşului european în devenire se profilează deja în

particularităţile acestei situaţii, în modul în care vechiul patrimoniu este modificat şi

reutilizat şi în logica ce conduce noile aşezări.

În primul rând, ideea de oraş îşi pierde sensul general şi sistematic şi se

individualizează printr-o nouă şi radicală subordonare faţă de elementele geografice şi ale

peisajului. Oraşele existente, deşi continuă să trăiască, sunt asimilate din punct de vedere

mental cadrului lor natural, asupra căruia omul începe să-şi exercite inventivitatea. […]

În al doilea rând, se schimbă importanţa relativă a diferitelor funcţiuni urbane,

astfel încât echilibrul ansamblului se modifică, atât în plan arhitectural, cât şi în plan

simbolic. […]

În sfârşit, trebuie să reflectăm asupra peisajului în care sunt inserate sau dispersate

vechile şi noile aşezări: un spaţiu dilatat de noile relaţii cu teritoriile septentrionale, de

încetineala şi pericolele comunicărilor. Oraşele de orice fel nu mai sunt decât nişte refugii

precare împotriva capcanelor acestui spaţiu nedefinit unde se diluează organizarea

teritorială a statului roman şi unde o nouă organizare întârzie să apară. […]” (Benevolo,

L., Oraşul în istoria Europei, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, p 20)

Între 1810 şi 1910 populaţia creşte de 40 de ori în regiunile Americii de Nord şi

de Sud, Africii de Sud, Australiei, Noii Zeelande şi Siberiei (populaţia va spori de la 5

milioane la 200 de milioane). În Europa, populaţia creşte de la 190 la 423 milioane,

4 Aristotel, Politica, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2010.

5 Mumford, L., The City in History, New York: Harcourt Brace Javanovich, 1961.

ritmurile de creştere fiind, însă, diferite de la ţară la ţară, în funcţie de situaţiile specifice

ale fiecăreia.

Sistemul de orașe al Europei este rezultatul unor transformări succesive. În

diferite perioade istorice orașele europene au fost cele mai mari din lume: Roma în

Antichitate, Constantinopolul în Evul Mediu și Londra în epoca modernă. Sistemul de

orașe al Europei este alcătuit din totalitatea așezărilor urbane din spațiul european aflate

în relații complexe de interdependență și definite prin localizare, ierarhie, centralitate și

mărime teritorială. Localizare orașelor europene este condiționată de configurația

terenului, de resursele de apă și de căile de comunicații

1900 (MII) 2013 (maxim,

arie

metropolitana)

LONDRA 6480 9,787

PARIS 3330 10,516

BERLIN 2424 4.429

VIENA 1662 1,793

ST. PETERSBURG 1439 4,879

REIKIAVIK 6,3 121

COPENHAGA 400 550

AMSTERDAM 523 1.575

LISABONA 350 3.000

BARCELONA 533 5.375

MADRID 539 6.489

ROMA 422 3.900

BELGRAD 69 3.222

BUDAPESTA 703 2.600

BUCURESTI 282 2.272

ATENA 123 4.000

PRAGA 450 2.156

SOFIA 68 1.400

VARSOVIA 711 4.222

Cele 130.000 de centre care sunt răspândite între Mediterana şi Artica sunt,

adesea, foarte apropiate – uneori la 5 – 10 km, în zonele cele mai populate, dar si extrem

de diverse.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, apar propunerile de reformă, pentru a

corecta aceste inconveniente: programe de locuinţe populare, subvenţionate de puterea

publică; „oraşul-grădină”, inundat de verdeaţă; „oraşul-industrial”, realizat pentru ca

industria să poată coabita cu alte funcţiuni urbane. În primele decenii ale secolului XX

sunt enunţate funcţiunile urbane: locuirea, munca, circulaţia (Le Curbusier) şi se definesc

caracteristicile lor în opoziţie cu oraşul post-liberal.

Din 1950, oraşele contemporane se confruntă cu o puternică accelerare a ratei

creşterii populaţiei urbane mondiale. Aceasta reprezenta 33% din populaţia totală în anul

1950, 40% în 1977 şi 50% în 2000; se prevede ca în 2020, populaţia urbană să atingă

60%.

„Proliferarea marilor metropole pare a fi manifestarea cea mai importantă a

creşterii urbane actuale şi nici o regiune a globului nu este lipsită de mari aglomerări

urbane. Înmulţirea metropolelor este un fenomen care se accelerează: se remarcă

existenţa a 16 aglomerări milionare în lume în 1900, 49 în 1950, 99 în 1960, 250 în 2000.

Se prevede ca în 2020 să existe peste 550 de metropole” (Bonnet, J., Marile metropole

mondiale, Institutul European, Iaşi, 2000)

O altă problemă e modernizarea urbană şi a reţelelor de legătură dintre regiuni,

întreg complexul sistematizărilor teritoriale. Comparativ cu informatica, tot ceea ce,

simplificat, ar putea fi subsumat design-ului (de nivel mediu şi amplu: arhitectură,

urbanism) pretinde o infrastructură cu mult mai costisitoare, uriaşe investiţii.

Ponderea minoritatilor difera de la un stat la altul, dar este vizibila mai ales in

spatiul est-central european:

Albania – albanezi 95%, greci 3%, alte minorităţi 2%.

Bulgaria – bulgari 83,9%, ţigani 4,7 %, alte minorităţi 2%.

Cehia – cehi 81,2%, moravi 13,2%, slovaci 3,1%; polonezi, germani, şvabi, ţigani,

unguri etc.

Grecia – greci 98%, alte minorităţi 2% (guvernul elen nu recunoaşte existenţa unor

minorităţi).

Moldova – români moldoveni 64,5%, ucraineni 13,8%, ruşi 13%, evrei 1,5%, bulgari

2%, găgăuzi şi alte minorităţi 5,2%.

Polonia – polonezi 96,7%, germani, bieloruşi, ucraineni, alte minorităţi.

Slovacia – slovaci 85,7%, unguri 1o,6%, ţigani 1,6%, cehi 1,1%, ruteni, ucraineni,

germani, polonezi, alte minorităţi.

Turcia – turci 80%, kurzi 20%.

Ungaria – unguri 89,9%, ţigani 4%, germani, 2,6%, sârbi, 2%, slovaci 8%, români

0,7%.

Adăugăm situaţia ţărilor baltice:

Estonia – estonieni, 65,3%, ruşi 28,1%, ucraineni 2,5%, bieloruşi 1,5%, finlandezi

1%, alte minorităţi 1,6%.

Letonia – letoni, 57,7%, ruşi 29,6%, bieloruşi 4,2%, ucraineni 2,7%, polonezi 2,5%,

lituanieni 1,4%, alte minorităţi 2%.

Lituania – lituanieni 80,6%, ruşi 8,7%, polonezi 7%, bieloruşi 1,6%, alte minorităţi

2,1%.

MEDIUL RURAL

În Europa, ruralul a fost studiat foarte multă vreme din punct de vedere

etnografic, antropologic sau geografic.

În contextul actual al europenizării şi globalizării, se impune cercetarea

fenomenelor cultural-spirituale existente în comunitatea rurală, tradiţională ca spaţiu de

referinţă

Noua politică a Uniunii Europene pune un accent deosebit pe dezvoltarea rurală.

În Uniunea Europeană (25) peste jumătate din populaţie locuieşte în localităţi

rurale, care acoperă peste 90% din teritoriu.

Încă din 2001(iunie), la Göteborg, Consiliul European a concluzionat faptul că

politica de dezvoltare rurală va accentua mai puţin aspectele legate de susţinerea pe piaţă

a agriculturii şi va fi mai mult orientată asupra asigurării bunăstării oamenilor, animalelor

şi plantelor, a conservării mediului, a grijii faţă de natură şi asigurării unei alimentaţii

sănătoase.

Conform OECD, mediul rural cuprinde toate localităţile care au o densitate a

populaţiei mai mică de 150 de locuitori pe metru pătrat. La nivel regional (NUTS 3) sunt

definite ca fiind:

– regiuni predominant rurale cele în care peste 50% dintre locuitori trăiesc în

comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km2);

– regiuni rurale cele în care 15 până la 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu

mai puţin de 150 locuitori pe km2);

– regiuni predominant urbane cele în care sub 15% dintre locuitori trăiesc în

comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km2).

Aplicând această definiţie la populaţia UE-25, aproximativ 57% din populaţie

trăieşte în regiuni rurale, care acoperă peste 90% din teritoriu.

Ruralul european a fost abordat, zeci de ani, doar din perspectiva politicilor

agrare. Designul ruralului a fost conturat de politici care aveau drept scop asigurarea

securităţii alimentare sau promovarea Uniunii Europene ca pe o putere exportatoare de

produse agricole în lume, şi nu dezvoltarea în sine.

Începând cu 1998 (Agenda de la Lisabona), spaţiul rural este definit ca una dintre

valorile fundamentale şi definitorii pentru Europa, care trebuie prezervată, îngrijită şi

promovată.

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVA

Benevolo, L., Oraşul în istoria Europei, Editura Polirom, Bucureşti, 2003

Bonnet, J., Marile metropole mondiale, Institutul European, Iaşi, 2000

Lewis Mumford, 1961, The City in History: Its Origins, Its Transformations, and Its

Prospects, first published by Harcourt, Brace & World (New York), (650p)

Bernea, Ernest, 1997 (1985), Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman, editura

Humanitas, Bucuresti (304p)

The Cultures of Globalization. Edited by Frederic Jameson and Masao Miyoshi,

Duke University Press, 1998.

Zygmund Bauman, Comunitatea.Căutarea siguranţei într-o lume nesigură, Antet,

2004.

www.e_antropolog.ro

Revista de Antropologie Urbana

http://spatii-urbane.ro/

EUROPA CENTRALĂ ŞI DE SUD-EST, BALCANII:

CONCEPTE, TEORII, DEPARTAJĂRI

Mai ales acum, pentru finalul de veac XX şi începutul de XXI, în contextul

macro-integrării europene, problematica definirii – redefinirii spaţiilor (cu predilecţie

europene!) poate fi un exerciţiu extrem de util pentru înţelegerea mecanismelor care au

jucat roluri decisive, au impus modele sau, dimpotrivă, au marcat diferenţele de-a lungul

istoriei.

„<I am delighted – şi-a început discursul Henry Kissinger în Varşovia în 1990 –

to be here in Eastern, I mean Central Europe>”. Şi pentru tot restul alocuţiunii, a

continuat să insiste: „Eastern, I mean Central Europe”6. Termenii păreau atât de

asemănători... Cu câteva decenii în urmă, imediat după terminarea Celui de Al Doilea

Război Mondial, Dicţionarul Geografic Webster nota la termenul „Central Europe”:

„indefinite and occasional”7

În această idee pare destul de simplu de explicat de ce mulţi autori au considerat

acest spaţiu, pe filiera Jacques Le Rider, ca pe unul „cu geometrie variabilă”8. Printre ei

îi putem aminti pe nativii zonei: Gyorgy Konrad, Vaclav Havel, Danilo Kis, Michal

Simechka, Czeslaw Milosz9; dar şi pe occidentalii: Tony Judt, Timothy Garton Ash,

Michel Foucher, Jacques Le Rider, Jacques Rupnik, Claudio Magris, Michael Pollak sau

Carl Schorske.

Realitatea acestor transformări reiese şi dintr-una poate printre cele mai plastice

exprimări, aparţinând germanului Michael Rutschky şi datată 1992: “În mica mea

bibliotecă mitteleuropeană, pot să găsesc argumente pentru a exclude din acest spaţiu

Noul Brandemburg, la fel ca şi Ucraina şi Macedonia. Dar găsesc argumente pentru a

include fără restricţie Noul Brandemburg şi Skopje în Mitteleuropa. Imprecizia şi

fluctuaţiile contururilor fac parte integrantă din utopie”10. Sau, după cum scria, cu puţin

timp înainte şi G. Konrad (într-un eseu publicat în 1986), “noţiunea de Europă Centrală

transcede graniţele blocurilor politice şi le pune sub semnul întrebării”11.

Un rol esenţial în proiectarea Europei Centrale în zona de interes a Occidentului

l-a deţinut un alt eseu, cel aparţinând cehului Milan Kundera, publicat iniţial la Paris, în

Le Debat, în 1983, apoi, în 1984, la extrem de cunoscuta The New York Review of

Books. Denumit “Occidentul răpit sau tragedia Europei Centrale”, el reprezintă un

adevărat rechizitoriu al politicii Occidentului faţă de naţiunile acestei zone, în principal

autorul reproşând lipsa de atenţie şi chiar dezinteresul promovat de puterile occidentale.

Definiţia spaţiului, în maniera Kundera, a rămas de atunci emblematică: „Europa

Centrală nu este o regiune, ci mai degrabă o cultură sau un destin. Granițele sale sunt

6 Apud Timothy Garton Ash, http://www.euroculture.upol.cz/dokumenty/sylaby/T-G-

Ash_Does%20Central%20Europe%20exist_(18).pdf

7 Webster's geographical dictionary, 1949, p. 211.

8 În primii anii după terminarea Primului Război Mondial, unii autori francezi considerau că din

aşa-numita „Europă Centrală” făceau parte: Germania, Elveţia,Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria şi

România. La numai un deceniu distanţă, percpeţia s-a schimbat, fiind excluse: Polonia, Germania şi

Elveţia, dar adăugată Iugoslavia. Indeterminismul acesta geografic a reprezentat o adevărată constantă

pentru definirea spaţiului (Michel Foucher, “Fragmente de Europa: unificări şi fracturi” în Încercare de

istorie semantică în Europa Centrală. Nevroze, dileme utopii, Antologie coordonată de Adriana Babeţi şi

Cornel Ungureanu, Iaşi, Polirom, 1997, p. 101). 9 O interesantă analiză, gen trecere în revistă la Cristina-Radu Chereji, „A treia Europă – patru

versiuni ale identităţii central-europene în anii 80”, la

http://ekphrasis.accentpublisher.ro/files/articles_content/253/5%20RTSC%203.pdf

10 Apud Jacques Le Rider, Journaux intimes viennoises, Presse Universitaire de France, Paris, 2000,

p. 7.

11 G. Konrad, „Antipolitica”.

imaginare şi trebuie să fie trasate şi retrasate pornind de la fiecare schimbare istorică...

ceea ce defineşte aşadar ansamblul central-european nu sunt frontierele care sunt mereu

schimbătoare, mereu impuse de invazii, de cuceriri şi ocupaţii, ci mai degrabă marile

evenimente comune care au regrupat mereu poporele acestei regiuni în frontiere

imaginare şi mereu schimbătoare, în interiorul cărora există aceeaşi memorie, experienţă

şi comunitate tradiţională. Europa Centrală este căminul micilor naţiuni care au propria

lor viziune despre lume pornind de la o viziune de o profundă neîncredere faţă de

Istorie... această zeiţă a lui Marx şi Hegel, această încarnare a Raţiunii care ne judecă şi

care ne arbitrează şi care este la urma urmei Istoria Învingătorilor. Or popoarele central

europene nu sunt popoare de învingători”12.

Tendinţa oarecum generalizată în domeniul studiilor de specialitate asupra acestei

regiuni europene, aproape indiferent de perioadă, este de a oferi o percepţie diferenţiată

asupra traiectului fiecărui stat component în parte. “Am putea spune, exagerând puţin, -

opina în perioada interbelică unul dintre cei mai buni cunoscători ai acestui spaţiu

analizat, H. Seton-Watson, - că în Iugoslavia, România şi Polonia metodele orientale au

prevalat asupra celor occidentale. În Bulgaria, sistemul oriental nu a fost niciodată pus în

discuţie. În Cehoslovacia, tradiţia austriacă a unei administraţii corecte şi destul de

eficace s-a păstrat, pe când în Ungaria condiţiile au corespuns unei oscilări între Vest şi

Est”13.

Chiar dacă macro-teza civilizaţiei europene – mai ales astăzi, în plină epocă a

integrării europene –, nu mai poate fi combătută, existenţa unor concepte departajatoare

cel puţin la nivel geo-politologic suscită atenţie, interes şi, uneori, conduce chiar la

dezbateri aprinse.

Europa centrală şi de sud-est este – în fond – o sferă de cuprindere destul de greu

definibilă. Un spaţiu mereu supus transformărilor, schimbărilor de graniţe, regim sau

alianţe. Între care mai intervin şi unele “dezertări”* –. Concepte propriu-zise de definire

diferite de la limbă la limbă, de la tradiţie la tradiţie: Europa centrală şi de sud-est,

Europa de Est, Balcani, Europa Central-Estică, Sud-estul european sau chiar

Mitteleuropa...

Un istoric polonez chiar lansa o simpatică şi extrem de expresivă butadă:

“Spune-mi ce e Mitteleuropa şi-ţi voi spune cine eşti...”

Căci unul dintre cuvintele cheie ale istoriei acestei părţi a continentului european

este cel de diversitate, bazată uneori chiar pe contradicţii. “The countries of Eastern

Europe constitue an international and political community of states marked by

contradictions. Not only are they heteregenneus ethnically and linguistically, and in their

levels of cultural, economic and political development, but they lie within a region that

historically been in the magnetic fields of different major powers. This circumstances has

12 Milan Kundera, “Un Occident kidnappé ou la tragédie de l’Europe centrale”, în Le Débat, no. 27,

1983, pp. 8-9.

13 H. Seton-Watson, Eastern Europe between the Wars 1918-1941, Cambridge, 1945, p. 146.

* De pildă, mult discutata apartenenţă singulară la spaţiul central-european a Poloniei şi Ungariei!

imparted particular features to the policies of the Eastern European countries. Over the

centuries, they manoeuvred between different powers centers and blocs and exerted

tremendous influence on the destiny of Europe.” Sunt cuvintele categorice ale unui studiu

oficial (ce marşează în mod clar pe noţiunea de “Europă de Est”), studiu asupra

sistemului lumii socialiste, citat de una dintre cele mai cuprinzătoare culegeri de

documente şi viziuni asupra acestei regiuni europene, lucrare purtând semnătura

istoricului L. H. Legters şi intitulată Eastern Europe. Transformation and Revolution.

1945-1991. Este, în fond, vorba despre aceeaşi situare în “calea tuturor răutăţilor”, de

această dată nu numai a spaţiului exclusiv românesc, ci, într-o viziune de ansamblu, a

întregului spaţiu din care România a fost şi este parte componentă.

Reluând, discursul istoric pare să ofere măcar o certitudine – cel puţin din

punctul de vedere al structurilor politice implicate – în această regiune europeană s-a

impus o comunitate de state, marcată însă de contradicţii, de diferenţe.

Diferenţe care pot proveni chiar şi din departajarea de componenţă a spaţiului

avut în analiză. Considerând, aprioric, ca general valabilă opinia istoricului R. Okey,

autorul unui foarte interesant studiu intitulat Eastern Europe. 1740-1985. Feudalism to

communism, conform căreia “istoria Europei de Est este profund marcată de factorul

geografic”, vom încerca să aruncăm o privire efectiv asupra acestor părţi componente a

hărţii regiunii avute în studiu.

Foarte simplă întreprindere, ca o primă impresie. Alfabetic, este vorba de statele:

Albania, Bulgaria, Cehoslovacia (cu diferitele sale denumiri de-a lungul istoriei secolului

XX), Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria, uneori, în funcţie de contextul geo-

strategic, Grecia şi o parte a Germaniei (cazul post 1945 – R.D.G.).

O mai atentă trecere în revistă a principalelor surse contemporane poate

conduce, destul de uşor, la observarea prezenţei unei aprige confruntări în ceea ce

priveşte componenţa efectivă fie a Europei centrale, fie a celei central-estice, fie a

Balcanilor.

Într-o încercare de prezentare sistemică, situaţia destul de complicată a integrării

acestui spaţiu analizat într-o zonă distinct denumită a continentului european poate fi

determinată de şcoli, personalităţi, tipuri de discursuri istorice etc. De-a lungul timpului,

s-au impus chiar şi unele concepte de prezentare/cuprindere a acestui spaţiu european. S-

a optat, pe rând uneori, alteori paralel, pentru utilizarea ideii fie de Europa Centrală,

Mitteleuropa, fie de Balcani sau Europa Sud-Estică.

În 1930, unul dintre cei mai cunoscuţi geografi ai Europei interbelice, Emmanuel

de Martonne (care, printre altele, a fost şi un bun cunoscător al spaţiului românesc, unde,

de altfel, avea şi numeroşi prieteni) lua în consideraţie componentele complicate ale

macro-conceptelor privitoare la această marginalitate europeană. “Central Europe is not

just a hollow expression without a corresponding reality. The term designates a given part

of our continent, whose geographic, historical and cultural characteristics differentiate it

from both Western, and respectively Eastern Europe” (Europe Centrale, 1930). Un an

mai târziu, în 1931, avea să se nască şi Institutul münchenez de studii sud-est europene,

ce efectua analize cu privire la traiectul următoarelor state: Albania, Bulgaria, Cipru,

Grecia, Ungaria, România, Turcia şi Iugoslavia. Un alt termen începea să facă, la rândul

său, carieră în această complicată departajare de definiţii şi concepte. Un termen cu o

sferă mult mai largă de cuprindere decât mai vechiul concept referitor la “Balcani” şi

„lumea balcanică”, definind ţările situate la sud de fluviul Dunărea.

Mult mai vechi, după cum remarcam anterior, este însă termenul de “Balcani”.

“Deşi într-o mai mică măsură decât noţiunea de «Europă Centrală», termenii «Balcani,

state, popoare balcanice», ş.a. comportă şi ei o oarecare ambiguitate, în special cu privire

la limitele lor de miază-noapte. Strict geografic, Peninsula Balcanică s-ar mărgini la nord

cu Dunărea şi – să spunem – cu afluenţii apuseni ai marelui fluviu.

Dar pe plan istoric mai intervine conturul sferei politice şi culturale în care s-a

mişcat un popor sau altul”14, ideea continuă, în parte, şi percepţia românului Tudor

Vianu, care insista asupra caracterului special pe care îl au Balcanii ca factor de translaţie

între civilizaţia estului şi cea a vestului: “Moştenitoare ale lumii greceşti, ale Romei şi ale

Bizanţului, etapă importantă în circulaţia valorilor culturale între Europa şi Asia,

civilizaţiile balcanice au o vocaţie specială pentru a facilita înţelegerea mutuală între Vest

şi Est”.

Termenul de “Europa de Est” a apărut odată cu divizarea continentului în funcţie

de căderea “cortinei de fier“, după 1945, semnificând, în mare, limitele Europei

comuniste şi având, după cum sublinia un reputat comunistolog, François Fejtö, un sens

“mai degrabă politic, şi nu neapărat geografic”15.

Alături de aceste concepte, unele dintre cele mai vehiculate – astăzi, ca şi ieri, şi

nu numai în discursul istoric –, şi-au mai făcut loc şi altele, precum mult mai filosoficul

concept de “Mitteleuropa” sau mai direct geograficul “Europa mediană”. În cazul

primului, dezbaterile au fost extrem de aprinse, mai ales cu privire la conotaţiile lansate

sau la momentul re-lansării termenului în sine. Pentru istoricul polonez Krzysztof

Pomian: „Termenul de Mitteleuropa are, pentru o ureche central-europeană, o conotaţie

negativă pentru că este adesea asociat cu o Europă Centrală germană, chiar dacă nu

germană în termeni etnico-culturali, ci mai degrabă germană din punct de vedere

economic. Din acest punct de vedere Mitteleuropa a jucat rolul unui hinterland necesar

economiei germane. De asemenea, termenul nu e deloc agreabil pentru oricine cu o

memorie istorică. Nu vreau să-l prezint pe Naumann drept inspiratorul politici

guvernatorului Franck, dar trebuie spus ca ideile acestuia au fost puse în aplicare de

nazişti în maniera pe care o ştim cu toţii”16.

După părerea unui foarte cunoscut istoric francez, specializat chiar în studierea

acestui spaţiu european, Jacques Le Rider, “La fel ca în 1848, modelul germanic de

Mitteleuropa avea să fie reabilitat de intelectualii din ţările slave central-estice... Ideea de

Europă Centrală a fost un mit care dădea curaj exilaţilor parizieni sau new-yorkezi din

14 Camil Mureşan, prefaţă la ediţia în limba română a Formarea statelor naţionale balcanice, 1804-

1920, Charles şi Barbara Jelavich, 2001, p. 2.

15 François Fejtö, Histoire de democracies populaires, Edition de Seuil, Paris, vol. I, 1979, p. 19.

16 Krzysztof Pomian, “L'Europe centrale: essais de définition”, în Revue germanique internationale,

1, 1994, p. 15.

timpul tiraniilor comuniste şi intelectualilor dizidenţi care se aventurau să-l formuleze

(...) Ea reapare în discuţia germană şi europeană când ţările de limbă germană traversează

o criză – sau doar o mutaţie profundă – identităţii lor geopolitice”17. În plus, pentru

acelaşi Le Rider, noţiunea (efectiv în forma Mitteleuropa) “nu corespunde unei realităţi

geografice care poate fi clar definită”18.

În deceniul nouă al secolului XX, în plină reformă gorbaciovistă, Mitteleuropa a

început să reprezinte „tradiţia reinventată”, trecutul „glorios” menit să combată prezentul

nedrept19

Acelaşi aspect comunitar al rezistenţei în perioadele de maximă criză, în ideea de

apartenenţă la acelaşi trunchi de tradiţii şi mentalităţi apare şi la analistul ungur Istvan

Bibo, conform căruia Europa Centrală are chiar o definiţie negativă - “comunitate de

destin în vreme de criză”20. “Însă mişcarea culturală care a readus în discuţie ideea

Mitteleuropei – concluziona sociologul Ionel Nicu Sava – se va limita, de la bun început,

la ceea ce din punct de vedere spiritual putea fi definit ca fiind autentic central-european.

Deşi a fost o definiţie cu o geografie variabilă, nu frontiera spre est a fost mai greu

definibilă, ci frontiera spre vest” (Zece ani de tranziţie în Europa de Est, 2000). Sau,

câţiva ani mai târziu, acelaşi autor, Ionel Nicu Sava sublinia şi revenirea în forţă a

conceptului de Mitteleuropa, care „a dominat dezbaterea intelectuală şi, pe alocuri, pe cea

politică imediat după 1990”21. Mai mult chiar, după cum subliniază mai jos, introducânt o

quasi-congruenţă Mitteleuropa-Europa centrală: „într-o oarecare (cât de mare?) măsură,

Mitteleuropa este antecamera integrării europene. Din punct de vedere politic, Europa

centrală este o virtualitate, succesul economic este o realitate, în timp ce din punct de

vedere cultural asistăm la un rissorgimento spiritual central european pe scară largă.

Chiar dacă afirmaţia pare exagerată, cine a intrat în Europa centrală, a intrat în Europa”22.

Spre răsărit, limitele Europei Centrale s-au creionat în funcţie de linia de

aproximativă diviziune culturală dintre creştinătatea occidentală, pe de o parte, şi

creştinătatea ortodoxă şi islamul, pe de altă parte, în timp ce spre vest, problema care s-a

ridicat încă de la începuturi a privit implicarea – non-implicarea Germaniei în acest

spaţiu.

17 Jacques Le Rider,Mitteleuropa, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 18. Unii autori, precum

Tony Judt, au insistat asupra faptului că Mitteleuropa s-a „suprapus parazitar peste problema unificării

germane” (apud Timothy Garton Ash, „Mitteleuropa” în The Uses of Adversity, Random House, New

York, 1989).

18 Încercare de istorie semantică in Europa Centrală, op. cit., p. 72.

19 Jacques Le Rider, op. cit.

20 Istvan Bibo, Misere des petits Etats de l’Est, 1946, reeditare 1993.

21 Ionel Nicu Sava, „Globalizare şi regionalizare în Europa. Europa centrală în procesul integrării

europene”, în Geopolitica Uniunii Europene, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 404.

22 Ibidem, p. 411.

Oarecum traducerea conceptului german de “Mitteleuropa”, ideea de “Europă

mediană” apare cu predilecţie în studiile francofone, unde un purtător de drapel, cunoscut

şi în spaţiul românesc, este Jean-Marie Le Breton şi lucrarea sa Europa centrală şi

orientală între 1917 şi 1990, îmbinare interesantă de concepte, a cărei primă secţiune

considerabilă se intitulează chiar Evoluţia politică a Europei mediane. Conceptul

constituie şi pentru Violette Rey o “titulatură din ce în ce mai utilizată pentru a numi un

spaţiu care nu mai este Europa de Est – concept geopolitic mort, odată cu cortina de fier

– şi nici Europa Centrală – concept geoistoric utillizat începând cu finele secolului al

XIX-lea, pînă la începutul anilor '50”23. Efectiv, conform analistei franceze din acest

areal ar face parte zece state: Polonia, Lituania, Letonia, România, Austria, Slovacia,

Ungaria, Cehia, Germania şi Estonia. Şi alţi specialişti francezi au marşat, oarecum, pe

aceeaşi conotaţie. Este cazul lui Michel Grésillon24 sau Pierre Ricquet; pentrul ultimul

însă termenul este unul preponderent geografic, desemnând partea “istmică” a Europei25.

În Europa mediană imaginată de Yves Lacoste sunt incluse: Germania, Austria,

Iugoslavia, Grecia, Turcia (cel puţin partea sa vestică), Moldova, Belarus, Ucraina şi

ţările baltice26

Dincolo de definiţii, sfera de cuprindere geografică a acestor termeni, lansaţi mai

devreme sau mai târziu în dezbaterea europeană, este cea care interesează cel mai mult.

Astfel, dacă este să urmărim traiectul hărţilor Europei Centrale el a înregistrat schimbări

importante, în funcţie de contexte şi percepţii geo-politice. Un extrem de interesant studiu

datând din perioada interbelică (N. Al. Rădulescu, “Poziţia geopolitică a României”,

1938) subliniază tocmai această diversitate, luând ca termeni de reper patru analize

succesive, datând din 1932, 1934, 1936 şi, respectiv, 1938 şi aparţinând unor geografi de

renume: G. Wirsing, Emm. de Martonne27, J. Ancel şi românul Al. N. Rădulescu.

Comparând cele patru viziuni cartografice ale Europei Centrale se poate lesne observa o

creştere a spaţiului de cuprindere al acestei regiuni, spre final, anii 1938, adăugându-se şi

23 Violette Rey (sous la direction de), Les territoires centre-européens. Dilemmes et défis.L'Europe

médiane en question, Paris, Éditions La Découverte, 1998, p. 13. 24 Michel Grésillon, “Europe médiane, Allemagne, Mitteleuropa…”, în Violette Rey (sous la

direction de ),

op. cit., p. 34.

25 Apud M. Gresillon, op. cit., loc. cit., p. 37.

26 Yves Lacoste, “Introduction. Comment définir l'Europe médiane? Géo-histoire et intersections

d'ensembles spatiaux”, în Béatrice Giblin et Yves Lacoste, Géo-histoire de l'Europe médiane. Mutations

d'hieret d'aujourd'hui, Paris, Éditions La Découverte, 1998.

27 Nimeni altul decât consilierul preşedintelui Georges Clémenceau la Conferinţa Păcii din 1919-

1920, el a contribuit şi la stabilirea frontierelor Poloniei şi ale României.

zonele Greciei sau Turciei. Iar poziţia unor ţări ca Bulgaria sau spaţiul iugoslav fiind fie

inclusă (1932, 1938), fie lăsată în afară (1934, 1936).

Drumul pare a fi deschis de studiile unuia dintre părinţii geopolitologiei anglo-

saxone, Halford Mackinder, care, în 1919, lansa ideea unui brâu de state şi popoare non

germane (şapte la număr: polonezii, cehii şi slovacii, maghiarii, sârbii, croaţii şi slovenii,

românii, bulgarii şi grecii), de a căror stabilitate va depinde soarta ulterioară a întregului

continent (Democratic Ideals and Reality, 1919). Pentru o sferă mai largă de cuprindere a

conceptului, mai mult sau mai puţin geografic, de Europă Centrală au început apoi să

pledeze, cu predilecţie, reprezentanţii şcolii franceze. Printre ei, mai sus amintiţii Jacques

Ancel sau Emmanuel de Martonne, dar şi Auguste Gavin sau Ernest Lemonon. Pe o

poziţie oarecum similară s-au situat şi reprezentanţi ai altor şcoli, precum cea italiană

(Mario Ruffini), germană (Ernst Schmidt) sau britanică (H. Seton-Watson).

Unii dintre aceştia situau Balcanii în întregime în spaţiul Europei Centrale, pe

când alţii se opreau doar asupra unor state precum România sau spaţiul iugoslav. Astfel,

în conformitate cu hărţile trasate în această perioadă istorică putem considera a face parte

din această zonă, alfabetic, statele: Albania, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Elveţia,

Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia, Polonia, România, Tările Baltice şi Ungaria. Deci,

un spaţiu extrem de amplu, în comparaţie cu alte departajări conceptuale (de pildă, spaţiul

balcanic, considerat în mod singular).

La începutul anilor 1940, visele comunităţii central-europene începeau să lanseze

proiecte de fuziune care aveau în vedere nu mai puţin de opt state, şi anume: Austria,

Bulgaria, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Polonia, România şi Iugoslavia (Federation in

Central Europe, 1942).

După 1945 şi impunerea regimului comunist în această parte a Europei, situaţia se

schimbă din nou. La doar câţiva ani de la terminarea conflagraţiei mondiale, în 1954, doi

geografi francezi, Pierre George şi Jean Tricart, includeau în spaţiul Europei Centrale:

cele două state germane, Elveţia, Austria, dar şi mult mai tradiţional aparţinătoarele

acestui areal, republici populare: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi România. Nu se mai

vorbea însă de situaţia Bulgariei, a Albaniei sau a spaţiului iugoslav...

În 1962, istoricul german Andreas Hilgruber considera că Grecia, Bulgaria,

Iugoslavia, România, Ungaria şi Cehoslovacia fac parte din aceeaşi regiune europeană,

respectiv cea central-estică.

Câţiva ani mai târziu, Oskar Halecki departajează Europa în patru regiuni,

delimitate potrivit experienţei istorice şi a particularităţilor geografice sau culturale:

Europa occidentală; Europa central-occidentală; Europa central-răsăriteană; Europa

răsăriteană28.

Un deceniu şi jumătate mai târziu, ideea prinde oarecum contur şi în ceea ce

priveşte structura studiilor provenite tocmai din acest spaţiu. Spre exemplu, în 1977, doi

cunoscuţi istorici maghiari, Ivan Berend şi Gyorgy Ranki, defineau astfel Europa Central-

Estică: “was notoriously a multi-national region, one in which political frontiers and

national divisions rarely coincided. Almost thirty different peoples and nationalities lived

together in the Habsburg Empire, in the Balkan territories still under Ottoman rule at the

middle of the 19th century, and in the Polish lands of the Russian Tzars”, autorii

nesfiindu-se să pună alături state precum: Ungaria şi România, Austria şi Serbia, Polonia,

Bulgaria sau Cehoslovacia.

Nu putem să nu amintim însă că au existat şi cazuri în care cuprinderea geografică

a fost mult mai restrânsă şi ideea de apartenenţă la spaţiul central sau central-estic

european s-a bazat, cu predilecţie, pe considerente religioase (a se vedea, spre exemplu,

cazul studiului istoricului maghiar J. Szucs, din 1981, care considera că noţiunea de

Europa centrală cuprinde doar statele sau zonele în care catolicismul sau protestantismul

a prevalat de-a lungul istoriei)29.

Pentru Jacques Droz, conceptul de “Europa Centrală” a „intrat în istorie ca un

concept politic”, ca reacţie de apărare faţă de un pericol comun30. Termenul a fost

preferat şi de analişti provenind, de astă dată din areal, precum Milan Kundera, Czeslaw

Milosz sau György Konrad.

Această noţiune nu are doar un înţeles teritorial, ci, în primul rînd, unul cultural-

istoric31. Pentru Kundera, de exemplu, Europa Centrală este acea parte a Europei

“situată din punct de vedere geografic în centru, din punct de vedere cultural în Vest şi

din punct de vedere politic în Est”32. Ea nu este un stat, ci “o cultură sau un destin”.

Pentru romancierul ceh, Europa Centrală poate fi definită şi determinată „nu prin

frontiere politice (care sînt lipsite de autenticitate, impuse fiind, întotdeauna, de către

invazii, cuceriri, ocupări), ci de acele mari situaţii comune care reunesc popoarele, le

grupează în moduri mereu diferite,de-a lungul mereu schimbătoarelor hotare, ce

28 Borderlands of Western Civilization. A History of East Central Europe, The Ronald Press

Company, New York, 1952 şi The Limits of European History, 1960.

29 Jenö Szücs, Les trois Europes, Paris, 1985, prima ediţie, în ungureşte, a apărut în 1981, iar cea în

limba engleză, în 1988. 30 Jacques Droz, L'Europe Centrale. Évolution historique de l'idée de “Mitteleuropa”, Paris, Payot,

1960, pp. 21-22

31 Piotr S. Wandycz, Preţul libertăţii. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până

în prezent,

Central European University Press, Editura ALL, 1998, pp. 1-2. 32 V. Milan Kundera, “Tragedia Europei Centrale”, în Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii…,

op. cit. p. 222.

marchează un tărâm populat de aceleaşi amintiri, aceleaşi probleme şi conflicte, aceeaşi

tradiţie comună”33

.

Perioada de după căderea comunismului. Percepţii recente.

Astăzi, aproape la unison, întreaga comunitate ştiinţifică consideră că asistăm la o

adevărată renaştere a conceptului de “Europă centrală”. “Today, Eastern Europe is again

Central Europe – sublinia, în 1990, pe fundalul prăbuşirii comunismului istoricul

american de origine poloneză Zbigniew Brzezinski – which it has been historically,

culturally and philosophically. The correct geographic designation of the area involved is

also Central Europe – even though for almost half a century it was misleadingly labelled

as Eastern Europe”.

La rândul său, Karl Schlögel insista, zece ani mai târziu, tocmai pe mult dezbătuta

idee a provocării induse de definirea spaţiului est-central european: „Central Europe –

the word itself is a provocation of the wall in the head”34.

La foarte puţin timp s-a impus şi recunoaşterea oficială mai mult sau mai puţin

geografică a acestei renăscute Europe Centrale. La 19 iunie 1992, la Petersberg, pe

teritoriul Germaniei, Declaraţia întâlnirii dintre membrii Consiliului de Miniştri ai

Europei Occidentale şi reprezentanţii statelor din Europa Centrală stipula clar ţările

membre ale acestui spaţiu: Bulgaria, Cehoslovacia (aşa cum era acest stat atunci!),

Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România. Primul paragraf le definea sec ca

“state ale Europei Centrale”35.

Rând pe rând, au început să apară şi diverse iniţiative de cooperare regională care

au introdus, direct sau indirect, în denumirea lor oficială conceptul de “Europă Centrală”.

În ordinea cronologică a înfiinţării lor:

a) Iniţiativa Central Europeană - organism creat în noiembrie 1989*, dar cu

numele acesta din iulie 1992, din care au făcut parte, iniţial, următoarele state: Autria,

33 Ibidem, pp. 228-229.

34 Karl Schlögel, Die Mitte liegt ostwärts. Europa in Übergang, München, Vienna, 2002.

35 “WEU has invited the Foreing and Defence Ministers of eight States of Central Europe to a special

ministerial meeting”, http://www.weu.int/documents/920619peten.pdf

* Ideea înfiinţării unei astfel de organizaţii de cooperare regională este însă mult mai veche.

Originea ei datează încă din 1978, o dată cu crearea regiunii Alpi-Adria, care cuprindea nordul Italiei,

Bavaria, Austria şi unele districte de la graniţa cu Ungaria. CEI a avut ca principal promotor Italia (fostul

ministru de externe Giani de Michelis a jucat un rol deosebit în acest sens) şi a prezentat o perspectivă sud-

europeană asupra ceea ce cel mai adesea s-a numit “proiectul Mitteleuropa”. Denumită iniţial şi

“Pentagonala”, CEI s-a lărgit treptat, până a ajunge şi la graniţele efective ale Estului Europei.

Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Cehia, Ungaria, Italia, Republica Macedonia, Polonia,

Slovacia şi Slovenia, la care s-au adăugat, doi ani mai târziu, în iulie 1994, ca “membrii

asociaţi” Albania, Bulgaria, Belarus, România şi Ucraina, iar în 1996, acestea devenind

membri cu drepturi depline36;

b) Grupul de la Vişegrad – organizaţie înfiinţată la începutul anului 1991, iniţial

doar cu trei state membre: Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, care, ca urmare a “divorţului

de catifea” cehoslovac au crescut la patru37.

Convenţia Central Europeană de Liber Schimb (CEFTA), semnată în

decembrie 1992 şi intrată în vigoare în martie 1993, organizaţie care s-a extins treptat,

cuprinzând şi România şi Bulgaria.

De asemenea, literatura franceză de specialitate a introdus şi formula „state din

Europa Centrală şi Orientală”, care s-a dorit să desemneze ţările regrupate în Uniunea

Europeană sub apelativul de „PECO”, de la Marea Baltică la Marea Neagră: statele

baltice, cele din Europa Centrală (Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria), şi cele

din „Balcanii occidentali” (Iugoslavia, Albania) şi din „Balcanii orientali” (Bulgaria,

România).

Şi totuşi, nici în acest context de revigorare a unui mult mai vechi concept,

diferenţierile în ceea ce priveşte efectiv încadrarea unor state sau ale altora în această

regiune europeană nu au dispărut. S-au impus, aproape simultan, şi noi sau mai vechi...

nuanţe: Europa Central-Estică, Centrul şi Estul european, Sud-estul european, Europa

răsăriteană.

Pentru autorul american (dar originar din acest spaţiu analizat!) al unui Atlas

istoric al Europei Central-Estice, Paul Robert Magocsi, zona descrisă acoperă: “the land

between the linguistic frontier of the German – and Italian – speaking peoples on the west

and the political boundaries of the former Soviet Union on the east. The nort-southern

parameters are the Baltic and Mediterranean seas...”. Din punctul de vedere al statelor

incluse, este vorba de: “zece: fostele membre ale Tratatului de la Varşovia, la care se

adaugă cele trei state baltice, plus Slovenia” (Historical Atlas of East Central Europe,

1993).

36 Originea unei asemenea structuri se poate găsi într-o iniţiativă datând din 1978, la crearea regiunii

Alpi-Adria, ce cuprindea nordul Italiei, Bavaria, Austria şi unele zone de la graniţa cu Ungaria. Ea l-a avut

ca principal promotor pe italianul Gianni de Michelis, fostul ministru al Afacerilor Străine.

37 După cum sublinia Ionel Nicu Sava, însă: „ea a fost, încă de la bun început, înţeleasă ca o

modalitate de detaşare a ţărilor membre de celelalte ţări aparţinătoare până în 1989 blocului sovietic”; deci,

nu neapărat o unificare (Ionel Nicu Sava, art. cit., 2003, p. 415)

Pentru Jean W. Sedlar, un specialist american medievist, Europei Centrale şi de

Est îi corespund: Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, dar şi România, Bulgaria şi Serbia38.

Nu trebuie uitată, cel puţin la nivelul micro-regional, al Balcanilor, contribuţia

Mariei Todorova, atât prin excelenta analiză Imagining the Balkans39, cât şi prin alte

serii de studii şi articole pe aceeaşi temă: „În vreme ce, în ansamblu, atenţia acordată

regiunii balcanice pare să fie motivată de teama de contagiune şi de politicile de carantină

ce o însoţesc, precum şi de întregul spectru negativ de la batjocura muşcătoare, dar cel

puţin pasivă, până la impulsurile punitive înălţătoare, dar partizane, au existat şi eforturi

de a impune atenţiei regiunea sud-est europeană (sau balcanică) drept obiect al unei

preocupări şi compasiuni autentice. Dar faptul de a impune atenţiei nu este un act inocent.

Noţiunile complexe (precum regiune, naţiune, rasă, gen etc.) reprezintă sisteme elaborate

social de zone marcate şi nemarcate (...)Noţiunea complexă de Europa include atât zone

marcate, precum Europa de Sud-Est (Balcanii), Europa Centrală şi de Est, Europa de Est,

cât şi zone nemarcate, cum ar fi Europa de Nord-Vest, Europa de Sud-Vest sau Europa

Centrală şi de Vest”40.

Odată cu intrarea într-un nou mileniu, Europa Centrală – cu multiplele sale

definiri şi cuprinderi/departajări – a reintrat într-o fază de „trezire strategică”41. Statele

componente ale regiunii au devenit potenţiali noi parteneri, actori din ce în ce mai căutaţi,

nu numai de către reprezentanţii Europei. Cu predilecţie, după „lecţia ucraineană”.

„It is hard to conceive of a geopolitical eventthat would more profoundly affect the long-

term national security of US allies in Central and Eastern Europe” (A. Wess Mitchell42

Dar şi percepţiile negative nu au dispărut, mai ales în contextul liberalizării pieţei

forţei de muncă. Cu doar patru ani în urmă, de pildă, o aparent educată politic votantă

britanică de 65 de ani (Gillian Duffy) l-a întrebat pe premierul Gordon Brown: „all these

Eastern Europeans what are coming in, where are they flocking from?”43...

38 Jean W. Sedlar, East Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500, University of Washington

Press, Seattle and London, 1994, pp. IX-X.

39 Maria Todorova, Imagining the Balkans, Oxford University Press, 1997, varianta românească –

Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.

40 Maria Todorova, „The Image of the Other / Neighbour in the School Textbooks of the Balkan

Country”, în International Textbook Research, vol. II, 1991, p.170.

41 “The Mice that Roared: Central Europe is Reshaping Global Politics”, in Der Spiegel, February 26

2006,

42 A. Wess Mitchell, “Central Europe: Cooperation in a Cold Climate”, în Hungarian Review, nr.

3, vol. V, 13 may 2014.

43 Dialogul între Gillian Duffy şi Gordon Brown pe site-ul BBC News,

http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/politics/election_2010/8649448.stm

Concluzii

Un spaţiu greu definibil, supus interpretărilor şi, mai ales, schimbărilor. După

cum sublinia şi Sorin Antohi într-un foarte interesant studiu44, chiar „Europa pare să-şi fi

pierdut Estul – «Europa de Est» este folosită mai rar şi mai puţin drept categorie

geopolitică şi a fost înlocuită oficial în majoritatea documentelor de stat prin «Europa

Centrală»”.

Pentru finalul secolului XX şi începutul secolului XXI, Europa centrală şi de sud-

est poate fi identificată cu un uriaş şantier. Un şantier în care s-a încercat şi se încearcă să

se pune bazele construcţiei viitorului. Şi, considerăm, că tocmai această diversitate şi-a

pus amprenta (şi destul de vizibil!) asupra competenţelor unei formaţiuni politice sau a

alteia.

UNITATEA EUROPEI

In Europa medievala, spre moderna se traversa, într-adevăr, o întreagă perioadă de

fantasme, de proiecte, de frământări. Se definea un secol închinat creionării de noi şi noi

hărţi, dar mai ales de sfere de influenţă. Şi totul apărea pe un fundal de luptă acerbă

împotriva duşmanilor tradiţionali ai Europei creştine: musulmanii. Aceştia au reprezentat

liantul unei cooperări de succes.

Obişnuiţii competitori ai secolelor trecute – Franţa şi Marea Britanie – puteau să-

şi dea mâna şi să convieţuiască alături de noile mari puteri – Imperiul Romano-German.

Vorbele grele de altădată puteau fi uitate şi îngropate. Iar diferenţele nu trebuie să mai

existe, chiar dacă, în trecut, englezii fuseseră percepuţi ca “acea naţie de oameni cruzi şi

crunţi” (Gilles Le Bouvier, Livre de la description des pays), francezii – “dezordonaţi”,

ce nu puteau “îndura pentru multă vreme ostenelile şi neplăcerile” (ambasadorul veneţian

Marc-Antoine Barbaro), scandinavii şi polonezii - “oamenii îngrozitori şi turbaţi şi

sângeroşi, ce lovesc mai abitir decât cei crescuţi cu vin”, sicilienii – “geloşi tare pe

femeile lor”, napolitanii – “înalţi şi neciopliţi şi mare păcătoşi”, castilienii – “mâncăi de

carne şi năbădăioşi, rău îmbrăcaţi şi încălţaţi şi răi catolici” (Gilles Le Bouvier), iar

44 Sorin Antohi, „Habitudini mentale: geografii simbolice în Europa de după 1989”, în Sorin Antohi,

Vladimir Tismăneanu, coord., De la utopie la istorie. Revoluţiile din 1989 şi urmările lor, Editura Curtea

veche, Bucureşti, 2006, p. 114.

germanii – înecaţi în “mulţimea chiolhanelor şi chefurilor monstruoase” (Luther, în al său

Apel către nobilimea creştină a naţiunii germane). Noul secol trebuia să impună un

singur neam european, creştin, ridicat împotriva inamicului barbar, necredincios…

Interesant este însă traiectul pe care au evoluat, în acest “Mare Desen” european,

statele în sine. Astfel, unele popoare, altădată marginalizate vizibil, de-a dreptul

considerate periferice, au început să înainteze, să tindă spre ocuparea unor poziţii mult

mai centrale. Să penetreze, efectiv, cu drepturi depline, marea confederaţie europeană. A

fost şi cazul poporului maghiar, atât de încercat de-a lungul istoriei, după cum reieşea şi

din studiul contemporan al filosofului francez Voltaire (Eseu asupra moravurilor,):

“Dintre toate popoarele pe care le-am văzut nici unul nu este mai nenorocit decât cel al

ungurilor. Ţara lor, depopulată, este împărţită între credinţa catolică şi cea protestantă”.

Situaţia inversă prindea însă conotaţii mult mai complexe. Căci, statele ce nu au

fost acum luate înevidenţa europeană, au şi rămas în afara graniţelor tradiţional europene.

Un caz spectaculos a fost reprezentat de poporul rus, care ieşea astfel din împărţirile

uzuale ale continentului. Chiar dacă la începutul secolului XIX, raporturile stabilite la

vârf, o dată cu urcarea pe tron aproape simultană a lui Carol al X-lea (1824-1830) şi

Nicolae I (1825-1855) erau neaşteptat de strânse între Franţa şi spaţiul rusesc, opinia

generală rămânea destul de reticentă – din partea Occidentului – faţă de periferia

continentală. Ideile reies foarte clar mai ales din amintirile unor călători ce traversează

îndepărtatele spaţii ruseşti – este cazul, spre pildă, lui J.B. May şi a sa Saint-Petersbourg

et la Russie en 1829 (Sankt-Petersburgul şi Rusia în 1829), apărută cu doar zece ani

înainte de aprecierile marchizului de Custine. Alăturându-se părerii momentului, May

susţine că Rusia reprezenta simbolul despotismului care, “sub orice formă s-ar prezenta,

este intolerabil prin simplu fapt că există.” Linia aceasta de demarcaţie a ceea ce putem

numi “bun comun european” aminteşte oarecum de perioadele contemporane şi de mult

discutata teorie a lui Samuel Huntington şi a sa graniţă culturală europeană. Asistam

astfel la naşterea a ceea ce un analist, de astă dată al perioadei contemporane – A.

Zischka – numea “cealaltă Europă”. Ortodoxismul părea a nu intra în sfera europeană a

timpurilor, rămânând oarecum un apanaj al spaţiilor periferice, deseori barbare. Secolul

XVIII era prea departe de renaşterea naţionalismelor şi a spiritului francofil sau european

al spaţiilor noastre. Sud-estul continentului rămânea în continuare în uitare în prognozele

vremii... Se preconiza o Europă unită, dar o Europă cu oarecare limite, strict marcate în

realitatea geografică.

Dar cel mai adesea, obiectivele comune salvau ideea unităţii europene.

Exemplul vine ca de la sine – înfrângerea definitivă a turcilor, a necredincioşilor ce

încă ameninţau din spaţiile exterioare ale continentului. Deşi, bătălia navală de la

Lepanto, din 1571, a Sfintei Ligi, condusă de fratele lui Filip al II-lea, Don Juan de

Austria, însemnase mult în darea lor înapoi, flamura musulmană trebuia învinsă odată

pentru totdeauna. Căci acesta reprezenta unul dintre visurile de veacuri al Europei

atât de umilite în timpurile trecute. Sosise poate momentul prielnic să fie izgoniţi

aceşti păgâni în afara continentului şi să le fie împărţite teritoriile ocupate. Puterea şi

prada ademeneau firile de războinici ale conducătorilor europeni.

Context extrem de favorabil pentru reformatorii timpului, în număr destul de

mare, în acea perioadă pe scena continentală. Printre ei: părintele Carlo Lucio, Jean

Aimé Chavigny şi vastul proiect al ducelui de Nevers, Charles Gonzague, din acelaşi

debut de secol XVII, - aceste plauri marşând pe ideea succesiunii “omului bolnav”.

Căci, odată înfrânţi necredincioşii, noua Europă se putea scălda în adevărata lumină a

păcii şi a prosperităţii generale. Iar planurile de restructurare continentală puteau să

izbândească...

Rămâne clar însă că, în epocă, “Marele Desen” al lui Sully nu putea apărea decât

ca o simplă utopie. Fundalul nu era deloc predilect dezvoltării ideii unei schimbări

europene totale. Război pe continent, şi nu unul minor, ci cel intrat în istorie sub

denumirea de războiul de 30 de ani (1618 – 1648) dintre Habsburgi şi Bourboni, dintre

marile puteri ce râvneau redecupaje statale, dar, bineînţeles, în propria favoare.

Peste timp însă, “Marele Desen” nu a intrat deloc în uitare. Alte nume mari ale

istoriei i-au preluat ideile, ca atare sau cu unele modificări, mai mult sau mai puţin

substanţiale, în funcţie de condiţii şi de realităţi; alţii l-au citat, la importante ocazii, cum

a fost şi momentul deschiderii congresului de la Panama (1826), unde a eşuat proiectul de

unire politică, de astă dată, a Americii Latine, plan propus de Simon Bolivar. “Este de

altfel o idee măreaţă - scria el încă din 1815 - să încerci să formezi din Lumea Nouă o

singură naţiune cu o singură legătură care să unească părţile între ele şi întregul. Pentru că

îşi are o obârşie, o limbă, aceleaşi obiceiuri şi o religie va trebui să aibă aşadar o singură

cârmuire care să unească într-o singură confederaţie diferitele state care se vor forma. (...)

Bine ar fi ca într-o bună zi să avem norocul de a instala acolo un congres slăvit, al

reprezentanţilor republicilor, regatelor sau imperiilor ca să trateze şi să discute înaltele

interese ale păcii şi ale războiului cu naţiunile din celelalte trei părţi ale lumii”.

IMAGINEA CELUILALT. NOUA EUROPA UNITA

Preocuparile moderne legate de studiul imagologic sunt de data relativ recenta.

Imagologia se considera ca a devenit un subiect de studiu efectiv odata cu lucrarile Celui

de-al XVI/lea Congres International de Stiinte Istorice, organizat in septembrie 1985, la

Stuttgart.

"Dialogul - afirma Tzvetan Todorov - presupune o deosebire intre Eu si Tu, dar si

un cadru comun, vointa de a-l intelege pe celalalt si de a comunica cu el". De fapt,

continua Tzvetan Todorov, "retorica diferentei, sub aparenta ca face elogiul pluralitatii,

nu e decât un camuflaj oportunist pentru o aspiratie la identitate ... Sub masca unei lupte

pentru diferenta si pluralitate, se aspira la constituirea de grupuri mai mici dar mai

omogene ... Diferenta nu e o valoare absoluta, insa a invata sa traiesti impreuna cu ceilalti

este, oricum, preferabil inchiderii tematoare inauntrul identitatii. A fi obligat sa vorbesti

cu fiinte deosebite de tine il face pe fiecare sa nu se mai creada centrul universului,

injecteaza in el o anumita doza de toleranta, imbogatindu-i in acelasi timp spiritul.

Diferenta este buna pentru ca ne deschide spre universalitate: trebuie sa observam

diferentele, spunea Rousseau, ca sa descoperim proprietatile"45.

Ambiguitatea conceptului de diferenta a adus cu sine in centrul atentiei conceptul

de frontiera (culturala, geografica, istorica, interdisciplinara etc.), la fel de interesant si

provocator.

"Daca marginalitatea are ca termen de referinta un singur centru, interferenta

uzeaza nu numai de (cel putin) doua centre, ci si de o dinamica proprie. intr-adevar,

interferenta nu poate fi redusa la o dubla marginalitate, ea presupune un conflict adesea

violent intre mai multe seturi de norme provenite din respectivele centre, o identitate de

sine tragica, bazata pe dileme profunde, strategii proprii de succes, de atac si contraatac, o

45 Tzvetan Todorov, Omul dezradacinat, Iasi, Institutul European, 1999, pp. 202-203.

tematica locala si un rezervor de valori si idei alternative, ca si o creativitate energica,

gata de a se avânta pe marile scene ale indepartatelor centre. Daca marginalitatea

presupune pasivitate, fatalism, productie intelectuala joasa si consum ridicat dintr-o

singura cultura, cea a centrului extern, interferenta presupune dinamism, ambitie,

asertivitate, creatie inalta, adaptare la mai multe culturi. Care imagine ni se potriveste ?

Traditional, noi am fost vazuti si ne-am vazut ca marginali. Propun aici interferenta ca o

alternativa dinamica, mândra, dar si activa, la marginalitate"46

In ceea ce priveste studiile de imagologie, ele au fost mult mai bine definite odata

cu aparitiei Seriei Studia Imagologica, la Amsterdam sub coordonarea profesorilor Hugo

Dyserinck, Raymond Corbey, Joep Leerssen, Arthur Mitzman, vizeaza reprezentarile

colective asupra alteritatii si isi propune "sa examineze critic modul in care strategiile

discursive si reprezentationale au contribuit la construirea, diseminarea si perpetuarea

acestora. Care atribute si caracteristici au fost conferite stereotipic natiunilor? Ce procese

de marginalizare,, denigrare sau apreciere pot fi inregistrate intr-un asemenea discurs? Ce

lumina poate sa arunce studiul reprezentarilor asupra istoriei relatiilor internationale si

vice-versa ? intrebari de acest gen au fost puse in ultimele decenii in diferite domenii,

incepând cu literatura comparata si pâna la istoria culturala, antropologie si sociologie".

Pentru Hugo Dyserinck, teoretician recunoscut al imagologiei, afirma in acest

sens ca "imagologia nu si-a fixat indatorirea sa aduca la lumina moduri de a fi proprii

câte unui , reflectate in literatura nationala. Mai curând, ea pleaca, printr-o consecventa

aplicare a precautiei, de la faptul ca asemenea factori nu au o existenta probabila si

considera teoriile care au fost puse in circulatie pentru a le consolida intr-un cadru de

cercetare a anumitor sau de elaborare a unor lucrari in acest sens, drept extrem de

dubioase"47.

Profesorul francez Daniel-Henri Pageaux a fost cel care a devenit deschizatori de

drumuri prin studierea imaginii Celuilalt la prestigioasa universitatea de la Sorbona:

"orice imagine decurge din constientizarea (), oricât de minima ar fi ea, a unui Eu in

raport cu Celalalt, a unui Aici in raport cu Altundeva. Imaginea este deci expresia,

literara sau nu, a unei indepartari semnificative intre doua ordini de realitate culturala.

Astfel conceputa, imaginea este un ansamblu de si de sentimente asupra strainului,

surprinse intr-un proces de literarizare dar si de socializare. Astfel, imagologia il conduce

pe cercetator la o rascruce problematica unde literatura intâlneste istoria, sociologia,

antropologia, printre alte stiinte umane, si unde imaginea tinde sa fie un revelator

46 Sorin Alexandrescu, Identitate in ruptura, Bucuresti, Editura Univers, 2000, p. 12.

47 Hugo Dyserinck, Imagologia comparata, in Alexandru Dutu, Dimensiunea umana a istoriei, Bucuresti,

Editura Meridiane, 1986, pp. 197-209

deosebit pentru maniera de functionare a unei ideologii (rasism, exotism, de exemplu) si,

mai mult, pentru imaginarul social"48 .

Pentru perspectiva romaneasca, un loc special l-au ocupat analizele profesorului

Al. Dutu. Pentru acesta: “Imagologia este direct legata de istoria mentalitatilor care

lucreaza, de asemenea, cu reprezentarile mentale; imaginea strainului este studiata in

reprezentarile colective ale popoarelor asa cum apar ele in sursele literare, documentele

politice, documentele scolare si celelalte mijloace de expresie si difuzare: teatre, cântece,

almanahuri, corespondenta particulara, proverbe, legende. Evident, registrul de surse este

mai amplu pentru istoria mentalitatilor, dar exista o categorie de scrieri privilegiate atât

de aceasta disciplina cât si de literatura comparata: relatarile artistice ale calatorilor,

tratate cu aceleasi entuziasm si mijloace de ambele discipline"49

48 Daniel-Henri Pageaux, De l'image a l'imaginaire, in Colloquium Helveticum. Cahiers suisses de littérature

générale et comparée, nr. 8, (având tema generala: Imagologie. Problemes de la représentation

littéraire"), Berne-Frankfurt am Main - New York - Paris, Peter Lang, 1988, pp. 9-42.

49 Alexandru Dutu, Literatura comparata si istoria mentalitatilor, Bucuresti, Editura Eminescu, 1982, p. 45.